Cuvinte, gânduri, mărturii

Interesant! Bani de la FNI s-au dus la Cristoiu, Tatulici, Dinescu

2010-11-12T20:15:00.002+02:00

Dovada că Nicolae Popa era intermediarul lui SOV la FNI

Ceea ce vedeți mai jos este un document foarte important din dosarul lui SOV. Pe data de 20.10.1995, Nicolae Popa, arestatul din Jakarta, a semnat cu mînuța lui de golănaș un angajament prin care se obliga să cumpere unități FNI pe care să le răscumpere apoi și să-i livreze banu’ direct lui Vântu.

Bani de la FNI s-au dus la Cristoiu, Tatulici, Dinescu

După cum rezultă din raportul de expertiză contabilă depus la dosar, Popa a răscumpărat unități FNI în valoare de 929.263.348.771 de lei (nouă sute douăzeci și nouă de miliarde de lei), ceea ce înseamnă cam o treime din valoarea totală a FNI. Conform legii (art. 24 din O.G. nr. 24/1993), un investitor avea dreptul să dețină maximum 5% din numărul unităților unui fond. După cum rezultă din raportul de expertiză, Nicolae Popa, adică Vântu, a sărit nonșalant limita, ajungînd la aproximativ 30% din FNI, pe față, nu discutăm de alte șmecherii și dedesubturi.

Din cele 929.263.348.771 de lei, se spune în raport, „s-a virat efectiv în contul inculpatului Vântu Sorin Ovidiu suma de 516.002.641.337 de lei“ (sublinierea este „de la ei“). Mai departe se arată ce a făcut Vântu cu banii de la FNI luați prin intermediul lui Popa. Iată trei exemple din raport: „Editura Ion Cristoiu, cu suma de 980 de milioane de lei, din care 300 de milioane de lei depuse pe numele lui Ion Cristoiu; SC Mihai Tatulici Production SA, cu suma de 1.544,1 milioane de lei; SC Cațavencu SA cu suma de 2.973 de milioane de lei, virată în contul numitului Dinescu Mircea“. Feneiștii fraieri care se uită la Realitatea au înțeles, sper, ce scumpă e eticheta de „literat fin“ pusă deunăzi de un fin poet bagabonțelului de Vântu. (Alexandru Căutiș)

Sursa: http://www.kamikazeonline.ro/2010/11/sorin-file-din-dosarul-care-este-i/

BOMBA: Dan Puric, micul securist: informator la 17 ani! Actorul bun la toate a semnat un angajament cu Securitatea in 1976!

2010-10-06T21:01:00.003+03:00

Intr-un interviu care se dorea a fi de periere a maretei personalitati a micului Puric, actorul bun la toate se scapa asupra unei informatii-bomba (pentru ticalosii de pe bloguri ). Chiar daca a ramas neobservata de intervievatoarea de la Q Magazine care, probabil, statea tremurand cu carnetelul pe genunchi in fata “maestrului”, aceasta a facut deja valuri printre fostii detinuti politici vrajiti de farmecele actorului, din cauza gravitatii ei. Si anume: ca marele “anti-comunist” Dan Puric a semnat un angajament cu Securitatea inca de pe bancile scolii, pe cand era elev in clasa a XI-a, la Liceul de Arte Plastice Nicolae N. Tonitza (din pacate pentru ce scriu, acelasi liceu pe care l-am urmat si eu din clasa a V-a). Bun-bun, nu-i problema. Oameni suntem… Baietelul Puric, moralistul in pilde de azi, avea doar 17 anisori, varsta la care Labis era deja faimos. Unii stiau ce fac la varsta asta, mai ales cand erau activi prin UTC. Altii, la acelasi liceu, refuzasera sa intre in UTC, pentru a fi pusi la index de secretarul de partid al scolii. Chestiune de optiuni. Dar chiar si la 17 anisori, UTC-istii auzisera, cred eu, de Securitate… Stiau sa citeasca, stiau, poate, sa si toarne… Dupa cum spuneam, nu-i problema. Oportunist sa fii, noroc sa ai. Dar de ce a tacut pana acum? 20 de ani!?

Si ar mai fi ceva de spus: de la data semnarii angajamentului cu Securitatea, respectiv anul 1976, pana la caderea regimului, in 1989, au trecut 13 ani. Ce s-a intamplat in toata aceasta perioada? Dar dupa?

Poate de aia il tot invita ziaristul bun la toti mogulii, Robert Turcescu, sa faca show-biz “crestin” pe unde-apuca. Poate de-aia pildosul Puric este membru de seama intr-o organizatie para-masonica alaturi de un Serghei Celac sau de un altul care se viseaza prim-ministru… Poate de-asta ma tot injura pe mine, cel care a lansat campania “Voci curate” in presa si “societatea civila”, lasata cu ceva deconspirati mai mult sau mai putin expirati (de unde mi se si trag toate ) si care mai si stie ce si cum chiar de la surse, cum ii sta bine oricarui ziarist profesionist.

In fine. Fie iertat! Iata pseudo-confesiunea ortho-show-man-ului, scapata printre randuri, dupa 20 de ani, si observata de ochiul ager al vulturilor de la NapocaNews (Sa traiti bine! ). Chiar daca “scurgerea” a fost aranjata de experta in obtinerea si prelucrarea informatiilor Floriana Jucan, directoarea Q Magazine, e de pomina.

UPDATE: Aflu de la cineva care are stomacul mai tare si s-a uitat ieri seara pana la capat la “noua” emisiune a lui Turcescu cu “noul” Puric, “confesatorul”, ca s-a tratat din fuga, prin aruncare in derizoriu, si aceasta tema. Acum e absolut clar: s-a ajuns la Dosarul sau de la CNSAS. Iar “baietii destepti” si-au dat seama ca singura scapare este plasarea subiectului in presa chiar de catre el, prin agenti prestabiliti, pentru a se putea controla nivelul “scurgerii”. Clasic, ca sa zic asa. Ceea ce inseamna ca baietii “e” activi. Nu m-ar mira ca Dosarul sa fie ultra-periat…

NapocaNews: În cadrul unui interviu acordat de Dan Puric publicaţiei QMagazine şi publicat în 1 octombrie 2010, artistul mărturiseşte că la doar 17 a semnat un angajament cu Securitatea:

Eveline Păuna: Vorbiţi în pilde. Deşi aveţi doar – da, doar – 51 de ani. Cum este Dan Puric… nu la 50, ci la aceşti 50 şi unu de ani?

Dan Puric: Timpul meu este un timp al unei vârste prelungite. Max Reinhardt a avut o expresie extraordinară: „artistul îşi ia rucsacul copilăriei în spate şi porneşte la drum”. Diferenţa dintre mine şi colegul meu de la Royal Shakespeare Company este una ontologică. În sensul că el n-a fost utecist, n-a fost membru de partid şi nu i s-a propus să fie informator. Eu când eram prin liceu a venit unul la mine, a zis să semnez o hârtie din aia cum că ajut statul. Nu ştiam ce presupune şi am semnat-o. Pesemne că pe la CNSAS, pe la securiştii ăştia, există şi asta – că Dan Puric a fost securist…

Sursa: http://roncea.ro/2010/10/05/bomba-dan-puric-micul-securist-informator-la-17-ani-actorul-bun-la-toate-a-semnat-un-angajament-cu-securitatea-inca-din-clasa-a-xi-a-de-liceu/

CEDO CONDAMNA ROMANIA si implicit pe cei vinovati: MIRCEA DINESCU si CORNEL IVANCIUC. CAZUL PETRINA vs STATUL ROMAN.

2010-08-28T05:09:00.008+03:00

Gabriel Andreescu:

Un astfel de caz este al lui Liviu Petrina ( fost lider ţărănist care a câştigat, în 2008, la CEDO procesul împotriva a jurnaliştilor de la „Academia Caţavencu” - Mircea Dinescu şi Cornel Ivanciuc - care au scris, într-un articol, în 1997, că a colaborat cu Securitatea, instanţa stabilind că i s-a încălcat dreptul la viaţă privată şi familie n.r.). Petrina a primit aici o hotărâre care se axa pe nepromovarea libertăţii de exprimare, care putea fi favorabilă lui Ivanciuc. La CEDO însă decizia a fost răsturnată, iar statul român a pierdut în faţa fostului lider ţărănist.

Eu însumi am câştigat un astfel de proces acolo privind încălcarea vieţii private. Vă spun, astfel de cazuri venite din România sunt frecvente.

Adevărul
http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Gabriel_Andreescu_-fondator_APADOR_-_CH-_Romania_este_o_sursa_curenta_de_cazuri_CEDO_privind_incalcarea_dreptului_la_proprietate_0_281972327.html

1990: Postul EUROPA LIBERA (19 iun.): Intelectualii români condamnă teroarea Mineriadei. Revista ROMANIA LITERARA (5 iul.) spala imaginea lui ILIESCU

2010-08-21T16:37:00.011+03:00

EUROPA LIBERĂ

Perspective Europene
O emisiune de Gelu Ionescu

Intelectualii români condamnă teroarea Mineriadei

Participă la program: Adrian Marino, Ion Negoițescu, Aurel Stroe, Andei Ujică, Ștefan Zorzor, Victor Ivanovici.

Din cuprins:
Adrian Marino comentează de la Munchen: „iau cunoștință cu oroare și indignare de represiunea sălbatică și sîngeroasă de la București.... Ceaușescu este mort dar ceaușismul reînvie... ”

Scrisoare deschisă adresată de Andrei Ujică, de la Heildelberg, lui Ion Iliescu.

Scrisoare deschisă a compozitorului Aurel Stroe din Mannheim adresată președintelui Ion Iliescu.

Protestul compozitorului Ștefan Zorzor: „tovarășii care acum lovesc cu bîta pe tinerii, bătrînii și chiar pe copiii care cereau un simplu dialog, nu posedă și nici nu reprezintă nici știința politică, nici umanitatea, nici democrația. Ei se dovedesc a fi o bandă de teroriști însetați de ceea ce Ceaușescu deținea.

Scritorul Victor Ivanovici de la Atena: „Acum este cît se poate de clar că scrutinul de la 20 mai a fost viciat de o fraudă morală... Acum este limpede că pactul sau contractul social instaurat în urmă cu nici o lună în fața urnelor a fost rupt, unilateral, de către actualii guvernanți ai României.”

Criticul Ion Negoițescu: „România, ca și pe vremea lui Ceaușescu la finele carierei sale, face tot ce poate pentru a indispune Occidentul, parcă prada unei alienări sinucigașe. ...Absurditatea actualului președinte constă în sporirea haotică a haosului. Ca și Ceaușescu, domnul Iliescu este satisfăcut de originalitatea sa pe care a proclamat-o din primele zile. O originalitate care și-a atins punctul culminant în convocarea minerilor, însărcinați să facă ordine în capitala țării, să ne învețe pe toți, poate și pe cei din restul Europei, ce este democrația și cum funcționează ea pe baza principiului bîtei...”

sursa: Arhiva istorică Radio Europa Liberă / Pagini din Arhiva RFE Hoover
19.06.1990 - Intelectualii români condamnă teroarea Mineriadei

document audio: http://realaudio.rferl.org/MD/manual/2010/06/16/d6b34223-b7a2-41f3-a54b-4cd0583822c1.mp3

ROMÂNIA LITERARĂ

Ion Iliescu, Nicolae Manolescu, interviu acordat în exclusivitate revistei România literară,

joi 5 iulie 1990

„Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?

Ion Iliescu: Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor, – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“

Monica LOVINESCU: [D. TUDORAN] nu a făcut niciodată ce a făcut Goma. A luptat pentru pozitii personale

2010-08-21T14:39:00.005+03:00

Doina Jela are „avantajul“ – şi meritul – de a fi iesit cumva din sine în toată această perioadă cât a stat lângă Monica Lovinescu, de a fi intrat, cu ajutorul unei credinte care nu cere nimic în schimb, în sinea celei pe care o vede ca pe o legendă, ca pe o statuie pe care a încercat-o, totusi, să o împungă în „miezul ei moale“. Acest tip de slujire este cu atât mai credibil cu cât nu doreste decât să servească neconditionat, în timp ce observă cu minutie omul pe care îl adoră si care, în câteva rânduri, îi răspunde cu o anume răutate. „Tirania“ Monicăi Lovinescu, de care vorbesc în special dusmanii săi, politici si culturali, a existat. Dar a existat cumva ca model de comportament exemplar opus modului nostru le¬vantin-acomodabil, de comunisti avant la lettre, expectorat de gena natională imediat după instalarea oficială a comunismului la putere. Avem în amploarea actiunii ei critice si polemice, alături de Virgil Ierunca, un model neînduplecat de inteligentă care nu face tranzactii cu oricine ar fi (cazul mamei sale este cu atât mai dureros, cu cât Ecaterina Bălăcioiu nu acceptase să-i scrie, la sugestia Securitătii, să nu mai critice regimul lui Ceausescu!) si care nu depune armele criticii nici atunci când obiectul acesteia poate fi un scriitor sau om de cultură care anterior se bucurase de pretuirea lor. Monica Lovinescu: Goma a luptat pe fată cu atât mai simptomatice – si demne de cercetat pentru integralitatea adevărului istoric – sunt raporturile Monicăi Lovinescu cu Paul Goma din ultima parte a vietii ei. Paul Goma, de pildă, crede că Liiceanu este cel care a învrăjbit-o cu el! Oricum ar fi, e de admirat „rezistenta“ demnă a Monicăi Lovinescu, care, provocată de Doina Jela (în capitolul „Ultimele convorbiri cu Monica Lovinescu“, pag. 119-120-121) rezistă „ispitelor“ interlocutorului şi vorbeste despre opozantul lui Ceausescu în termeni de mare demnitate intelectuală (si asta pentru că, o stie chiar si Jela, relatia ei si a lui Virgil Ierunca cu Goma este, dincolo de frictiunile dintre ei, pe un alt plan decât cea a lor cu Jela însăsi!). Pentru frumusetea, autenticitatea si caracterul onorant pentru memoria Monicăi Lovinescu reproduc acel fragment:

„M.L.: Compromis este să gândesti într-un fel si să actionezi în felul invers. Din punctul meu de vedere, grosso-modo, asta e definitia. Dar să iesim din general si să intrăm în concret: nu suport compromisul si pentru că în România au fost mai multi compromisi decât în altă parte.

Sau n-au fost destui necompromisi care să spele păcatele neamului. La noi n-a fost, decât, grosso-modo, Goma care să ia o atitudine atât de transantă. Dar aici intru în politic.
D.J.: Ei, dar în privinta atitudinilor transante şi Doina Cornea a avut o atitudine transantă. si Vasile Paraschiv...
M.L.: Da, dar Goma era si un scriitor...
D. J.: Dar Goma avea şi în spate un socru care era foarte puternic.

M.L.: Asta, cunoscându-l pe Goma, şi chiar pe post-Goma, care nu-mi mai era prieten, cred că n-are consecinţe.
D.J.: Dar nu e un compromis să te îndrăgostesti taman de fata unui mare activist?
M.L.: Nu era mare, a fost dintre cei mărunti. Sau era mare, dar nu făcea compromisuri enorme, n-a făcut rău nimănui. Virgil, care era în cercuri de stânga, vorbeşte despre el cu simpatie. Probabil că era mai puţin penibil decât alţii.

D.J.: Păi Virgil vorbeste asa fiindcă era de stânga la vremea aceea şi i-a păstrat o amintire favorabilă.
M.L.: Nuuu, pentru că Virgil îsi neagă stânga până la a fi de dreapta. D.J.: Leonte Răutu în particular era un tip fermecător.

M.L.: Nu, dar Năvodaru n-a făcut răul pe care l-a făcut Răutu. N-a fost dictatorul literelor.
D.J.: Ne întoarcem: e un compromis să te însori cu...
M.L.: Nu e un compromis să te însori cu nimeni, dacă îl iubeşti. Astea sunt grădinile particulare.
D.J.: Da, dar numai să frecventezi grădinile alea, să ajungi să frecventezi grădini în care să întâlnesti fii si fiice de activisti, mi se pare un pic louche.

M.L.: Nu, nu mi se pare nimic louche la Goma şi o spun cu toată obiectivitatea, fiindcă la urma-urmelor Goma s-a purtat cu noi oribil. Deci nu dintr-un sentiment de părtinire.

D.J.: Unii spun că v-ati purtat tot atât de oribil cu el.
M.L.: Nu ne-am purtat oribil. Fiindcă am făcut tot ce-am putut...
D.J.: După ce l-ati adoptat ca pe un fiu si vă iubea ca un fiu, ati uitat de el după ce au apărut fii mai...
M.L.: N-am uitat de el. El a început să ne atace. Rapid. Imediat. Şi pe gelozii.

D.J.: Nu este o gelozie usor cam copilărească?
M.L.: Ba da, dar Goma era un tip copilăros, copilăros în sensul bun al cuvântului. Cine ar fi făcut ce a făcut el, dacă nu avea o doză de naivitate sau de încredere în natura umană?

D.J: Dorin Tudoran nu era la fel de copilăros?
M.L.: Dar Dorin Tudoran n-a făcut atât de mult. E prieten bun al nostru si nu ne-a dezamăgit niciodată, deci vorbesc cu obiectivitate aici sau în încercare de obiectivitate. Dar nu a făcut niciodată ce a făcut Goma.

Goma s-a situat, în tară, pe pozitii incompatibile cu prudenta, a luptat pe fată. Pe când prietenul nostru foarte bun a luptat pentru pozitii personale. Totul a pornit dintr-o ceartă a lui cu cei de la „România liberă“...
D.J.: Scrisoarea pe care a scris-o Goma lui Ceausescu, din închisoare, nu este un compromis?

M.L.: Este, dar din cele obtinute prin diverse torturi, printre ele fiind si nedormitul. Este un compromis asupra căruia m-am explicat si nu spun că l-am aprobat, dar nu l-am considerat un păcat, încă de pe vremea când a fost dat publicitătii.
D.J: Adică nu l-ai judecat.
M.L.: Nu l-am judecat.“

Semnificativ în grad înalt acest dialog, această confesiune ultimă a Monicăi Lovinescu în care, desi ispitită constant de o Doina Jela în rol autoasumat de „advocatus diaboli“, cu luciditatea-i caracteristică, rezistă tentatiei de a minimaliza actiunea unică a lui Paul Goma.

Sursă text: Nicolae Coande, Zile cu Paul Goma si Monica Lovinescu, Cultura controversei, editor Fundaţia Culturală Română

Surse foto:
coperta cărţii Doinei Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu
extras din fondul de manuscrise aflat in arhiva CNSAS, manuscrise, documente şi scrisori redactate de Paul Goma şi destinate tov. Nicolae Ceauşescu

FOTO-DOCUMENT: M. DINESCU, LE DESESPOIR DE LA CASERNE CEAUSESCU. ÎNTRE ADEVAR SI MISTIFICARE. 8 august 1989. APEL. Frontul Salvării Naționale.[1]

2010-08-20T12:41:00.004+03:00

Notă

Reproducem pentru prima oară în România îndelung-mediatizatul interviu acordat de poetul Mircea Dinescu, membru al Partidului Comunist Român, ziarului comunistoid Libération, aşa cum a fost publicat de Gilles Schiller (pseudonimul lui Noel Stern): Mircea Dinescu, Le desespoir de la caserne Ceausescu, Libération, pp. 32-33, Paris, 17 martie 1989. Aceste două pagini de revistă l-au transformat peste noapte pe M.D. în mare disident, creându-i o aură de erou, riguros şi eficient amplificată şi de postul de radio Europa Liberă. Mai mult, aceste pagini l-au „acreditat“ în mod eronat în ochii multora dintre noi drept militant anticomunist. Astfel a devenit cu putinţa ca un fost membru de partid, absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu, şcoala de cadre de conducere comuniste, să treacă pe parcursul unui singur an de la statutul de profitor al regimului comunist şi membru al Partidului Comunist Român la cel de „vestitor al libertăţii“ pentru ca apoi, la nici o lună de la evenimentele dramatice din decembrie 1989, să devină primul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România postdecembristă şi pentru o scurtă perioadă membru în Frontul Salvarii Naţionale (FSN) şi în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN). În legătură cu premeditarea acţiunilor evenimentelor din decembrie 1989 puteţi accesa un document audio postat chiar pe site-ului postului de radio Europa Liberă, Frontul Salvarii Naţionale, 8 august 1989! Apel adresat participanților la Congresul al XIV-lea al PCR de Frontul Salvării Naționale (în lectura lui Constantin Mănciulescu), document accesibil la adresa: http://www.europalibera.org/audio/audio/248879.html:

Mircea Dinescu, un răsfăţat al regimului comunist

Cu o origine modestă, provenind dintr-o familie simplă din Slobozia, de muncitori, tatăl său fiind lăcătuş mecanic, iar mama casnică, tânărul Dinescu a beneficiat atât de un element forte în comunism, atuul originii sănătoase, cât şi de susţinerea unor „protectori“ puternici (cf. Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941–2006, art. dedicat lui Mircea Dinescu, p. 841, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2005). Sprijin niciodată explicitat. Aici, este de reţinut faptul că la nici 17 ani era deja înregistrat recitând chiar pentru postul naţional de televiziune, iar la 21 de ani avea deja o primă carte tipărită, Invocaţie nimănui. Tânărul poet primind imediat şi premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Dpdv ideologic este important să punctăm momentul. Ne aflăm în anul 1971, în plină revoluţie culturală, an în care au fost lansate „Tezele din iulie“. Să ne amintim că 1971 a fost anul în care, de exemplu Nicolae Breban a fost înlăturat de la conducerea României literare, fiind înlocuit, cu derogare obţinută special de la tov. Nicolae Ceauşescu, de gruparea George Ivaşcu, Nicolae Manolescu pentru că „N. Breban a făcut un gest fără precedent în istoria de până atunci a regimului comunist din România: a criticat public orientările şi măsurile anunţate de «conducerea superioară de partid şi de stat». Mai mult, a făcut-o în presa din Occident. Nicolae Breban era cel mai înalt demnitar român de partid care se distanţase public vreodată de linia partidului.“ (cf. Mircea Iorgulescu, România literară citat de N. Breban, În luptă cu istoria, Contemporanul, 14 iulie 1994).

Tot de la criticul Alex Ştefanescu, op. cit., mai aflăm şi că: „Protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte, Invocaţie nimanui, 1971 (distinsă imediat cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania) pentru ca apoi să îi găsească o sinecură – pitorescul post de portar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ocupat ...de poet (mai mult cu numele) în perioada 1972-1976.“

Poate că despre originea „protectorilor“ ne-ar putea da unele indicii chiar modul „netraumatizant“ în care M.D. şi-a efectuat stagiul militar (integral), la Securitate, la Grădiştea, primind, după propria-i declaraţie, gradul de soldat fruntaş al Securităţii.

Un alt domn, profesorul Doru Tompea, coleg de armată timp de 6 luni cu Mircea Dinescu, Adrian Nastase, Tudor Mohora ş.a., mărturisea în 2006: „Am făcut [armata – n.n.] la Batalionul de Miliţie, o unitate elitistă, unde se adunau junii nomenclaturii dar şi firi rebele de prin mediul universitar“, pentru ca în continuare să facă o declaraţie surprinzătoare: „Ne-au dat să completăm o groază de formulare. Nu ştiu dacă atunci am semnat sau nu vreun angajament de colaborare cu Securitatea. E posibil sa fi semnat. Dar nu stiu.“ (cf. Silvia Craus, Tompea mărturiseşte colaborarea, Ieşeanul, 10 octombrie 2006)

La terminarea stagiului militar M. Dinescu îşi urmează netulburat cariera pe plan literar şi social. Va fi secretar UTC al USR, membru al Partidului Comunist Români, angajat al revistei Luceafărul, şi multiplu premiant al Uniunii Scriitorilor din România, fiind publicat şi răsfăţat în fel şi chip de regimul comunist, printre privilegiaţii căruia se număra. Primeşte, de asemenea, Premiul Academiei Române. Călătoreşte frecvent în Occident.

Dintr-o notă a Securităţii, reprodusă şi în Cartea Albă a Securităţii, aflăm: „De exemplu Titus Popovici, Anghel Dumbrăveanu, Teodor Balş, George Bălăiţă, Eugen Barbu, Mircea Dinescu au spus scriitorilor aflaţi la vila „Paltinul” din staţiunea Neptun că sunt profund mişcaţi de aprecierile de care se bucură scriitorii în faţa conducerii, ca oameni ataşaţi, oricând gata să slujească patria şi poporul.“ [v. Cartea Albă a Securităţii, nota 129, p. 137, 1978].

Un alt amănunt neclar al biografiei sale este acela că a fost ultimul individ care a rămas singur, timp de câteva ore, în preajma prozatorului Marin Preda în ultima zi din viaţa acestuia, însoţindu-l de la sediul editurii Cartea Românească la o locaţie rămasă necunoscută. Ulterior, în seara aceleiaşi zile, Marin Preda s-a deplasat la Mogoşoaia unde a petrecut în Salon, în compania mai multor scriitori. Făcându-i-se rău, târziu, în noapte, a fost dus în camera sa şi trântit pur şi simplu pe pat. A doua zi a fost descoperit fără suflare. Cauza morţii, indicată de medicii legişti, a fost de asfixia mecanică.

În continuare, M. Dinescu îşi urmează chemarea de politruc urmând cursurile Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu, la fără frecvenţă, la facultatea de ziaristică „aflată sub conducerea directă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, instituţie unde nu ajungeau decât oamenii strict agreaţi de regimul ceauşist şi în urma unei selecţii extrem de draconice. Pentru fiecare dintre cei ajunşi pe băncile facultăţii respective Securitatea răspundea cu capul“. În anul 1981, ca urmare a agresării unui coleg de redacţie, Iulian Neacşu, (în fapt a snopirii acestuia în bătaie), va suferi, în pofida intervenţiilor unor membri importaţi din nomenclatura partidului comunist, o condamnare penală cu suspendarea efectuării pedepsei (cf. art. 180 alin. 2 din codul penal, Sentinţa penală Nr. 1439, Şedinţa publică de la 4 septembrie 1981). Va urma plecarea sa de la Luceafărul la România literară. În ciuda comportamentului său violent şi coleric rămâne un „răzgâiat“ al sistemului comunist şi al USR apărând, în calitate de ziarist oficial, cu pixul în mână, luând notiţe, lângă Preşedintele R.S.R. tov. N. Ceauşescu. Iată ce afirma Dinescu în faţa secretarului general al partidului: „Iată, numai într-un an, am participat la trei întâlniri cu secretarul general al partidului. […] Tatăl meu a început să-mi vorbească cu «dumneavoastră»: mă văd cu secretarul general al partidului mai des decît se vede el cu o rudă a lui de la Cluj.“ (cf. stenogramei unei întâlniri a scriitorilor cu N. Ceauşescu, 13 martie 1981)

Tot în anul 1981 accede în conducerea Uniunii Scriitorilor în comitetul de 2-3%, alături de scriitori precum: Ion Lăncranjan, Florin Mugur, Zigu Ornea. Din conducerea Uniunii mai făceau parte printre alţii şi: Şt. Aug. Doinaş, Traian Iancu, Dinu Săraru, Domokos Geza, Augustin Buzura, Ion Horea. Din nou M.D. se află pe lista scriitorilor agreaţi de partid spre a fi traduşi şi operele lor răspândite spre străinătate ca fiind juste din punct de vedere ideologic. Ca atare, în 1982, în cadrul planului de propagandă externă a partidului comunist, la editura Univers îi sunt tipărite variantele în limbile franceză şi maghiară ale volumul La dispoziţia dumneavoastră (À votre disposition, A jóság rémuralma). Cartea reprezintă o selecţie din poeziile publicate anterior în trei volume, fiind scoase în relief accente de frondă şi revoltă ale poetului împotriva societăţii occidentale.

În continuare este în graţiile „protectorilor“ săi şi în cele ale mai-marilor Partidului Comunist Român publicând volum după volum, La dispoziția dumneavoastră (1979), Teroarea bunului simț (1980), Democrația naturii, (1981), Exil pe o boabă de piper (1983), Rimbaud negustorul (1985), iar în 1985 va fi tipărit şi în Anglia (Exile On A Peppercorn, Forest Books, London-Boston).

În 1988, călătoreşte în URSS. În interviul dat postului Radio Moscova, în august, laudă temeinic perestroika lui M. Gorbaciov. După cum afirmă şi în cartea sa Moartea citeşte ziarul, la revenirea în ţară după acel sejur petrecut în Ţările Baltice observă că este supravegheat.

Însă, cu toată „monitorizarea“ şi în ciuda lipsei tot mai acute a libertăţii de expresie din România comunistă mai mulţi scriitori români printre care şi Mircea Dinescu vor petrece nestingheriţi zilele de Crăciun la traducătorul Aurel Covaci, în compania familiei ambasadorului Marii Britanii, a ataşatului cultural al Iugoslaviei, Moma Koproviţala şi a altor reprezentanţi oficiali străini. Va urma seara Crăciunului, sărbătorită la Ambasada Olandei din România, în prezenţa multor intelectuali români, printre care şi Andrei Pleşu.

Cam aceasta era în mare situaţia poetului Mircea Dinescu, membru al Partidului Comunist Român. Un scriitor mediatizat, cu o situaţie socială demnă de indiviat, locuind ultracentral, în cartierul Primăverii, zona sediului Televiziunii, pe strada Bitolia. Un scriitor supravegheat de Securitate însă în acelaşi timp un scriitor cu destulă libertate de mişcare pentru a călători deopotrivă în Apus şi în Răsărit.

Cine era însă Gilles Schiller, intervievatorul lui M. Dinescu?

Cf. lui Luca Pitu (v. Documentele antume ale „Grupului din Iaşi” (V), Centrul Cultural Pitesti), dar şi a altor documente din presa vremii, Gilles Schiller după pseudonimul folosit şi în interviul luat lui Dan Petrescu în l988, pe numele său real Jean Stern era ziarist francez [de origine română?] şi lucra pentru cotidianul Liberation. Între anii 1988-1989 a vizitat de mai multe ori România, călătorind prin ţară, de la Cluj la Iaşi şi Bucureşti cu scopul de a aborda „anumite“ persoane. La Cluj a intenţionat să ajungă la Doina Cornea, „ dar, neputând-o contacta, a fost condus de Thomas Bazin la Iaşi, de unde nu a plecat cu mâna goală, scoţându-şi interviul prin valiza diplomatică a Ambasadei Franţuze.” (cf. Luca Piţu, idem). Disidentul ieşean Dan Petrescu va mai fi publicat în Libération şi pe 15 februarie 1988. Din toate aceste acţiuni se poate observa cu uşurinţă o intensificare a susţinerii mişcărilor de tip perestroikist din estul Europei. Spre finalul anului 1988 şi pe tot parcursul anului 1989, Mircea Dinescu va fi din ce în ce mai mediatizat în afara ţării şi cu precădere la postul de radio Europa liberă (în limba română), va beneficia de cea mai concertată popularizare făcută unui scriitor român aflat în ţară în ultimii 50 de ani (Exil im Pfefferkorn, trad. Werner Söllner, Suhrkamp Verlag, 1989; Trente deux poésies de Mircea Dinescu, Gap, 1989; Titanic-Valcer, Budapesta, 1989. Va fi tipărit la până şi Amsterdam, în limba română! (Moartea citește ziarul, Amsterdam, 1989), va fi susţinut în Franţa, la Paris, inclusiv de Eugen Ionescu care îi va prefaţa o ediţie în limba franceză (Poèmes, Albin Michel Éd, Paris, 1989, avec une introduction d'Eugène Ionesco).

Câteva amănunte despre circumstanţele în care a fost acordat acest interviu şi modul în care textul a fost scos din ţara ne-au fost oferite recent de Coen Storck, ambasador al Olandei în România în acea perioadă:

„La începutul lui 1989, Mircea Dinescu a fost intervievat de un jurnalist parizian de la Libération, cred ca în februarie, iar acel interviu a devenit faimos. Jurnalistului îi era teama să poarte interviul asupra sa, îi era frică să nu fie percheziţionat şi să îi fie confiscat interviul. Aşa că l-a lasat acolo, acasă la Dinescu. Nici nu era finalizat. Mircea Dinescu m-a anunţat că avea să îmi dea ceva şi am fost eu însumi acasa la el; mi-a dat interviul şi mi-a spus că ar fi minunat să îl expediez la o adresă din Paris. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să îl expediez prin intermediul valizei diplomatice, ceea ce era complet interzis, pentru că nu poţi să trimiţi prin curier diplomatic scrisori personale ale altora. L-am pus într-un plic şi l-am expediat la Haga prin curier diplomatic. Astfel interviul lui Dinescu a ajuns la Libération şi am fost fericit pentru asta. A mai fost un lucru foarte interesant, când, spre sfârşitul anului, nimeni nu l-a mai putut vedea pe Dinescu. Aici intervine ataşatul cultural al Ambasadei Poloneze, pe care l-am întâlnit la o recepţie culturala la Ambasada Cehoslovaciei şi am vorbit cu el. Era foarte critic la adresa României, lucru interesant la un diplomat al unei ţări comuniste. În septembrie 1989, mi-a spus că vrea să mă vadă şi a venit la mine cu un plic cu materiale de la Dinescu. Mi-a spus că fiul lui mergea la aceeaşi scoala cu cel al familiei Dinescu, aşa că soţia lui a intrat în legatura cu soacra lui Mircea Dinescu, care i-a dat acest plic, în care era literatură. Acesta a fost al doilea lucru pe care l-am expediat în Europa pentru Dinescu.“

Coen Stork, Martor al Revoluţiei, fost Ambasador Al Olandei în România (1988-1993), interviu realizat de Răzvan Brăileanu, traducere din limba engleză de Octavian Manea, http://www.revista22.ro/martor-al-revolutiei-4209.html

Din nou, ca şi în cazul disidentului Dan Petrescu, Gilles Schiller apelează la diplomaţi şi la valiza diplomatică pentru a scoate anumite texte din ţară. Iată, aşadar, că putem, conform acestor mărturii, reface parcursul interviului de la presupusul autor, M. Dinescu, la Haga! Totuşi, cu toate sursele accesate nu am reuşit să descoperim cum a ajuns textul de la Haga în redacţia ziarului Libération şi de acolo la redacţia în limba românia a postului de radio Europa liberă. Pe cale diplomatică? Simplu, prin poştă? O altă chestiune neclară este cea a limbii în care a fost scris textul. Cine a intermediat legătura dintre M. Dinescu şi Gilles Schiller? Ţinând cont că Mircea Dinescu nu cunoaştea limba franceză putem presupune că textul a fost transmis în limba română. Însă cine a făcut traducerea? De ce acest aspect nu este menţionat nicăieri?

Pe data pe 17 martie 1989 postul de radio Europa liberă, redacţia în limba română, transmitea o versiune mult mai amplă a interviului în lectura lui Virgil Ierunca şi a lui Alain Paruit (la Actualitatea românească), fără a specifica însă că există diferenţe substanţiale între textul apărut în aceeaşi zi în cotidianul Liberation şi cel citit de redactorii Europei libere. Emisiunea este înregistrată şi de o unitate specială a Securităţii, Departamentul R. (cf. Notă 0472378, pp 426–429, Cartea Albă a Securităţii, ed. cit.). Inclusiv nota Securităţii redată ca atare şi în Cartea Albă a Securităţii preia informaţia eronată cum că textul rostit la Europa liberă ar fi textul în varianta română a interviului tipărit sub titlul Le desespoir de la caserne Ceausescu. Toate sursele găsite dau, cu mici diferenţe, ca text al interviului din Liberation, textul apărut în Cartea Albă a Securităţii şi probabil tipărit aproape identic şi în Moartea citeşte ziarul (ed. 1990).

Pe 17 martie 2009, la împlinirea a 20 de ani de la publicarea interviului în Liberation, Jurnalul Naţional reproduce forma transmisă de postul Europa Liberă, fără a se specifica nici de această dată că nu acesta este textul interviului. (Accesând linkul puteţi compara şi dvs. textele: http://1989.jurnalul.ro/stire-special/disperarea-din-cazarma-ceausescu-319796.html)

Cine şi de ce a dorit perpetuarea acestei informaţii eronate? Dacă pe 17 martie 1989 era de înţeles dorinţa redacţiei postului Europa liberă de a induce în rândul populaţiei din ţară convingerea că avem disidenţi care pot zdruncina regimul comunist şi mai ales că Occidentul ne susţine, acum, la trecerea a 20 de ani de la eveniment devine de neînţeles perpetuarea acestui fals. Ar trebui să aflăm cum a ajuns textul la Paris, în ce limba a fost scris, dacă ziarisul Jean Stern (Gilles Schiller) cunoştea limba română samd.

alte surse

De exemplu, un alt document menţionează următoarele: „Interviul a fost realizat în februarie 1989, în România. […] Într-adevăr, interviul lui Dinescu (o versiune mai amplă a acestuia a fost emisă de Serviciul în Limba Română a REL) a atins mai multe dintre punctele conţinute în cele două recente scrisori adresate lui Ceauşescu de şase veterani ai PCR şi de către poetul Dan Deşliu.” 16 martie 1989, Radio Europa Liberă (München), Raport al secţiei de cercetare, Document din "Arhiva 1989", Cluj-Napoca

Citindu-l nu poţi să nu te întrebi cum de ştiau pe 16 martie 1989 dacă înterviul, netipărit încă, va fi sau nu identic cu forma primită la redacţie. (Pe ce cale, filieră au primit textul transmis în emisiunea difuzată pe 17 martie 1979? La ce dată? În ce limbă? Ar fi interesant de aflat distribuţia şi canalele pe care textul a ajuns de la Haga în redacţia revistei Liberation şi de acolo traseul urmat în continuare.). M. Dinescu relata în 2009: „Am fost acasă când a început Revoluţia. Ca urmare a unui interviu acordat de mine revistei Libération eram arestat la domiciliu. Interviul a apărut pe 17 martie 1989. A doua zi am fost chemat la revista „România literară” unde eram redactor şi dat afară. Şi am stat acasă şi am scris poezii până pe 22 decembrie.“

Din Cartea Albă a Securităţii, D 10 966, vol. 6, f. 9-16, p. 505, aflăm că Mircea Dinescu, deşi supravegheat, putea încă transmite mesaje în afara ţării, prin telefon, în mod liber (v. conţinutul unei conversaţii telefonice dintre Mircea Dinescu şi Alexandru Papilian: „Mircea Dinescu: Şi de-aia am intrat în partid, ca să mă port ca un membru de partid liber». /.../ În legătură cu interviul apărut în Franţa, între cei doi s-a purtat următorul dialog: Alexandru Papilian: «Am văzut, astăzi, cum îţi spun, interviul din Libération». Mircea Dinescu: «A apărut interviul în Libération?». Alexandru Papilian: «Da. Cu o fotografie mare, foarte frumoasă». Mircea Dinescu: «Da». Alexandru Papilian: «Ocupă aproape două pagini de ziar». Mircea Dinescu: «Aha! Sunt fotogenic?». Alexandru Papilian: «Eşti fotogenic. Cam trist. Dar eşti fotogenic...» Mircea Dinescu: «Tristeţea este meseria mea să ştii...». Interviul are drept consecinţe arestarea sa la domiciliu şi excluderea din partid.“

Relativ recent, în anul 2008, într-o emisiune televizată „ziaristul Victor Roncea, coordonator al campaniei «Voci curate» de la Civic Media, a declarat că un membru de frunte al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu, reprezintă interese străine, fiind documentat de unitatea anti-KGB a Securităţii. Potrivit informaţiilor dezvăluite de Roncea, există mărturii ale unor foşti ofiţeri ai UM 0110 privind legăturile lui Mircea Dinescu cu KGB, nu numai prin soacra acestuia, Ludmila Loghinovskaia. Astfel, în 1989, acesta a urmat un traseu complicat prin ţările baltice, pentru a ajunge ulterior în Crimeea, unde a primit instrucţiuni precise privind rolul său în lovitura de stat pregătită de sovietici, cunoscută generic sub numele de «Revoluţia» din decembrie 1989. Informaţiile respective se află şi în arhivele CIA, s-a afirmat în emisiune.

Gilles Schiller a publicat multe articole şi interviuri obţinute în/şi despre ţările din Est (de exemplu de la un interviu cu V. Havel, 21 martie 1989 şi până la „Nadia Comaneci s’envole à l’Ouest“, „Critiqué, Ceausescu accentue la presssion“ articole semnate împreună cu Veronique Soulé, sau de la „Bucarest-Paris: route coupee pour les enfants d’Elena“ până la „Friture roumaine dans un village wallon“).

accesaţi şi:

l http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2010/08/ambasadorul-coen-vrand-sa-l-glorifice.html

l http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/02/falsificarea-trecutului-recent-prin.html

l http://roncea.ro/2010/08/20/eroul-martir-col-gheorghe-trosca-victima-agenturii-kgb-si-dupa-moarte-de-ce-s-au-infipt-profitorii-tuturor-regimurilor-plesu-patapievici-si-dinescu-la-sefia-cnsas/

AMBASADORUL COEN VRAND SA-L GLORIFICE PE DINESCU IL DESFIINTEAZA CA DIZIDENT. POVESTEA ACORDARII INTERVIULUI PUBLICAT IN ZIARUL COMUNISTOID LIBERATION

2010-08-17T21:42:00.013+03:00

IOAN HERALD

Exista in celebrul roman Gargantua si Pantagruel al scriitorului clasic francez Francois Rabelais (1494-1553) un pasaj de un umor rustic debordant in care Paganel se intalneste intr-o zi cu un taran care purta atarnate pe umar, unul in spate altul in fata, legate unul de altul cu sfoara, doua cosuri in care stateau cele doua copile ale lui. Ca sa-l ironizeze, Paganel il intreaba pe taran daca nu cumva grija pentru castitatea fetelor il indemna sa le care cu el peste tot cu atata truda si anevointa si il descoase daca fetele lui mai erau fete mari. La care omul ii raspunde linistit : "Inalte domn, de fata mezina, pe care o am mereu sub ochii mei, as putea raspunde domniei tale ca s-ar putea sa mai fie fata mare, fiindca nu am vazut sa se fi culcat cu cineva pana acum, dar nu bag mana in foc pentru asta. Cat despre cea din spate, pe care nu pot sa stau cu ochii mereu, nu mai am demult nici o nadejde c-ar mai fi fata mare".

Stimati cititori, puneti acum in locul batranului taran francez din cartea lui Rabelais pe Nicolae Ceausescu si in locul fetelor sale pe Andrei Plesu (in cosul din spate) si pe Mircea Dinescu (in cosul din fata) si veti avea imaginea fidela a dizidentei romanesti anticomuniste de dinainte de 1989.

Ideea acestei asemanari hazlii mi-a venit citind interviul pe care Razvan Braileanu l-a luat in limba engleza lui Coen Stork, cel care a fost ambasador al Olandei la Bucuresti timp de cinci ani si care macar pentru un interviu ar fi trebuit sa stie limba romana si nu o stie.

Interviul cu pricina a aparut si in revista 22 din 21 decembrie 2007 si este deosebit de interesant atat pentru umorul lui involuntar cat si ca document istoric, intrucat (tot involuntar, adica fara sa vea) spulbera pur si simplu mitul dizidentei anticomuniste din Romania si in special pe cel al lui Mircea Dinescu.

Marturisesc ca inca doua sau trei interviuri de acest gen si Ceausescu va fi cu siguranta reabilitat la modul oficial. Vorbind despre dizidenta romaneasca pe timpul lui Ceausescu, fostul ambasador al Regatului Olandez la Bucuresti face eforturi sa vorbeasca serios si sa infatiseze pe Ceausescu si regimul acestuia in culori sumbre si infricosatoare. Dar cu cat se straduieste mai mult in acest sens, cu atat te cuprinde mai tare rasul citind ce spune el. Eu unul, spre finalul interviului, eram cocosat de ras. Hazul nebun vine tocmai din faptul ca (dupa cum scrie in interviu), Ceausescu nu numai ca era constient de faptul ca Dinescu nu mai era demult "fata mare" din punct de vedere politic, dar se saturase pana peste cap de el si voia sa se descotoroseasca de persoana lui, dar nu stia cum sa faca.

Pe de alta parte, este interesant de urmarit cam cu ce scopuri veneau la Bucuresti pe timpul lui Ceausescu ambasadorii Occidentului si care era modalitatea de lucru a acestora, pentru ca numai in acest fel vom intelege cum a ajuns Romania colonie a Uniunii Europene si cum au ajuns in buzunarele Occidentului bogatiile romanesti adunate prin truda a milioane de romani timp de o jumatate de veac.

Totodata este bine de stiut la ce se putea astepta din partea puterilor straine occidentale cel care complota impotriva lui Ceausescu. Daca o facea, o facea pe propria lui piele, pe care occidentalii cinici nu dadeau nici macar o ceapa degerata.

Cel care isi alegea calitatea de dizident nu trebuia sa se astepte, in cazul ca o dadea in bara, la vreo protectie occidentala, pentru ca protectia asta nu avea sa vina sub nici o forma ! Desi era prieten la catarama cu Mircea Dinescu si desi din februarie 1989 pana in decembrie 1989 ambasadorul Coen nu mai auzise nimic de Mircea Dinescu, olandezul nu a miscat nici macar un deget pentru a se interesa de acesta si nu l-a interesat nici macar daca mai traieste sau nu
(ceea ce nu era cazul, fiindca Dinescu traia, si inca foarte bine, la vila lui).

La un moment dat, Razvan Braileanu il intreaba (in engleza, evident) pe fostul ambasador olandez in Romania : "Dupa ce v-ati prezentat la Ceausescu ati luat legatura cu dizidentii. Cum ati luat legatura cu acesti dizidenti ?". La care Coen Stork raspunde fara sa clipeasca : "Ambasadorul Marii Britanii Hugh Arbuthnott m-a pus in legatura prin oamenii lui cu Andrei Plesu, cu Mircea Dinescu, cu familia Oroveanu, cu Mariana Celac... Hugh Arbuthnott i-a invitat pe dizidentii romani la Ambasada Marii Britanii".

Vom observa aici ceva foarte ciudat. Ambasadele occidentale din Bucuresti functionau pe timpul lui Ceausescu ca niste case conspirative anticeausiste si ca niste aspiratoare de "dizidenti" anticeausisti. Practic conspirau la rasturnarea ordinii statale in Romania.O faceau insa atat de prost ca Securitatea era la curent cu toate miscarile lor. Motivul oficial pentru care "dizidentii" romani anticeausisti (Dinescu, Plesu, Oroveanu, Cornea etc.) fusesera chemati urgent la Ambasada Marii Britanii era acela ca ei trebuiau sa asculte chipurile o piesa de teatru interpretata de doi actori englezi care venisera tocmai din Londra in acest scop. La "spectacol" fusese adusa de la Cluj si Doina Cornea. Alaturi de "dizidenti" au luat loc in sala , bineinteles, si ofiteri sub acoperire ai Securitatii Romane, care urmarisera curiosi tot tambalaul, fara sa intervina.

Unii dintre ei erau cunoscuti dealtfel foarte bine de ambasadori si tocmai in asta consta hazul nebun al interviului, in acest "spionaj" si aceasta "dizidenta" de catifea. Printre securistii prezenti la spectacol pe care-i cunostea ambasadorul britanic se numara si Rosu Marian, ofiter sub acoperire in ministerul roman al Afacerilor Externe. Acesta, ranjind sarcastic, l-a intrebat pe ambasadorul Marii Britanii, care se luptase s-o care de la Cluj pe Doina Cornea : "Eu tot nu va
inteleg pe voi occidentalii. Cu Mircea Dinescu este clar, stim care este treaba cu el, dar de ce dracu' o carati voi pana aici pe femeia asta de la Cluj ? Va pierdeti vremea cu astia, dom'le, ascultati ce va spun eu ! Daca vreti sa aflati niste chestii tari despre Ceausescu veniti la noi la Securitate sau la Ministerul de Externe !"

La care ambasadorii Marii Britanii si ai Olandei au replicat plini de mandrie, cu demnitatea nestirbita a profesionistului in culegerea de informatii: "Apreciem oferta dumneavoastra, stimate domn, dar noi avem filierele noastre pentru a ne procura informatiile necesare !"

Daca nu sunteti cazuti pe jos de ras, urmariti-ma cu atentie. In continuare, fostul ambasador al Olandei povesteste cu nonsalanta scopul pentru care venise el in Romania. Asadar ambasadorul Coen ii spune lui Razvan Braileanu, cel care-i ia interviul, cum lucra el impotriva lui Ceausescu prin 1987-1989, ca ambasador occidental: "Am stabilit contacte si legaturi permanente cu dizidentii amintiti mai inainte : Doina Cornea, Mircea Dinescu, Mariana Celtac, familia Oroveanu,
pe care ii invitam deseori la resedinta mea. Pentru mine aceste intalniri erau extrem de importante. Ei imi spuneau ce se mai intampla prin tara. Cu exceptia celorlalti, Mircea Dinescu nu avea aprobare de la autoritati sa ma viziteze, asumandu-si in felul acesta si unele riscuri si consecinte pentru informatiile pe care mi le da fara stirea autoritatilor."

Asadar "dizidentii" veneau la ambasadele occidentale cu voie de la Securitate, de la Militie si, deci, cu voie de la Nicolae Ceausescu in ultima instanta. Ce se mai intampla prin Romania ambasadorii occidentali aflau de la Mircea Dinescu si de la Doina Cornea, doi oameni redusi la stadiul de informatori. Spre deosebire de turnatorul la Securitate (considerat un monstru), turnatorul la occidentali este considerat in Romania un erou, desi turnatorul ramane turnator indiferent unde toarna impotriva tarii lui. Totusi, de unde puteau Doina Cornea (o femeie de 60 de ani) si Mircea Dinescu (cel cu o suta de tinichele legate de coada) sa stie asa de bine ce se intampla prin Romania incat sa tina la curent ambasadele occidentale cu tot ce se intampla in Romania? Va dati seama ce "secrete" strasnice posedau acesti indivizi daca Securitatea ii lasa sa "informeze" periodic ambasadele occidentale? Bietul ambasador Coen ia foarte in serios toata "munca lui de informatii" fara sa stie ca ea nu facea nici cat o ceapa degerata. Marturisesc ca rareori mi-a fost dat sa citesc texte de un umor mai suculent decat acest interviu. Dar sa-l urmarim mai departe pe maestrul Coen si pe "dizidentii" lui.

Deci toti dizidentii care il informau pe Coen "ce se intampla in tara" o faceau cu stirea Securitatii si a lui Ceausescu. Numai Dinescu refuzase sa ceara aprobarea autoritatilor, fiindca el nu era un dizident oarecare ci era un dizident pur-sange ! Dar stati asa ca nu ati auzit ce urmeaza. Iata ce zice in continuare ambasadorul Coen in interviul pe care l-a dat: « Dinescu era fantastic ! El nu era intimidat de Securitate ! Cand a venit la resedinta mea din strada Atena cu sotia lui, Masha, se tineau dupa el multi militieni care supravegheau drumul si casa. Militienii au vrut sa-l opreasca sa intre in casa la mine, dar el le-a spus fara sa se intimideze : "-Am fost invitat aici de ambasador ! Nu aveti voie sa ma opriti ! ". Si vorbind asa, Mircea i-a intimidat el pe militieni si nu invers. Militienii au dat infricosati un pas inapoi. Mircea a facut atunci doi pasi inainte si a tipat la militieni : "-Vedeti, bai, ca mai vin alte doua cupluri ! Sa nu cumva sa nu le lasati sa intre ca apoi aveti de-a face cu mine !"».

Se intelege ca militienii au rupt-o la fuga infricosati din fata marelui dizident.

Stimati cititori, chestiile astea, va reamintesc, nu sunt inventate de mine ci le povesteste la modul cel mai serios posibil chiar fostul ambasador al Olandei in Romania Coen Stork in revista 22 din 21 decembrie 2007. Daca nu credeti, cititi revista 22 ! Va veti face in acest fel o idee clara a ceea ce au insemnat "suferintele si prigoana comunista" pentru dizidentul Mircea Dinescu pe vremea lui Ceausescu. Si veti intelege totodata tragedia adevaratilor dizidenti anticeausisti
care gemeau in puscariile comuniste ori in lagarele ceausiste de munca fortata si care nu interesau in nici un fel pe ambasadorii occidentali precum dl Stork. In timp ce scriitori ca HERALD si ca TERMURE erau schingiuiti la Canal sau pe Uranus de tortionarii Securitatii si aruncati in beciurile din Prahova plini de sange pe paturile de fier ori pur si simplu lichidati (precum inginerul URSU), oameni ca Dinescu, Plesu sau Caramitru participau la dineurile ambasadorilor occidentali, erau invitatii acestora, se distrau in compania femeilor frumoase prin ambasadele occidentale care slujeau ca locuri de zbenguiala pentru asa ceva (si sa vedeti ca insusi Coen spune asta ceva mai departe in interviul lui). Adevaratii dizidenti nu sunt considerati insa cei care sangerau si mureau in beciurile si lagarele Securitatii ci cei care dansau cu damele in brate prin casele ambasadorilor si faceau "dizidenta anticeausista" cu aprobare de la Securitate ! Este bine ca apar astfel de lucrari prin reviste si prin ziare. Putem vedea in acest fel nu numai incompetenta serviciilor de spionaj occidentale ci si cinismul diplomatilor occidentali si in ultima instanta adevaratul profil moral al unui Occident care zice ca ne-a scapat de comunism. Pacat ca nu sunt mai multe aceste interviuri si aceste relatari ! Mare pacat ! Sa mergem insa mai departe.

In istoria "dizidentei" romanesti pe primul loc (urmat la mica distanta de Ana Blandiana) se afla Mircea DINESCU.

Mircea Dinescu va ramane probabil in atentia viitorilor ceausistologi (adica cercetatori si istorici specialisti in viata lui Ceausescu, fiindca vor exista astfel de sprcilisti pe viitor) nu ca scriitor (desi este un poet merituos) ci ca unul dintre cele mai controversate personaje ale socialismului ceausist. Prin atitudinea lui politica s-a condamnat singur la acest statut care din pacate va eclipsa pe viitor din ce in ce mai mult valoarea lui poetica pana va reusi s-o anuleze. Mircea Dinescu este perceput azi de tinerele generatii ca un mare dizident anticomunist si ca un feroce luptator contra comunismului, desi nimic din biografia lui nu il indreptateste la o astfel de etichetare in virtutea careia a ocupat functii extrem de importante dupa 1989 (presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, membru in CNSAS etc. etc.). Fara a-l suspecta ca joaca teatru atunci cand zice ca a luptat impotriva comunismului ceausist, vom vedea la o cercetare mai atenta ca Dinescu a fost in realitate un om care a trait in interiorul cercului nomenclaturii ceausiste si care nu s-a sfiit sa profite din plin de pe urma acestei situatii. Nu voi relua temele pe care le-a tratat Cornelui Vadim Tudor in Romania Mare privitoare la faptul ca rudele lui Dinescu dinspre partea sotiei erau nomenclaturisti sovietici de rang inalt si ca Mircea Dinescu frecventa regulat Amabasada URSS. Chestiunile sunt in sinea lor adevarate, ceea ce explica faptul ca spre deosebire de alti dizidenti marea presa occidentala il ocolea cu grija pe Dinescu, din motive foarte intemeiate. Insa altceva trebuie scos neaparat in evidenta.

Desi zice ca ura comunismul, Dinescu a slujit comunismul (ca ziarist si redactor la Luceafarul si Romania Literara, publicatii deosebit de prestigioase in comunism si care apareau sub egida PCR si cu finantare comunista) si s-a bucurat pe deplin de toate avantajele unui veritabil nomenclaturist comunist : locuinte, slujbe, copii sai studiau la scoli alaturi de copiii ambasadorilor. Dinescu a studiat la cea mai inalta scoala politica a regimului comunist, Academia Politica Stefan Gheorghiu, la Facultatea de Jurnalism, facultate aflata sub conducerea directa a Comitetului central al Partidului Comunist Roman, institutie unde nu ajungeau decat oamenii strict agreati de regimul ceausist si in urma unei selectii extrem de draconice. Pentru fiecare dintre cei ajunsi pe bancile facultatii respective Securitatea raspundea cu capul !

Dinescu a fost un membru influent al PCR , a calatorit in strainatate. A primit de cinci ori Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania (incepand cu 1971), distinctie echivalenta in plan literar in comunism cu titlul de Erou al Muncii Socialiste. A primit Premiul Academiei Romane. Nu a refuzat niciodata nici unul dintre aceste premii ori distinctii si le-a acceptat pe toate, desi ca dizident putea sa refuze macar unul dintre ele (sa nu uitam ca Sartre a refuzat Premiul Nobel, iar Cioran a refuzat Premiul Academiei Franceze !).

Mircea Dinescu fost unul dintre cei mai prolifici si mai bine platiti scriitori comunisti din Romania, publicand peste zece volume de poezie intr-o tara in care statul platea unui scriitor pentru un volum de poezie pretul echivalent unei vile in banii de azi. Si poate ca toate aceste lucruri mi-ar fi indiferente si as trece peste ele cu nepasare, dar nu-mi poate fi in nici un caz indiferent faptul ca un asfel de om hotaraste soarta mea astazi si prin semnatura lui confirma ca eu, Ioan HERALD, care am trecut prin lagarele comuniste de munca fortata, merit sa fiu numit sau nu parlamentar, senator roman, ambasador sau inalt functionar public. Acest lucru mi se pare cu adevarat o monstruozitate si din acest punct de vedere nu voi inceta nici un moment sa acuz Uniunea Europeana de nesinceritate si fals, indecenta politica si lipsa de respect fata de adevaratii martiri ai totalitarismului estic. Am dreptul acesta si nu voi inceta sa fac uz de el niciodata.

Unul dintre punctele forte al "dizidentei" anticomuniste romanesti este si ramane interviul pe care Mircea Dinescu l-ar fi acordat prin februarie 1989 unui reporter nu de la Le Monde, de la Herald Tribune ori New York Times ci ziarului francez Liberation, de orientare comunista.

Ciudata si bizara chestie ! Un ziar de orientare socalista-comunista ia un interviu unui
scriitor care "il injura" pe Ceausescu. E ca si cand Kremlinul ar acorda azil unui atentator care ar fi incercat sa-l ucida pe presedintele Vladimir PUTIN. Nu vi se pare cam lipsit de credibilitate un astfel de demers ?

Marturisesc ca in ciuda eforturilor mele nu am reusit sa dau de acel interviu acordat de Dinescu ziarului LIBERATION, desi il caut de o jumatate de an. Nu stiu ce contine el si nu stiu deci daca in acel interviu Dinescu il injura pe Ceausescu, cum se spune, sau asta este doar o inventie a folclorului dizidential romanesc de dupa 1989. Si nu stiu de ce faptul ca Dinescu il injura pe Ceausescu conta asa de mult in ochii Occidentului in timp ce blestelele celor care mureau in lagarele comuniste de munca fortata prin care eu am trecut nu le auzea nimeni prin Occident. Dar sa ne intoarcem la "actul istoric" al interviului acordat de Dinescu ziarului LIBERATION. Nici ambasadorul Coen nu povesteste nimic despre continutul interviului, dar relateaza cum i s-a luat lui Dinescu acel interviu. Ceea ce este extrem de interesant ! Coen relateaza ca un jurnalist de la ziarul francez LIBERATION (nimeni nu stie cine a fost ziaristul asta si ce hram purta el!) a venit la Dinescu prin luna februarie 1989 si l-a intervievat. Cu toate acestea, dupa cum marturiseste Coen, "jurnalistul i-a luat interviul lui Dinescu, dar i-a fost frica sa duca interviul in Franta. Asa ca a lasat interviul acolo in casa la Dinescu si a plecat inapoi in Franta fara interviu. De fapt interviul nici nu fusese bine schitat, era neterminat."

Cam fricosi jurnalistul asta francez. Si foarte prost ! Daca mi-ar fi luat mie un interviu in lagarul Uranus pe vremea lui Ceausescu, l-as fi invatat cum sa scoata interviul afara din tara folosind textul unei simple carti de poezie (de Eminescu, de exemplu) sau textul un simplu ziar (Scanteia). Nu cred ca la trecerea granitei i-ar fi luat cineva din mana ziarul Scanteia ! Si in afara de asta exista mii de metode peste granita un text (inclusiv memorarea mnemotehnica a textului dupa formule extrem de simple). Este ciudat ca Soljenitan a reusit sa scoata din URSS manuscrisul giganticului ARHIPELAGUL GULAG microfilmat si ziaristul de la LIBERATION nu a putut trece dincolo de granita un simplu text pe care oricine il putea invata ca pe o poezie. Si este si mai ciudat ca Dinescu insusi a reusit sa scoata ilegal din tara manuscrisul unei carti de-a lui care a fost tiparita in Occident, dar ziaristul francez nu a fost capabil sa scoata un simplu interviu. Chestiunea merita cu adevarat studiata, dar pana atunci revin la interviul cu pricina.

Interviul pe care jurnalistul francez l-a luat lui Dinescu si pe care l-a lasat neterminat, l-a finalizat probabil Mircea Dinescu ! Adica Dinescu si-a luat singur interviul ! Numai asa se explica faptul ca respectivul interviu a ajuns sa fie gata de tipar si predat ambasadorului Coen o luna mai tarziu. Cineva s-ar putea intreba cum a ajuns interviul in Franta daca jurnalistul care il incepuse abandonase interviul (fara sa-l finalizeze!) in casa la Dinescu si o tulise inapoi in Franta? O spune tot dl Coen in continuare : "Mircea Dinescu m-a anuntat ca are sa imi dea ceva si am fost eu insumi acasa la Dinescu unde el mi-a predat interviul finalizat si mi-a spus ca ar fi minunat sa-l expediez la Paris. L-am pus in plic si l-am expediat la Haga prin curier diplomatic. Asa a ajuns interviul lui Dinescu la LIBERATION "

Pai de ce nu facuse chestia asta (trimiterea interviului prin curier diplomatic) jurnalistul francez la Ambasada Frantei si preferase s-o tuleasca de unul singur inapoi la Paris fara interviu ? Mister.

Interviul a aparut, zice-se, in LIBERATION in a doua parte a anului 1989, cand ambasadorii occidentali au inceput sa se nelinisteasca fiindca nu mai venea Dinescu pe la ei ca sa le spuna ce mai era nou prin Romania. Cu ocazia asta Coen afla "cutremurat" ca Dinescu era pus sub urmarire de catre Securitate. Informatia nu o capata prin telefon de la Dinescu ci de la atasatul cultural al Poloniei la Bucuresti care ii aduce un plic cu materiale de la Dinescu. Fiul lui Dinescu invata la scoala cu fiii celorlalti diplomati (probabil fiindca tatal lui era ...dizident !), asa ca sotia lui Dinescu, ducandu-se sa-si ia fiul de la scoala intrase in legatura cu nevestele celorlalti diplomati si le da plicuri de la Dinescu. Plicuri in care Dinescu punea poezii si nu plangeri cum ca ar fi fost persecutat ori pus sub urmarire de catre odioasa Securitate si de catre odiosii militieni la care el se rastea. La randul lor, ambasadorul Marii Britanii si al Olandei, care il vizitau frecvent acasa la el pe Dinescu (fara ca autoritatile ceausiste sa se opuna), timp de aproape un an de zile februarie-decembrie 1989) nu mai calca pe la Dinescu si nu mai dau nici macar un singur telefon lui Dinescu, desi "auzisera" ca acesta fusese pus sub urmarire de catre Securitate. De ce ?

Situatia ar putea pare bizara privita de departe, dar privita de aproape ea este foarte clara. Securitatea nu il impiedica pe Mircea Dinescu in nici un fel sa mearga la ambasadele Angliei, Olandei, Americii si in general l-ar fi lasat cu draga inima sa plece si la Polul Nord, numai sa scape de el. Securitatea a tras nadejde mereu ca englezii sau americanii il vor lua din tara pe Dinescu si o vor scapa de grija lui, insa englezii si olandezii, smecheri, nu voiau plecarea lui Dinescu din
tara si faceau experimente politice cu el. In secret trageau nadejde ca sa fie omorat de Securitate pentru ca ulterior sa declanseze un scandal monstru impotriva lui Ceausescu. Asa se explica faptul ca nici un ambasador occidental nu a mai calcat pe la Dinescu in anul 1989, din februarie pana in decembrie. "Marele dizident" Dinescu era bucatica de cascaval otravit pe care occidentalii o pusesera in cursa intinsa Securitatii. Dinescu era de mii de ori mai folositor occidentalilor in Romania decat la Londra sau la Washington. Mircea Dinescu si cei ca el au fost folositi tot timpul de catre occidentali pe post de cobai fara ca ei insisi sa stie chestia asta.

In toata aceasta intriga se vede rolul ambasadorilor occidentali. Ambasadorii nu sunt insarcinati cu munca de informatie. Pentru asta exista ofiteri si agenti sub acoperire. Acestia aduc ambasadorului informatiile, iar ambasadorul le sistematizeaza si le trimite mai departe la centrala lui prin curieri diplomatici. Ambasadori care sa faca ei insisi munca de informatie nu exista si nici nu ar fi rentabili, pentru ca ambasadorul, prin natura misiunii lui si in baza scrisorilor de acreditare, are sarcini oficiale si legaturi strict oficiale. Daca se ocupa cu spionajul si este descoperit de statul care-l accepta, atunci este expulzat si nu isi compromite doar cariera pe viata, dar compromite grav si tara care l-a trimis in misiune. Si de ce sa faca ambasadorul munca de informatii daca la ambasada dispune de zeci de atasati care sunt in realitate spioni profesionisti si mult mai capabili ca el in munca de informatie ? Totusi, aceste aspecte nu-i impiedicau deloc pe ambasadorii occidentatli sa faca personal spionaj si sa se amestece direct in problemele de politica interna ale Romaniei.

Pe de alta parte, daca Securitatea era la curent cu toate aceste mizerii, inseamna ca si Ceausescu era la curent cu actiunile poetului-dizident. De ce nu reactiona Ceausescu ? Raspunsul l-am dat mai sus, dar il reformulez. Ceausescu se saturase de Dinescu si astepta ca englezii sau olandezii sau oricine ar fi fost sa-l ia pe Dinescu in strainatate. Ceea ce, spre disperarea lui Ceausescu si a Securitatii, nu se intampla. Pentru ca sa-l forteze pe Dinescu sa ceara sa plece in strainatate, Ceausescu a dat ordin sa fie supravegheat la domiciliu, dar numai atat.

Asa zisii dizidenti nu reprezentau nici un fel de pericol pentru Securitate si pentru Ceausescu. In al doilea rand, ca si taranul francez al lui Rabelais, Ceausescu stia ca Dinescu nu mai era demult "fata mare" din punct de vedere politic si se saturase sa-l care cu el si sa-l tina mereu sub supraveghere. Voia sa-l vada plecat din tara. Occidentalii insa nu voiau sa-l scoata din tara pe Dinescu si trageau nadejde ca Securitatea il va ucide pana la urma, prilej care ar fi fost folosit de Occident pentru a face, a mai spus, un scandal monstru, acuzand regimul ceausist de crima. In spionaj acest lucru se numeste "operatiunea Abraham" dupa numele profetului biblic care a vrut sa-si sacrifice fiul pe altar ca jerfa adusa lui Dumnezeu. Vom vedea in acest fel ca Dinescu a fost in mai mare primejdie din partea prietenilor lui occidentali decat din partea lui Ceausescu !

Pe data de 23 decembrie 1989, ambasadorul Coen impreuna cu ambasadorul Angliei, al SUA, al Frantei, al Spaniei si al Belgiei erau stransi in jurul unei imese sub un clopot de sticla la ambasada SUA, cand un ofiter de informatii american le-a spus ca Nicolae Ceausescu fusese evacuat din Comitetul Central si ca multimea a intrat in palatul prezidential. Spune fostul ambasador Coen : "Ne-am ridicat toti ambasadorii care eram acolo si ne-am imbratisat cu caldura. Era o atmosfera extrem de emotionanta !"

Oare de ce erau asa de emotionati ambasadorii ? Si de ce se bucurau ei? Un ambasador nu are voie sa aiba sentimente si simpatii politice, altfel este un prost ambasador si se desacalifica din punct de vedere diplomatic. Totusi, aici ii vedem pe respectivii diplomati occidentali topaind de fericire, adunati toti intr-un loc ascuns, ca niste conspiratori de duzina si bucurandu-se ca in tara in care se aflau era pe punctul de a se da o lovitura de stat (cum s-a si intamplat pana la urma)
pusa la cale si de ei ! Sa ne miram atunci ca Moscova ii expulzeaza din Rusia pe banda rulanta pe diplomatii occidentali ?

Spune in continuare fostul ambasador al Olandei , privitor la ziua de 23 decembrie 1989: "De la Ambasada SUA m-am dus direct acasa la Dinescu pe strada Bitolia, unde locuia el. Mircea si Masa Dinescu au iesit din casa... Am strigat : « - Mircea ! Mircea ! S-a terminat ! » Am plecat apoi spre ambasada" .

Dupa uciderea salbatica a lui Ceausescu are loc petrecerea in casa lui Coen, cu ocazia Revelionului : "Am organizat o petrecere cu toti prietenii mei :familia Plesu, familia Dinescu, Domokos Geza si numerosi jurnalisti. Am baut, am dansat, am mancat ! A fost o petrecere fantastica. Pe la miezul noptii la pianul din ambasada cantau Johnny Raducanu. Ion Caramitru a venit si m-a rugat sa-i dau o sticla de sampanie ca sa o bea cu o femeie foarte frumoasa pe care o intalnise pe drum si i-am dat."

Se pare ca aerul de bordel occidental se potrivea in ansamblu, cu atmosfera de intriga a ambasadei. Un pasaj extrem de interesant din amintirile lui Coen il reprezinta sosirea lui in Bucuresti ca ambasador din partea Regatului Olandei si ceremonia prezentarii in fata lui Ceausescu, prilej pentru a-i inmana scrisorile de acreditare. Ceea ce Coen si face. Dupa ce il saluta pe seful statului, acesta (Ceausescu) il invita pe noul ambasador al Olandei alaturi de el pentru o discutie amicala, asa cum se obisnuia. Sa dam cuvantul fostului ambasador al Olandei care relateaza in cadrul interviului : "A urmat o discutie de vreo 15-20 de minute de nonsensuri despre cat de bune si fericite sunt relatiile poporului roman cu Olanda si cum pot fi ele imbunatatite".

Dle Coen, nimic nu este nou sub soare, dupa cum spune Ecleziastul in Biblie. Ce spuneti voi, occidentalii ca a fost pe vremea lui Ceausescu, este din nou in Romania : saracie, foame, frig, moarte. In asteptarea momentului cand o noua revolutie va elibera poporul roman de urechelnitele si paduchii numiti elite si politicieni romani precum si de negura insectelor parazite hematofage a asa zisilor investitori straini occidentali care l-a napadit, puteti asculta linistit, si dumneavoastra si ceilalti ambasadori occidentali, discursurile prietenilor dumneavoastra Dinescu, Caramitru, Doina Cornea, Andrei Plesu si multi altii despre cat de bune sunt relatiile Romaniei cu Uniunea Europeana si cum se poate alinia tara noastra la standardele occidentale cat mai repede. Niste nonsensuri, desigur...

titlu articol: EX-AMBASADORUL COEN STORK VRAND SA-L GLORIFICE PE DINESCU IL DESFIINTEAZA CA DIZIDENT
sursa: http://www.universulromanesc.ro/content/view/194/107/

Sursa fotografii:

1. articol citat

2. http://www.civicmedia.ro/, Mircea Dinescu alaturi de tov. Nicolae Ceausescu

3. fragment din Alex Stefanescu, Istoria literaturii române contemporane. 1941-2006, articolul despre Mircea Dinescu. Ni se explica cum acesta a facut armata intr-un mod netraumatizant (la Securitate, Gradistea – n.n.) ca urmarea a sustinerii primite de la „protectorii sai“.

4. Pandele, preluare internet, 22 decembrie 1989, pancarda cu numele lui Mircea Dinescu

Accesati si interviul acordat de excelenta sa Coen Storck,
fost ambasador al Olandei in Romania in perioada 1988-1993
http://www.revista22.ro/martor-al-revolutiei-4209.html

Cezar Ivănescu, interviu inedit, 8 februarie 2008, Jurnalul Naţional: Pentru mine nu există dubii, în ceea ce priveşte dosarul meu

2010-07-04T11:35:00.001+03:00

„Dacă eu aveam o inimă slabă, în momentul în care m-a sunat ziarista de la Newsin puteam să fac infarct? Puteam. Ei, pentru asta...“

Jurnalul Naţional: Dle Cezar Ivănescu, aţi incercat să luaţi legătura cu un alt membru al Colegiului CNSAS?
CEZAR IVĂNESCU: Nu. Cu ei nu se poate lua legătura, ei sunt stat în stat, organizaţie conspirativă. Eu sunt, de fapt, în greva foamei de pe 29 ianuarie, orele 16 după-amiază, când am primit ştirea. De atunci nu mai mănânc nimic, beau apa, cafea şi fumez, însă vreau să-mi revin treptat treptat, să mănânc, fiindcă am de dus o bătălie...

JN: Nu aţi mâncat nimic nimic de atunci?
CI: Nu, mă salvează cafeaua, ea mă ţine pe picioare. Greva foamei la Uniunea Scriitorilor a fost doar pentru a obţine un lucru legal, anume acel comunicat oficial pe care l-a dat Uniunea Scriitorilor către CNSAS, să se pronunţe auspra dosarului.

JN: Şi nu v-a fost deloc rău zilele astea?
CI: Rău în ce sens, mă simt ameţit, m-a ajuns oboseala şi am clacat.

JN: Dar dvs aţi spus că aţi vorbit cu Nicolae Manolescu care v-a convins să o întrerupeţi... dvs nu aţi întrerupt-o?
CI: În sensul că n-am rămas să dorm acolo, la Uniune... dar n-am putut să mănânc, n-aş vrea să fac paradă şi caz din asta... mâine (n. red. 9 februarie 2008) sunt sigur că voi fi pe picioare.

JN: Când spuneţi că presa a dat o ştire falsă, la ce vă referiţi? La faptul că CNSAS nu ar fi dat nici un verdict de poliţie politică sau că verdictul ar fi fost dat şi îl contestaţi?
C I: Pentru a se comunica acestă ştire, trebuia dat mai întâi un verdict oficial din partea CNSAS, or aşa ceva nu există. Nu numai că nu există, dar această instituţie, indiferent că o blamăm sau o admirăm, funcţionează după o lege... or legea spune că respectivul cetăţean care a făcut o cerere (particulară sau oficială) să-şi consulte dosarul personal, trebuie să urmeze o cale: chemarea să spre audiere la CNSAS, discuţie cu persoana respectivă în care i se arată dosarul şi i se administrează probele. Apoi i se comunică oficial în plic închis verdictul dat de CNSAS, apoi persoana are dreptul să conteste în timp legal la CNSAS acest verdict, dacă CNSAS nu-l satisface, are dreptul să atace la Curtea de Apel această sentinţă şi abia apoi, prin biroul oficial, CNSAS comunică presei... or ei nu au îndeplinit nimic din ce am zis mai sus.

JN: Atâta timp cât CNSAS nu s-a pronunţat oficial pe cazul dvs., la ora la care funcţiona, putem să presupunem că acest verdict este o invenţie...
CI: Eu asta susţin şi am atras atenţia ziariştilor care mi-au dat telefon că sunt în culpă şi că vor trece pe lista mea de publicaţii pe care le voi chema în instanţă.

J.N.: În momentul în care aţi aflat că presa scrie asta, nu aţi avut impulsul să mergeţi la sediul CNSAS, să vorbiţi cu membrii Colegiului? Ar fi fost o reacţie firească...
C. I.: Nici nu ştiu unde e sediul nou, ştiind ce indivizi sunt acolo, eu acolo nu merg decât însoţit de avocaţii mei, de presă şi eventual de poliţie.

JN: Dvs. credeţi că presa a inventat ştirea sau că sursele din CNSAS au minţit?
CI: Eu cred că persoana care a făcut această intoxicare se numeşte Mircea Dinescu. El, în emisiunea “Tănase şi Dinescu” (vineri, 1.02.2008 şi vineri, 8.02.2008), m-a atacat direct... el ca membru în colegiul CNSAS, spunând că în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu securitatea, deci el s-a devoalat singur ca fiind acea sursă din CNSAS care a intoxicat presa.

JN: Presa nu prea are o vină, el ar putea să aibă o vină...
CI: Presa trebuie să se apere în instanţă, divulgând sursa... aceasta agenţie Newsin, care a publicat prima ştirea. La acea oră, în care funcţiona CNSAS-ul, prezenţa dlui Mircea Dinescu era ilegală. El este fost membru de partid, secretar de UTC la Uniunea Scriitorilor, absolvent de academie marxist leninistă Ştefan Gheorghiu şi soldat fruntaş la securitate... în instantă o să fie obligat să vină şi cu livretul.

JN: Aveti probe că a fost securist?
CI: Eu susţin asta şi sper să pot demonstra în instanţă.

JN: Dinescu spune despre dvs. in direct că aţi colaborat cu securitatea, dvs acelaşi lucru despre el... asta miroase şi a răfuială personală... Când au început disensiunile dintre dvs. şi Dinescu?
CI: Cam de 30 şi ceva de ani ţin.

[…]

JN: „Cotidianul” a scris, pe surse, că de fapt CNSAS v-ar fi chemat la audiere, însă dvs. aţi refuzat.
C.I.: Eu vă dau răspunsul oficial: „Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica eventualele colaborări ale membrilor consiliului USR cu securitatea. Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară cu cât din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referioare la dl. Cezar Ivănescu, membru al consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS, comitetul director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri CNSAS a unor date din dosarele personale ale membrilor” .

În dimineata zilei de marţi, dl Manolescu mi-a zis că a luat legătura cu Cazimir Ionescu şi cu alt domn Buchet, iar eu am dedus din spusele dumnealui că se mergea cu ignoranţa atât de departe, încât nu se ştia dacă eu am dosar. Totul este emanaţia acestui individ, a lui Mircea Dinescu, şi o perdea de fum aruncată cu un anumit scop: de a tulbura apele presei şi a ascunde ce scrie presa ieseană despre adevăraţii informatori ai securităţii.

JN: Fără nici o aluzie la cazul dvs., vă spun că de multe ori presa a dat pe surse cine urma să primească verdict din partea CNSAS ca apoi să se adeverească.
C.I.: Pentru mine nu există dubii, în ceea ce priveşte dosarul meu.

J.N.: Veţi sta în greva foamei până o să vă vedeţi dosarul?
C.I.: O să încerc în seara asta să gust câte ceva, să nu clachez fizic. Eu am o probă irefutabilă prin „Cartea albă a Securitatii”, de Mihai Pelin, prietenul meu, în care există un capitol destul de mare despre mine. El mi-a spus că există un dosar de urmărire cu mine.

J.N.: Aţi încercat să vă vedeţi dosarul de urmărit?
C. I.: Trebuie să spun că n-am dorit să fac acest demers, fiindcă eu stiam pe mulţi care mă turnaseră, din nefericire, dintre persoanele apropiate de mine. Sub diferite motive sau forme, veneau şi-mi spuneau: „iartă-mă, te-am turnat la securitate“. Ei, m-a ajuns greaţa, cum se poate să-ţi vină prietenul şi să-ţi plângă în braţe! Aveam un răspuns pentru toţi, nu contează, ce vorbeam eu pe faţă, nu putea să fie mai puţin grav decât ce turnaţi voi. Eu nu-i condamn, au fost mai slabi şi au cedat. De aceea nu am vrut să scotocesc în aceste miasme ale trecutului, am zis cine m-a turnat să-i fie de bine, bine că am reuşit să supravieţuiesc.

J.N.: Spuneţi că în ’61 au încercat să vă racoleze...
C.I.: Eu am mărturisit în cartea mea, „Timpul asasinilor”, carte despre moartea lui Labiş, că student în Iaşi fiind, un domn maior Ionescu a încercat să mă persuadeze...

J.N.: Cum a încercat securitatea să vă convingă?
C.I.: Eu eram prieten cu profesorul universitar Alexandru Husar, care a fost expluzat pe motive politice de la Cluj la Iaşi, trăieşte si azi. El era profesor de estetică, iar ei voiau de la mine să-i cer cu împrumut cursurile de estetică şi să le duc lor – poate descoperă ceva grav, să poată să-l bage în puşcărie... ei voiau enunţurile reactionare din curs. Şi ca să mă persuadeze respectivul maior a scos un caiet şi mi-a zis „Uitaţi că nu suntem aşa cum zice lumea, aici este caietul de poezii al lui Labiş, care conţine versuri anticomuniste, scrise de mână. Noi ştiam că Labiş scrie aşa dar nu l-am arestat“. Asta în mintea lui probabil că a fost o cale ca să-mi arate că pot avea încredere în ei.

J.N.: Deci numai astfel au încercat să vă convingă, spunându-vă că ei sunt toleranţi... nu v-au promis anumite avantaje, că vă vor publica cărţile.
C.I.: Numai aşa.

J.N.: Au mai fost situaţii în care au încercat să vă racoleze?
C.I.: Niciodată. S-au lămurit cu cine au de-a face, fiindcă evoluţia mea socială era tot mai radicală.

J.N.: Susţineti că în ’87 aţi fost dat în consemn USLA. Când aţi aflat asta?
C.I.: Am aflat după revoluţie de la Mihai Pelin.

J.N.: Nu ştiaţi pe vremea aceea...
C.I.: Nu. Ştiti ce însemna asta? Dacă eu m-aş fi cherchelit şi mă apropiam de Ceauşescu, mă împuşcau.

J.N.: Au existat situaţii în care să vă fi putut apropia de Ceauşescu?
C. I.: Nu, însă aia era o instituţie bolnavă.

J.N.: Ati avut vreodată probleme din cauza asta?
C.I.: Marginalizare, sărăcie. Îmi publicau greu cărţile. Eu am debutat în ’68 şi am stat 7 ani de zile până să public a doua carte. La revoluţia culturală, eram şomer. Până să fiu cel mai apropiat om de Marin Preda, am stat pe tusă. Şi desi se ştia că sunt poetul preferat al lui Preda şi singurul poet contemporan cu el despre care Preda a spus că sunt un mare poet... cu toate astea, eram marginalizat, sărac. Eu n-am avut niciodată funcţie, fiindcă nefiind membru de partid, nu aveam cum. Din 2000 încoace sunt membru în Consiliul Scritorilor şi am fost unul dintre iniţiatorii acestui demers de a comunica dacă unul dintre noi a colaborat cu securitatea, ca să nu ne mai trezim cu un alt scandal ca cel cu Eugen Uricariu. Până acum, n-am primit decât nouă răspunsuri oficiale de non-colaborare.

J.N.: Aţi intentat proces împotriva presei şi a lui Mircea Dinescu?
C.I.: În scurt timp, voi da telefoanele avocaţilor meu şi numai ei vor vorbi despre asta.

J.N.: Presa scrie ce prinde, nu cred să fi fost o conspiraţie la nivelul întregii redacţii.
C.I.: Dar ziaristul nu trebuie să fie şi responsabil? Dacă eu aveam o inimă slabă, în momentul în care m-a sunat ziarista de la Newsin puteam să fac infarct? Puteam. Ei, pentru asta...

Interviu acordat prin telefon ziaristei Sidonia Silian de la Jurnalul Naţional, 8 februarie 2008.
Textul nu a fost publicat. Cezar Ivănescu a decis că este un „interviu ratat“ în sensul
că textul scris nu includea decât o mică partea din afirmaţiile făcute prin telefon.

SURSA:

http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2010/06/cezar-ivanescu-interviu-inedit-8.html

Romania sub teroare: anii proletcultismului. Literatura stalinista. V. PORUMBACU: Aici a trait Lenin, M. BRESLASU: CANTEC PENTRU TOVASARUL STALIN

2010-06-26T13:23:00.006+03:00

Veronica Porumbacu, Aici a trăit Lenin, p. 53, La serbările noastre, Editura Tineretului, Bucureşti, 1951

Marcel Breslasu, Cantec pentru tovarasul Stalin, op. cit.

N. Tihonov, Armata sovietica, p. 17, op. cit.

M. Beniuc, Cantec pentru tovarasul Gh. Gheorghiu-Dej, p. 19, op.cit.

Foto: bancnote, URSS (1961)

FII ALATURI DE NOI! SEMNEAZA APELUL PENTRU SCRIITORUL CEZAR IVĂNESCU

2010-06-10T20:25:00.005+03:00

SCRISOARE DESCHISĂ

Domnului Preşedinte al României Traian Băsescu
Parlamentului României
Domnului Preşedinte al Colegiului CNSAS Dragoş Petrescu
Domnului Preşedinte al Uniunii Scriitorilor Nicolae Manolescu
Societăţii Civile din România

La 24 aprilie 2008 a încetat din viaţă, în mod neaşteptat şi în condiţii încă neelucidate, unul dintre marii scriitori români contemporani, Cezar Ivănescu. Suspiciunile privind moartea poetului sunt legate, pe de o parte, de o serie de culpe medicale, cu totul stranii (pentru că nu este vorba de o singură greşeală, ci de un şir întreg de erori, parcă bine coordonate), iar, pe de altă parte, de înscenarea pusă la cale împotriva lui la sfârşitul lunii ianuarie 2008.
Zvonul infamant transmis de agenţia de ştiri NewsIn, referitor la existenţa unui verdict de poliţie politică pronunţat de CNSAS în cazul lui Cezar Ivănescu şi aceeaşi afirmaţie defăimătoare repetată pe un post de televiziune, două zile mai târziu, de dl Mircea Dinescu, membru CNSAS, au fost rapid preluate şi difuzate, fără discernământ şi fără o minimă cercetare, de aproape toate canalele de ştiri, ducând la declanşarea unui scandal mediatic de proporţii.
Dacă declaraţia dlui M. Dinescu îşi găseşte o explicaţie (psihologică) în sentimentele de inamiciţie pe care acesta i le purta de zeci de ani lui Cezar Ivănescu (animozităţile dintre ei constituind deja un fapt de istorie literară), rămân în schimb cu totul de neînţeles urgenţa şi lipsa de profesionalism cu care a reacţionat cea mai mare parte a presei.
În lipsa oricărui document oficial care să probeze temeiul acestei acuzaţii şi având în vedere că mediatizarea ei necontrolată a avut consecinţe dintre cele mai grave, nu putem decât să o considerăm calomnioasă şi să solicităm instituţiilor abilitate să facă lumină în acest caz.
O anchetă realizată de Jurnalul Naţional din 12.02.2008 (“Cezar Ivanescu, o nebuloasa pentru CNSAS”), este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS – care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cel mai în măsură să cunoască adevărul – sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris în acea perioadă!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei.
Urgenţa unei clarificări autorizate a cazului Cezar Ivănescu, validată prin prezentarea şi publicarea documentelor doveditoare, este cu atât mai mare cu cât culpa celor implicaţi în colportarea falsei ştiri a avut urmări de o gravitate extremă: pe fondul traumei provocate de compromiterea sa publică, al tensiunii în care a trăit în ultimele luni în încercarea disperată de a-şi demonstra nevinovăţia, starea de sănătate a poetului s-a înrăutăţit dramatic, pentru ca, în cele din urmă, el să se stingă răpus de o acută suferinţă cardiacă.

Hotărârea de a solicita CNSAS să verifice dosarele membrilor din conducerea USR, luată în 2006 de Consiliul USR, fusese aprobată cu entuziasm şi votată de Cezar Ivănescu însuşi. În urma acestei decizii, toată corespondenţa, adresele, înştiinţările şi orice alt act emis de CNSAS referitor la oricare dintre persoanele supuse verificării soseau în mod oficial pe adresa USR (de altfel, până la data de 4.02.2008, veniseră doar 9 decizii din 67 solicitări, aşadar CNSAS a verificat doar 9 persoane din conducerea USR, pe parcursul unui întreg an). De aceea, conducerea USR, căreia nu-i parvenise niciun astfel de document, era obligată moral şi statutar să declare public acest lucru. Conform Statutului USR (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), atât Conducerea USR, cât şi Directorul de Imagine al USR erau obligaţi să adopte o atitudine tranşantă în mod direct şi imediat, fie printr-o conferinţă de presă, fie printr-un comunicat de presă în care să indice cu fermitate adevărul şi anume faptul că USR nu a primit o hârtie oficială în cazul Cezar Ivănescu.
În absenţa unei asemenea atitudini, pe 4 februarie a.c., poetul se vede constrâns să recurgă la o formă radicală de protest, declarând greva foamei la Sala cu Oglinzi a USR, cu intenţia de a-i determina pe cei în cunoştinţă de cauză să recunoască public adevărul.
Sub presiunea gestului său de protest, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România redactează, în cele din urmă, un comunicat în care se afirmă că dialogul cu CNSAS este necesar din cauza „apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS”, recunoscând astfel că nu este în posesia niciunui document incriminant. Această declaraţie târzie (şi forţată de împrejurări), publicată numai pe site-ul USR, a trecut însă neobservată, dată fiind lipsa oricărei alte forme de mediatizare, dar şi formularea ei confuză şi ezitantă.
Tot cu această ocazie, Cezar Ivănescu – în calitate de membru al USR şi al Consiliului de conducere al acesteia – a înaintat un memoriu Preşedintelui USR Nicolae Manolescu şi un altul – în calitate de Cetăţean român şi de membru al Ordinului Steaua României în grad de Comandor – Preşedintelui României Traian Băsescu (nr. 2994/4.02.2008, Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală). A murit însă fără să fi primit vreun răspuns la întâmpinările sale, trimise şi înregistrate legal, conform legislaţiei în vigoare, fără a-şi vedea dosarul/dosarele de la CNSAS, fără ca măcar o instituţie a Statului Român, democrat, european, să-i dea de ştire că ar fi luat notă de petiţiile sale.
După moartea sa, campania de denigrare a continuat cu aceeaşi forţă. Chiar a doua zi după tragicul eveniment câţiva scriitori şi critici îşi exprimau regretele ipocrite, grăbindu-se să adauge că era o persoană „incomodă”. Nu se specifică însă din ce motiv şi, mai ales pentru cine era incomod Cezar Ivănescu. Unul din scriitorii care a făcut această mărturisire recunoaşte totuşi că nu a avut „niciun fel de relaţie cu poetul. Nu era un om deosebit de plăcut. Am avut informaţii indirecte în ceea ce îl priveşte.” Din nou acuzaţii „după ureche” încheiate cu o afirmaţie infamantă, potrivit căreia ultimele informaţii despre poet, care făceau referire la colaborarea acestuia cu fosta Securitate, "au lăsat tuturor un gust amar”. În acelaşi timp, o mare parte a presei scrise şi audio-vizuale a preluat, chiar în anunţul mortuar, formula privind "verdictul de colaborare cu Securitatea ", căutând parcă s-o fixeze bine in mintea publicului neştiutor. Ca de altfel o seamă de personaje din mediul cultural, culminând cu declaraţia pe Mediafax a dlui Adrian Iorgulescu, Ministrul Culturii şi Cultelor („Sigur, lucrul care a marcat într-un fel ultima perioadă a existenţei lui a fost decizia CNSAS cu privire la colaborarea sa cu Securitatea”), care, fără să se informeze, aşa cum l-ar fi obligat statutul său de înalt funcţionar al statului, a repetat şi a difuzat minciuna, oferindu-i astfel valoare oficială!
Şi în faţa acestor atacuri USR a păstrat o tăcere glacială, deşi, reamintim, dezminţise prin comunicat oficial zvonul respectiv şi deşi unii dintre cei care au continuat să-l propage sunt membri ai breslei scriitoriceşti.
Singurul document oficial redactat cu această tragică ocazie a fost un scurt necrolog publicat pe site-ul USR, care conţine însă o insinuare otrăvită ("dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa" etc.), sugerând indirect existenţa unor derapaje în viaţa poetului. La ce fel de „sinuozităţi biografice” s-ar putea gândi cititorii neavizaţi – în contextul actual, când acuzaţia de poliţie politică n-a fost dezminţită de nicio sursă autorizată – dacă nu chiar la pactul cu diavolul de care este învinovăţit?
Poetul Cezar Ivănescu a murit umilit în propria ţară, ucis fizic, moral şi social de atacurile nedemne îndreptate asupra sa în foc încrucişat, care au urmărit să-l elimine din viaţa publică, precum, odinioară, pe Eminescu şi Labiş. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică a poeţilor de geniu veniţi din Moldova ca să moară la Bucureşti.
Din tot ce a rămas în manuscris rezultă în mod zguduitor cât de mult a suferit Cezar Ivănescu din cauza acuzaţiilor „pe surse“ (niciodată probate!) la care a fost supus, în locul recunoaşterii cuvenite, atât a valorii sale ca autor, cât şi a valorii sale ca model uman, de existenţă exemplară.
Revelator în acest sens, precum şi pentru forţa cu care a luptat până la capăt pentru a-şi dovedi nevinovăţia, este următorul pasaj dintr-o ultima scrisoare, postumă, adresată Domniei-Sale Domnului Traian Băsescu, în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României.

„Domnule Preşedinte, supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.

În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conform căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic.[…]

Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.
Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.
Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi d-voastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnul Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu.“

Cât de enormă şi de revoltătoare este învinuirea de colaborare în cazul lui Cezar Ivănescu reiese fără echivoc din datele biografiei sale, constituind tot atâtea argumente faptice pentru o viitoare judecată a istoriei literare, când acuzatorii înşişi vor fi judecaţi.

În timpul regimului comunist poetul a trăit şi şi-a scris cea mai mare parte a operei într-o stare apăsătoare de sărăcie, pe care şi-a asumat-o însă cu demnitate – angajat fiind doar cu jumătate de normă la revista „Luceafărul”; în această neagră perioadă nu s-a bucurat de niciun fel de funcţii sau privilegii – precum unii dintre inchizitorii săi de astăzi –, dimpotrivă, a fost constant marginalizat şi ţinut într-un con de umbră, atât de liderii comunişti, cât şi de mai mărunţii lor executanţi; a declarat în trei rânduri greva foamei (în perioada anilor '60, în 1983 şi în 1986), cu un curaj sinucigaş pentru vremurile acelea, mai ales că gesturile sale repetate de protest n-au fost niciodată susţinute de forţe din afara ţării (aşa cum s-a întâmplat cu unii dintre „dizidenţii” cu patalama de astăzi, cărora, cu toată teroarea comunistă, nu li s-a clintit un fir de păr de pe cap).

Cartea Albă a Securităţii, publicată sub coordonarea lui Mihai Pelin, conţine pasaje mai mult decât edificatoare privind comportamentul său curajos şi exemplar, precum şi sinteze ale formelor de represiune la care era supus în regimul comunist de către Securitate: „Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la USLA. Şi Direcţia a V-a.“ (Cartea Albă a Securităţii, Ed. Presa Românească, Bucureşti, 1996).

În noua societate democratică, Cezar Ivănescu devine primul grevist al foamei în momentul în care, la 5 ianuarie 1990, Mircea Dinescu, proaspăt recompensat pentru activitatea sa „revoluţionară” cu învestitura de Preşedinte al USR, îl dă afară abuziv din colectivul de redacţie al revistei „Luceafărul” („Am fost singurul ziarist dat afară din presă – declara în ianuarie 2008 Cezar Ivănescu rememorând acest episod. Nu s-a luat atunci atitudine faţă de Ion Gheorghe, care a scris atâtea laude lui Ceauşescu, şi nici faţă de Titus Popovici, care a făcut parte din Comitetul Central al PCR ); tot în 1990 este maltratat în timpul mineriadei din iunie, când indivizi travestiţi în „ortaci” îl trimit în stare gravă la Spitalul de Urgenţă.

În comunism, ca şi în postcomunism, Cezar Ivănescu a luptat întotdeauna de unul singur împotriva ideologiilor nocive, a minciunii proliferante, a contrafacerilor valorice şi a imposturii generalizate, împotrivindu-se unei maşinării infernale, care, în cele din urmă, l-a spulberat. Ce nu au reuşit comuniştii, care s-au mulţumit să-l împingă la marginea vieţii literare şi sociale, dar nu l-au lichidat fizic, au izbutit, într-un elan de furie primitivă, urmaşii lor, „democraţii” de astăzi.

Deşi în ce priveşte persoana lui Cezar Ivănescu nicio reparaţie nu mai este posibilă, dat fiind faptul irevocabil al morţii sale, memoria sa trebuie să rămână nepătată aşa cum a fost poetul însuşi de-a lungul întregii sale vieţi.

De aceea, considerăm prin prezenta că atât Uniunea Scriitorilor cât şi Preşedinţia României, cărora poetul le-a adresat cereri şi memorii în legătură cu defăimarea sa, sunt datoare cu un răspuns oficial, scris, cu dreptul de a fi făcut public, în presă şi în media, adresat opiniei publice româneşti, şi, nu în ultimul rând, familiei, prietenilor şi admiratorilor săi. Aşa este democratic, aşa este corect şi moral, într-o societate în care demnităţile publice sunt obţinute sub imperativul funcţionării legale a instituţiilor publice şi a dreptului la informare corectă şi nemijlocită a cetăţeanului, cu atât mai mult atunci când este vorba de personalităţi care, prin întreaga lor activitate, au contribuit la faima României şi la cunoaşterea de sine a poporului român.

Ţinând cont de faptul că trăim într-o ţară membră a Uniunii Europene în care drepturile cetăţenilor ar trebui să fie integral garantate, atât de o Constituţie modernă, cât şi de un principiu fundamental în democraţie – acela al prezumţiei de nevinovăţie –, se impune, de asemenea, o luare de poziţie oficială, fermă şi imediată a Biroului de presă al CNSAS. O atare declaraţie ar fi salvat de la moarte o personalitate de geniu, de talie mondială, şi ar fi devenit, în acelaşi timp, dovada incontestabilă a faptului că CNSAS-ul este o instituţie reală, activă, care funcţionează în deplină armonie cu legile unui stat de drept.

Solicităm Preşedintelui României Traian Băsescu, Conducerii Uniunii Scriitorilor şi Preşedintelui Nicolae Manolescu, precum şi Conducerii CNSAS, să dea răspunsuri clare şi precise, în legătură cu cele două cereri şi memorii trimise de Cezar Ivănescu, în timpul vieţii, la care nici post-mortem nu s-a primit vreun răspuns.

Acordăm instituţiilor în cauză, încă o dată, termenul prevăzut de lege pentru datoria de a răspunde la petiţiile cetăţenilor.

Alături de noi, opinia publică românească este interesată să afle acest răspuns.

Anexăm cele două petiţii înaintate de poet Preşedinţiei României şi Conducerii Uniunii Scriitorilor, Preşedintelui Nicolae Manolescu.

Drept pentru care semnăm.

1. Ion Murgeanu, scriitor, membru al USR, Bucureşti
2. Gabriela Creţan, scriitor, membru al USR, cercetător ştiinţific, Bucureşti
3. Gelu Alecu, sociolog, Bucureşti
4. Clara Aruştei, inginer, Bucureşti
5. Magda Ursache, scriitor, critic literar, membru al USR, Iaşi
6. Petru Ursache, etnolog, estetician şi istoric literar, prof. univ. dr., Universitatea "Al.I. Cuza", Iaşi
7. Victor Roncea, ziarist, coordonator Asociaţia Civic Media, Bucureşti
8. Valentin Ciuca, critic de artă, membru al UAP Romania, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, Iaşi
9. Miron Manega, scriitor, ziarist, Bucureşti
10. George Roncea, ziarist, Bucureşti
11. Simona Modreanu, prof. univ dr., director Editura Junimea, Iaşi
12. Constantin Simirad, conf. univ. dr., ambasador, Iaşi
13. Lucreţia Berzintu, asistent social şi publicist, Israel
14. Maria Oprea Dobrescu, jurnalistă, preşedinta Asociaţiei Jurnaliştilor şi Scriitorilor Minorităţilor Etnice din România "Europa 21", Bucureşti
15. Marius Dobrescu, scriitor, traducător, redactor-şef al revistei "Prietenul albanezului", Bucureşti
16. Noemi Bomher, conf. dr., Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi
17. Corneliu Leu, scriitor, membru al USR, Bucureşti
18. Ion Lazu, scriitor, membru al USR, Bucureşti
19. Lidia Lazu, scriitor, membru al USR, Bucureşti
20. Paula Braga Simenc, traducator, Ljubljana, Slovenia
21. Ion Iancu Vale, jurnalist, Târgovişte
22. Theodor Codreanu, critic şi istoric literar, membru al USR, Filiala Iaşi
23. Marcel Buzea, inginer, Editura Junimea, Iaşi
24. Dr. Mirel Giurgiu-Georg, medic, Frankenthal, Germania
25. Alexandru Cetăţeanu, scriitor, preşedintele Asociaţiei canadiene a scriitorilor romani, (ACSR), Canada
26. C.T. Ciubotaru, scriitor, membru al USR, Bacău
27. Teodora Zamfir, secretar de redacţie, Editura Junimea, Iaşi
28. Mihaela Dordea, critic de teatru, scriitor, jurnalist, Bucureşti
29. Mircea Gheorghe, scriitor, membru al Asociatiei canadiene a scriitorilor romani, (ACSR), Canada
30. Ioana Greceanu, scriitor, membru al USR, profesor, Bucureşti
31. Alexandru Mica, scriitor, prof. univ. dr., membru al USR, ambasador, Bucureşti
32. Niculina Oprea, scriitor, membru al USR, consilier juridic in Ministerul Transporturilor, Bucureşti
33. Aurel Podaru, scriitor, orasul Beclean, Bistita-Nasaud
34. Cristinel C. Popa, corespondent Jurnalul Naţional, Iaşi
35. Camelian Propinaţiu, scriitor, Bucureşti
36. Ion Scarlat, profesor de matematică, membru al Asociaţiei Culturale "Mileniul 3" Roşiori
37. Al. Florin Ţene, scriitor, preşedintele Ligii Scriitorilor din România
38. Adrian Urmanov, scriitor, Durham, UK
39. Mihaela Varga, director Editura Maiko, Bucuresti
40. Geo Vasile, scriitor, italienist, membru al USR, Bucureşti
41. N. Georgescu, prof.univ.dr., scriitor, membru al USR, Bucuresti
42. Ancelin ROSETI, scriitor, membru al USR, filiala Bacău
43. Alexandru Pamfil, sculptor, membru al UAP Romania, Galati
44. Victoria Milescu, scriitor, membru al USR, Bucuresti
45. Cristiana Manuela Georgescu, profesor de limba engleză, Piteşti
46. Mircea Drăgănescu, scriitor, membru al USR, profesor Titu-Dâmboviţa
47. Victoriţa Duţu, profesor de matematică, Bucureşti
48. Alecu Ivan Ghilia, scriitor, artist plastic, membru al USR, Bucureşti
49. Maria Doina Bănescu, profesoară, Târgovişte
50. Constantin Bănescu, profesor, Târgovişte
51. Valeria Manta Tăicuţu, profesoară, membră USR filiala Bacău
52. Virginia Mateiaş, jurnalist, Quebec, Canada
53. Anca-Maria Buzea, şef secţie MLR Iaşi,
54. Nicolae Creţu prof. Universitatea "Al.I. Cuza", fost director ed. Junimea Iaşi
55. Ioan Visan, cadru didactic, prozator, Târgovişte
56. Remus Valeriu Giorgioni, scriitor şi jurnalist, Lugoj
57. Mihai Firică, scriitor şi jurnalist, membru al USR - Filiala Craiova
58. Nicolae Coande, scriitor, membru al USR, Craiova
59. Alexandru Petria, scriitor si ziarist, Bistriţa
60. Aura Christi, scriitor, editor, redactor-şef, revista Contemporanul, Bucureşti;
61. Andrei Potlog, editor, Asociaţia EuroPress, Bucureşti;
62. Liuba Potlog, pensionară, Bucureşti;
63. George Anca, conf. dr., scriitor, traducător şi editor, membru al USR, preşedinte Asociaţia Culturală Româno-Indiană
64. Monica Mureşean, scriitor, ziarist, filolog, Bucureşti
65. Nicolae Stan, profesor, dr. în istorie, Târgovişte
66. Ioana Elena Popescu, funcţionar bancar, Iaşi
67. Aurelia Călinescu, artist plastic, membru UAP, Sibiu
68. Melania Florea, farmacist, Bucuresti
69. Ileana Cudalb, scriitor, Canberra, Australia
70. Liviu Antonesei, scriitor, prof. univ. dr., Universitatea "Al.I. Cuza", Iaşi
71. Sorin PALIGA, Dr. (PhD) în filologie, Univ. din București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, România
72. Viorel Ilişoi, ziarist, Bucureşti
73. Liviu Ioan Stoiciu, scriitor, membru al USR, Bucureşti
74. Mihai Stan, Editura Bibliotheca, Societatea Scriitorilor Târgovişteni;
75. Virgil Diaconu, scriitor, membru al USR;
76. Ioan Matiuţ, scriitor, membru al USR;
77. Paulina Popa, scriitor, editor, redactor-şef, revista Semna-Emia, Deva;
78. Dan C. Badea, cercet. şt., Bucureşti
79. Grişa Gherghei, poet, prozator, eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania
80. Marin Ifrim, membru al USR, secretar general al Asociaţiei Culturale "Renaşterea Buzoiană
81. Ion Roşioru, scriitor, membru USR, Filiala Dobrogea, Hârşova
82. Florin Dochia, scriitor, jurnalist, Câmpina
83. Isabela Vasiliu-Scraba, filosof şi istoric al filosofiei, Bucureşti
84. Olimpia Iacob, traducător literar, Satu Mare
85. Andrei Bârza, Sibiu
86. Lamba Claudia Evelin, Sibiu
87. George Ioniţă, scriitor, membru al Ligii Scriitorilor din Romania, Titu

Listă deschisă de semnături.

Fii alături de noi,

semnează online: http://www.petitieonline.ro/petitie/semnaturi/scrisoare_deschisa_pentru_cezar_ivanescu-p40546046.html
sau trimite acceptul tău prin e-mail: clara_arustei@yahoo.com

Laszlo Tökes: ANGAJAMENT LA SECURITATE. SURSA: www.roncea.ro

2010-05-24T13:21:00.002+03:00

SURSA: www.roncea.ro

„SAVANTUL de RENUME MONDIAL“ MIRCEA DINESCU pe urmele ELENEI CEAUSESCU

2010-04-28T21:21:00.004+03:00

să vezi şi să nu crezi!

MUSCA LA ARAT

Una dintre cele mai neplăcute, sâcâitoare, costisitoare şi invalidante operaţiuni medicale, dializa, are parte de veşti bune: cercetători ştiinţifici din România au descoperit un nou procedeu de obţinere a membranelor hollow-filter-capilare, cu cost de producţie de trei ori mai mic decât cel practicat în prezent. De remarcat că şi în condiţiile unor cheltuieli reduse la o treime, nivelul calitativ al filtrelor este similar cu acela al produsului până acum importat din Germania, Japonia şi USA, producătorii români fiind pregătiţi să ofere dializoare complet echipate, atât pe piaţa internă, cât şi la export. Cum era firesc, invenţia a trezit interes pretutindeni în lume şi au început să curgă premiile încă de la primul Salon internaţional de Inventică (Bucureşti, 2005), unde colectivul de cercetători a primit Marele Premiu (10.000 euro) pentru lucrarea intitulată destul de complicat „Monitorizarea globală a proceselor biologice ce au loc în cadrul operaţiilor de dializă, utilizând sisteme informatice de inteligenţă artificială şi interfeţe specializate pentru achiziţia datelor semnificative în timp util”. Premiul special al juriului a fost obţinut şi la Salonul Oficial al Oficiului de Proprietate Intelectuală, Invenţii şi Mărci” al Federaţiei Ruse, şi la Salonul Internaţional „Archimede” (Moscova, 2006). Cine credeţi că este aşezat la loc de cinste în colectivul de cercetători?

Aflaţi că acolo figurează, cu drept de proprietate intelectuală pentru respectiva descoperire înregistrată la „Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci” nimeni altul decât... cetăţeanul Mircea Dinescu, posesor al BI BZ/397006, CNP 1501111400419.

Cum se vede, poezia devenind cronic nerentabilă, poetul a-ntors-o pe filtre. Iar capacitatea lui în materie de inventică diversă nu se reduce la filtre pentru dializă. Tot numele Mircea Dinescu poate fi întâlnit în colectivul destul de restrâns ce a realizat invenţia „Zguri siderurgice reciclate, procedeu şi instalaţie de preparare şi utilizare a acestora în infrastructura terestră”. Adevărat om al Renaşterii, poetul de la Slobozia este înregistrat oficial şi printre născocitorii „Bateriei de filtrare a apei cu funcţie multiplă, filtru de impurităţi şi filtru producător de apă activă” (Diplomă de apreciere”, tot la Salonul moscovit „Archimede”). Investigând şi într-un domeniu mai apropiat de preocupările sale, Dinescu ş.a. pun la punct un „Procedeu şi instalaţie de producere a berii amestec cu hamei”. În fine, şi cosmetica îl pasionează, domeniu în care figurează printre descoperitorii „Complecşilor bioactivi din colagen şi extracte de Citrollus Vulgaris pentru uz cosmetic”!

Veţi spune că asta-i pagina întârziată, ce trebuia să apară la 1 aprilie. Nici vorbă. Trăim în România şi totu-i posibil. Mai multe amănunte puteţi afla din articolul „Savantul de renume mondial Mircea Dinescu, premiat la Moscova”. Din păcate, autorul, Nicolae Bucur, l-a publicat într-un periodic cu circulaţie destul de restrânsă (pe internet, informaţiile circulau de mult şi circulă încă; nu le-a luat nimeni în seamă, motiv pentru care i le semnalăm lui Stelian Tănase, odată cu sugestia de a aborda chestiunea la tv, într-unul din dialogurile viitoare cu noua stea a ştiinţei româneşti. De ce nu?) Iată şi câteva explicaţii pentru desluşirea ciudatului fenomen. Cercetările ştiinţifice ca atare există şi-s, se pare, merituoase. Ele au fost transferate (probabil, asta înseamnă ”cumpărate”) de la CCMMM S.A., în 2005, la SCMD „Agricola” SRL, proprietatea lui Mircea Dinescu şi a soţiei sale, Maşa. Aflat în fruntea bucatelor, poetul cu rang de secretar de stat nu a ezitat să-şi treacă numele printre cele ale cercetătorilor autentici, ceea ce nici odioasa n-a cutezat. Patru cercetători de frunte ai Institutului de Chimie au fost scoşi doi ani din producţie pentru a redacta teza de doctorat a „savantei” – dar este vorba de lucrări de cercetare pură, menite să rămână într-un raft jenant de bibliotecă şi nu despre invenţii cu caracter lucrativ, aducătoare de consistente beneficii materiale. După tot tărăboiul pe care Dinescu l-a făcut apropo de impostura Ceauşeascăi, iată-l comiţând acelaşi delict, de-a dreptul surprinzător pentru postura de „reper moral” ce a încercat să şi-o confecţioneze în primii ani după ’89. A doua explicaţie posibilă: Sponsorul Salonului „Inventica 2005” a fost... firma lui Dinescu şi director al Salonului, directorul de la CCMMM. În Comitetul de organizare s-a aflat şi soacra poetului, Elena Loghinovskaia. Tot Loghinovskaia, probabil,va fi realizat şi lobby-ul necesar premierilor în Rusia şi Ucraina, în calitatea şi cu relaţiile ei de fostă cetăţeană a URSS. Poate că invenţiile în sine chiar merită aprecieri elogioase. Nu şi conduita de-a dreptul ruşinoasă a poetului-savant, care probează că şi-a pierdut cu totul măsura (dacă a avut-o vreodată).

MIRCEA RADU IACOBAN

Mari lingvisti romani. E. Coseriu: „Gigantul de la Tübingen” si Gh. Ivanescu: savantul cu „o minte genială”

2010-04-27T21:51:00.006+03:00

Interviu despre Eugenio Coseriu şi lingvistica integrală realizat de Cristinel Munteanu

– Stimate domnule profesor Eugen Munteanu, mărturiseaţi undeva[1] că, deşi numele Coseriu vă era cunoscut de prin anii ’70, prima întâlnire adevărată cu lingvistica lui Eugenio Coseriu s-a produs puţin mai târziu, în momentul în care profesorul Dumitru Irimia v-a împrumutat un volum de studii coseriene traduse în italiană. Atât de mare a fost impactul celor descoperite atunci, încât v-aţi hotărât să învăţaţi germana pentru a-i citi lucrările, în special cele de filozofia limbajului. Cum sau cu ce anume v-a „cucerit” Coseriu? Mai ales că în România ideile sale nu prea avuseseră ecou, ba chiar păreau a fi, în acea vreme, un „fruct oprit”. Să vă fi tentat şi acest lucru?

– Nu cred că cineva interzicea în mod expres citarea numelui lui Coseriu în România anilor 1970-’80. Necunoaşterea operei sale în acei ani la noi se datorează mai degrabă unor cauze care, în parte, sunt încă şi astăzi active. Este vorba despre o anumită obedienţă excesivă a lingviştilor români faţă de „moda” momentului, care a condus, în unele cazuri, ca pe parcursul carierei unuia şi aceluiaşi „specialist” român să recunoaştem, ca într-un sit arheologic, o perioadă „pragheză”, una „barthesiană”, alta „chomskyană”, apoi una „intertextuală”, una „semiologică” etc., la fel cum, în actualitatea imediată, unii dintre lingviştii români se declară, cu un aplomb ridicol, adepţi înflăcăraţi ai „pragmaticii” sau ai „ştiinţelor comunicării”, fără să îşi dea seama, lipsiţi de o pregătire filozofică şi fără o orientare solidă în istoria ideilor lingvistice cum sunt, că toate aceste „şcoli”, „orientări” sau „discipline” la modă nu sunt altceva decât explorări parţiale (unele respectabile şi utile în sine) în câmpul generos al lingvisticii moderne integrale, în care reperele ferme sunt Humboldt, Saussure, Hjelmslev, Martinet şi Coseriu. Se mai adaugă o „boală” care, de data aceasta, nu mai este o specialitate exclusiv românească, şi anume prezumţiozitatea sfruntată a cutărui posesor de catedră universitară de a emite o „teorie” proprie sau de a „crea o şcoală” nouă şi personală. Coseriu atrăgea mereu atenţia că, în lingvistică, la fel ca şi în filozofie, de altfel, numărul veritabilelor „şcoli” de gândire este extrem de limitat.

Revenind acum la direcţia confesivă spre care mă orientează întrebarea Dumneavoastră, trebuie să spun că în timpul studiilor universitare la Iaşi am avut iniţial preocupări mai mult literare şi filozofice, de domeniul lingvisticii interesându‑mă doar în măsura în care mă obligau datoriile de student. Îmi amintesc că, în această perioadă, numele lui Eugenio Coseriu evoca figura unui personaj legendar, a unui român care reuşise să îşi creeze o solidă reputaţie în spaţiul universitar german, după o scurtă perioadă de formaţie la Universitatea din Iaşi la sfârşitul anilor ’30 şi un periplu misterios prin America Latină. Doctrina sa lingvistică ne era însă ca şi necunoscută; nu îmi amintesc ca vreunul dintre profesorii mei de atunci să fi menţionat vreodată la curs vreuna dintre ideile sau teoriile sale. Cum am mai spus şi altă dată, lectura în anul 1978 a versiunii italiene a celor „cinci studii” a fost pentru mine un moment de revelaţie. Am înţeles atunci că lingvistica poate fi o preocupare fascinantă, o veritabilă disciplină filozofico‑teoretică, departe nu doar de plictisitoarea „grămăticeală” şcolară şi de istorismul factologic care ne umpleau orarul de studenţi, ci şi de structuralismul descriptiv încă la modă în acei ani. M‑au sedus în textele lui Coseriu profunzimea ideilor, dozarea ideală între evaluarea critică a înaintaşilor şi afirmarea unor idei originale proprii, coerenţa impecabilă a argumentării, discursul limpede şi convingător. Aflat atunci încă la vârsta tatonărilor şi a încercărilor, mi‑am spus că „aşa ceva” aş vrea să fac şi eu, aşa încât Coseriu mi-a devenit în mod natural, chiar dacă in absentia, magistru şi reper. Am început să caut şi să procur cu asiduitate lucrările sale, ajungând să deţin, în curând, în original sau fotocopii, aproape tot ce publicase până atunci, în germană, spaniolă şi italiană. În aceiaşi ani, începutul anilor ’80, s-a petrecut şi o altă „întâlnire providenţială” a mea, cea cu profesorul Gh. Ivănescu, personalitate fascinantă la rândul său, pe care îl consider, de asemenea, magistru al meu. Pe Ivănescu am avut privilegiul să îl cunosc îndeaproape şi ca persoană, încercând să deprind de la el şi ceea ce nu se „predă” şi nu „se învaţă”: înţelegerea ştiinţei ca vocaţie, pasiunea şi dăruirea pentru cunoaştere, dezinteresul faţă de laturile secundare ale existenţei, altruismul.

Am aflat astfel cu bucurie că între cei doi învăţaţi, Ivănescu şi Coseriu, exista o veche relaţie de amiciţie, datând din anii ’38-’40 ai secolului trecut, când primul (cu opt‑nouă ani mai vârstnic) era asistent, iar celălalt, student la Litere la Iaşi. În anii despre care vorbesc, Ivănescu tocmai îşi vizitase la Tübingen vechiul prieten, pe care îl aprecia în grad maxim, fără a-şi stăpâni însă remarcile critice la adresa lui. Asemenea unui fiu credincios ambilor părinţi, ignoram aceste critici ale lui Ivănescu, al căror conţinut propriu‑zis nici nu l-am ţinut minte! Ce am ţinut însă minte este aprecierea lui Coseriu, formulată prin 1992: „Gh. Ivănescu avea o minte genială”. Fapt este că, aflând de interesul meu pentru scrierile lui Coseriu, Ivănescu mi‑a dăruit câteva extrase cu texte coseriene, între acestea şi un exemplar din cunoscutul studiu Determinación y entorno din 1956, purtând deasupra iscăliturii lui Coseriu dedicaţia: „Lui Gheorghe Ivănescu, ca unui frate mai mare”. Când i-am arătat mai târziu acest extras, Eugenio Coseriu mi-a făcut un dar nepreţuit, adăugând, cu scrisul său clar şi viguros, o nouă dedicaţie, simetrică: „Lui Eugen Munteanu, ca unui frate mai mic!”. Evoc cu mândrie şi de câte ori am prilejul acest episod, ca şi împrejurările publice în care marele nostru mentor s-a exprimat laudativ la adresa scrierilor şi a activităţii mele ştiinţifice, cunoscut fiind spiritul său critic foarte acut şi parcimonia cu care formula evaluări pozitive la adresa cuiva. Cu intensă emoţie îmi reamintesc de una din zilele Congresului de Lingvistică şi Filologie Romanică de la Palermo, 1994, când, luându-mă de braţ în felul imperativ care îl caracteriza, Coseriu m‑a prezentat pe rând câtorva specialişti pe care, spunea el, „este bine să îi cunoşti”. Cu unii dintre aceştia (Wolf Dietrich, Wolfgang Dahmen) am devenit ulterior prieten apropiat. Cele câteva zeci de ore de discuţii private pe care Coseriu mi le-a acordat cu generozitate în cursul anilor 1991 şi 1994, mă îndreptăţesc să cred că o simpatie reciprocă, bazată pe inefabile „afinităţi elective”, a stat la baza relaţiilor noastre. Între altele, i-am expus proiectele mele de viitor, arătându-i şi cum înţeleg să aplic şi să valorific ideile şi teoriile sale în domeniul filozofiei limbajului şi al cercetărilor concrete de semantică şi de filologie românească. Nuanţările, precizările şi sugestiile sale au fost hotărâtoare pentru definitivarea concepţiei mele lingvistice.

– Ce aţi aplicat din teoria sa lingvistică, ştiut fiind faptul că „Gigantul de la Tübingen”, deşi a scris foarte mult şi despre mai toate aspectele limbajului, s-a mulţumit în unele privinţe să fixeze principii, lăsându-i pe ceilalţi (mai ales pe discipoli) să-i dezvolte ideile?

– Pentru mine, ca lingvist şi ca profesor, lingvistica integrală coseriană reprezintă lingvistica pur şi simplu. Nu mi-am propus în mod expres să continui sau să dezvolt doctrina, ci am învăţat‑o, mi‑am însuşit‑o ca atare şi o predau studenţilor mei, atât începătorilor, cât şi celor mai avansaţi în studiu, încercând să îi conving de justeţea şi utilitatea ei. Dincolo de orientările generale în care mă înscriu (dezideratul „integralităţii”, primatul istoriei şi înţelegerea finalistă a schimbărilor în limbă etc.) pot fi totuşi depistate şi unele elemente, concepte, distincţii şi raţionamente coseriene pe care le „aplic” în mod mai concret în practica mea ştiinţifică.

Primul dintre aceste elemente este preocuparea mea constantă pentru istoria ideilor lingvistice şi pentru filozofia limbajului. Citind, cu decenii în urmă, Geschichte der Sprachphilosophie, mi‑am dat seama de relevanţa şi „actualitatea” ideilor înaintaşilor, ale gânditorilor antici şi medievali, ale lui Descartes, Leibniz, Harris, Humboldt etc. şi am înţeles că a reflecta în permanenţă pe marginea textelor lor este nu doar pasionant în sine, ci aproape obligatoriu pentru a‑ţi însuşi o gândire teoretică proprie adecvată şi flexibilă. Mai mult, unele formulări din lucrarea citată, ca de exemplu afirmaţia lui Coseriu că Sf. Augustin este „adevăratul întemeietor al semioticii”, m‑au determinat să transpun în româneşte şi să comentez din perspectivă lingvistico‑filozofică textele cu conţinut semiologic ale Sf. Augustin, De dialectica, De Magistro şi Confessiones. Pe această filieră am pătruns apoi în câmpul absolut fascinant al semanticii scolastice, trasându‑mi un program care va trebui dus la capăt şi care include traducerea şi interpretarea unor texte de Thomas de Aquino, Petrus Hispanus, Raimundus Lullus, Thomas de Erfurt, Sigerus de Cortraco ş.a. Frecventa raportare la Humboldt a lui Coseriu a jucat, de asemenea, un rol important în decizia mea de a traduce în română tratatul humboldtian despre diversitatea limbilor, care se adaugă traducerilor comentate pe care le‑am dat unor texte din aceeaşi sferă ale lui Jean‑Jacques Rousseau, Jacob Grimm şi Ernst Renan.

Semantica pe care o predau şi o practic este şi ea cea coseriană. Aceasta, împreună cu lingvistica textului în înţeles coserian, a fost aplicată în cercetările mele de lexicologie biblică. Îmi propun, totodată, să contribui la rafinarea şi perfecţionarea metodologiei filologice în editarea textelor româneşti vechi prin introducerea în discursul descriptiv‑explicativ specific a conceptelor şi al distincţiilor lingvisticii integrale coseriene.

– În privinţa interpretării unor fapte, în privinţa unor etimologii, oricine poate greşi (Quandoque bonus dormitat Coseriu), adesea soluţiile nu sunt definitive. În privinţa teoriei însă, doctrina lui Coseriu se prezintă ca având o remarcabilă coerenţă încă de la începuturi. Pentru studierea corectă a limbajului, lingvistica lui Coseriu mi se pare a fi ceea ce este Logica lui Aristotel (Organon) pentru gândire, aşadar un instrument indispensabil, un suport epistemologic obligatoriu pentru orice cercetare de limbă. Totuşi există vreun punct al teoriei sale în care vă îndepărtaţi de maestru, pe care nu-l împărtăşiţi în totalitate? De altfel, chiar Coseriu nu dorea să fie urmat orbeşte, declarându-vă şi Dumneavoastră într-un interviu: „Aş putea chiar formula, glumind, că elevii mei non jurant in verba magistri, sed in magistrum, adică ei cred în mine în măsura în care şi eu le las libertatea de a fi ei înşişi”[2].

– Nu îmi dau seama la ce vă gândiţi în aluzia pe care o faceţi cu privire la eventuale erori de detaliu ale lui Coseriu. Dacă aveţi în vedere părerea unor specialişti că, de exemplu, etimologia pe care a dat‑o Coseriu verbului a socoti în limba română nu se susţine, vă declar că, după părerea mea, această etimologie este corectă! După cum impecabile ca demonstraţie, ingeniozitate şi bogăţie de material sunt şi alte studii şi interpretări coseriene pe probleme lingvistice concrete, cum sunt cele despre problema lui torna, torna, fratre, despre expresia romanică „sibi in sinum spuere”, despre influenţa greacă asupra latinei populare sau despre exprimarea perifrastică a aspectului în greaca veche. Nu aş putea indica, aşadar, vreun punct sau vreun aspect mai slab al teoriilorcoseriene, poate şi pentru că nu am reflectat niciodată asupra textelor sale cu intenţia de „a‑i găsi nod în papură”. Nu putem decât să regretăm că numărul contribuţiilor de acest tip nu este mai mare. Sunt de acord însă cu Dumneavoastră că încă de la începuturi (aş jalona aceste începuturi prin studiul menţionat despre determinare şi cadru din 1956) concepţia coseriană globală era deja formată în liniile sale esenţiale. Ca adepţi şi admiratori ai doctrinei coseriene, pentru noi ea reprezintă un veritabil „organon”, după cum spuneţi. Sunt însă de părere să evităm tentaţiiile „idolatre” şi exclusiviste, căci coserianismul nu este o „credinţă” şi nici o castă. Valabilitatea universală a ideilor sale nu câştigă nimic dacă exacerbăm, cu mândrie „patriotică”, românitatea creatorului lor!

– La începutul întrebării anterioare aveam în vedere unele ipoteze etimologice (de altminteri, ingenioase), insuficient cercetate, pe care Coşeriu le-a lăsat în manuscris…[3] Dincolo de doctrina sa lingvistică, ce anume aţi deprins de la cercetătorul şi magistrul Coseriu, cu referire la metodă, la modul de lucru şi la relaţia care trebuie cultivată cu studenţii?

– În perioada mea de formare, din cercetarea asiduă a scrierilor lui Coseriu, am căpătat convingerea, întărită ulterior prin frecventarea persoanei Coseriu, că epigonismul este deplorabil şi contraproductiv. Prin epigonism în ştiinţă se înţelege reproducerea mecanică a spuselor maestrului, însoţită de gesturi şi de ritualuri de adulare necondiţionată. Rezultatul acestei mecanici a adulării constă în transformarea doctrinei adoptate în dogmă şi a atitudinii interogative, proprie ştiinţei, într‑o atitudine de supunere oarbă, proprie credinţei religioase. Cred că aceasta este „învăţătura” pe care dorea să o transmită Coseriu când spunea, fie şi glumind, că discipolii nu trebuie să jure în cuvintele magistrului, ci în magistrul însuşi! Cu alte cuvinte, dezbaterea rămâne întotdeauna liberă, însă o anumită fidelitate faţă de persoana magistrului (care nu trebuie să se confunde, repet, cu idolatria!) este obligatorie. Mărturiile foştilor studenţi şi colaboratori converg în conturarea portretului unei personalităţi dominante şi autoritare. Supunându‑se el însuşi unui exerciţiu permanent al efortului de documentare, reflecţie şi creaţie, se aştepta să găsească la colaboratori un comportament similar. Energia umană şi forţa sa de muncă cu totul ieşite din comun, erudiţia absolută, cunoaşterea a numeroase limbi, imaginaţia critică, un fel de paternalism intransigent în relaţiile cu discipolii apropiaţi (într‑o discuţie pe această temă l‑am auzit formulând apăsat preceptul popular «pe copii trebuie să îi săruţi doar atunci când dorm»), sarcasmul îndulcit de o anumită toleranţă faţă de neputinţele omeneşti, toate acestea sunt trăsături ale unei personalităţi care nu avea cum să nu-i marcheze profund pe cei din preajma sa, pe discipoli în primul rând.

Port cu mândrie, împreună cu alţii, această „marcă [a lui] Coseriu” şi resimt simpatie şi încredere faţă de „semenii mei întru Coseriu”. Unul dintre cei mai vechi discipoli ai maestrului mi‑a produs recent o imensă bucurie adresându‑mi‑se, într‑o discuţie privată, cu sintagma «wir, die Coserianer». Îmi place să cred că am „moştenit” de la Coseriu şi o oroare aproape viscerală faţă de prostia agresivă, faţă de impostură şi lichelism. În rest, cât priveşte metodele şi modalităţile de lucru, nu ne rămâne decât să ne însuşim şi să „aplicăm” cu bună credinţă cele cinci cunoscute „principii ale lingvisticii ca ştiinţă a culturii”, pe care Coseriu le‑a formulat, dar le‑a şi urmat el însuşi cu consecvenţă: al obiectivităţii, al umanismului, al tradiţiei, al antidogmatismului şi al utilităţii publice.

– Coseriu susţinea adesea, citând din înaintaşi, că ştiinţa are nevoie de distincţii, deoarece „a cunoaşte înseamnă a distinge”, după cum spunea Benedetto Croce, sau, după cum postula un cărturar medieval (contemporan cu Abelard), Gilbert de la Porrée, „ori de câte ori întâlnim o dificultate raţională, trebuie să facem o distincţie”. Să li se pară celor de azi Coseriu prea dificil tocmai pentru că, în acord cu realitatea limbajului, a introdus prea multe distincţii? Pentru mine este un mister de ce o lingvistică atât de coerentă şi unitară cum este lingvistica integrală nu se bucură încă, în ţara noastră, de răspândirea meritată – lucru pe care îl constatase cu tristeţe însuşi Coseriu. Care să fie motivele acestei lipse de interes, îndeosebi la Bucureşti?

– Idealul oricărei teorii ştiinţifice este simplitatea, deoarece, o ştim de la Aristotel, iar scolasticii nu au încetat să o repete, Fiinţa supremă reprezintă simplitatea absolută. Numai că, pentru a ajunge la esenţa simplă a lucrurilor, raţiunea noastră este nevoită să‑şi găsească jaloane ferme, inventând mereu criterii şi operând distincţii. Criteriile şi distincţiile raţionale numai atunci sunt prea multe, când nu sunt necesare («entia non sunt multiplicanda sine necessitate» ne învaţă Occam!). Apreciat pe baza acestui principiu epistemologic fundamental, discursul teoretic coserian este simplu şi în grad înalt inteligibil, implicând exact atâtea distincţii câte îi sunt necesare. Mai amintesc, în acest context, şi formularea pe care, în Prolegomenele sale, o dă Hjelmslev acestui principiu, pe care învăţatul danez îl numeşte „empiric”: ca orice bună teorie, oteorie lingvistică trebuie să fie (în ordine) noncontradictorie, exhaustivă şi simplă. Dacă uneori unele segmente din teoria coseriană ni se par „complicate”, această impresie poate apărea sub presiunea exigenţelor noncontradictoriului şi ale exhaustivităţii. De cele mai multe ori insuficienţele de înţelegere aparţin însă „subiectului” cunoscător, căci este mult mai comod să îţi însuşeşti „teorii” rudimentare şi parţiale decât să înţelegi în toate conexiunile sale o doctrină completă, cum este cea coseriană.

Cât priveşte acum a doua parte a întrebării Dumneavoastră, confirm faptul că în ultimii săi ani de viaţă Coseriu îşi exprima dezamăgirea că teoria şi ideile sale nu sunt destul de cunoscute şi aplicate în România. Pe de altă parte, cei care se consideră adepţi sau continuatori într‑un fel sau altul ai doctrinei coseriene sunt uimiţi sau nemulţumiţi de faptul că această doctrină nu are o răspândire realmente mondială – să fie adică profesată şi predată, dacă se poate, în universităţi din toate continentele deopotrivă. Sunt de părere că aceste temeri nu sunt justificate. Înainte însă de a argumenta această afirmaţie aş vrea să precizez că denumirea de „integralism”, folosită de unii dintre noi pentru a desemna doctrina lingvistică a lui Coseriu, nu mi se pare prea fericită. Este adevărat că, în interviurile pe care le-a dat în ultimul deceniu de viaţă, Coseriu însuşi sublinia caracterul „integral”, adică, altfel spus, complet al concepţiilor sale, folosind, pentru a se autocaracteriza, chiar sintagma „lingvistică integrală”. Această sintagmă ca atare, însoţită eventual de calificativul „coseriană”, mi se pare potrivită, explicită şi justă şi o putem întrebuinţa ca atare. Dar „integralism” singur, ca substantiv, nu! Pentru mine, cum am mai spus, doctrina coseriană reprezintă lingvistica modernă pur şi simplu, în expresia ei completă, cea mai credibilă şi mai eficientă, deoarece satisface nu doar criteriul coerenţei interne, ci şi pe cel al aplicabilităţii practice; căci nu trebuie să uităm adevărul fundamental că orice teorie îşi află confirmarea ultimă în confruntarea cu obiectul său, în vederea cunoaşterii căruia a fost formulată. Or, din acest punct de vedere, al virtuţilor sale metodologice şi aplicative, doctrina coseriană îşi găseşte confirmări parţiale în alte doctrine moderne (Saussure, Hjelmslev, Jakobson, Martinet, Chomsky), dar este singura care prezintă răspunsuri convenabile la toate întrebările esenţiale ale înţelegerii şi cercetării limbajului şi ale limbilor, organizate într‑un ansamblu coerent.
Dacă avem acum în vedere „soarta istorică” a coserianismului, nu ar trebui să uităm încă un lucru: valabilitatea şi caracterul universal al unei teorii ştiinţifice în general nu sunt valori plebiscitate, nu se calculează, cu alte cuvinte, prin vot sau prin alte criterii cantitative! Ea există în sine şi este sau nu convingătoare prin însăşi natura ei şi prin virtuţile ei implicite. Pentru a fi verificată şi a se impune ca valoare „clasică”, o teorie ştiinţifică mai are nevoie şi de proba timpului, adică de perspectiva posterităţii non‑imediate. În această dinamică istorică a ideilor lingvistice, nu trebuie pierdută din vedere nici rezistenţa unor tradiţii locale redutabile, cum este de exemplu cea britanică, destul de puţin penetrabilă faţă de teorii „exterioare”. Mi‑aş permite aici un raţionament riscant! Putem presupune că, dacă Eugenio Coseriu ar fi devenit profesor nu la Tübingen, ci la Oxford, este probabil că astăzi coserianismul ar fi fost o componentă a tradiţiei... britanice. În lumina acestor disocieri, aş spune că lucrurile stau astăzi, la mai puţin de un deceniu de la dispariţia fizică a maestrului, mult mai bine decât, să zicem, la un deceniu de la moartea lui Saussure cu doctrina acestuia! Posteritatea lui Coseriu s‑a dezvoltat pe solul şi în tradiţia care îi sunt native, şi anume în spaţiul german, în cel hispanofon şi în cel italian. Cred chiar că puţini lingvişti din generaţia sa au avut atât de mulţi şi de proeminenţi urmaşi direcţi în universităţi europene majore!

Îi menţionez, într‑o listă alfabetică, desigur lacunară, în Germania pe profesorii şi cercetătorii Fr. Abel, J. Albrecht, W. Busse, Helga Crössmann-Osterloh, Wolf Dietrich, H. Geckeler, Johannes Kabatek, J. Lang, Jens Ludtke, Reinhard Meisterfeld, Gunter Narr, Ch. Rohrer, Brigite Schlieben-Lange, B. Staib, Harald Thun, Jurgen Trabant, H. Weydt, Rudolf Windisch, în Italia pe Donatella di Cesare, în Spania pe Óscar Loureda Lamas, Ana Agud, Rosario Gonzalez Perez, José Polo, B. Garcia Hernández şi Adolfo Murgia, în Franţa pe J.‑P. Durafour, H. Dupuy-Engelhardt. Toţi aceştia (şi alţii, pe care nu mi‑i amintesc pe moment!) se află la vârsta maturităţii depline, alţii către sfârşitul carierei. În scrierile şi în practica lor academică ei au continuat şi adâncit una sau mai multe dintre elementele doctrinei coseriene. Ceea ce este îmbucurător de constatat este faptul că şi în Franţa, graţie mai ales reputatului cercetător François Rastier, probabil cel mai important lingvist francez al momentului, ideile lui Eugenio Coseriu sunt din ce în ce mai insistent discutate şi integrate în discursul ştiinţific actual. Este de presupus că şi urmaşii acestor învăţaţi au primit şi şi‑au însuşit, într‑un fel sau altul, coserianismul, asigurându‑i astfel continuitatea. S‑a întâmplat, aşadar, şi se întâmplă cu Coseriu ceea ce este normal în istoria ştiinţei: ideile importante se impun în cele din urmă în conştiinţa specialiştilor, devenind astfel un „bun public”, în sensul că, uneori, le formulăm şi le folosim fără să mai fie nevoie să menţionăm de fiecare dată numele „părintelui” lor.

Desigur, pentru difuzarea şi impunerea doctrinei coseriene ar fi foarte utilă şi o anumită „strategie de promovare”, în care s‑ar cuveni să se înscrie toţi cei care se recunosc sau se simt „marcaţi” de personalitatea lui Coseriu. Ideea „pluteşte în aer”, cum se spune, iar începuturile au fost deja făcute în cadrul Colocviului Coseriu: réceptions contemporaines, sémantique, linguistique du texte, philosophie du langage, care a avut loc la Aix-en-Provence între 17‑19 septembrie 2007, când a fost lansată ideea întemeierii unei „fundaţii internaţionale” de studii coseriene. Să sperăm că la Colocviul Coseriu de la Cluj, plănuit pentru anul 2009, această idee va prinde viaţă. Personal, cred că formula cea mai potrivită ar fi aceea a unei „asociaţii internaţionale de studii coseriene” sau „de lingvistică integrală”, cu regim juridic, statute, congres periodic, publicaţie proprie etc.

– Vă număraţi printre puţinii care au pus umărul la editarea şi traducerea lui Coseriu în româneşte. Mai aveţi în vedere astfel de proiecte? În acelaşi timp, aveţi doctoranzi care se ocupă de Coseriu. Puteţi face o evaluare a receptării lui Coseriu la Iaşi? Mă gândesc şi la faptul că, la Cluj, există un Centru de studii integraliste sub îndrumarea profesorului Mircea Borcilă. Există ceva similar la Iaşi?

– Iniţiativa colegilor clujeni este admirabilă. Asumându‑şi anumite riscuri instituţionale şi confruntându‑se cu regretabile adversităţi „colegiale”, ei au reuşit, sub conducerea profesorului Mircea Borcilă, să impună Clujul ca centru‑pilot al lingvisticii coseriene în România. Sunt convins că vizibilitatea internaţională a centrului de studii coseriene de la Cluj nu va înceta să crească în anii viitori prin elaborarea şi publicarea unor contribuţii majore la cunoaşterea şi dezvoltarea doctrinei coseriene. Tinerii pregătiţi de dl Borcilă (Emma Tămâianu, Eugenia Bojoga, Cornel Vîlcu, Lucian Lazăr, Lolita Zagaevschi, Oana Boc, Rodica Frenţiu) alcătuiesc deja un grup redutabil de cercetători cu preocupări comune.

Cât priveşte acum traducerea în româneşte a lucrărilor lui Coseriu, vreau mai întâi să menţionez că, după părerea mea, pentru cunoaşterea doctrinei sale acest lucru este util, dar nu absolut necesar. Cine este într‑adevăr interesat de cunoaştere şi performanţă poate găsi cu uşurinţă drumul către textele coseriene originale, în germană, spaniolă sau italiană. Dacă totuşi traducem aceste texte în română, o facem în special pentru începători, pentru „pedestraşii” ştiinţei, adică pentru studenţi, masteranzi şi doctoranzi. Din acest punct de vedere, apreciez că „nu stăm rău”. Graţie în special eforturilor depuse de Nicolae Saramandu, Eugenia Bojoga şi Andrei A. Avram, principalele volume coseriene deţin deja o versiune românească. La acestea se adaugă numărul apreciabil de studii şi articole publicate în româneşte în ultimii treizeci de ani, în reviste de specialitate din România şi Republica Moldova. Sunt la curent cu faptul că, la Cluj, sub îndrumarea domnului Borcilă, urmează să apară un volum masiv de studii şi articole ale lui Coseriu şi că, la Suceava, colegul Dorel Fînaru pregăteşte şi el o culegere cuprinzătoare din textele coseriene de filozofia limbajului. În ce mă priveşte, ajutat de doi tineri colaboratori cunoscători de limbă germană, pregătesc versiunile în româneşte ale celorlalte două cărţi de importanţă majoră, Geschichte der Sprachphilosophie şi Textlinguistik. Cineva ar trebui, poate, să se gândească şi să întreprindă demersurile necesare traducerii în română a recent apărutei Geschichte der romanischen Sprachwissenschaft, elaborată după manuscrisele coseriene şi adusă la zi de Reinhard Meisterfeld.

La întrebarea Dumneavoastră directă, încerc să răspund la fel de direct. Nu, la Iaşi nu există în mod formal un centru de studii coseriene echivalent celui de la Cluj. Putem însă spune că la Iaşi a început procesul de „recuperare” sistematică a lui Eugenio Coseriu, prin organizarea, la iniţiativa profesorului D. Irimia, în 1992, a unui Colocviu internaţional Eugenio Coseriu, ale cărui lucrări s‑au concretizat într‑un consistent volum. Cu acea ocazie, Coseriu a venit la Iaşi însoţit de un grup masiv de discipoli din Germania, Spania, Franţa şi Portugalia şi a revenit ulterior pentru a ţine o serie completă de conferinţe (publicate, de asemenea, de noi la Iaşi). Tot noi, ieşenii, cu „complicitatea” profesorului Gheorghe Popa şi a unor ofiţeri de graniţă, i‑am organizat prima sa întoarcere acasă, la Chişinău. Proiectul de a‑l avea pe Coseriu un an întreg la Iaşi, în calitate de „visiting professor”, proiect acceptat în principiu de el, a eşuat, din păcate, datorită neputinţei noastre de a învinge inerţiile administrative... Dincolo de această anecdotică istorică, în cercul specialiştilor ieşeni ideile şi teoriile lui Coseriu se simt „la ele acasă”. Fiecare după disponibilităţile şi puterile noastre încercăm să asimilăm şi să dezvoltăm doctrina coseriană atât în spiritul care îi este propriu, cât şi în conexiune cu tradiţia locală a „Şcolii Philippide”, pe care am preluat‑o de la înaintaşii noştri Gh. Ivănescu şi Iorgu Iordan. De unele dintre virtuţile acestei tradiţii locale, cum sunt spiritul critic, preocuparea pentru o bună fundamentare filozofică şi teoretică a cercetărilor empirice, perspectiva istorică şi comparatistă, respectul pentru documentul filologic, nu a fost străin Coseriu însuşi, prin anii săi de formaţie primară, ca student, la Iaşi. Mai vizibilă este componenta coseriană a acestei sinteze la dl Stelian Dumistrăcel, care a explorat, împreună cu unii dintre doctoranzii Domniei Sale, în special teoria coseriană despre varietăţile limbii şi despre tehnica „discursului repetat”

– Dumneavoastră, domnule Cristinel Munteanu, prin monografia despre sinonimia frazeologică, sunteţi un asemenea „produs” al „clasei Dumistrăcel” din „Şcoala Coseriu”! La rândul ei, colega mea Lucia Cifor încearcă o cât mai profitabilă integrare a ideilor‑forţă ale coserianismului în sfera hermeneuticii literare. În ceea ce mă priveşte, mă străduiesc să transmit doctoranzilor mei convingerea că o lectură integrală şi atentă, „cu creionul în mână”, a scrierilor lui Coseriu este calea cea mai directă şi mai sigură către profesionalizare. Dacă vor reuşi să dea măsura optimă a capacităţii lor creatoare, sper ca unii dintre doctoranzii mei să aplice în mod adecvat una sau mai multe dintre căile de cercetare deschise de Coseriu şi să‑şi finalizeze cu succes cercetarea doctorală. Menţionez mai întâi studiul monografic despre E. Coseriu – lingvist, la care lucrează Cătălina Tărcăoanu; odată finalizată, am avea prima încercare de sinteză a gândirii coseriene. Alţi tineri doctoranzi explorează în spirit coserian chestiuni de semantică istorică (Alina Bursuc şi Dinu Moscal), contacte interlingvistice româno‑germane (Anamaria Prisecaru), onomastică istorică (Anamaria Gînsac şi Sabina Savu), lingvistică a textului (Ioana Repciuc), frazeologie comparată (Maria Husarciuc) sau tipologia discursului jurnalistic (Adrian Hazaparu).

– Aţi învăţat atât de bine germana, din dorinţa de a-l citi pe Coseriu, încât aţi ajuns să-l traduceţi pe Wilhelm von Humboldt4, căruia i s-a reproşat că are un limbaj foarte dificil, aproape obscur. Apariţia recentă a cărţii Despre diversitatea structurală a limbilor... în româneşte marchează un moment la fel de important ca cel prilejuit de publicarea versiunii româneşti, din 1998, a Cursului lui Saussure. Ştim că E. Coseriu îşi propusese să-i împace în lingvistica sa pe cei doi titani, pe Saussure cu Humboldt. Sunteţi acum cel mai în măsură să ne spuneţi cât îi datorează Coseriu lui Humboldt (Coseriu recunoscând în Humboldt pe unul dintre marii săi maeştri).

– Într‑o primă instanţă, m‑am apropiat de Humboldt din nevoia de a‑l înţelege mei bine pe Coseriu! După cum am menţionat în nota asupra traducerii la versiunea românească recentă pe care am dat‑o celei mai importante scrieri humboldtiene, o discuţie cu Coseriu a fost decisivă în decizia pe care am luat‑o de a mă angaja în acest dificil proiect. În introducere arătam că „înţelegerea «energetică» a limbii, cu corolarul ei, primatul acordat vorbirii ca tehnică şi creaţie continuă, definirea tripartită a nivelurilor formei lingvistice (normă, sistem, tip lingvistic), stabilirea unei juste proporţii între structură şi funcţiune, între întrebuinţarea limbii şi schimbarea ei, între istorie şi descriere, între sistem şi schimbarea lingvistică, distingerea corectă a tipurilor de conţinut lingvistic (desemnare, semnificaţie, sens) ca premise ale unei semantici funcţionale coerente şi eficiente ar fi componentele centrale ale lingvisticii integrale coseriene, în care «filigranul» humboldtian este recognoscibil”. Tema aceasta a aportului ideilor humboldtiene la constituirea concepţiei lingvistice a lui Coseriu este însă mult mai amplă şi mai complexă şi aşteaptă a fi explorată în continuare. Există, pe de altă parte, concepte, distincţii şi disocieri importante, formulate de Humboldt doar în treacăt sau în felul său fulgurant, care nu au fost exploatate nici de Coseriu şi care pot fi valorificate chiar în spiritul şi în completarea doctrinei coseriene. Pe de altă parte, după cum arată o lectură atentă a unor manuscrise saussuriene inedite recent publicate şi traduse deja şi în limba română[5], Saussure însuşi era mult mai humboldtian decât ni‑l prezintă „vulgata” structuralismului ortodox dezvoltat în secolul al XX‑lea. Aşa încât o re‑lectură atentă, însoţită de confruntarea sistematică a textelor celor trei mari teoreticieni, poate fi una dintre căile de dezvoltare ale lingvisticii integrale.

– Semnificativ mi se pare faptul că, deşi cu o întârziere de aproape patru decenii, cartea fundamentală a lui Coseriu, Sincronie, diacronie şi istorie (1958), a apărut în versiune românească în... 1997 (aşadar, cu un an înaintea publicării Cursului saussurian). Coseriu îi admira, de asemenea, pentru coerenţa lor, pe Bloomfield şi pe Hjelmslev. V-aş ruga, în încheiere, de vreme ce sunteţi şi autorul unei foarte utile introduceri în lingvistica generală6, să ordonaţi valoric următoarele cărţi de referinţă (aranjate de mine după criteriul cronologic): Despre diversitatea structurală a limbilor (Humboldt), Curs de lingvistică generală (Saussure), Language (Bloomfield), Prolegomena to a Theory of Language (Hjelmslev), Sincronie, diacronie şi istorie (Coseriu). După cum vedeţi, nu l-am luat în calcul pe Chomsky. Ar fi trebuit?

– În primul cerc, cel al „titanilor” lingvisticii moderne, ale căror nume le‑aţi citat, ar trebui inclus, după părerea mea, şi André Martinet, a cărui concepţie generală, în fundamentele sale, este apropiată de cea a lui Coseriu. Numai că, în domeniul ştiinţei, ca şi în cel al filozofiei şi artei, ierarhizările clare şi rigide sunt întotdeauna riscante şi nedrepte. Cât îl priveşte acum pe Noam Chomsky, scrierile sale nu pot fi nicidecum ignorate, fie doar şi datorită marii lor popularităţi. Tot aşa nici aportul altor importanţi lingvişti din secolele al XIX‑lea şi al XX‑lea (Hermann Paul, G. von der Gabelenz, A. Meillet, Charles Bally, Alan Gardiner, N. S. Trubetzkoy, R. Jakobson, É. Benveniste ş.a.) la ampla dezbatere care a condus la constituirea lingvisticii moderne nu trebuie minimalizat sau trecut sub tăcere. Să ne amintim că însuşi Coseriu spunea deseori că nicio doctrină lingvistică nu este integral greşită! Singura problemă în acest cadru evaluativ este de a nu confunda, din neştiinţă sau din comoditate, „calea regală” a lingvisticii moderne, trasată şi urmată, pe urmele înaintaşilor (Humboldt, Saussure, Hjelmslev), de un Eugenio Coseriu, cu unele „cărări” sau „drumeaguri” lăturalnice cum ar fi, de exemplu, generativismul chomskyan. Ideea de bază a lui Chomsky, cea a generării infinite de enunţuri posibile pe baza unui set de reguli determinate în fiecare limbă, idee validă şi valoroasă din moştenirea humboldtiană, nu poate fi totuşi transformată în „piatra unghiulară” a unei teorii lingvistice complete şi se află, pe de altă parte, integrată, acolo unde îi este locul, în ansamblul teoriei coseriene. Un alt exemplu de asemenea „confuzie metodologică metonimică” (pars pro toto) se constată la foarte mulţi „pragmaticieni” care absolutizează dimensiunea dialogală a vorbirii şi prezintă „intenţionalitatea”şi „implicaturile” drept factori determinanţi exclusivi ai actelor de vorbire, ignorând astfel adevărul elementar, enunţat de Coseriu încă în Determinación y entorno, că „determinarea” prin limbă şi „cadrul” pragmatic sunt componente complementare şi indisociabile ale „universului semantic” manifestat în şi prin limbaj.

– Vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care mi-aţi răspuns la întrebări!

Note
1 Vezi Eugen Munteanu, Coşeriu, aşa cum l-am cunoscut, în „Limba română”, Chişinău (XII), nr. 10, 2002, p. 12-14.
2 Vezi A gândi independent este cel mai preţios lucru pentru un tânăr. Un dialog cu Eugen Coşeriu despre idealul paidetic, realizat de Eugen Munteanu, în „Cronica”, nr. 11, 1992, p. 6-7 (I) şi nr. 12, 1992, p. 12, 15 (II).
3 Vezi Eugeniu Coşeriu, Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise editate de Nicolae Saramandu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005. De altfel, chiar Coşeriu mărturisea, în unele situaţii, că sunt doar încercări şi că problemele ar trebui cercetate mai bine. De pildă: „Aici o propunere timidă pentru Dunăre: cum ar fi dacă Dunăre ar fi un cuvânt refăcut, pe baza unui genitiv: *Dună-lei > Dunărei, cu rotacism; cu articolul -lei, ceea ce se înţelege (a fost interpretat) ca un genitiv de la Dunălea, de unde rezultă apoi: Dunărea. Forma originară ar fi, în acest caz, pur şi simplu, Duna, care, în general, în aceste ţinuturi, provine, evident, din substrat” (p. 31).
4 Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii. Versiune românească, introducere, notă asupra ediţiei, bibliografie şi indici de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
5 Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistică generală. Text stabilit şi editat de Simon Bouquet şi Rudolf Engler, cu colaborarea lui Antoinette Weil, traducere de Luminiţa Botoşineanu, Polirom, Iaşi, 2004.
6 Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Polirom, Iaşi, 2005.

Sursa: http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=290

Mari lingvisti si prigoana stalinista. În timpurile bune, normale, ale şcolii, marii profesori adunau în jurul lor ucenicii, pe care îi iniţiau.

2010-04-23T10:49:00.003+03:00

Liviu Leonte: "în manuale trebuie să spunem adevărul..."

*****interviu cu Liviu Leonte

- Domnule Liviu Leonte mi-aţi fost profesor la Universitatea din Iaşi. Predaţi pe atunci (1965) Istoria literaturii române contemporane. Deschiderile dumneavoastră erau şi sînt mult mai largi. Aţi dobîndit reputaţia celui dintîi specialist în Costache Negruzzi. Aţi reeditat integral, în ediţii critice, opera celui care reprezintă una dintre coloanele prozei româneşti. În palmaresul Domniei voastre figurează 17 ediţii, din care 3 critice de referinţă, încununate cu prestigioase premii, precum"Perpessicius" acordat de Muzeul Litraturii Române, "Iulia Haşdeu" al Academiei Române sau cel al Uniunii Scriitorilor. V-aţi îngrijit de scoaterea la lumină a creaţiei acestui scriitor emblematic, dar aţi şi reflectat asupra locului acestuia în scrisul românesc în monografia exemplară pe care i-aţi închinat-o. Profesorul de vocaţie s-a ilustrat nu doar în România, ci şi în Franţa, la Montpellier, unde lectorul român a cules simpatie şi respect şi a fost invitat să ţină cursuri ca maître de conference. Între 1990 şi 1994 la Universitatea din Toulouse v-aţi numărat printre profesorii invitaţi. După această eboşă v-aş propune să ne îndreptăm spre nişte orizonturi evocatoare. M-aş opri la anul 1947, cel al terminării Liceului Internat din Iaşi, o şcoală ilustră. Sfîrşitul studiilor liceale era o perioadă foarte tulbure şi dramatică. Scăpaseţi ca liceean de apropiata bătaie a ceasului năucitor şi devastator al reformei învăţămîntului din 1948, dar se simţeau semnele unei rupturi tragice pentru societatea românească.

- Da, într-adevăr, a fost un moment de răscruce în viaţa culturală şi literară a ţării, conturat cu şi mai multă claritate în anul următor absolvirii liceului, în 1948. Dar întreaga perioadă, în care am făcut eu liceul, n-a fost una calmă. Vă imaginaţi că de prin '39 s-au întîmplat multe şi în viaţa politică şi în celelalte domenii, sociale, economice, chiar culturale. Eram oarecum deprins să văd multe schimbări. Meritul Liceului Internat, unul de elită, a fost acela că a putut trece cu bine prin acele perioade agitate.

- O oază, unde furtunile de afară ajungeau stinse sau nu pătrundeau de loc.

- Aceasta datorită faptului că învăţămîntul era conceput în aşa fel încă de la Spiru Haret, ca să nu intre în dependenţă de alţi factori, în special cel politic. Aici era şi o atmosferă cu totul specială. Una de liberalism, care, oarecum surprinzător, încuraja tocmai detaşarea de ceea ce era în imediata apropiere.

- Aţi intrat în Universitate într-o perioadă de mari convulsii, marcată de excluderi, de umilinţe pentru marii noştri intelectuali. Pot fi date multe nume, de la profesorul Gheorghe Ivănescu la Petre Caraman, sau Teofil Simenschi, pentru a cita doar pe cîţiva. A fost o vreme extrem, extrem de traumatizantă pentru învăţămîntul academic. Mai rămăsese ceva din prestigiul Universitătii?

- Da, rămăsese. Prin cîteva nume, cum sînt cele ale profesorilor Alexandru Dima şi N. I. Popa la literatură şi marele lingvist Gheorghe Ivănescu. Toţi mi-au fost profesori. Ei puteau servi ca modele, dar în alte împrejurări. N-au fost decît parţial modele, pentru că nu aveau voie să fie modele, aşa cum le dicta şi pregătirea, autoritatea şi contribuţiile ştiinţifice.

- În timpurile bune, normale, ale şcolii, marii profesori adunau în jurul lor ucenicii, pe care îi iniţiau. Mai era cu putinţă aşa ceva în vremea studiilor dumneavoastră universitare?

- Se mai putea, dar oarecum semilegal şi cu circumspecţie din partea profesorilor, care erau practic urmăriţi. Am asistat la nişte şedinţe îngrozitoare. Nişte analize de curs, care s-au făcut cu public, cu studenţi. Cel în cauză era profesorul Dima. Un urmaş al lui Ibrăileanu a sărit asupra lui cu invective, cu acuze, care atunci puteau avea şi alte urmări decît cele ale criticării unui curs sau a unei metode. Am asistat la judecarea profesorului Ivănescu.

- Care a fost şi alungat din Universitate.

- A fost după aceea alungat. Fusese supus judecăţii pentru că era cel mai îndîrjit în susţinerea propiilor convingeri. A încercat atunci să explice că limba nu este suprastructură, aşa cum o dicta un lingvist sovietic, Marr. După doi ani de la acea şedinţă memorabilă, pe care o am şi acum în minte, chiar cu actorii de atunci, conducerea Universităţii şi el, acuzatul, s-a petrecut intervenţia lui Stalin, prin articolul"Marxismul şi problemele lingvisticii", care spunea nişte lucruri de bun simţ, ştiute de toată lumea, şi critica tocmai pe Marr.

- O critică salvatoare pentru mulţi lingvişti români, nu?

- Tocmai că n-a fost salvatoare. Asta-i partea paradoxală. Cu profesorul Ivănescu m-am întîlnit în acele zile pe culoarele Universităţii şi mi-a spus:" Domnule, am învins, uite Stalin spune că limba nu e suprastructură". Asta era în 1952, în aprilie, dacă îmi amintesc bine, ca în iulie să fie dat afară fiindcă fusese marrist. Acum pare hazliu, dar a fost tragic. L-am regăsit pe profesorul Ivănescu la Academie, unde ajunsesem şi eu după mai multe peripeţii, la colectivul de lingvistică şi am avut într-adevăr un model lîngă mine şi am înţeles ce a însemnat el pentru ştiinţa limbii în România şi ce pierdere a reprezentat pentru învăţămîntul din Iaşi scoaterea lui de la catedră. După aceea s-a dus la Bucureşti. La secretariatul unei Comisii pentru istoria limbii.

- I-a sărit în ajutor Iorgu Iordan.

- A fost dat afară de Graur . A ajuns la Craiova şi apoi la Timişoara şi abia în anii '70 s-a reîntors la Iaşi.

- V-am ascultat la Universitatea din Bacău, unde, împreună cu profesorul Constantin Ciopraga, ne-am întîlnit cu studenţii, rostind răspicat ceea ce credeţi cu privire la manulele şcolare şi la prezenţa în paginile lor a literaturii.

- În primul rînd vreau să spun că manualele acestea alternative erau necesare faţă de manualele anterioare, în care se povestea conţinutul unui text şi aşa mai departe. Însă aceste manuale nu pot face abstracţie de o serie de criterii indispensabile în discutarea literaturii:criteriul istoric, cel valoric. În manualele de clasa a IX-a, căci despre ele era vorba, aceste criterii aproape că absentau şi atunci în mintea elevului, după opinia mea, se produce o confuzie, apelîndu-se la criteriul accesibilităţii, al plăcerii, neapărat. Sigur că există şi acesta, dar nu poţi să elimini din literatura română scriitorii din perioada veche.

- Poate s-a revărsat prea mult subectivism şi fantezie în locul unei rigori, ce este de neînlocuit într-o asemenea chestiune?

- E vorba şi de grabă, cu siguranţă.

- Sînteţi adeptul respectării cronologiei?

- Bineînţeles că da. Pentru elevii din clasele a X-a pînă la a XII-a s-a introdus, aşa cum este firesc, un criteriu al cronologiei şi singurul lucru cu care nu sînt de acord, este că se face pe genuri. Într-un an istoria poeziei, în alt an istoria prozei. Eu cred că trebuie predat totul la un loc. Un lucru bun e că, existînd un număr de scriitori care sînt obligatorii, şi nu poate fi altfel, se lasă şi la latitudinea profesorului să aleagă după preferinţele lui, ale elevilor, eventual, şi o serie de nume, de opere, care, facultative fiind, interesează poate uneori mai mult decît celelalte.

- Aceste corijări s-ar putea face şi manualele vor răspunde mai bine nevoilor educaţiei.

- Sigur că da. Dacă se va reduce numărul, şi după cîte am înţeles asta a început să se întîmple, fiindcă se ajunsese la nişte aberaţii, ca în cazul manualelor de istorie, cred că vor fi premise pentru a intra în normalitate. Ideea asta de a mitiza, de a demitiza, nu-şi are rostul. Un manual, un studiu istoric, nu mitizează, spune adevărul. Asta-i tot. Mituri fac poeţii. În manuale trebuie să spunem adevărul, plăcut sau neplăcut, şi acesta e singurul criteriu. Discuţia e falsă şi n-am înţeles-o niciodată. Au apărut nişte năzdrăvănii prin manulele de istorie. Acestea se cer neîndoios eliminate. Nu se poate. Sînt nume a căror prezenţă e de discutat. Să mai treacă timp, să vedem dacă rămîn în conştiinţa noastră. Nu poţi strecura, aşa, la colţ de masă, pe prietenul din copilărie în paginile unui manual.

- În şcoala franceză, pe care o cunoaşteţi destul de bine, există mai multă rigoare şi măsură?

- Chiar exagerat de multă. Ei ajung foarte greu în conteporaneitate. Merg pe scriitorii clasici, care sînt încetăţeniţi în conştinţa criticii, a istoriei literare, a publicului. Aici poate este un exces al lor, după cum cred că nu este bun sistemul acesta de a lăsa, la universitate vorbesc, profesorului libertatea de a face orice la curs. El dacă se ocupă de limbajul obscen, să zicem, prin literatura portugheză din nu ştiu care secol, face cursul la universitate. Asta s-a întîmplat la Toulouse, dacă vă interesează. Aici, la noi, pericolul este celălalt. S-a comprimat în ultima vreme, tot după un model occidental, în doi ani, studiul literaturii, dar nu ne-a obligat nimeni la aceasta, şi atunci, avînd vechea mentalitate, se studiază o literatură străină în acest răstimp, cu jumătate de pagină despre un autor important, jumătate de pagină sau de oră despre altul. Nu, nici aşa nu se poate. Selectezi cîţiva autori, din ceilalţi dai la bibliografie, te ocupi de un curent.

- Şi excesele acestea cum vor putea fi temperate?

- Eu cred că se poate realiza în cadrul fiecărei catedre. La Universitatea din Iaşi, la Catedra de literatură română s-a refuzat această limitare a timpului în care să se predea disciplina. În patru ani. Atunci ai o perioadă în care selectezi numele de care nu te poţi lipsi, dacă eşti specialist în domeniul literaturii române. Iar la cursurile opţionale poţi să te ocupi de ce vrei, în condiţiile a ceea ce am discutat mai-nainte

- Măsură în toate.

- Exact.

- Am discutat oarecum mai tangenţial despre literatură. Aş dori să ne oprim puţin şi la acestă îndeletnicire a Domniei Voastre. Ar fi interesant de cunoscut ce rol credeţi că ocupă azi valoarea în judecarea literaturi ?Adresez întrebarea unui critic cu antene extrem de fine. Asta cu atît mai mult cu cît criticii trăiesc în România mai tot timpul sub imperiul revizuirii.

- Problema revizuirii a pus-o cel dintîi Lovinescu, cu talentul şi competenţa lui de critic şi mai ales cu moralitatea lui impecabilă. La noi acum selecţia valorilor ia conotaţii cu totul străine de literatură. Nu putem confunda ce a făcut empiric omul cu ceea ce a rămas în operă. Nu-l putem judeca pe Călinescu pentru ceea ce a scris el despre A. Toma. O operă este o operă.Opera lui Sadoveanu este cea pe care o cunoaştem. Marile cărţi ale lui şi nu Mitrea Cocor. Dar eu cred, pe de altă parte, şi am convingerea chiar, că selecţia valorică s-a făcut şi în critica de pînă la 1990. Acum rămîne numai să mai nuanţăm, să mai explicităm ceea ce nu se putea spune atunci în critică. A schimba, a zice că Moromeţii nu este o carte de valoare, sau Bietul Ioanide, sau Groapa, e imposibil, fiindcă o carte vorbeşte prin ea însăşi, nu prin ceea ce a făcut omul care a scris-o. Faptele celui în cauză n-au intrat în operă. De aceea sînt eu pentru ediţiile critice, pentru că dacă vom avea astfel de ediţii şi pentru scriitorii contemporani, atunci se va vedea exact care este impactul conjucturii asupra operei şi ceea ce rămîne valabil. Aici nu încape nici un fel de discuţie. Nu trebuie să închidem ochii la ceea ce-au făcut scriitorii, sînt destui care privesc la ei ca nişte procurori, cu o competenţă pe care nu ştiu de unde şi-au luat-o, dar în acelaşi timp nu ne este îngăduit să nu vedem valoarea, s-o relevăm şi să încercăm să o argumentăm.

- Ediţiile critice, la care faceţi referire ca la un instrument esenţial în magistratura critică, sînt în suferinţă. Editura care le tipărea, "Minerva", a dispărut în condiţii scandaloase şi pe deasupra am început să nu prea mai avem oameni dispuşi să se consacre acestui travaliu important, dar de loc preţuit pe măsura însemnătăţii sale. E o îndeletnicire ce cere devoţiune benedictină. Norocul culturii române că mai există cîţiva editori de talia dumneavoastră şi instituţii precum Academia Română, că altfel ediţiilor critice li s-ar fi cîntat cu totul prohodul.

- Ediţiile critice începute trebuie continuate şi completate. Asta-i datoria noastră faţă de clasici. Iar faţă de contemporani, se impune să începem odată şi să ne asumăm obligaţiile pe care le are fiecare parte. Editorul să muncească şi să facă o muncă nu totdeauna apreciată la valoarea ei, iar instituţiile respective, de stat sau private, au datoria să înţeleagă ceea ce înainte, totuşi, s-a mai înţeles, că o asemenea carte, o ediţie, nu este rentabilă la modul imediat. Se poate face bugetul editurii cu cărţi vandabile rapid şi acoperi cheltuielile pentru ediţiile critice. În toată lumea se subvenţionează asfel de proiecte.

- Ce se întîmplă cu ediţia critică Negruzzi?

- Deocamdată m-am încurcat, ca să spun aşa, cu un scriitor francez, abdicînd de la vechile mele păreri că nu poţi să spui tu român despre un străin ceea ce spun ai lui şi am două proiecte în această direcţie. Unul priveşte domeniul în care mă pricep mai bine, şi anume ecoul, receptarea operei lui Proust în România. Am trufia de a scrie acestă carte în limba franceză, să vadă colegii mei de la secţia de specialitate cît pot în această direcţie. Celălalt este o carte pentru publicul român despre Proust într-o perspectivă şi mai veche şi mai nouă, nu un constructor, aşa cum se spune acum, nu catedrală, ci o aglutinare de fragmente, care a făcut să apară o carte ce a schimbat faţa prozei, a literaturii, în secolul al XX-lea.

- Şi aţi constatat că Proust a fost foarte bine receptat în România şi că opiniile critice privitoare la acest scriitor novator au avut altitudine în critica românescă?

- E recunoscut că un scriitor de talia lui Camil Petrescu, de pildă, a integrat primul fenomenologic opera lui Proust, iar eu am citit cu atenţie pe Ibrăileanu, pe cei de la "Viaţa Românească", şi am văzut că o serie de opinii din Creaţie şi analiză, care este o capodoperă în miniatură, au fost, prin referirile la personajul lui Proust, reluate, dacă vreţi, fară să ştie nimeni despre ceea ce a scris Ibrăileanu, de critica franceză de la mijlocul secolului al XX-lea, Picon, Genet. Aproape merg cu aceleaşi cuvinte despre personajul la Proust, aceleaşi cuvinte folosite de Ibrăileanu.

- Iată, ne apropiem de sfîşitul divanului nostru. Aş vrea în încheiere să vă întreb, ca pe un om care a străbătut un lung drum prin istoria românească, unul marcat de multe rupturi şi prăbuşiri, de pierdere a speranţei binelui, cum vedeti ziua de mîine a românilor?

- Bună, dacă fiecare dintre noi îşi va face datoria acolo unde lucrează.

Preluare: Romania literara, nr. 32, 2006

Nicolae BREBAN despre „Tezele din iulie“ şi preluarea conducerii României literare de către G. IVAŞCU şi N. MANOLESCU, numiţi direct de N. CEAUSESCU

2010-04-07T02:07:00.004+03:00

ÎN LUPTĂ CU ISTORIA

În numărul 26 al revistei „România literară“, din 6-12 iulie a.c. directorul revistei, criticul şi istoricul literar N. Manolescu, în obişnuitul său editorial ce poartă acum titlul de „Vară fierbinte“ face, cu ocazia împlinirii a şase ani de la dispariţia mentorului său, George Ivaşcu, câteva interesante precizări şi comite, cu aceeaşi ocazie, câteva, extrem de regretabile, semi-adevăruri, omisiuni de adevăr sau pur şi simplu: minciuni, cum doriţi, fapt extrem de regretabil mai ales când acestea se întâmplă sub pana unui istoric, chiar dacă e vorba doar de un istoric literar.
„Vara fierbinte“, aţi ghicit, este vara anului 1971, când au fost lansate „Tezele din iulie“ ce urmau nu numai să marcheze o veritabilă şi brutală cotitură în politica PCR în cultură şi ideologie dar şi începutul dictaturii perechii Ceauşescu ce avea să ducă România în dezastru.

Micul editorial de care vorbim conţine, cum spuneam, câteva extrem de interesante date, precizări, aproape confesiuni din partea fostului cronicar literar al „Contemporanului“ şi apoi al RL; astfel, aflăm cum N.M. l-a vizitat pe Ivaşcu „în noaptea cu pricina“, după ce el însuşi, Ivaşcu, fusese convocat, de-o manieră cam abruptă de şeful statului, de Ceauşescu.

Nu ştim de care „noapte“ e vorba, deşi, e drept, ceva mai sus se specifică faptul că „Ivaşcu a devenit peste noapte" directorul RL. Deci, în acea „noapte" când Ivaşcu a devenit „peste noapte“ redactor-şef al RL – mai exact a fost mutat de la Contemporanul la RL, – mai tânărul sau – emul, Manolescu, îl vizitează, la „cererea acestuia“ intempestiva – „cred că era singura dată când mă caută el pe mine“ – şi află, de la un Ivaşcu destul de agitat, noutatea: Ceauşescu vrea să-l mute la RL. De ce?! „Trebuia întărită linia ideologică a principalei publicaţii literare“ adaugă N.M. „Explicaţia, adaugă tot dânsul, era aceea obişnuită (s.n.) în epoca respectivă“.

Ei bine, tocmai asta e, că explicaţia nu era deloc „obişnuită“ în „epoca respectivă“ cum zice criticul nostru literar reuşind, printre altele şi o mică mostră de limbă de lemn. „Sarcina“ lui Ivaşcu poate că era aceea, ca şi a altor şefi ai unor publicaţii centrate de a „întări ideologia“ dar explicaţia numirii sale abrupte la RL era cu totul alta şi este una pe care o ştie foarte multă lume: postul, anume, de redactor-şef al „României literare“ rămăsese vacant prin demisia, trimisă de la Paris, a lui N. Breban, care, în acelaşi timp, în ziarele şi revistele din capitala Franţei îşi făcea cunoscută ne-adeziunea sa la „tezele din iulie“. Iar Ivaşcu a ocupat acest post nu în septembrie, cum în mod eronat o indica Manolescu ci în octombrie şi e suficient pentru aceasta de consultat casetele redacţionale pe care RL le-a publicat de curând cu „ocazia“ celei de a 25-a aniversări a RL.

Pentru că a mai făcut în vreo două rânduri aceasta „omisiune“ mă simt obligat la cuvenita rectificare, readucând aminte istoricului, literar N.M. obligaţia sa de a respecta adevărul. Cu atât mai mult cu cât nu este vorba de simple date biografice sau de un „simplu“ istoric al unei reviste, ci de istoria culturii şi chiar de istoria politică a ţării noastre.

Iată ce scrie în aceeaşi revistă – România literară – criticul Mircea Iorgulescu, spre deosebire de N.M. fost membru al redacţiei în aceea „vară fierbinte", cu abia două luni înainte de falsele informaţii pe care ni le dă actualul director, în numărul 18, din 11–17 mai '94: „...Nicolae Breban a făcut un gest fără precedent în istoria de până atunci a regimului comunist din România: a criticat public orientările şi măsurile anunţate de „conducerea superioară de partid şi de stat“. Mai mult, a făcut-o în presa din Occident. Nicolae Breban era cel mai înalt demnitar român de partid care se distanţase public vreodată de linia partidului.“
Deci, iată, nu-i aşa, explicaţia acelei „agitaţii“ cu care-l primise „în noaptea aceea“ Ivaşcu pe mai tânărul său protejat. Şi, cu aceeaşi ocazie, mai aflăm unele amănunte extrem de interesante: şeful PCR îl ruga pe Ivaşcu să preia, deci RL iar Ivaşcu, la rândul său a „pus o condiţie“: să fie asistat în această „muncă" (de întărire a ideologiei şi a dictaturii, nu-i aşa?!) de N. Manolescu, în calitate de redactor-şef adjunct. „Cum nu eram membru al P.C.R. – precizează în continuare N.M., numirea într-o funcţie de conducere presupunea şi o derogare, pe care Ivaşcu o şi obţinuse de la Ceauşescu“.

Deci, deşi nu era „membru PCR“, Manolescu a acceptat să fie numit, şi de cine, chiar de viitorul dictator, în nomenclatura partidului, deoarece despre această derogare e vorba. Într-adevăr, toţi cei care se aflau în conducerea unei publicaţii centrale de presa comunistă făceau parte, efectiv, din nomenclatura partidului. E amuzantă această involuntară confesiune, nu?! N. Manolescu, atât de mândru peste tot de a „nu fi făcut parte din membrii PCR", în grabă sa puţin crispată de a-şi construi un „nou dosar“, ne declară pur şi simplu, cu o candoare pe care, recunosc, nu o interpretez prea bine, de a fi făcut parte din nomenclatura! Şi când intră D-sa în această nomenclatură?! Când N. Breban iese, în mod public din ea! Amuzant, nu, mai ales pentru cineva care nu numai că ne propune un „dosar" pilduitor de opozant la comunism dar care se şi pregăteşte – e adevărat, fără spectaculoase rezultate până acum! – să conducă destinele noii Românii, în numele, bineînţeles al „adevărului şi democraţiei“!

Să nu credeţi că „tov. Ceauşescu“ era un prost cunoscător de oameni, un novice în „alegerea cadrelor!" A, nu, abia numiţi, cei doi, Ivaşcu şi N.M. s-au pus, într-adevăr pe treabă: iată ce mărturiseşte acelaşi M. Iorgulescu în RL din mai, a.c., în articolul deja citat:

„G. Ivaşcu a venit la România literară cu un mandat precis, încredinţat personal de N. Ceauşescu: să „desbrebanizeze“ revista. Nu ştiu dacă i s-a cerut sau nu să ne şi dea afară din redacţie, dar din revistă ne-a cam alungat pe toţi. Cea dintâi acţiune de „desbrebanizare“ a constat în distrugerea paginilor de critică. Au dispărut, inclusiv grafic, toate rubricile de până atunci, colaboratorii au fost îndepărtaţi, fie amestecaţi într-un puhoi de recenzenţi de toată mâna... Revista s-a schimbat peste noapte; a devenit informă, confuză, banală, cu mici insule de interes... pierdute într-o mare de platitudini. Nici aducerea lui Nicolae Manolescu şi instalarea lui la „cronica literară" nu a redat României literare din primii ani ai epocii Ivaşcu prestigiul critic pe care-l avusese în perioada Breban...“

Două lucruri, cel puţin, mă nedumeresc şi îmi pare rău că trebuie să le comunic public criticului excelent şi fostului meu prieten N. Manolescu, cel care mi-a apărat „Bunavestire“ precum şi alte cărţi: de ce crede D-sa că poate ascunde, oculta, un lucru atât de cunoscut, cum ar fi ieşirea mea, publică, în semn de protest faţă de dictatura ce începea, din conducerea României literare, a conducerii U. Scriitorilor, a nomenclaturii de partid şi a partidului comunist însuşi?! Cui îi foloseşte aceasta, pe cine deranjează acest lucru?! Şi-apoi cum poate crede un istoric literar, un comentator de moravuri nu numai literare, că poate fi şters, exclus, evacuat, un fapt se pare unic din istoria ţărilor din Est şi cu care, să mă ierte, ar trebui să ne mândrim puţin, noi, intelectualii români care nu suntem prea bogaţi în asemenea atitudini, de ce mă obligă, în fapt, dl. Manolescu să amintesc eu însumi „vara mea fierbinte“ la Paris, în '71, când mie, de aproape cinci ani de când m-am întors în ţară definitiv, nu-mi prea stă în obicei să o fac?!

Şi-apoi... ciudata, inexplicabila naivitate, mândrie aproape cu care a consemnat N.M. faptul de a fi sărit în ajutorul mentorului său, G. Ivaşcu! Nici o clipă lui Manolescu nu-i „dă prin cap“ că ar fi putut atunci, în vara lui '71 când, cum spuneam şi cum o ştim cu toţii, se decideau, într-un mod nefast nu numai soarta culturii dar şi soarta politică a ţării, să încerce să-l convingă pe Ivaşcu să refuze de a-l înlocui pe N. Breban la conducerea RL sau, măcar să refuze el însuşi de a „colabora“ într-un moment în care, chiar în Bucureşti, erau scriitori de primă importanţă ce îndrăzneau să protesteze, precum Leonid Dimov, A.E. Baconsky şi alţii, nu prea mulţi e adevărat dar, în fapt, în revistele literare din ţară şi în corpul U. Scriitorilor – pentru a vorbi doar de lumea literară – a început din „clipa aceea", din vara aceea o surdă, uneori anonimă însă destul de eficientă, luptă de rezistenţă contra dictaturii născânde şi tot mai brutale! De ce nu s-a solidarizat tânărul şi sclipitorul cronicar de la Contemporanul cu cei citaţi mai sus, cu D. Ţepeneag şi Paul Goma, cu cei, nu puţini care refuzau în acea vară să semneze „adeziuni“ la „politica partidului“, cu cei ce deveneau lucizi de gravitatea situaţiei politice, nu numai literare?!

Da, atunci s-ar fi putut lupta, poate nu pentru răsturnarea perechii dictatoriale dar, cu siguranţă pentru limitarea catastrofei, pentru iniţierera unui minim nucleu de rezistenţă?! De ce?!

A, cu vivacitatea-i cunoscută, D-Sa îmi va răspunde – dacă, bineînţeles, copleşitoarele-i sarcini pe „linie de partid şi de stat“ îi vor lăsa un răgaz cât de mic! – îmi va răspunde că „în fapt“ a şi îndeplinit-o această „rezistenţă literară“, servind valoarea şi literatura vie, săpătâmână de săptămână. Nu direct, ci in-direct!

Foarte frumos numai că... nu ajungea! Şi eu am făcut-o, şi alţii, această „împotrivire indirectă“, creând un anume climat literar şi valoric în care s-au putut relua, de bine – de rău, tradiţiile culturii noastre dintre războaie, în care puteau să se formeze tineri scriitori de talent. Dar în vara lui '71, în faţa asaltului brutal, repetat, insidios şi tenace, al perechii „prezidenţiale“ şi al camarilei lor – asalt ce viza nu numai cultura ci soarta României! – opoziţia din „indirectă", implicită, profesională, etc. trebuia să devie frontală, directă, afirmată! Sigur, fiecare după temperamentul şi habitudinile sale dar, oricum, cei ce aveau pretenţia de a fi personalităţi de prim rang (şi erau, în fapt!), ar fi trebuit, într-un fel sau altul să-şi declare responsabilităţile, luciditatea în faţa istoriei! Acum, după douăzeci de ani, e puţin târziu! E puţin târziu şi, mai ales, e cumva ticălos să încerci să modifici „dosarul istoriei", manipulând datele în manieră tipic stalinistă. Necinstit, naiv şi... inutil!

Şi-apoi, cum, cădem din nou în Orwell, „trecutul devine din nou imprevizibil"?! Scriem istoria precum comuniştii – precum staliniştii! – din nou cu spatele la viitor, cu spatele la prezent, în dispreţul leneş al adevărului?! Cum putem numi „omisiunea de adevăr“, nu este acesta şi un delict în jurisprudenţa civilă şi penală?!

Nu-nu, eu nu am să-l trimit în judecată pe şeful PAC, – eu nu am să uit niciodată ceea ce a făcut, D-sa, cu o rară tenacitate, săptămânal, pentru valoare, pentru literatura vie – de ce a părăsit-o «cum?! – pentru câteva din cărţile mele pe care le-a înţeles şi apărat, pentru care a suferit – după singura cronică pozitivă la Bunavestire i s-a luat cronica literară, la RL, pentru câteva luni, parcă! – nu, lucrurile acestea nu se uită îi recomand doar – acum, când prietenia noastră a încetat definitiv! – îi recomand, dacă-mi permite, dacă vrea să fie o pildă pentru tineri, să respecte adevărul. Cel individual ca şi cel colectiv, istoric, adevărul care trebuie, în sfârşit să stea la baza societăţii României după Decembrie '89. Şi, astfel, respectând adevărul, îşi va îndeplini nu numai o obligaţie elementară de cetăţean şi de istoric, dar îşi va asigura, îl asigur şi o minimă demnitate a persoanei!

Nicolae BREBAN
articol reprodus după Contemporanul, 14 iulie 1994, 16-17-18 (209-210-211)

MIRCEA ELIADE, NAŢIONALISMUL [de PASTI, 1937]

2010-04-04T21:01:00.004+03:00

NAŢIONALISMUL este şi lucrul acesta se ştie, de la Eminescu încoace – un act de creaţie spirituală. Conştiinţa de sine a unei comunităţi omeneşti, conştiinţa participării la o lungă durată istorică, şi mai ales valorificarea vieţii prin această participare – sunt acte de trăire spirituală. Miturile, apocalipsele, misiunile istorice pe care şi le revendică orice naţiune – nu au nimic de-a face cu viaţa biologică sau economică a unei aşezări omeneşti.

Ancorată prin însăşi fiinţa ei în spiritualitate – o naţiune nu poate avea decît un singur destin: să creeze valori spirituale ecumenice. Să impună, cu alte cuvinte, tuturor celorlalte popoare universalismul ei. În ierarhia spirituală, ca şi în celelalte ierarhii, un „universalism“ nu se face prin sinteza tuturor virtuţilor, printr-un amalgam cît mai complet de valori. Ci, dimpotrivă, universalismul se dobîndeşte prin adîncirea pînă la epuizare a specificului, a localului, a particularului. Actul adevăratei creaţii spirituale este tocmai această valorificare completă a unui act de trăire individuală. Un geniu nu face altceva decît să valorifice anumite stări din viaţă, care rămăseseră pînă atunci obscure, inerte sau nesemnificative.

Pînă la Shakespeare, partea aceea din sufletul omului în care tragicul se amesteca cu grotescul, în care nebunia şi somnul se învălmăşeau cu invectiva – nu fusese valorificată, şi deci nu avea nici o semnificaţie. Oamenii trăiau acele stări sufleteşti cu indiferenţă sau cu ruşine. Acel tragic grotesc nu avea pînă atunci nici o grandoare, nici un sens. Shakespeare izbuteşte să arate tocmai grandoarea şi semnificaţia acestor stări obscure şi groteşti. De-abia cînd s-a impus conştiinţei europene geniul lui Shakespeare, s-a văzut cît de puţin se cunoscuse „sufletul omului“, pînă la el, acel „suflet omenesc“ viu, mediocru, confuz, însetat de fericire şi corupt.

Dostoevski face un act similar de creaţie spirituală: el valorifică părţi şi mai obscure din sufletul omenesc. Gesturi fără nici o semnificaţie morală, experienţe penibile, suferinţe opace, rătăciri sufleteşti şi gîngăveli intelectuale – un ocean de fapte mici şi înspăimîntătoare, pe care noi le ignoram sau le ascundeam, de care ne era silă şi pe care nu le menţionam niciodată – toate acestea sînt transfigurate prin intervenţia lui Dostoevski, în istorie. După apariţia lui Dostoevski, aproape că nu mai rămîne fapt sufletesc uman care nu poate fi valorificat.

Orice nouă valorificare a vieţii – şi noi n-am dat, pînă acum, decît cîteva pilde din istoria literaturii – capătă imediat valenţe universale. Nu există creaţie spirituală care să nu poată fi, dacă nu asimilată, cel puţin contemplată de un considerabil număr de oameni, aparţinînd unor popoare şi culturi deosebite. Lucrul acesta este şi mai adevărat, dacă ne amintim de alte specii de creaţie spirituală decît cele literare. Bunăoară, valorile cu care şi-au îmbogăţit viaţa grecii vechi: măsura, melancolia, resemnarea etc. – valori care au putut fi asimilate de popoare foarte diferite (de la sirieni pînă la romani şi anglo-saxoni).
Orice nou „ideal“ cand este descoperit omenirii întregi de către un singur om îşi capătă valenţe universale. Acesta este singurul „universalism“ pe care l-a acceptat şi l-a asimilat istoria.

Dacă spiritul grecesc a modificat, structura mentală a întregii lumi europene – creînd o unitate continentală – el a făcut-o prin cîteva creaţii de geniu, cure valorificau viaţa oricărui om. Creştinismul a izbutit să întunece orizontul spiritual înălţat prin eforturile geniului grec tocmai pentru că oferea o valorificare a vieţii şi mai rodnică, şi mai universală.

Nu există, deci, „universalism“ viabil în afară de o anumită valorificare a vieţii descoperită de un popor, de un om sau de o elită – şi impusă celorlalţi într-un mod organic, firesc. Creînd o singură valoare spirituală cu valenţe universale – un popor domină firesc o anumită etapă din istorie, mai mare sau mai mică. Acceptînd primatul „democraţiei“, un popor se recunoaşte dominat de o valorificare franceză a vieţii. Că acum, în zilele noastre, democraţia pare un bun comun, cîştigat prin eforturile solidare ale umanităţii – este încă o dovadă de eficienţa universală a acestei creaţii specifice spiritului francez.

Căci idealurile democraţiei moderne rezumă soluţiile găsite de spiritul francez, problemei libertăţii – problemă care se pusese din nou conştiinţei europene de după Renaştere şi Reformă, pe care fiecare neam se trudea s-o rezolve în parte, dar pe care numai geniul francez a rezolvat-o în aşa fel încît să poată fi asimilată de toţi. „Asimilată“, este un fel de a vorbi; mai precis, acceptată pentru o bucată de vreme, aşa cum triburile germanice acceptaseră pentru o bucată de vreme noţiunile civile romane...

„Naţionalismul“, aşadar, nu are decît ca un prim scop întărirea, purificarea şi organizărea forţelor naţionale. Lupta naţio¬nalismului contra formelor împrumutate, contra noţiunilor străine, contra creaţiilor false este numai o etapă, şi nu cea mai preţioasă, din funcţia pe care şi-o propune el în viaţa statului.

Căci un naţionalism care nu izbuteşte să creeze valori spirituale ecumenice, valori pe care să le impună celorlalte neamuri – nu şi-a atins misiunea. „Lupta contra formelor de viaţă străină“ nu se poate opri odată cu instaurarea „formelor de viaţă autohtone“. Lucrul acesta poate avea o mare însemnătate civilă – dar nu şi una in istoria universală. Lupta cea mai grea, şi în care se verifică forţele de creaţie ale unui neam, se dă după victoria naţionalismului. Adică, în ceasul cînd el încearcă să devină universal.

Un naţionalism nu devine universal renunţînd la formele lui specifice şi încercînd o „înţelegere“ cu alte forme – ci devine universal cînd izbuteşte să valorifice într-un mod propriu viaţa, creînd un sens nou al existenţei.

Ceea ce se numeşte „creaţiile spirituale“ ale unui neam. Acestea sînt: felul său propriu de a valorifica viaţa – printr-un nou model de eroism, sau de dreptate, sau de mîntuire, sau poate printr-o creaţie de geniu în domeniul artelor etc. „Naţionalis¬mul“ nu tinde numai să facă posibile şi să promoveze asemenea creaţii spirituale în cadrele neamului – el tinde mai ales să provoace valorile ecumenice, prin care să se poată manifesta peste hotare. A se „manifesta“, evident, nu înseamnă numaidecît a crea forme care pot fi împrumutate de alţii – ci a crea forme prin care alţii să ia cunoştinţă efectivă de neamul nostru, luînd cunoştinţă de anumite realităţi pe care acest neam le-a desco¬perit. Cînd Dostoevski sau Shakespeare au trecut hotarele ţărilor lor, asta n-a adus după sine o „împrumutare“ a acestor creaţii. Ci, în primul rînd, o luare de cunoştinţă a unui nou univers spi¬ritual, descoperit de Shakespeare sau Dostoevski. Cînd doina românească a fost cunoscută peste hotare, n-a fost „imitată“; ea a valorificat, însă, o anumită parte din sufletul omenesc, pe care nu o străbătuse pînă atunci nici o altă creaţie folclorică. Prin doină, ca şi prin Dostoevski sau Shakespeare – un străin a pătruns în anumite niveluri ale realităţii, necunoscute pînă atunci; valorificînd, totodată, anumite părţi din suflet, inerte, obscure, caduce.
Astfel trec hotarele şi „domină“ creaţiile spirituale ale unui neam. Creaţii care, încă o dată, nu pornesc niciodată de la „universal“, ci dintr-o experienţă specifică, dintr-o profundă trăire a realităţilor locului, dintr-o epuizare totală a unui sentiment „etnic“; ca să ajungă, prin transfigurarea geniului, o valorificare nouă a vieţii.

Este uşor de înţeles, însă, că asemenea eforturi de transfi urare nu pot rodi decît într-un stat organic, naţional, în care omul îşi regăseşte problemele fundamentale: moartea, iubirea, „sensul“, libertatea.

Toată istoria lumii nu este decît istoria miturilor naţionale şi a luptei dintre felurite valorificări ale vieţii. De altfel, însăşi existenţa omului nu e decît un lung şi tragic şir de încercări de a da un sens acestei existenţe. Este paradoxal, este tragic dacă vreţi – dar aşa este. Şi după cum cea mai mare glorie a unui om, şi începutul mîntuirii sale este găsirea unui sens rodnic al propriei sale existenţe (act de creaţie spirituală) – tot aşa cea mai mare grijă a unui neam este găsirea unui sens propriu al existenţei sale istorice, deci de valorificare proprie a vieţii (act de asemenea, de creaţie spirituală). Orice altceva este numai economie, politică sau biologie; istorie care se consumă, iar nu istorie care se face.

Paşti 1937
Profetism românesc
România în eternitate

Gabriel Andreescu vs Gabriela Adamesteanu in dosarele Securitatii. DOCUMENTE CNSAS

2010-03-25T07:02:00.002+02:00

Pe oricat de multe pozitii total opuse s-a situat, de-a lungul anilor, Asociatia Civic Media fata de cunoscutul activist anti-crestin Gabriel Andreescu (si reciproca), suntem obligati sa-i recunoastem meritele, poate singurele: cele ce tin de disidenta sa reala in perioada regimului Ceausescu.

De la inceperea campaniei Voci Curate, prin care ceream deconspirarea liderilor de opinie din media si societatea civila care au colaborat cu principalele servicii de informatii comuniste din "blocul sovietic", de la KGB la STASI si Securitate, multe ierni au trecut peste noi. Membrii asociatiei au fost luati imediat in colimatorul agentilor care si-au continuat si dupa 1989 activitatea anti-romaneasca. Unii dintre noi, mai slabi, au fost descurajati - este omeneste - altii si-au continuat lupta pentru adevar.

Intr-o astfel de situatie ne aflam astazi, cand, in urma cererii Civic Media, s-a ajuns ca deconspirarea de catre CNSAS a "sursei UM 0544" (DIE, CIE, SIE) Gabriela Adamesteanu, membra "de vaza" a GDS, sa nasca un nou atac la Civic Media dar si o vie polemica in lumea imbacsita a civililor din UM USR. Unii scriitori afirma ca aceasta "calitate", de "sursa", poate fi definita ca o colaborare cu serviciile secrete comuniste, ascunsa de scriitoare mai bine de doua decenii. Altii - conducerea, formata din profitori ai tuturor regimurile - sustin ca trebuie luata in considerare afirmatia CNSAS ca "nu i se poate atribui calitatea de lucrator/colaborator al Securitatii". Deci: "nu i se poate". La fel cum a stabilit CNSAS si pentru Sorin Rosca Stanescu.

Momentan ne abtinem de la alte comentarii si publicam aici, in premiera, Adeverinta CNSAS in ce-l priveste pe Gabriel Andreescu si, comparativ, pe cea a Gabrielei Adamesteanu, fosta colega a disidentului anti-ceausist la revista "22", pana cand acesta a fost dat afara de la GDS in urma acuzatiilor sale ca Andrei Plesu a colaborat cu Securitatea...

Iata ca "sursa" CNSAS "colaboreaza" cu Civic Media:

articol preluat de pe CIVICMEDIA

(http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=784&Itemid=1)

NICOLAE IORGA despre MIHAI EMINESCU

2010-03-06T11:10:00.000+02:00

ANI: MIRCEA DINESCU INCOMPATIBIL! ACT DEFINITIV. „SAVANTUL“ DINESCU VA SUPORTA RIGORILE LEGII

2010-02-23T17:54:00.004+02:00

Actul de constatare a stării de incompatibilitate a domnului MIRCEA DINESCU, membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, emis de către Agenția Națională de Integritate la data de 03.02.2010, a rămas definitiv, potrivit prevederilor art. 50, alin. (3) din Legea nr. 144/2007, republicată.

Curtea de Apel Bucureşti a comunicat la data de 22 februarie 2010 faptul că domnul MIRCEA DINESCU nu a contestat în termenul legal, la instanţa competentă de Contencios Administrativ şi Fiscal, actul prin care Agenția Națională de Integritate a constatat starea de incompatibilitate a domnului MIRCEA DINESCU (http://www.integritate.eu/UserFiles/File/Acte%20de%20constatare/AdresaCurteaApelBuc_SectiaVIII_PrivindContestatiiPeRolSectie_DnulDinescuMircea.PDF).
„În termen de 15 zile de la data comunicării actului de constatare a conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate, persoana verificată poate face contestaţie la curtea de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în a cărei circumscripţie locuieşte”, potrivit art. 48, alin. (2) din actul normativ menționat anterior.

Agenţia Naţională de Integritate a constatat, în baza prevederilor Legii 144/2007, republicată, faptul că domnul MIRCEA DINESCU se află, începând cu data de 27.03.2006, în stare de incompatibilitate, întrucât deține simultan atât calitatea de membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.), cât și funcţia de administrator al unor societăți comerciale.

În conformitate cu prevederile art. 99, alin. (1), lit. l) din Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, membrilor Colegiului C.N.S.A.S. li se aplică regimul incompatibilităților prevăzut pentru miniștri și, respectiv, secretari de stat.

Potrivit dispozițiilor art. 84, alin. (1), lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 161/2003, funcția de membru în cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității este incompatibilă cu funcția de administrator la societățile comerciale.

Conform prevederilor legale, „fapta persoanei cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate constituie temei pentru eliberarea din funcţie...”

Actul de constatare rămas definitiv se va transmite celor două Camere ale Parlamentului pentru îndeplinirea și aplicarea prevederilor legale, respectiv demararea procedurilor privind revocarea din funcția de demnitate publică a domnului MIRCEA DINESCU.

Actul de constatare rămas definitiv, prin care Agenţia Naţională de Integritate a stabilit existența stării de incompatibilitate a lui MIRCEA DINESCU, a fost publicat pe pagina de Internet a ANI (www.integritate.eu), la secțiunea „ACTE DE CONSTATARE”
(http://www.integritate.eu/home/acte-de-constatare.aspx).

Conform prevederilor art. 50 din Legea nr. 144/2007, republicată, „actul rămas definitiv, prin care se constată caracterul nejustificat al averii sau al unei părţi din aceasta ori prin care se constată conflictul de interese ori starea de incompatibilitate, se publică pe pagina de Internet a Agenţiei şi se comunică, în termen de 10 zile, organelor care aplică sancţiuni disciplinare sau care dispun revocarea, destituirea ori eliberarea din funcţie, precum şi organelor fiscale competente”.

AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE, 23 februarie 2010

Nicolae Bucur: „Savantul de renume mondial“ Mircea Dinescu, premiat la Moscova

2010-02-17T21:24:00.004+02:00

Incredibil dar adevărat: „poetul-portofel“ Mircea Dinescu mai este - pe lângă secretar de stat incompatibil la CNSAS, gurist la Realitatea TV şi latifundiar cu pretenţii de „om de afaceri“- şi „inventator-minune“! Fostul activist UTC, absolvent al Academiei de Partid „Ştefan Gheorghiu“, a ajuns „savant de renume mondial“, unde altundeva decåt pe meleaguri răsăritene!? Considerat de mari scriitori, ca Adrian Marino, drept un ins gregar, agresiv, grobian, semianalfabet şi bolovănos care se identifică pånă la contopire cu parvenitismul, Mircea Dinescu se dovedeşte a fi şi un impostor ştiinţific, premiat chiar la Moscova, ca metodă practică de a i se sifona nişte fonduri în cont, c-or fi euro, c-or fi ruble. De altfel, Marino se referea la asemenea tip de premieri în felul următor: „Mă rog, sunt nişte filiere, fie de natură etnică, fie homosexuală, fie masonică, legături care definesc viaţa literară occidentală şi determină aceste premieri“. În cazul lui Dinescu se pare că mai este şi altceva.

Omni-impostura i se desfăşoară pe arii largi: de la agricultură la poezie, de la bucătăreală şi chivernisire cu terenuri şi vii pånă la... medicină şi cercetări ştiinţifice pentru obţinerea - reproducem din textul de prezentare a proiectului - „dializorului romånesc pornind de la valorificarea tehnologiei de obţinere a membranelor hollow-fiber de hemodializă“. Cu o activitate demnă de „Teleenciclopedia“, „inventatorul“ Dinescu a ajuns să fie premiat şi pentru obţinerea de „complecşi bioactivi din colagen“ şi „zguri siderurgice reciclate“! Dånd dovadă de „abilităţi“ practic ieşite din comun, poetul Mircea Dinescu devine astfel pe långă analist politic, fermier, acţionar, vånător, pescar, director general şi „cercetător şi coautor“ al unor studii ştiinţifice.

Spre exemplu, în calitate de acţionar şi director general al firmei S.C. M.D.-Agricola S.R.L. Potelu, Olt, conform documentelor pe care le prezentăm în facsimil, Mircea Dinescu participă, alături de un grup de cercetători ai S.C. C.C.M.M.M. S.A., la proiectul ROMDIA, al cărui director este dr. ing. Constantin Dan Badea, doctor în medicină, cercetător grad II, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti.

Firma respectivă a raportat pentru 2008 o cifră de afaceri de 1.724.564 RON. Prin funcţia sa la S.C. M.D.-Agricola S.R.L., unde este asociat cu soţia sa, Maşa Dinescu, Mircea Dinescu încalcă flagrant legea incompatibilităţii şi a conflictului de interese al unui demnitar al statului, fapt pierdut din vedere în prima cercetare a ANI. Aşadar, cum vă spuneam, prin colectivul de cercetători din care face parte şi el, Mircea Dinescu a devenit, la rândul său, participant şi premiant, alături de adevăraţi oameni de ştiinţă, cu diferite lucrări la expoziţii, simpozioane, manifestări ş.a. din Rusia (Moscova) şi din Ucraina (Sevastopol), în special, dar şi din România.

Dinescu, inventator de „inteligenţă artificială“ alături de soacra sa

Conform prezentării „invenţiei“ sale, aflăm că „în abordarea proiectului s-a pornit de la cercetările privind obţinerea fibrelor de dializă care s-au finalizat în anul 2005 de către partenerul S.C. C.C.M.M.M. S.A. şi rezultatele cercetării (Tehnologia de preparare a membranelor de hemodializă tip hollow-fiber - capilare - şi instalaţia de obţinere a fibrelor pentru echiparea dializorului - la preţ de trei ori mai mic decât cele importate) care au fost transferate la S.C. M.D.-AGRICOLA S.R.L., societate care în prezent doreşte extinderea cercetărilor în scopul fabricării dializoarelor echipate cu fibrele obţinute (la un preţ de cost de cca. 3 ori mai mic faţă de cele ale producătorilor consacraţi) şi la un nivel de calitate similar cu cel al furnizorilor externi (Germania, Japonia, USA)“.

Imediat, de fapt aproape simultan cu implicarea celor două firme în proiectul ROMDIA, încep să curgă şi premiile. În anul 2005, la prima ediţie a Salonului Internaţional „Inventica 2005“, Universitatea „POLITEHNICA“, desfăşurat la Bucureşti în perioada 18-21 octombrie 2005, colectivul format din: Marin Radu, Florica Radu, MIRCEA DINESCU ş.a. a primit Diploma Marele Premiu (10.000 EURO) şi locul I, pentru lucrarea cu numărul 608, „Monitorizarea globală a proceselor biologice ce au loc în cadrul operaţiilor de dializă renală, utilizând sisteme informatice de inteligenţă artificială şi interfeţe specializate pentru achiziţia datelor semnificative în timp real“.

În mod deloc surprinzător, firma M.D.-AGRICOLA s-a numărat printre sponsorii evenimentului, iar dr. ing. Marin RADU, directorul C.C.M.M.M., a fost şi directorul Salonului. Alt amănunt interesant este acela că printre membrii comitetului de organizare se numără şi o anume doamnă prof. Elena LOGHINOVSCHAIA - Consilier C.C.M.M.M, cetăţean al fostei URSS, actuala Federaţie Rusă, şi, în timpul liber, soacra lui Mircea Dinescu.

Interesant că în actele de la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (vezi www.osim.ro), DINESCU MIRCEA, cetăţean român, posesor al BI seria BZ nr. 397006, eliberat de Secţia 8 Poliţie Bucureşti, CNP 1501111400419, apare în continuare cu domiciliul în Bucureşti, Bd. Aviatorilor nr. 69A, Sector 1, într-o vilă a RAAPPS de 14 camere, cu o suprafaţă de 346 de metri pătraţi, pe care nu înţelegem de ce o deţine când, conform Declaraţiei de Avere de la CNSAS, are în Bucureşti două apartamente proprietate personală, de 100 şi, respectiv, 180 de metri pătraţi.

Medalia de Aur şi Premiul Special al Juriului la Salonul de Invenţii al Federaţiei Ruse

Conform mai multor relatări existente pe Internet, cât şi raportului de autoevaluare a unităţii de cercetare-dezvoltare S.C. M.D. AGRICOLA S.R.L., societate condusă de Mircea Dinescu, în calitate de director (şi acţionar majoritar, 99% din acţiuni), acelaşi colectiv de autori format din Marin Radu, Constantin Cristoi, Radu Iordăchel, MIRCEA DINESCU, Liliana Pasăre şi Florica Radu a primit Medalia de Aur şi Premiul Special al Juriului Internaţional al Salonului şi Oficiului de Proprietate Intelectuală, Invenţii şi Mărci al Federaţiei Ruse pentru „Monitorizarea globală a proceselor biologice ce au loc în cadrul operaţiilor de dializă renală, utilizând sisteme informatice de inteligenţă artificială şi interfeţe specializate pentru achiziţia datelor semnificative în timp real“ la al VIII-lea Salon Internaţional de Proprietate Industrială „ARCHIMEDE“, Moscova (http://www.archimedes.ru/), Salon patronat pe atunci de însuşi Măria Sa, Vladimir Putin.

Ceea ce iniţial putea părea o reuşită în domeniul inovaţiei devine rapid, chiar şi la o lectură superficială, un amănunt frapant. Un raport semnat de Mircea Dinescu abundă în citarea a numeroase performanţe, premii internaţionale, diplome, medalii obţinute de diverse colective de autori printre care se numără, constant, şi Mircea Dinescu. De exemplu, autorii: Marin Radu, Gheorghe Bătrînescu, Arghirescu Marius, Mircea Dinescu, Florin Cioroianu primesc Diplomă de apreciere pentru lucrarea: „Baterie de filtrare a apei cu funcţie multiplă, filtru de impurităţi şi filtru producător de apă activă conţinut de aceasta“, din partea Serviciului Federal de Proprietate Intelectuală Brevete şi Mărci, Salonul Internaţional de Proprietate Industrială „ARCHIMEDES“, Moscova - Federaţia Rusă, 2006.

Conform Raportului S.C. M.D. AGRICOLA S.R.L., pe care îl prezentăm în facsimil, între anii 2005 şi 2007, poetul şi secretarul de stat Mircea Dinescu primeşte, alături de alţi cercetători, diferite distincţii pentru „Procedeu şi instalaţie de producere a berii, bere produsă şi amestec cu hamei pentru producerea acesteia“, „Complecşi bioactivi din colagen şi extract de Citrullus vulgaris, pentru uz cosmetic“ şi „Zguri siderurgice reciclate, procedeu şi instalaţie de preparare şi utilizarea acestora în infrastructura terestră“, „Systeme de monitoring et regulation automatique du procesus de dialyse renale“, „Monitorizarea globală a proceselor biologice ce au loc în cadrul operaţiilor de dializă renală, utilizând sisteme informatice de inteligenţă artificială şi interfeţe specializate pentru achiziţia datelor semnificative în timp real“ etc., etc.

Însă, dacă studiem şi conţinutul „RAPORTULUI DE AUTOEVALUARE perioada ianuarie 2005-decembrie 2007“, constatăm că, în materie de birotică, IT etc. firma M.D.-S.R.L. are dotări minime, echivalente cu cele ale unui elev pasionat de informatică (Pentium IV, notebook, imprimante jet şi laser jet şi scanner). Aşadar, cercetare din bani publici, fără nicio dotare prealabilă, fără investiţii serioase şi fără un aport substanţial de capital. Ce mai, o adevărată realizare. Ce e ciudat: de ce Mircea Dinescu nu se laudă pe la Stelian Tănase şi cu darul său excepţional, de savant de renume mondial?

Sursa: Ziarul Curentul

In antentia ANI: Mircea Dinescu, poet, savant, fost activist P.C.R., membru al Colegiului CNSAS, director general al firmei M.D.-AGRICOLA

2010-02-15T02:30:00.001+02:00

Impostura ca mod de existenţă

Probabil că cei mai inocenţi dintre dvs., cei care mai cred că este posibil ca manifestările artistice autentice, majore, bazate pe moralitate şi pe o înaltă conştiinţă artistică să coexiste cu unele de un pragmatism feroce, vulgare, amorale şi cele mai multe ori aberante, vor fi şocaţi.

Mircea Dinescu, „poetul“, activistul UTC, „savantul“ de renume mondial, a reuşit să devină nu un om ci un „anti-om“, un contraexemplu perfect, brăzdat de tuşe groteşti a ceea ce ar trebui să fie o fiinţă cerebrală, un tată, un scriitor şi, de ce nu, un român.

Mircea Dinescu nu are prea multe în comun nici cu ceea ce este sau ar trebui să fie marea poezie. Are însă mult mai multe în comun cu impostura, diversiunea, lipsa de cultură, atacul concertat împotriva valorilor naţionale, băşcalia şi mojicia transformate în repere şi mai ales într-un jenant mod de existenţă, toate într-un dispreţ demonic faţă de Dumnezeu şi de oameni.

Personalitatea lui Mircea Dinescu poate fi sintetizată spunând simplu că el reprezintă suprema manifestare a tipologiei „liderului comunist“, a tot ce este „anti-uman“. Un ins gregar, agresiv, semianalfabet care se identifică până la contopire cu parvenitismul, cu impostura, cu violenţa de manifestare şi de limbaj a celui menit să fie mai cu seamă trădător şi asupritor al propriului popor decât mentor, eliberator etc.

Mircea Dinescu, poet, savant, fost activist P.C.R., membru al Colegiului CNSAS

Impostură, incompatibilitate, sfidarea legilor

Mircea Dinescu, poetul, activistul UTC, „savantul“ de renume mondial, pcr-istul-disident se ocupă de o vreme cu „de toate“.

De la agricultură la poezie, de la invenţii şi inovaţii în domeniul băuturilor alcoolice, medicinii, membranelor etc. până la rafinamente culinare şi cercetări ştiinţifice pentru obţinerea, reproduc din textul de prezentare a proiectului, „dializorului românesc pornind de la valorificarea tehnologiei de obţinere a membranelor hollow - fiber de hemodializă - se înscrie în obiectivele Modulului I, dezvoltarea de tehnologie - în domeniul sănătăţii, domeniu promovat şi în cadrul programului CDT Cadru al Uniunii Europene pe perioada 2007-2013“.

Dând dovadă de „abilităţi“ practic ieşite din comun, poetul Mircea Dinescu devine astfel pe lângă analist politic, fermier, acţionar, vânător, pescar, director general, „cercetător şi coautor“ al unor studii ştiinţifice şi înalt funcţionar al statului român (membru al Colegiului CNSAS).

Firmele sale, oamenii săi şi chiar el însuşi, în calitate de acţionar şi de director general, veghează la bunul mers al lucrurilor în zona Potelu, Olt.

Spre exemplu, în calitate de director general al firmei S.C. M.D.-Agricola S.R.L. Potelu, Olt, Mircea Dinescu participă alături de un grup de cercetători ai S.C. C.C.M.M.M. S.A. la proiectul ROMDIA, al cărui director este dr. ing. Constantin Dan Badea, doctor în medicină, cercetător grad II, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti.

Citim din prezentare că „în abordarea proiectului s-a pornit de la cercetările privind obţinerea fibrelor de dializă care s-au finalizat în anul 2005 de către partenerul S.C. C.C.M.M.M. S.A. şi rezultatele cercetării (Tehnologia de preparare a membranelor de hemodializa tip hollow-fiber - capilare- şi instalaţia de obţinere a fibrelor pentru echiparea dializorului - la preţ de trei ori mai mic decât cele importate) care au fost transferate la S.C. M.D.-AGRICOLA S.R.L., societate care în prezent doreşte extinderea cercetărilor în scopul fabricării dializoarelor echipate cu fibrele obţinute (la un preţ de cost de cca. 3 ori mai mic faţă de cele ale producătorilor consacraţi) şi la un nivel de calitate similar cu cel al furnizorilor externi (Germania, Japonia, USA)“.

Teoretic. Practic cercetarea se va desfăşura avându-l ca parte integrată în proiect şi pe „savantul“ de renume mondial Mircea Dinescu!

Va miră?

Aflaţi că Mircea Dinescu este un renumit cercetător, „a scris“, „a studiat“, a participat alături de adevăraţi oameni de ştiinţă, cu diferite lucrări la expoziţii, simpozioane, manifestări s.a. în Rusia (Moscova), în Ucraina (Sevastopol), în România şi prin alte locuri din lume.

Astfel, departe de ochii presei, cu paşi repezi şi mai ales silenţioşi poetul Dinescu a trecut de la cultivarea viţei-de-vie şi plivirea buruienilor din împrejurimile conacului sau creşterea guguştiucilor la cercetare, adică mai exact la o nouă etapă profesională şi spirituală a vieţii sale, aceea a cercetării ştiinţifice bazate, probabil, pe temeinicile cunoştinţe însuşite la Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu“.

Imediat, de fapt aproape simultan cu implicarea celor doua firme în proiectul ROMDIA, încep să curgă şi premiile. În anul 2005, la prima ediţie a Salonului Internaţional „Inventica 2005“, Universitatea „POLITEHNICA“, desfăşurat la Bucureşti în perioada 18-21 octombrie 2005, colectivul format din: Marin Radu, Florica Radu, Mircea Dinescu ş.a., a primit Diploma Marele Premiu (10.000 EURO) şi locul I, pentru lucrarea cu numărul 608, „Monitorizarea globală a proceselor biologice ce au loc în cadrul operaţiilor de dializă renală, utilizând sisteme informatice de inteligenţă artificială şi interfeţespecializate pentru achiziţia datelor semnificative în timp real“.

În mod deloc surprinzător firma M.D.-AGRICOLA s-a numărat printre sponsorii evenimentului, iar dr. ing. Marin RADU, directorul C.C.M.M.M., a fost şi directorul Salonului. Alt amănunt interesant este acela că printre membrii comitetului de organizare se numără şi o anume doamnă Prof. Elena LOGHINOVSCHI - Consilier C.C.M.M.M.

Conform raportului de autoevaluare a unităţii de cercetare-dezvoltare S.C. MD AGRICOLA S.R.L., societate cu răspundere limitată, condusă de Mircea Dinescu, în calitate de director (şi acţionar majoritar, 99% din acţiuni), acelaşi colectiv de autori format din Marin Radu, Constantin Cristoi, Radu Iordăchel, Mircea Dinescu, Liliana Pasăre şi Florica Radu a primit şi Premiul Special al Juriului Internaţional al Salonului şi Oficiului de Proprietate Intelectuală, Invenţii şi Mărci al Federaţiei Ruse pentru „Monitorizarea globală a proceselor biologice ce au loc în cadrul operaţiilor de dializă renală, utilizând sisteme informatice de inteligenţă artificială şi interfeţespecializate pentru achiziţia datelor semnificative în timp real“ la al VIII-lea Salon Internaţional de Proprietate Industrială “ARHIMEDE”, Moscova (http://www.archimedes.ru/).

Ceea ce iniţial putea părea o reuşită în domeniul inovaţiei devine rapid, chiar şi la o lectură superficială, un amănunt frapant. Acest raport (semnat de Mircea Dinescu) abundă în citarea a numeroase perfomanţe, premii internaţionale, diplome, medalii obţinute de diverse colective de autori printre care se numără, constant, şi Mircea Dinescu. De exemplu, autorii: Marin Radu, Gheorghe Bătînescu, Arghirescu Marius, Mircea Dinescu, Florin Cioroianu, primesc Diplomă de apreciere pentru lucrarea: “Baterie de filtrare a apei cu funcţie multiplă, filtru de impurităţi şi filtru producător de apă activă conţinut de aceasta”, din partea Serviciului Federal de Proprietate Intelectuală Brevete şi Mărci, Salonul Internaţional de Proprietate Industrială “ARCHIMEDES”, Moscova-Federaţia Rusă, 2006.

Între anii 2005 şi 2007 (cf. raportul semnat chiar de M. Dinescu, în calitate de director general al societăţii M.D.-Agricola) poetul Mircea Dinescu primeşte, alături de alţi cercetători, diferite distincţii pentru “Procedeu şi instalaţie de producere a berii, bere produsă şi amestec cu hamei pentru producerea acesteia”, “Complecşi bioactivi din colagen şi extract de Citrullus vulgaris, pentru uz cosmetic” şi „Zguri siderurgice reciclate, procedeu şi instalaţie de preparare şi utilizarea acestora în infrastructura terestră”, “Systeme de monitoring et regulation automatique du procesus de dialyse renale”, “Monitorizarea globală a proceselor biologice ce au loc în cadrul operaţiilor de dializă renală, utilizând sisteme informatice de inteligenţă artificială şi interfeţe specializate pentru achiziţia datelor semnificative în timp real” etc., etc.

Din conţinutul „RAPORTULUI DE AUTOEVALUARE
perioada ianuarie 2005 – decembrie 2007“ (v. foto alăturat) rezultă că firma contractantă M.D.-Agricola, Potelu, Olt a achiziţionat în ultimii ani, din surse proprii, doar o linie de vinificaţie şi una de îmbuteliere (să fie oare acea achiziţie din fonduri europene despre care relata chiar investitorul Mircea Dinescu în cel mai recent interviu al său, v. Cotidianul?). Aşa-zisele investiţii în domeniul cercetării au fost făcute majoritar din bani pulici, din fonduri de la buget, prin finanţare integrală sau prin cofinanţare.

În materie de birotică, IT etc. firma M.D.-Agricola are dotări minime, echivalente cu cele ale unui elev pasionat de informatică (Pentium IV, notebook, imprimante jet şi laser jet şi scanner)! Aşadar cercetare din bani publici, fără nicio dotare prealabilă, fără investiţii serioase şi fără un aport substanţial de capital.

(I)

(va urma)

Mircea Dinescu, fals intelectual, declaraţii incomplete, primirea de foloase necuvenite. În atenţia ANI. Dinescu, lupul pus paznic la oi

Conform Legii 161/2003, art. 84. - (1), c), h), (2) MIRCEA DINESCU a fost în incompatibilitate şi prin funcţia deţinută la firma M.D.-AGRICOLA POTELU, IANCA, OLT (CUI 12499762, J28/203/2000).

În perioada cât Mircea Dinescu a ocupat funcţia de membru în Colegiul CNSAS, funcţie asimilată celei de secretar de stat, firma la care era director general, S.C. M.D.-Agricola S.R.L. Potelu, Ianca a obţinut cofinanţare din bani publici pentru proiectul ROMDIA, şi pentru alte proiecte.

Proiectul este derulat în colaborare cu S.C. CCMMM S.A. Bucureşti, S.C. M.D.-Agricola S.R.L. Potelu fiind firma contractantă.

Consultând site-ul Ministerului de Finanţe şi bazele de date publice aflăm că Mircea Dinescu este acţionar al multor firme, cu domenii de activitate diverse (Dilema Veche, Plai cu Boi, Data Invest din Iaşi s.a.m.d.).

Ştiind toate acestea şi înţelegând, probabil, gravitatea unei declaraţii mincinoase totuşi Mircea Dinescu a declarat sub semnătură proprie că este acţionar la doar două firme (declarate şi acelea inexact: M.D.-Agricola, firmă înregistrată în judeţul OLT, nu DOLJ, şi Giubega).

În aceste condiţii ce garanţii de normalitate şi integritate poate oferi Mircea Dinescu?

Cum poate Mircea Dinescu judeca logic, coerent dosarele, viaţa şi martirajul unor oameni, de vreme ce el însuşi pare incapabil a înţelege gravitatea propriilor sale fapte şi mai ales se arată a fi incapabil să înţeleagă că un stat de drept se ghidează după lege şi nu după umorile, pasiunile, afacerile, mafiile şi interesele grupurilor pe care pare a le reprezenta numitul Dinescu Mircea.

Cum poate o persoană publică care declară că are datorii de sute de mii de euro la prieteni (Patriciu, Tanase ş.a.), pentru care nu plăteşte nicio dobândă, să ocupe o funcţie într-o instituţie care ar trebui să fie un exemplu de moralitate? Şi la urma urmei de ce l-ar credita toţi aceşti oameni, cu sume fabuloase? Oare această formă de împrumut nu este tocmai o metodă aproape perfectă de mituire şi de solicitare a unor contraservicii?

Poate fi onest acest individ amoral şi corupt până în măduva oaselor?

Poate pune mâna acest grobian semianalfabet pe paginile dosarelor foştilor deţinuţi politic? Poate pângări cu slugărnicia sa suferinţa închisă în paginile dosarelor a mii şi mii de victime ale comunismului? Poate fi neutru şi echilibrat, poate fi măcar o dată demn?

_________________________________

Extras din Legea 161/2003, completată cu toate modificările ulterioare

SECŢIUNEA a 3-a

Incompatibilităţi privind funcţia de membru al Guvernului şi alte funcţii publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală

Art. 84. - (1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu:
a) orice altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator ori a altor situaţii prevăzute de Constituţie;
b) o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial;
c) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice;
d) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute la lit. c);
e) funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale prevăzute la lit. c);
f) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale;
g) calitatea de comerciant persoană fizică;
h) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
i) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.
(2) Funcţia de secretar de stat, funcţia de subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora sunt incompatibile cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, precum şi cu exercitarea funcţiilor prevăzute la alin. (1) lit. b)-i).
(3) În mod excepţional, Guvernul poate aproba participarea persoanelor prevăzute la alin. (1) şi (2) ca reprezentanţi ai statului în adunarea generală a acţionarilor ori ca membri în consiliul de administraţie al regiilor autonome, companiilor sau societăţilor naţionale, instituţiilor publice ori al societăţilor comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, de interes strategic sau în cazul în care un interes public impune aceasta.
(4) Membrii Guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat şi persoanele care îndeplinesc funcţii asimilate acestora pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice

GABRIELA ADAMEŞTEANU [U.M. 544]: SURSA , DA. COLABORATOR AL SECURITATII, BA!

2010-02-05T23:28:00.004+02:00

preluare de pe:
http://victor-roncea.blogspot.com/

CURENTUL. Fiica lui Cezar Ivănescu: Mircea Dinescu mi-a băgat tatăl în mormânt / APEL /

2010-02-05T03:20:00.003+02:00

În urma cu exact doi ani, pe 4 februarie 2008, scriitorul Cezar Ivănescu intra în greva foamei la sediul Uniunii Scriitorilor. Era o reluare în premieră a acestei forme extreme de protest, după 1989. Dar şi acuzele erau extreme. Fără absolut nicio dovadă, membrul Colegiului CNSAS Mircea Dinescu răspândise ca „informaţie sigură“, prin intermediul maşinăriei de minciuni şi manipulare a infractorului milionar Sorin Ovidiu Vîntu, „ştirea“ că Cezar Ivănescu ar fi fost informator al Securităţii. Realitatea era exact contrară. Conform unei Note Strict Secrete a Securităţii, aflată la CNSAS şi în Arhiva SRI, Fond „D“, dosar nr. 10 966, vol. 27, f. 200-201, măsurile stabilite de DSS în privinţa lui Cezar Ivănescu erau chiar singulare printre scriitori, altfel răsplătiţi cu favoruri de Securitate. Dacă Nicolae Manolescu, actualul preşedinte al USR, era abonat la navetă pe ruta Bucureşti - Paris, iar Ana Blandiana făcea chiar turul lumii, în privinţa lui Cezar Ivănescu, Securitatea stabilise, printre altele, următoarele: „Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de Miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă - n. red.) şi Direcţia a V-a (Securitate şi Gardă - n. red.)“.

Intelectualii PCR

Ei bine, în ciuda acestor dovezi implacabile şi a lipsei vreunui act care să ateste contrariul, nici până azi agenţia şi postul TV care au produs dezinformarea, ca şi ziarele care au preluat-o fără cea mai mică verificare, nu au reparat public această greşeală, în ciuda cererilor repetate ale fiicei poetului, Clara Aruştei, care consideră că prin această operaţiune „Mircea Dinescu mi-a băgat tatăl în mormânt“.
Într-o emisiune „Naşul“ din acele zile, Cezar Ivănescu amintea că „pe 1 februarie, la emisiunea de pe Realitatea TV a lui Stelian Tănase, fostul activist PCR, sursa scurgerii s-a autodivulgat singură: Mircea Dinescu, fost soldat fruntaş la arma Securitate. Şi pentru această măgărie îl voi da în judecată“. După exact doi ani, iată că şi Agenţia Naţională de Integritate a descoperit o altă incompatibilitate a „poetului-portofel“, legată de afacerile sale de latifundiar pe terenurile statului, obţinute prin trafic de influenţă de la Academia Română. Cezar Ivănescu observase cum toate aceste personaje controversate, gen Manolescu, Blandiana sau Dinescu, făceau parte din „Grupul de la Comana“ al potentatului CC al PCR şi membru al CPEx Gheorghe „Gogu“ Rădulescu, arestat după 1989, dar eliberat rapid şi dispărut apoi în condiţii neelucidate. La scurt timp după ce a făcut greva foamei, Cezar Ivănescu, slăbit şi afectat puternic de răspândirea cu repeziciune a minciunii ordinare a lui Mircea Dinescu, fără posibilitatea de a o contracara la acelaşi nivel, s-a scurs, neîmpăcat, printr-o moarte la fel de controversată ca şi a Patriarhului Teoctist. Redăm mai jos o scrisoare tulburătoare a fiicei poetului, transmisă ziarului nostru, iar pe www.curentul.ro veţi putea găsi transcrierea emisiunii „Naşul“ de la postul B1 TV în care Cezar Ivănescu îl acuză pe agentul filorus Mircea Dinescu de moartea lui Marin Preda, la vremea respectivă aflat în colimatorul sovieticilor pentru „Cel mai iubit dintre pământeni“ şi „Delirul“, apărut de altfel în variantă cenzurată la presiunile KGB şi ale Ambasadei URSS.

Victor Roncea

Apel pentru memoria lui Cezar Ivănescu

Celor care nu cunosc sau care au uitat coordonatele acestei drame le amintesc că Cezar Ivănescu a murit în condiţii tulburătoare şi suspecte, pe 24 aprilie 2008.
Decesul s-a produs din cauze necunoscute încă, la două zile după o intervenţie medicală banală, programată şi garantat modernă şi neinvazivă. Poetul a fost conştient până la urcarea sa în elicopterul SMURD, pe 24 aprilie, ora 15, şi a vorbit şi s-a interesat de actele necesare pentru procesul împotriva lui Mircea Dinescu.

Toate circumstanţele şi documentele legate de intervenţia chirurgicală care a provocat decesul sunt în continuare ascunse cu obstinaţie de toate instituţiile abilitate să răspundă cu transparenţă solicitărilor legitime ale familiei de a afla adevărul (IML „Mina Minovici“ Bucureşti, Colegiul Medicilor, Spitalul Judeţean Bacău).

Pe 29 ianuarie 2008, ora 16, ca urmare a unui atac declanşat de o „sursă“ - rapid-şi-gălăgios-autodivulgată, printr-o instituţie media (agenţia lui Sorin Ovidiu Vîntu NewsIn, parte a Grupului Realitatea-Caţavencu), Cezar Ivănescu a fost livrat linşajului public. „Sursa“, conform propriilor afirmaţii făcute în direct şi pe postul Realitatea TV, s-a dovedit a fi nimeni altul decât Mircea Dinescu, membru al Colegiului CNSAS, fost secretar U.T.C. al U.S.R., fost membru al P.C.R., condamnat penal cu suspendarea condiţionată a efectuării pedepsei (pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din Codul penal, cf. sentinţei penale nr. 1439, dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981, Judecătoria Sectorului 3, Municipiul Bucureşti, dosar nr. 10121/1980), şi în lumina dezvăluirilor făcute relativ recent chiar pe un post de televiziune, un personaj care reprezintă interese străine ostile României.

Începând cu acea dată (29 ianuarie 2008), Cezar Ivănescu a fost supus unui atac mediatic care a avut la bază o acţiune premeditată şi concertată şi care a vizat, în mod evident, eliminarea scriitorului Cezar Ivănescu din viaţa publică. La acesta a participat - oferind implicit o susţinere oficială prin nerespectarea Statutului Uniunii Scriitorilor şi prin lipsă de reacţie - şi conducerea U.S.R., formată la acea dată, ca şi astăzi, din Nicolae Manolescu, preşedinte, şi Varujan Vosganian, vicepreşedinte.

Ca răspuns la atacul ilegal şi profund imoral al lui Mircea Dinescu, membru al U.S.R., şi la atitudinea incorectă şi nestatutară a întregii conduceri a Uniunii Scriitorilor, Cezar Ivănescu a recurs la toate formele legale de reacţie şi protest social nonviolent. A scris, în calitate de membru al U.S.R., câteva scrisori deschise; una din ele preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România, ambasador UNESCO al României la Paris (1 februarie 2008, 4 februarie 2008, scrisoare preluată şi de agenţia Amos News). O altă scrisoare redactată de Cezar Ivănescu, în calitate de cetăţean al României, dar şi de Comandor al Ordinului „Steaua României“, i-a fost adresată, în aceleaşi condiţii de legalitate, preşedintelui României, Traian Băsescu, totodată şef al acestui Ordin (scrisoarea Nr. 2994 din 4.02.2008). În scrisorile sale, Cezar Ivănescu a denunţat nedreptatea flagrantă şi ilegalităţile comise de Mircea Dinescu, care a uzat în acest scop imoral de autoritatea funcţiei sale publice într-o instituţie a Statului Român.

Pe 4 februarie 2008, poetul a declarat greva foamei în Sala cu Oglinzi a U.S.R., ca o ultimă şi decisivă formă de protest social nonviolent. La nivel instituţional, urmările tuturor acestor forme legale de protest faţă de o ilegalitate comisă de un înalt funcţionar al statului român au fost practic nule. Pe 29 aprilie, Cezar Ivănescu a fost înmormântat.

Astăzi, la doi ani de la declanşarea acelui atac mediatic, de o virulenţă fără precedent în presa română postdecembristă, mai cu seamă că persoana vizată, poetul Cezar Ivănescu, nu ocupa funcţii în vreo structură a puterii de stat, vă cer sprijinul pentru a susţine oficial demersul de stabilire a adevărului în cazul Cezar Ivănescu.

Adresez pe această cale un apel tuturor redacţiilor şi tuturor ziariştilor din presa tipărită şi din cea on-line, care au publicat până la moartea lui Cezar Ivănescu şi chiar după aceea, în ferpar, informaţia că Cezar Ivănescu ar fi primit o aşa-numită decizie de colaborare sau de poliţie politică din partea CNSAS, considerând că au obligaţia, din punct de vedere deontologic şi uman, să clarifice o situaţie pe care au generat-o conştient şi benevol în momentul în care au preluat o informaţie care nu avea la origine absolut nicio probă.

Am dorit să transmit acest apel în mod public - vedeţi şi www.cezar-ivanescu.blogspot.com - pentru că, în pofida evidentei nevinovăţii a scriitorului Cezar Ivănescu şi a întregii sale vieţi trăite în onestitate şi sărăcie, dar şi a zguduitoarei declaraţii făcute de Cazimir Ionescu, în februarie 2008, pe un post public de televiziune: „Nu există nicio decizie. Cine a vrut să-i facă rău lui Cezar Ivănescu l-a făcut!“. Nici până azi, nimeni dintre cei implicaţi, direct sau indirect, nu a manifestat buna-credinţă de a dori îndreptarea acestei situaţii.
În continuare, şi post-mortem, poetul este supus unei cenzuri de neexplicat pentru o personalitate de o asemenea anvergură şi pentru un mare scriitor român elogiat de Mircea Eliade, Marin Preda, Petru Creţia, Constantin Noica, Basarab Nicolescu şi încă de multe alte personalităţi ale vieţii culturale din România şi din afara ţării.

Mulţumesc ziarului „Curentul“ pentru că sparge acest boicot media aruncat asupra personalităţilor reale ale României şi prezintă această frântură de adevăr scrisă cu lacrimi de sânge.

Clara Aruştei

ADEVARUL. Profesorul Radu Ciuceanu, 15 ani de temnita: "La reeducare, numai rugaciunile mamei si Dumnezeu m-au scapat“

2010-01-30T10:18:00.003+02:00

Profesorul Radu Ciuceanu, 15 ani de temnita: "Doua treimi din detinutii politic erau legionari. La reeducare, numai rugaciunile mamei si Dumnezeu m-au scapat: Dă-mi Doamne putere să nu-mi pierd credinţa!"

"viaţa este ca un cerc pe care nu-l poţi sfărâma.
Totul ţine de Dumnezeu şi de nevolnicia ta."

Istoricul Radu Ciuceanu spune că dacă Armata Roşie ar fi atacat Europa de Vest, aşa cum era stabilit, anticomuniştii români ar fi putut elibera ţara de sub influenţa Moscovei, odată cu victoria occidentalilor

George Rădulescu in dialog cu Radu Ciuceanu
Joi 28 ian 2010

Lumină sau întuneric? Bine sau rău? Iată alegerile în faţa cărora au fost puşi, nu o dată, deţinuţii politici români. Mulţi n-au mai apucat să iasă din temniţele comuniste, iar o bună parte dintre cei eliberaţi au rămas cu sechele pentru tot restul vieţii lor. Probabil nici cel mai urât vis al nostru nu se poate compara cu ceea ce au trăit ei în anii '50, atunci când se derulau cu sârg programele de „reeducare" ale bolşevicilor. Bătăi soră cu moartea, frig şi foame - pe scurt, „reeducare".

O insectă valora mai mult decât un „bandit" de ţărănist, liberal sau orice alt opozant al comuniştilor. Astăzi vă oferim mărturia unui supravieţuitor. Profesorul Radu Ciuceanu a stat după gratii 15 ani, urmaţi de încă doi ani de „moarte civilă" - fără domiciliu şi drept de muncă. Toate ororile prin care a trecut i s-au tras de la faptul că la 23 august 1944 a crezut cu tărie că occidentalii nu vor permite ca sfera de influenţă a sovieticilor să cuprindă şi România. A luptat în munţi, asumându-şi consecinţele acţiunilor sale, cu credinţa că ameninţările Kremlinului vor scoate din amorţire democraţiile din vestul continentului.

CARTE DE VIZITĂ
Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, la Arad.
Deţinut politic între 1948 şi 1963.
Doctor în istorie din 1998.
Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor în legislatura 1990-1992.
Preşedinte al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor a Camerei Deputaţilor (2000-2004).
Este preşedinte al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
„Nu ştiai dacă vei mai mânca o bucată de pâine"

Adevărul: Când v-au arestat comuniştii, domnule profesor?

Radu Ciuceanu: În 1946 am intrat în Mişcarea Naţională de Rezistenţă. Ochii serviciilor de informaţii erau deja aţintiţi asupra şefilor mei - generalul Carlaonţ, asistat de către colonelul Cărăuşu, unul dintre cei mai buni organizatori în teritoriu. M-au arestat după doi ani de activitate în cadrul organizaţiei generalului Carlaonţ. Aveam 21 de ani şi am stat închis până la 36 de ani. M-am implicat în Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Oltenia pentru că am considerat că războiul nu se sfârşise. N-am capitulat toţi la 23 august 1944! Ordinele le primeam direct de la colonelul Cărăuşu şi de la altă figură emblematică a Rezistenţei, Ştefan Hălălău, fostul comandant al Şcolii de Artilerie din Craiova.

Eraţi foarte tânăr la acea vreme. Aveaţi 20 de ani. Ce v-a determinat să faceţi asta?

Vă mărturisesc că efortul n-a fost mare. Îmi amintesc că duduiau casele atunci când treceau tancurile sovietice... În plus, mizeria era mare, iar perspectivele... Dimineaţa nu ştiai dacă vei mai mânca o bucată de pâine. Adică dacă vei mai avea de unde să o iei.

Eraţi student la Medicină...

A fost o studenţie tranzitorie. Facultatea a fost un fel de acoperire. Mi-era imposibil... La un moment dat, în 1947, chiar a fost vorba să plec în Iugoslavia şi ulterior să mă întorc. În plus, vă daţi seama ce înseamna să organizezi, la nivel de provincie, ca din trei sate două să fie în Rezistenţă? Vă daţi seama ce însemna să transporţi armament, să-l depozitezi şi să nu ţi-l prindă? Un colonel de la SRI, în 1992, m-a întrebat ce am făcut cu armamentul pe care l-am luat de la Işalniţa, acolo unde era un depozit mare lăsat de nemţi şi neridicat de ruşi. Acest depozit a fost devalizat, dar atunci eu nu am fost de faţă. Ştiu, însă, că armamentul acela a fost luat de acolo de către generalul Dumitru Carlaonţ, care ajunsese şeful Corpului I Armată şi care era fratele generalului Iancu Carlaonţ.

Aceşti doi generali mai erau în funcţie la vremea respectivă?

Dumitru Carlaonţ a fost în funcţie până în toamna anului 1945.

M-am implicat în Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Oltenia pentru că am considerat războiul nu se sfârşise. N-am capitulat toţi la 23 august 1944!

„Moartea lui Stalin a oprit planul ofensivei sovietice către Alpi"

Ce s-a întâmplat cu vechii ofiţeri superiori ai Armatei Române, după 1945?

Epurarea lor a fost treptată, în directă legătură cu modul în care au răspuns invitaţiilor de a se alătura noii orânduiri. Cei care ştiau destinul Armatei Regale Române şi-au dat demisia dintru început. Unii au crezut că mai pot sluji ţara pentru că noi am trăit cu convingerea că Apusul nu ne abandonează. Nu eram naivi să credem că occidentalii vor veni pe aripi de îngeri, dar ştiam că au interese directe în România. Mai speram că vor să pună o stavilă presiunii sovietice. De altfel, numai moartea lui Stalin a oprit planul ofensivei sovietice către Alpi şi Pirinei. Stalin ştia faptul că el câştigase doar o partidă.

A avut în vedere atacarea Europei occidentale...

Şeful Statului Major ceh a făcut aceste declaraţii. Stalin pregătise câţiva vectori de acţiune care să se oprească tocmai jos, la Pirinei. Asta ar fi însemnat, bineînţeles, declanşarea celui de-al treilea Război Mondial. Numai că acest război ar fi fost unul în care nu s-ar fi folosit energia atomică. Ar fi fost un război convenţional, dar s-ar fi desfăşurat nişte forţe teribile. Ruşii puteau arunca în luptă între opt şi zece mii de blindate.

La ce acţiuni aţi luat parte în cadrul Mişcării Naţionale de Rezistenţă?

Când am intrat eu, organizaţia deja începuse să se infiltreze dincolo de judeţele montane. Una dintre capturile la care am asistat a fost aceea a oraşului Calafat. Aveam şi Slatina... În fine, dacă ar fi continuat războiul, noi am fi reuşit. Am şi transmis lucrul acesta în Occident. Aveam şi eu un cuvânt de spus în cadrul Mişcării pentru că mă trăgeam dintr-o familie de militari.

Aţi intuit vreo clipă ce avea să urmeze?

A fost un joc extraordinar în care, de multe ori, puţina mea experienţă trebuia completată cu a altora. Îţi trebuia şi o doză oarecare de noroc şi de fler.

Dacă ar fi continuat războiul, noi am fi reuşit. Am şi transmis lucrul acesta în Occident.

„Niciodată democraţiile nu se mişcă de la sine"

Aveam oare vreo şansă, în anii '48 - '49 de a scăpa de influenţa sovietică?

Aveam doar şansa ca Stalin să mai fi trăit. Asta mi-a spus-o generalul Niculescu, care făcuse şi frontul de Est. Când l-am auzit, am rămas şi eu perplex. Dar, într-adevăr, niciodată democraţiile nu se mişcă de la sine. Întotdeauna democraţiile au o inerţie colosală.

Nu cumva ceea ce aţi spus este valabil şi în prezent? Seamănă, pe undeva, vremurile tinereţii Dumneavoastră cu inerţia democraţiilor contemporane?

Ce-i drept, sunt similitudini izbitoare şi chiar suprapuneri cu anii '37, '38, '39. E mai mult decât alarmant. E deja zonă de pericol. Anul 1989 ne-a prins într-o zonă secătuită pe plan politic. Eram dispuşi să facem mai mult decât gândise conducătorul suprem. Aveam această anticipare a răului. Nocivitatea era caracteristica sistemului comunist, care omorâse o sută de milioane de oameni. Deci anul 1989 ne-a prins cu o presiune crescândă a celor care se rupseseră de comunism şi care doreau, sub altă formă, să-şi perpetueze avantajele. Eu, alături de alţii, scriam „Jos comunismul!" pe aripa din stânga a Universităţii şi a doua zi dispărea tot ce vopsisem noi. Asta se întâmpla în decembrie 1989 până la Anul Nou.

Credeţi că în decembrie 1989 nu s-a dorit înlăturarea comunismului?

Nu s-a dorit! Se dorea ca acest comunism să fie epurat, să existe diverse formule alternative de conducere şi, ce-i mai important, să nu dispară Partidul Comunist. Cu alte cuvinte, să fie o perestroika, domoală, docilă, care să capte oricând susţinerea celor patru milioane de membri ai partidului. S-a demonstrat asta în „Duminica Orbului", în mai 1990.

Cu toate acestea, nu credeţi că oamenii care stătuseră în temniţele comuniste puteau influenţa mai mult lucrurile, la vremea aceea?

Gândiţi-vă că eşti amfitrion şi că trimiţi invitaţii acelora care vrei să-ţi intre în casă, însă te trezeşti cu unii pe care nu numai că i-ai ignorat, dar cărora nu le-ai dorit niciodată prezenţa. Noi, cei care stătuserăm închişi, venisem dacă nu cu o doză de răzbunare, cu una de ranchiună. În al doilea rând, trăisem cu toţii sub spectrul morţii. Noi am ieşit egalitari...

Câţi ani de închisoare aţi executat, domnule profesor?

15 ani şi doi de moarte civilă. Trebuia să mă duc periodic la un colonel gras de la Circa 1 Miliţie, care mă întreba: „N-ai crăpat bă?!" Am un act din care reiese că ei m-au ţinut fără domiciliu, deci fără drept de muncă, timp de doi ani. A fost cumplit până la 15 septembrie 1965. Atunci am intrat în lumea celor care trăiau, a vieţuitoarelor.

Trebuia să mă duc periodic la un colonel gras de la Circa 1 Miliţie, care mă întreba: „N-ai crăpat bă?!"

„Am scăpat de atâtea ori de la moarte încât nu mai putem vorbi de noroc"

Prin ce închisori aţi trecut?

Toate le uiţi, numai pe unde ai luptat şi pe unde ai trecut ca deţinut nu uiţi. Am trecut pe la Craiova, Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Dej, Ploieşti. Dar s-a petrecut un lucru pe care vi-l spun într-o notă umoristică: după ani şi ani, încercând să-mi dau seama de traseul meu pe la puşcării, îi dau un telefon comandantului penitenciarului Gherla, Pop Vasile, al cărui tată a fost camarad de temniţă cu mine. De la Gherla am fost transferat la Dej, însă în registrele celor de la Gherla nu figurează că am trecut pe la Dej. Acolo scrie că am plecat direct la Poarta Albă, unde ajungeau lunar mii şi mii de deţinuţi politici. Cei care trebuiau să dispară, dispăreau la Poarta Albă. Acolo erau 80.000 de muncitori. Câţi n-au dispărut acolo?! Nu existau evidenţe! Mureau la grămadă.

Cum vă explicaţi faptul că aţi scăpat de Poarta Albă?

Probabil că, la un moment dat, a existat dorinţa de a fi lichidat. Parcă nu-mi vine a crede... În temniţă cineva a făcut rost de o injecţie cu calciu, un tonic. Era una singură şi trebuia să mi-o facă mie. I-am zis doctorului să i-o facă lui Gheorghe Dudaş, un alt camarad, de 20 de ani, care era mai slăbit ca mine. Acea injecţie conţinea tetanos. Bietul băiat a murit în trei zile, în nişte chinuri înspăimântătoare. Noi credeam că a făcut o criză de reumatism. Când au vrut să-l ducă la Cluj, era prea târziu.

De ce au vrut să vă ucidă?

Nu ştiu exact, dar ar putea fi o explicaţie. Am scăpat de atâtea ori de la moarte încât nu mai putem vorbi de noroc sau de şansă, ci doar de Dumnezeu. În iunie 1950 am fost băgat, pentru a nu ştiu câta oară, la reeducare, în faimoasa camera a morţii numărul 99 din penitenciarul Gherla. Ne-am pomenit acolo, între noi, cu un cetăţean îmbrăcat în haine kaki, specifice Securităţii, dar fără centură şi fără epoleţi. A început să tuşească şi gardienii l-au întrebat dacă e tuberculos. A zis că da şi l-au băgat între noi, „bandiţii", deţinuţii politici. Şi eu aveam TBC de când ne-au scos odată la -15 grade Celsius.
Atunci, din 300 de oameni doar 100 am scăpat. Revenind, însă, l-am întrebat pe cel nou apărut cine este. Mai văzusem eu securişti din ăştia arestaţi. Mi-a zis că se numeşte Weiss Vintilă. A vrut Dumnezeu să dorm lângă el şi să-mi treacă prin minte o chestiune teribilă. El fusese unul dintre cei care se certase cu Marin Jianu (n.r. ministru adjunct la Ministerul de Interne). Era comunist din 1938, din ilegalitate. I-a descoperit cu nişte hoţii (n.r. se pare că era vorba de o afacere de spionaj) pe cei din minister şi au vrut să-l lichideze.

Şi unde se putea lichida mai bine decât la Gherla?! Nu l-au bătut pe Weiss Vintilă pentru că avea un singur plămân şi ar fi murit imediat. Cel care făcea planton lângă noi ne-a permis să vorbim. L-am sfătuit pe Weiss, care fusese şef la paşapoarte, să le spună anchtatorilor că are dovezi din care reiese că înalte personalităţi ale regimului au comis ilegalităţi şi să se plângă de faptul că execută o condamnare fără a avea la bază o hotărâre judecătorească. I-a scris lucrurile astea ofiţerului politic, care le-a expediat la Bucureşti.

Ştiţi ce conţinea scrisoarea lui Weiss?

Eu am insistat pe două lucruri: ororile de acolo - mâncatul excrementelor, bătaia cruntă etc. - şi ilegalităţile comise de anumite cadre din Securitate. Datorită lui au fost arestaţi, la vremea aceea, vreo 30 de securişti. Nu ştiu dacă nu cumva el o fi vorbit şi despre mine, iar ăştia s-or fi gândit să mă lichideze. Cert este că datorită lui Weiss s-a oprit reeducarea.

Credeţi că şefii de la Bucureşti nu ştiau cum se face reeducarea?

Ştiau, dar nu aveau cunoştinţă până unde s-a ajuns. Weiss le-a spus în faţă lucrurile astea. Le-a spus că Partidul are numai de pierdut din afacerea asta pentru că se va afla şi va fi compromis. A cerut măsuri imediate. Weiss mi-a spus că informaţiile vor ajunge şi la „ăi mari", adică la Ana Pauker şi Vasile Luca. A mai fost un element: vroiau să compromită definitiv şi Mişcarea Legionară, care fusese acuzată că a generat reeducarea în închisori. Cu alte cuvinte, că legionarii s-ar fi bătut între ei şi ar fi făcut selecţie naturală.

„Coşmarul reeducării mă urmăreşte şi acum"

Care a fost cea mai terifiantă experienţă pe care aţi trăit-o în temniţele comuniste?

Reeducarea! Coşmarul mă urmăreşte şi acum, este a doua mea fiinţă. Nici nu aveai posibilitatea să te sinucizi. Mulţi au încercat, dar erau supravegheaţi zi şi noapte.

Mulţi au rezistat prin asceză creştină...

Dacă erai credincios puteai să te retragi în tine - „Dă-mi Doamne putere să nu-mi pierd credinţa!" În momentul în care îţi pierdeai credinţa ţi se părea normal să-ţi trădezi prietenii, să-ţi înjuri părinţii, orice! Te aduceau în pragul nebuniei. Le-am şi spus asta unora care nu credeau.

În ce consta exact reeducarea?

În primul rând în a spune ceea ce n-ai făcut şi, în al doilea rând, în aţi pierde demnitatea. Mai trebuia să-ţi pierzi şi identitatea de om al Rezistenţei. Lucrurile astea le-am trăit pe la vreo 24 de ani.

Poate de asta aţi şi supravieţuit...

Nu, „secretul" a fost altul: rugăciunile mamei şi ajutorul direct al divinităţii. Spre exemplu, urma să fiu luat într-o anumită noapte la anchetă şi în ajun s-a dat dispoziţie să fiu transferat. În dubă, un student mi-a zis: „Domnu' Ciuceanu, mergeţi cu noi la Târgşor, domne!" Eu am zis că merg la Piteşti, unde mi-era locul. Mi-a zis să încerc să mă dau elev. Când am auzit ce bătăi luai acolo... În lotul respectiv, înaintea repartizării în penitenciare, am rămas ultimul. Era o femeie la grefă care m-a întrebat ce sunt. I-am spus că sunt elev în anul terminal la Colegiul „Carol" din Craiova, aşa cum mă sfătuise băiatul acela. „Şi ce cauţi aici la noi?", m-a întrebat. A scris în foaie „elev" şi m-a trimis alături de ceilalţi. Altă întâmplare: la Piteşti nu m-a denunţat nimeni că sunt şef de lot, deşi pe dosar scria „Lotul generalului Carlaonţ şi al studentului Radu Ciuceanu". Asta a fost minune dumnezeiască!

Ce s-ar fi întâmplat dacă se afla că sunteţi şef de lot?

Dacă spunea cineva asta, acum nu mai eram în faţa dumitale. Mă exterminau. Orice aş spune, orice aş drege, ateu să fi devenit, mi-este imposibil să nu recunosc că, de câteva ori, intervenţia divină nu a fost doar salvatoare, ci imediată. Nu pot pleca în lumea cealaltă fără să recunosc lucrul ăsta!

În momentul în care îţi pierdeai credinţa ţi se părea normal să-ţi trădezi prietenii, să-ţi înjuri părinţii, orice! Te aduceau în pragul nebuniei.

„Ajunsesem o umbră"

Aţi cunoscut la Piteşti pe cineva din floarea intelectualităţii interbelice?

Ei i-am cunoscut doar pe cei tineri pentru că am stat foarte puţin la Piteşti. N-am fost la etajul trei unde se aflau anchetatorii.

Pe Valeriu Gafencu l-aţi întâlnit? Părintele Nicolae Steinhardt îl numea „Sfântul închisorilor".

Nu. El a fost trimis la Târgu Ocna. Mare martir! Ca şi stareţul de la Mănăstirea Tismana, Iscru... În ceea ce-i priveşte pe deţinuţii politici, am întâlnit liberali, ţărănişti... În orice caz, am întâlnit mai puţini liberali decât ţărănişti. Liberalii, mai cu duhul blândeţii... Numeric vorbind, deţinuţii ţărănişti au fost cei mai mulţi după legionari în temniţele comuniste.

Care era proporţia?

Erau legionarii - 62, 63%, urmau ţărăniştii - cam 18-20%, liberalii - cam 5-6% şi restul erau ofiţeri şi alte categorii.

Cum vă explicaţi faptul că liberalii au fost cei mai puţini dintre cei închişi pe criterii politice?

Ei nu au mers niciodată pe o atitudine din aceasta combativă. Nu pentru că nu au avut cadre, ci pentru că nu aveau doctrină! De fapt, aveau doctrina aşteptării, a răbdării, a mersului evolutiv al societăţii. Nu aveau acest simţ revoluţionar. L-au avut în secolul precedent, la 1848. Atunci, dacă nu erau ei, nu făceam România modernă şi Unirea. În schimb, ţărăniştii aveau şi latura ardelenească de combatere. În plus, aveau şi linia lui Mihalache.

Când eraţi în închisoare, aţi crezut că veţi mai scăpa de acolo?

Nu! Aveam certitudinea că nu voi mai vedea deschise porţile închisorii. Mai speram doar în perioada în care se discuta la Geneva despre soarta deţinuţilor. Atunci am fost dus la Văcăreşti şi am avut parte de tratament medical. M-au mai refăcut puţin pentru că ajunsesem o umbră. Când m-au externat, medicii au scris pe fişă: „Cu tot tratamentul aplicat, nu s-a refăcut". Vă daţi seama în ce stare eram?!

După episodul Văcăreşti, aţi revenit la acelaşi regim?

După asta, sigur, am revenit la acelaşi regim de detenţie. În 1963 mi-au dat drumul, dar am avut parte de cei doi ani de moarte civilă.

„Speram într-un comunism mai puţin agresiv"

Când s-a instalat la putere Nicolae Ceauşescu aţi crezut vreo clipă că se va produce o schimbare?

Îl ştiam... Un singur moment de înşelare am avut, în 1968, odată cu poziţia dură faţă de invadarea Cehoslovaciei de către sovietici. Am crezut că nu se joacă şi că întreaga ţară este cuprinsă de acest sentiment.

Despre reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu ce credeaţi, la vremea aceea?

A fost un joc ieftin. Cine să-l reabiliteze pe Pătrăşcanu? Cel care la Răstoaca a împuşcat ţărani?! Ceauşescu era un criminal.

Prin urmare, în 1968 aţi avut sentimentul că lucrurile se vor schimba în bine...

Da, am avut acest sentiment. Credeam că vom trece la un comunism mai puţin agresiv.

Dar când aţi văzut că Regina Marii Britanii şi preşedintele SUA Richard Nixon îl legitimează pe Ceauşescu, ce aţi simţit?

M-a cuprins o deznădejde cumplită. N-am ştiut cum să transmit în Occident că e o farsă ceea ce face Ceauşescu.

Aţi comunicat cu Occidentul înainte de 1989?

Da, prin diverşi oameni. Între 1981 şi 1985 transmiteam mesaje care erau date publicităţii în Occident. Mă axasem pe monumentele aflate în vizorul regimului pentru a fi distruse. Puteau să ne dibuiască... Odată chiar o băgasem pe mânecă, dar am scăpat.

Cum aţi reuşit să intraţi la Facultatea de Istorie, cu dosarul pe care îl aveaţi?

La mine a fost o facultate combinată - la zi şi la fără frecvenţă. Cinci ani m-am chinuit aşa - citeam cu cartea în mână, iar muncitorii mei erau în spate. Munceam şi aveam un salariu de 480 de lei pe lună. Era un salariu mic, dar puteam trăi din el. După ce am terminat facultatea, am ajuns la Academia Română ca simplu documentarist, prin intervenţiile unor oameni pe care-i cunoşteam. Acolo am avut un salariu cuprins între 1.100 şi 1.400 de lei. Dar în 1975 a venit ordinul să fie căutaţi, descoperiţi şi daţi afară toţi „bandiţii" din Academie şi din cercetare. M-au luat şi m-au expediat la un muzeu unde am reuşit să mă dezvolt mai mult în plan personal.

„Împăcarea cu trecutul, o tentaţie a diavolului"

V-a propus vreodată Securitatea să semnaţi un angajament?

Nu, n-au îndrăznit!

Îi putem judeca pe cei care au stat în temniţă şi, în cele din urmă, au semnat angajamente de colaborare cu Securitatea?

Nu, nu funcţionează nicio scuză când ai semnat angajamentul! Colaborarea cu Securitatea poate fi înţeleasă doar dacă nu a fost îndreptată împotriva foştilor camarazi, a colegilor de suferinţă ş.a.m.d. Eu am pretins întotdeauna două lucruri oamenilor cu care am fost: să nu facă rău celorlalţi, indiferent sub ce formă şi să nu semneze actul de deces al suferinţei lor - reabilitarea. Soţia mea era chemată la Direcţia Cadre să o convingă să semnez reabilitarea. Îi spuneau că are un viitor copilul nostru şi că e păcat să i-l îngropăm. „Atât cerem de la dânsul - să semneze acolo că regretă!", îi spuneau soţiei mele. Păi cum, adică eu să regret 17 ani de închisoare politică?! Idiot să fi fost şi nu făceam asta!

Era vorba să vă recunoaşteţi „vinovăţia"...

„Ce-ţi cerem, bă profesore?! Să dai o semnătură acolo!", îmi ziceau. Le spuneam că eu sunt o combinaţie perfidă între olteni şi ardeleni. Ardeleanul: „Eh, ce-o fi, o fi! Semnez!" În schimb, olteanul e mai pragmatic: „Ce câştig dacă semnez?" S-au crispat băieţii ăia: „Cum vine asta cu câştigul?" Păi eu să le dau 17 ani de suferinţă şi ei să-mi dea, de pildă, posibilitatea să-mi iau doctoratul?! „Prefer să mor pe limba mea şi cred că şi dumneavoastră aţi face la fel dacă aţi fi în locul meu!", le-am întors-o. „Cum adică să fim în locul tău, mă banditule?!", au sărit ei. „La început m-aţi luat cu profesore şi acum mă luaţi cu banditule?", i-am întrebat. Mă amuzam şi eu pe seama lor... Mi-au spus că oricum ei nu pot uita ce aveam la dosar.

În concluzie, îi putem judeca moral sau nu pe aceia care au semnat angajamente cu Securitatea, după ani de suferinţă?

Nu, nu. Modul în care s-a reacţionat la reeducare şi, ulterior, la reabilitare, trebuie judecat de la om la om.

Suntem pregătiţi să ne împăcăm cu trecutul?

Împăcarea cu trecutul este o tentaţie a diavolului. Nu poţi uita trecutul şi pentru că nu poţi să-l uiţi, nu poţi să te împaci cu el. Nu se poate! Sunt două pericole: să te autoîngropi, anulându-ţi „slujba" şi „parastasele" şi, al doilea, să ai impresia că poţi să smulgi oricând paginile unui război mondial în care au murit 800.000 de oameni pentru România cea Mare. Riscul este ca, pe baza unor automustrări - că eşti rău, că eşti neiertător -, să atentezi la propria ta istorie, nimicind-o. Şi mai grav mi se pare faptul că nimicindu-ţi istoria laşi un gol care poate fi umplut cu ceva ce nu eşti sigur că vrei.

V-aţi asuma încă o dată suferinţele din temniţele comuniste, dacă ar fi să vă retrăiţi viaţa?

Atunci când ruşii erau în coasta noastră, mi s-a propus să plec în străinătate, iar eu am refuzat. Aş face din nou ceea ce am făcut, şi asta nu din încăpăţânare: viaţa este ca un cerc pe care nu-l poţi sfărâma. Totul ţine de Dumnezeu şi de nevolnicia ta.

„Salvarea noastră este o salvare «de pachet»"

Cum vi se pare tineretul de azi, în comparaţie cu generaţia Dumneavoastră?

Nu e nicio surpriză faptul că vă spun că nu mă regăsesc deloc în tineretul de azi. Cu mici excepţii, desigur. Este un tineret care s-a născut după aproape 50 de ani de întuneric. Întunericul poate avea mai multe forme. De multe ori, lumina conţine atât de mult întuneric încât te duce precis în fundul iadului.

Ce credeţi că ne lipseşte?

Nu ne lipsesc numai tinerii, ci şi exemplele. Ne lipsesc oamenii care să fie puşi în valoare şi cărora să li se dea puterea. Aceia care decid astăzi soarta noastră nu pot fi modele pentru tineri.

Ce regretaţi cel mai mult din viaţa Dumneavoastră?

Regret că în 1989 n-am ştiut şi n-am făcut ceea ce trebuia să facem.

Ce-ar fi trebuit făcut?

Trebuia să despărţim grâul de neghină. Erau încă în viaţă 70.000 de foşti deţinuţi politici. Mai mult, erau milioane de oameni care erau lângă noi, care doreau o Românie încăpută pe mâna unor lideri oneşti. Aveam nevoie de acei lideri fără patimi materiale, fără tentaţia de a dizolva frontierele şi fără ideea preconcepută că străinul poate fi mai bun în ţara ta decât poţi tu să ajungi în a lui.

Cum vedeţi România peste 20 de ani?

Dacă nu se întâmplă un miracol, şi dacă nu vor apărea alţi oameni, dispuşi să-şi lase deoparte grija legată de avere şi să adopte o ideologie strictă, asociativă, va fi foarte trist. Cu alte cuvinte, să nu-şi aducă aminte că trebuie să se închine doar la sărbătoarea Învierii Domnului. Nouă ne trebuie oameni care să-L vadă pe Hristos în fiecare săptămână, la biserică, în faţa altarului. Aici nu merg jumătăţile de măsură. Ori totul, ori nimic. Salvarea noastră este o salvare „de pachet", adică toţi sau niciunul. Alternativa este haosul. Dar haosul nu se exprimă întotdeauna printr-o mişcare browniană, ci şi prin acţiuni care favorizează şi dezvoltă catastrofele naţionale.

Aveam nevoie de acei lideri fără patimi materiale, fără tentaţia de a dizolva frontierele şi fără ideea preconcepută că străinul poate fi mai bun în ţara ta decât poţi tu să ajungi în a lui.

Sursa: ADEVARUL

Victor RONCEA: NICOLAE MANOLESCU A PUS „ROMÂNIA LITERARĂ” în slujba Gold Corporation

2010-01-29T14:27:00.003+02:00

Intelectualii GOLD

„Distrugerea comunităţii Roşia Montană, veche de peste 2000 ani, prin strămutarea unei părţi a populaţiei, demolarea de clădiri (unele având calitatea de monument istoric), biserici, mutarea de cimitire şi alte acţiuni similare este inacceptabilă pentru o societate civilizată”. Citatul face parte din Declaraţia solemnă privind proiectul Roşia Montană, adoptată de Adunarea Generală a Academiei Române, for suprem al intelectualităţii române din care Nicolae Manolescu face parte ca membru corespondent, din 1997. Cu toate acestea, Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Consiliului Naţional de Acreditare Titluri şi Diplome Universitare de pe lângă Ministerul Educaţiei şi Cercetării, membru de vază al Comisiei Tismăneanu, profesor doctor la Universitatea Bucureşti, director al revistei „România literară“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“ şi editorialist la „Adevărul“ lui Patriciu şi, în acelaşi timp, simultan şi concomitent, ambasador la Paris al României, la instituţia internaţională însărcinată cu protejarea patrimoniului cultural şi natural mondial, UNESCO, s-a gândit că, în folosul banilor, poate nesocoti decizia Academiei Române. Drept urmare, şi-a pus revista pe care o patronează, „România literară“, cu tot cu angajaţii ei, intelectuali de la sate şi oraşe, în slujba „Gold Corporation - Roşia Montană“, care o sponsorizează oficial, ca pe o echipă de fotbal oarecare, împreună cu Fundaţia Anonimul, dar nu veneţian, ci moscovit, ţinând cont că e vorba de însuşi vânzătorul Rompetrol, Dinu Patriciu.

„Academia Română este dispusă să participe, prin specialiştii ei, la aceste operaţiuni care ar putea salva un spaţiu care are pentru români şi o valoare emblematică. Este vorba, să nu uităm, de «ţara» lui Avram Iancu, simbol al luptei pentru libertate a românilor din Transilvania“, se afirma în Declaraţia Academiei. E drept, s-ar putea să fie vorba şi de niscai resentimente, ţinând cont că distinsul intelectual a fost rejectat chiar de două ori de către forul academic, ultima oară anul trecut. „Respingerea titularizării (pentru a doua oară!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se bălăceşte de ani şi ani de zile“, avea să afirme la vremea respectivă angajatul său Mircea Mihăieşi, evident, chiar în „România literară“. Cu toate acestea, punerea intelectualilor pe care se presupune că îi reprezintă cunoscutul director al revistei, preşedinte al USR şi al atâtor alte comiţii şi comitete, sub steagul unei companii atât de controversate nu poate decât să dovedească din nou înaltul nivel moral în care se scaldă erijatul „for moral“ al României, cu Cărtărescu, pupilul lui Manolescu, plasat în fruntea brigăzilor „Gold“.

Nicolae Manolescu, devenit milardar în 2005, graţie unui premiu oferit de aceeaşi mărinimoasă Fundaţie Anonimul Patriciu, a mimat dizidenţa înainte de 1989 pentru a se urca, în 1990, pe cadavrele Pieţei Universităţii, la conducerea Alianţei Civice care, la fel ca şi Frontul Salvării Naţionale, avea să se transforme rapid în partid, trădând propriile declaraţii de la întemeiere. În memoria celor care le pasă de România, Manolescu a rămas bine întipărit, după ce, imediat după sângeroasa mineriadă din iunie 1990, când încă se aflau închişi studenţi arestaţi ilegal de regimul FSN, distinsul intelectual s-a înfăţişat cu Zigu Ornea la poarta lui Ion Iliescu pentru a-i lua un „interviu cretin“, după cum l-a caracterizat Paul Goma, de spălare a noului „conducător iubit“. Este de amintit doar întrebarea principală: „Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic) şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două, când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi - şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac - credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?“.

Patrimoniul UNESCO sau aurul de la Gold?

Iată cum, după 20 de ani, aceeaşi „principală revistă literară din ţară“ socoteşte firesc să pună „simpatia scriitorilor şi intelctualilor“ între faldurile trenei celor care plătesc mai bine, indiferent că reprezintă un proiect distrugător al valorilor României, cele pe care trebuie să le apere, nu-i aşa, un ambasador la UNESCO. Ce speranţe pot avea toţi realii intelectuali români care se luptă să prezerve siturile arheologice milenare, pentru înscrierea localităţii Roşia Montană în patrimoniul UNESCO, atunci când însuşi reprezentantul României la forul mondial este plătit de firma care şi-a propus distrugerea acestuia?

Duplicitatea şi decăderea morală a lui Nicolae Manolescu, consacrat drept demolator al lui Eminescu, cu scopul de a-l instala pe soclul românului absolut pe fiul său literar nelegitim, Cărtărescu - nu durează de azi-ieri. Într-un interviu publicat anul trecut în (acelaşi) „Adevărul“, Manolescu afirma fără jenă: „Înainte de 1989 n-am scris niciodată despre 23 August, sărbătoarea naţională a Republicii Socialiste România. Deşi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reuşit să evit orice comentariu. Compromiţător, indiferent ce ar fi conţinut.“

Manolescu se pare că uitase o parte importantă din biografia sa. Astfel, în „Contemporanul“, nr. 34 din 21 august 1964, în cinstea „marii sărbători“, distinsul „anti-comunist“ scria: „23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate... Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine - aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 - misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste...“.

Manolescu: „Constructorul comunismului cultivă lumina“

Scriitorul George Mirea, care-l cunoaşte mai bine, din tinereţe, îi aduce aminte criticului amneziac că tocmai la aceste comentarii era folosit de protectorul său, George Ivaşcu: „După două decenii de la prăbuşirea (în sus!?) a comunismului, încă mai înregistrăm gesturi incredibile de laşitate, sfidare violentă a memoriei, profit imoral bazat pe maladia devastatoare a subculturii galopante în proporţie de masă. Ar fi bine ca acest drept câştigat să nu ne mai fie, în niciun fel, terfelit în minciună. Adevărul, oricât de vinovat, de neplăcut, de apăsător asupra conştiinţei, trebuie recunoscut şi asumat de demnitate. Nu pentru ca un om sau mai mulţi oameni să fie judecaţi, condamnaţi, ci, mai important, reabilitaţi; valoarea lor şi a ceea ce ne-au oferit/dăruit depăşind cu mult mai mult momentele unor rătăciri în care au crezut ori s-au prefăcut că acceptă, aflându-se şi ei sub vremuri“.

Începând din anul 1961 (v. „Viaţa românească“, nr. 7) şi până 1965 (v. „Literatura română de azi“, încercare de sinteză, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolşevice... La vârsta de 23 ani, proaspăt absolvent şi colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, „Contemporanul“, condusă de comunistul-ilegalist George Ivaşcu, şeful lui Nicolae Manolescu, tânărul critic făcea exact contrariul a ce se spune în Postfaţă de către Sorin Alexandrescu.

Să cităm de ici-de colo: „Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în cunoştinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.“ (Înnoire, în „Contemporanul“, nr. 34, 24 august, 1962).

A se observa că este vorba de articole aniversare. Ultimul slăveşte cele două decenii de la Eliberare. Un bilanţ literar al socialismului victorios. Manolescu a semnat săptămânal asemenea cronici în «Contemporanul» şi, normal, era bine stipendiat.

În anul 1965, împreună cu D. Micu (bineşcolit la «Scânteia» ani de zile!), editează volumul «Literatura română de azi» (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 de exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej şi lui Nicolae Ceauşescu şi literaturii socialiste/comuniste“.

Aşadar, echipa de intelectuali profitori, de la Ceauşescu la Iliescu, la Constantinescu şi, apoi, iar la Iliescu, până la Băsescu, se pare că ştie să profite cu brio de toate oportunităţile „Gold“.

Victor RONCEA

SURSA: CURENTUL INTERNAŢIONAL
http://www.curentul.ro/
Vineri, 29 ianuarie 2010
„România literară“ în slujba Gold Corporation

Cand titanii iubesc pe pamant...

2010-01-26T21:24:00.004+02:00

"Impresia de frumuseţe a fiinţei lui şi a muzicii lui G. Enescu mi-a dat un şoc tonic, vital, să lupt şi eu pe măsurile mele, pentru a nu degrada nimic din viaţa mea...

Când l-am cunoscut mai bine, l-am găsit mai pământean. Transfigurarea de înger, de titan era a concertelor. Acea dăruire totală a marilor artişti care-i aşează într-o înfrăţire aparte de transfigurare, poate fi exemplu pentru oameni să nu dispere de mediocritatea atâtor alţi oameni.

Pe prinţesa Maruca Cantacuzino Enescu a iubit-o toată viaţa, dar s-au căsătorit cam la sfârşitul vieţii lui. Grandoarea sufletului lui Enescu s-a putut arăta şi în dragostea pe care i-a purtat-o. Enescu era la Paris când a aflat că Maruca – într-un act de disperare – şi-a dat foc pentru Nae Ionescu. A lăsat toate contractele baltă şi s-a întors în ţară ca s-o îngrijească.

Atunci s-a căsătorit cu ea. El a iubit-o şi aşa desfigurată… O mare iubire este tot atât de rară ca un mare talent: nu-i e dată oricui…

Enescu ştia să cânte, ştia să iubească. Privindu-i, îmi devenea clar prin exemplul lor ce e efemer într-un om şi ce calităţi rămân. Tinereţea dispăruse la amândoi, dar nobleţea lui Enescu rămânea vie în fiinţa lui.

Nu cred că Maruca l-a înţeles vreodată pe Enescu, care era un om excesiv de modest. Dintr-o prea mare dragoste pentru ea, a îndurat cumplite umilinţe din partea ei: este nobilitatea lui şi ingratitudinea ei, care dincolo de o spoială de cultură primită în familie, nu pricepea nimic din genialitatea lui Enescu. Ea credea că dacă are obârşie nobilă şi el nu, i-a făcut o favoare că l-a luat de bărbat. Or, smerenia lui autentic ţărănească era cu adevărat nobilă: fiecare gest, fiecare privire a lui erau distinse. Multă lume a spus că s-a căsătorit cu ea pentru că era snob şi voia să parvină. Nu-i adevărat: el a iubit-o pur şi simplu pentru că avea ceva din chipul ţărăncilor lui Grigorescu, ceva autentic românesc… Foarte des iubim o iluzie, nu o realitate.

A fost – dacă vrei – crucea vieţii lui, în afara genialităţii ce atârna pe umerii lui...".

Henriette Yvonne Stahl
(1900 – 1984)

preluare: http://florentinatonita.blogspot.com/2010/01/cand-titanii-iubesc-pe-pamant.html

NICOLAE IORGA: Continuitatea spiritului românesc în Basarabia (1918)

2010-01-17T14:08:00.003+02:00

PREFAŢĂ

De la 1812, data anexării silnice către Rusia, care a luat ceea ce a prefăcut în "Basarabie" - Basarabia fiind, de fapt, numai partea de jos a ţerii, către Dunăre, - pentru că n-a fost în stare să păstreze la încheierea tratatului din Bucureşti Principatele amândouă ori măcar Moldova întreagă, şi pănă la data proclamării "Republicii Moldoveneşti" pe care împrejurările erau s-o ducă mult mai răpede de cum credeau întemeietorii ei la unirea cu noi, cei din vechea Românie, a fost oare în Basarabia vreo întrerupere a spiritului românesc, măcar în anume din clasele aflătoare acolo? S-a întins vreodată asupra acestei Moldove răsăritene, cuprinzând atât de mult din gloria trecutului luptător, care ni este comun, acea necunoştinţă a lucrurilor româneşti, acea părăsire a tuturor amintirilor, acea uitare de sine pe care o cred neştiutorii şi pe care vreau s-o întărească în minţile acestora oamenii cari socot, fără dreptate, că un act politic se poate îndeplini, ca prin vrajă, instantaneu, năprasnic, fără nimic din acea atmosferă culturală, din acea pregătire sufletească prin care singure popoarele pot să ajungă la ţinta lor, - restul fiind numai o întâmplare şi o aventură?

La aceste întrebări vreau să răspundă aceste câteva articole, care nu pot pretinde la alt merit decât acela de a înfăţişa în legătură, ca o singură desfăşurare, lucruri cunoscute, dar foarte puţin răspândite şi uneori în publicaţii neaccesibile, şi de a comunica tuturora fapte şi stări care erau prea mult păstrate pentru singura informaţie a cercetătorilor ştiinţifici.

I

În 1812 ceea ce s-a patentat politiceşte ca "Basarabie" era, supt multe raporturi, în condiţii de rezistenţă mai bune decât Moldova de Sus, care, la anexarea din 1775, a devenit o Bucovină.

Erau - dată fiind şi întinderea mult mai mare a teritoriului - şi un număr mai însemnat de boieri, chiar din aceia cari purtau nume cunoscute. Unii dintre dânşii îşi aveau toată proprietatea rurală aici; alţii aveau în Moldova cea nouă rusească partea mai însemnată dintr-însa. Pe de altă parte, aceşti cuceritori nu îngăduiau, ca ocupanţii celeilalte părţi desfăcute din Moldova întreagă, persoanelor rămase la Iaşi, în legătură cu domnul, cu "turcii", să-şi mai păstreze rosturi de stăpânire şi dincolo de Prut. Un termin scurt s-a pus pentru desfacerea moşiilor. În cele mai rele împrejurări, pe preţuri de nimic, atâtea au fost căpătate astfel de oricine, indigen sau mai ales străin, pusese la o parte un căpitălaş format prin comerţ; altele au fost luate de ţerani, cari, cu admirabilul lor instinct de câte ori e vorba de pământul pe care l-au muncit şi pe care nu-l pot despărţi de însăşi fiinţa lor omenească, au făcut imposibilul pentru a plăti zecile de mii de lei care li se cereau. Dar mulţi dintre vechii fruntaşi ai acestori ţinuturi au preferat să rămâie decât să se vadă siliţi la o asemenea vânzare. Câte unele din familii s-au împărţit, lăsând pentru conservarea vechii moşteniri pe cutare din membrii lor în partea ajunsă rusească din Moldova lor.

Cu grămada se întâlnesc astfel nume boiereşti în cele dintăi chiar din actele ce privesc Basarabia. În cartea mea, Basarabia noastră, publicată în 1912, am adunat o mare parte din ele. Din documente apărute pe urmă aleg pe cei doi Cantacuzini, Alexandru şi Gheorghe, fiii lui Matei, pe vara lor Elenco, măritată cu Harting, pe Iamandieşti, pe un Şeptilici, un Andrieş, pe un Orăş, pe un Bantăş, pe un Hermeziu, pe mai mulţi Oatu etc.

Cei trecuţi supt alt sceptru puteau spera, de altfel, mult mai mult ca mazilii nobilitaţi în Bucovina, o situaţie politică într-o ţară care, câtva timp, s-a bucurat de o largă autonomie, şi chiar un rol în viaţa generală a imperiului. Un Alexandru de Sturdza putea să li servească întru aceasta ca model de imitat.

Mănăstiri mari, bogate, cu vechi tradiţii de cultură, cu aşezăminte şcolare, nu existau. Vărzăreştii, Căpriana, din al XV-lea veac, nu mai însemnau nimic; Chiţcanii, deveniţi Noul Neamţ, reprezintau, ce e dreptul, marele curent de învăţătură trezit în Moldova prin mişcarea lui Paisie, dar, acesta însuşi fiind rus, renaşterea-i bisericească avea periculoase slăbiciuni pentru acea civilizaţie nouă care era să caute a deznaţionaliza pe moldoveni.

Şcoli ca a lui Vartolomei Măzăreanu în Putna bucovineană nu sunt aici. Dar este ceva care le poate înlocui. De la 1775 încoace, în Moldova se crease o folositoare şcoală laică, mirenească, după ideile "filosofice" ale Apusului, şi Mitropolitul Iacov Stamati - al cărui nepot era să fie cel dintăi şi mare scriitor basarabean - o patronase cu vioiul lui spirit modern. În toată ţara se creaseră aşezăminte în acest sens, şi viitoarea Basarabie nu fusese lipsită de lumina lor.

Din fericire, şi ierarhia bisericească rămase un timp în mâni româneşti. Vlădica cel nou de la Chişinău, continuator al Scaunului hotinean (şi acesta al celui din Brăila, pentru raiaua turcească a Dunării şi Nistrului), a fost un adevărat şi isteţ român, trecut prin mari demnităţi eclesiastice în Rusia însăşi, câmpulungeanul de vechi neam Gavriil Bănulescu, a cărui amintire trebuie împrospătată în Basarabia. Deşi un străin fu aşezat în noul scaun din acel Akkerman, care, Cetatea Albă a epocei noastre eroice, găzduise Mitropolia mutată apoi la Suceava, tradiţia naţională n-a fost părăsită în Biserică. E vremea Bibliei de la Petersburg, a frumoasei Biblii copiată după a lui Şerban Vodă din 1688 şi care a ajuns populară şi în Moldova noastră şi supt Gavriil se încep tipăriturile religioase basarabene, cât de puţine ar fi ele.

În acest cadru, cu un sistem de legi care e luat după al vechii patrii şi după inspiraţia bizantină de aici - un român de adopţiune, Manega, lucrând cu o întreagă comisiune la redactarea Codului pentru Basarabia - şi cu o autonomie garantată, formal, de Alexandru I, prin statut, viaţa "moldovenească" putea să continue liber în Basarabia ţarului, rămasă pentru neam aceeaşi Moldovă.

II

Pe la 1812 nu putea să existe o literatură "basarabeană". Viaţa intelectuală în Moldova cea întreagă era centralizată: ea se găsea toată la Iaşi, câtă era. Şi trebuie să ţinem samă şi de atmosfera din acest sfârşit de epocă fanariotă, când influenţa grecească era mai puternică, mai asfixiantă decât oricând - şi ea a tot crescut pănă la 1821, - când unii dascăli şi boieri ocrotitori puteau nădăjdui să confunde ţerile noastre într-o mare Grecie a viitorului, având acelaşi spirit elenic ca şi celelalte provincii ale ei: chiar când se scrie deci româneşte, e vorba numai de traduceri, de prelucrări, de bileţele de dragoste şi tânguiri de o melancolie obosită şi netrebnică.

Astfel ţinuturile moldoveneşti din răsărit se desfăcură fără ca pe pământul lor să fi rămas cineva în stare să arăte, într-un timp când nici Iaşul nu se pricepea s-o facă, durerea firească pentru sfâşiarea unui popor.

Se vorbeşte de scriitorul basarabean Alexandru, Alecu Hăjdeu (aşa-şi scria numele). E adevărat că familia - el era fiul unui cărturar foarte distins, care purta, pentru o fire polonizată, numele adevărat polon de Tadeu, pe care îl scria româneşte cu doi d - îşi avea o moşie în Basarabia, lângă Hotin, pe lângă multe alte interese de afaceri în Bucovina vecină, de unde, oricum, pornise o înrâurire naţională românească. Dar omul foarte învăţat, adânc cunoscător al limbii şi literaturii ruseşti, preocupat de chestii istorice şi capabil uneori, când era vorba să le dezlege, de a născoci, cu multă dibăcie, documentul trebuitor - ca un romantic plin de ironie ce era - se trăgea dintr-un neam care încă de pe la 1670 părăsise Moldova în suita exilatului domn Ştefan Petriceicu, o rudă, şi care de atunci avuse a face cu steaguri străine şi cu cărţi străine. A fost cunoscut - şi, de la Asachi încoace, care l-a tradus şi în franţuzeşte - e foarte admirat, pentru informaţia, îndoielnică, din el, ca şi pentru avântul literar şi, mai ales, pentru puternicul sentiment de demnitate naţională "moldovenească" ce respiră dintr-însul, discursul lui Alecu Hăjdeu la deschiderea şcolilor - ruseşti - din Hotin. Dar cuvântătorul se interesa mai mult din punct de vedere familial ori din curiozitate de diletant, de trecutul acelei Moldove, al cării sol nu l-a călcat, în viaţa culturală a căreia nu s-a amestecat şi a căreia limbă, în multele-i studii, de trecut şi de viaţă populară, publicate în revistele ruseşti, n-a întrebuinţat-o.

Scrisul basarabean era să plece întăi - pentru a decădea răpede, dar fără ca prin aceasta să înceteze şi conştiinţa românească în această provincie - de la cineva care, cum spune el însuşi, a fost totdeauna un desţerat:

Mâhnit şi pe gânduri şed posomorât
Cu un dor nespus,
Şi-ntristat şi dornic, trăind amărât,
Mă uit spre Apus...

Acolo îi viaţa!
Acolo-i speranţa!
Să fim fericiţi
De-am fi toţi uniţi!

Eu, tânăr fiind,
Acolo lăsând
Strămoşeşti mormânturi, fraţi ce mă iubea
Şi plină de graţii pe Moldova mea
Dornic părăsind.

Născut poate în Iaşi, fiu de boierinaş moldovean, nepot de frate al marelui Mitropolit Iacov Stamati, cunoscător al acelor moravuri fanariote pe care le-a descris superb în dialogul cocoanei, cilibiului şi dascălului învăţăcel al şcolii domneşti din capitala Moldovei, Constantin Stamati rămâne dincolo de Prut la 1812, când era acum un om în toată firea.

O despărţire fără revedere? O izolare? "Cordunul" cel nou al carantinei împărăteşti tăind comunicaţia cu ţara rămasă "turcilor"? Planuri de noi cetăţi otomane de-a lungul Prutului? Da, însă soarta a vrut ca relaţiile, brusc şi nemilos întrerupte, între cele două fărâmi ale Moldovei lui Ştefan cel Mare să fie reluate după câţiva ani abia.

La 1821 izbucneşte dincoace mişcarea grecilor. Românii nu se raliază la dânsa. Peste carantină, familii boiereşti, membri ai clerului înalt trec în Basarabia. Mitropolitul Veniamin se adăposteşte la Colincăuţi; Dinu Negruzzi, cu toţi ai lui, între care viitorul scriitor de frunte Costachi Negruzzi, se află, un timp, la Şărăuţi, în aceleaşi părţi ale Hotinului. Atâţia părăsesc chiar sălaşul lor de la ţară pentru a vedea Chişinăul, unde nouă ani de stăpânire rusească nu aduseseră decât doar lărgirea stradelor şi ridicarea câtorva clădiri administrative, vechiul oraş moldovenesc, fără înfăţişare de capitală, fiind "deşert şi tăcut" şi înviorându-se numai prin sosirea acestor bejenari, zgomotoşi şi doritori de a se mângâia prin petreceri.

Atunci Puşkin, gloria romantismului rus, locuia acolo, culegând impresii despre ţigani vagabonzi şi ţigance amoroase, despre greci geloşi şi despre tovarăşele lor neastâmpărate, şi se arată încă vechea casă boierească în care a vegetat. Cei dintăi fii de boieri cari se pregăteau de cariere, între ei Alecu Donici, în aşteptarea unei situaţii în armată, priveau cu admiraţie pe geniul întunecat al byronismului moscovit, şi Negruzzi n-a uitat niciodată vedenia. Stamati învăţa limba noilor oficialităţi şi se pregătea a traduce pe Puşkin însuşi, pe Lermontov, rivalul acestuia, pe fabulistul Crîlov, probabil pe Chemniţer şi Dimitriev, pe prozatorul Sirovski.

Apoi, de la 1823 încoace, lumea se întoarse în Moldova. În sfârşit - izolarea? Nu. Căci, la 1828, în legătură cu greutăţile din Orient, noul ţar Nicolae făcea ca trupele lui să treacă Prutul - şi ele erau să rămâie în Principate nu mai puţin de şase ani, în cursul cărora aceiaşi ruşi au fost într-o Moldovă şi cealaltă.

Atunci pentru întăia oară Stamati trece hotarul şi vede, între altele, iarmarocul din Folticeni. El, care avea acum gata o mare parte din opera lui literară, descrie şi acest pitoresc amestec de rase şi de costume. Literatura Basarabiei, absolut moldovenească în tendinţe, îşi ia astfel o dată sigură de plecare.

III

În acest moment, pe la 1830, când în Principate începe noua literatură românească, şcoala nouă a românilor, ziarul, revista, almanahul, în care, în toate, se cuprinde, tot mai desluşit, idealul unor timpuri nouă, unii dintre basarabeni sau, în genere, dintre românii aflători, şi cu mai vechi prilejuri, în Rusia, rămân legaţi numai de dânsa. Astfel Alexandru Sturdza, - căruia Stamati-i dedică Tânguirea unui orb - cu sora lui, contesa de Ebling, care iscăleşte lucrări de literatură: H. Severine. El alcătuieşte scrieri foarte cetite în vremea lui, în care combate, în folosul ortodoxiei şi al autorităţii politice, curentele revoluţionare; la 1834 tipăreşte la Odessa un almanah francez, cu colaboraţia surorii, a francezului Repey şi a mai multor ruşi. La Odessa, de altfel, erau şcoli la care învăţau şi copii ai familiilor româneşti din Muntenia, cum se vede din corespondenţa lui C. Brăiloiu (în Hurmuzaki, X). Stamati însuşi pomeneşte de cutare "tânăr autor român al multor opere ruseşti tipărite la Odessa de la 1848" şi despre care scrie aşa:

Dar ochii lui revarsă o rază înfocată
Şi fruntea lui vădeşte înalte cugetări,
Iar el, străin de toate, în gânduri adâncit,
Câte o dată numai îl vezi că se zâmbeşte.

Alţii, ca Donici, prelucrătorul meşter, cu o "bonomie" care samănă cu a originalului, a fabulei lui Crîlov, - ivită pentru a spune adevărul într-o societate neliberă şi având să îndeplinească şi în Moldova aceeaşi misiune - trec Prutul şi fac o modestă carieră de funcţionari în ţara strămoşilor. Un exemplu care, în aceeaşi epocă, va fi urmat apoi de un coborâtor al boierului Rusu, din epoca lui Vasile Lupu, Alecu Russo, tânăr, care, după studii făcute în Elveţia, nu putea să se împace cu moravurile politice ale Rusiei şi, astfel, veni la Iaşi pentru a duce, alături de o nouă generaţie, lupta pentru ideile de libertate şi naţionalitate, iar, în ce priveşte scrisul, pentru reîntoarcerea bunului stil după datină, împotriva silnicelor neologisme.

În Basarabia rămâne pentru a scrie româneşte întăi Stamati. El n-a învăţat această limbă din "Gramatica ruso-română" (foarte interesant e, potrivit cu ideile lui Daniil Philippide, autorul Geografiei României, că nu se zice, în titlul rusesc, "Gramatică ruso-moldovenească", ci "română"), a lui Ştefan Margela (Petersburg, 1827), probabil aromân din Macedonia, tipărită pentru nevoile statului şi pe socoteala lui. E tot vechiul şi frumosul grai, plin de cuvinte adânc răsunătoare în inimi, acel grai de care nu va voi să se despartă omul de bun simţ, întrebuinţându-l, pentru plăcerea multora, fie şi în ciuda câtorva pănă la sfârşit.

Stamati ceteşte pe poeţii ruşi şi-i traduce ori îi imită; ceteşte pe scriitorii francezi pentru acelaşi scop, şi, pe lângă prelucrări după Lamartine şi Hugo (sau după irlandezul Thomas Moore, tradus în limba franceză), se pot găsi pagini luate din Grandeur et décadence militaire a lui Alfred de Vigny. Harnic om şi care ştie să-şi aleagă lectura, cum ştie s-o facă de folos pentru naţia lui, - ceea ce e puţintel mai greu şi mai rar! Dar izvoare de inspiraţie, nouă, proprii îşi află el trecând către noi hotarul răpirii din 1812. Astfel vine la Iaşi în 1834, când - poate şi supt o influenţă rusească pe care o relevă d. G. Bogdan-Duică - a cântat oastea cea nouă a Moldovei (Străjerul taberei), mângâindu-se prin scris pentru moartea soţiei lui iubite, Catinca (mai pe urmă se pare a fi luat pe o Elenă). În 1839, când acum graniţa de la răsărit a Moldovei se ridicase de la loc în toată puterea ei de oprelişte, el trece prin Bucovina, oprindu-se la Suceava, în care

Mă-ntreb de domneşti mormânturi
unde-au trebuit să fie,

la Putna, unde i se vorbeşte de "puţina ţărână, ce ar fi mirosit ca moaştele sfinţilor", găsită în mormântul lui Ştefan cel Mare, la Dragomirna, la Solca. Inspiraţii destule, când "pieptul se coşeşte de încleştatele zvâcnituri ale inimii" (pp. 41-42), cât să ţie o viaţă întreagă!

Aceste scrieri ar fi rămas însă necunoscute, contactul literar nu s-ar fi stabilit, - dovadă de unitate sufletească - între cele două Moldove despărţite, dacă mişcarea pornită şi condusă, până la ultimele ei consecinţe politice, de Mihail Kogălniceanu, întors din Apus cu atâta bogăţie culturală în sufletul lui mare, n-ar fi intervenit, strângând, deocamdată numai la munca scrisului, pe românii de pretutindeni, ca să afirme îndrăzneţ un ideal nou, prin revistele sale Dacia literară şi Arhiva românească.

În cea dintăi apare, la 1840, poema lui Stamati Gafiţa blăstămată de părinţi şi o bucată lirică. Ele sunt trimese de bucovineanul C. Hurmuzaki, în curând el însuşi însărcinat de moldoveni cu procese în Basarabia. Supt îngrijirea lui Kogălniceanu, cam pe timpul când Hurmuzaki se stabileşte în Iaşi, apare aici admirabilul poem, de o spontaneitate unică, în care basarabeanul adună amintiri de cronică, aventuri din poveşti, cunoştinţă de datini pentru a face din ele, cu numele lui Ciubăr-Vodă şi cu isprăvile fiului său Bogdan, un "Orlando furioso" - pus şi în titlu astfel - al românilor, operă neimitabilă, şi astăzi încă plină de mireazma pe care o dă numai sinceritatea absolută unită cu un talent original şi cutezător.

În curând însă împrejurările scrisului românesc se fac mai grele. Greutăţi răsar în calea noii reviste a tinerilor, Propăşirea, la care Stamati nu colaborează. O revoluţie se pregăteşte în Principate, şi Rusia va veni s-o înăbuşe, în toamna anului 1848. Trupele ţarului vor rămânea pănă târziu, ani întregi. Un aspru regim împiedică vechile comunicaţii. Din Basarabia doar purtătorul unui vechi nume de revoltă, Hâncu, Iacov Daniilovici Hâncu, face un curs de româneşte la Petersburg, publicând o Gramatică şi alegere de bucăţi literare (1840; şi "Concluzii" la 1847), dar limba română a lui Margela e acum "vlaho-moldovenească". Şi un om de treabă, cu simţ al limbii celei bune, dar fără mari însuşiri, Ion Sârbu, dă doar la Chişinău (nu la Iaşi) Fabule după cei trei mari scriitori ruşi (1853) şi Alcătuiri originale (1852), care nu se mai pot ceti, cu toată simţirea reală din ele.

IV

Războiul Crimeii, evacuarea Principatelor de trupele ruseşti care începuseră un nou război cu Turcia, ocupând pământul ce ni mai rămăsese, aduseră o nouă manifestare a sufletului românesc în Basarabia, una care s-ar fi putut aştepta cu greu după ce preocupările "moldoveneşti" acolo ajunseseră acum, în scăderea lor, la gramatica "vlaho-moldovenească" a lui Hâncu şi la Alcătuirile lui I. Sârbu.

Cântând "Moldova", "ţara frumoasă", "pământul bun şi îmbielşugat",

Cu păduri multe şi dese,
Cu izvoare bogate,

unde e mândru că străinului "inima-i sare din loc" când vede "moldoveanca" din care va face soţia lui, - poetul de la Chişinău nu înţelege decât colţul său basarabean, şi doar dacă într-una din puţinele lui fabule originale, Străina floricică, el arată în chip ascuns că inima lui dorea o mai largă patrie:

- O, crinule, ce-ai păţit?
De ce-aşa te-ai veştejit?
Unde ţi-i mireazma, frate?
Au doară nu plouă de-ajuns?
- Aleu, crinul a răspuns,
Sunt în străinătate.

În prevederea putinţei unui alt viitor, dacă nu va vibra cântăreţul de la 1852 al acestei dureri, care pare a-şi fi încheiat peste puţin zilele tulburate şi amărâte - căci şi fără influenţa unei atmosfere pesimiste din literatura contemporană rusească, el se pare a nu fi gustat mult din fericirea lui - se va găsi cine să exprime un nou şi cutezător ideal.

Nu tânărul "basarabean" (născut la Cristineştii Hotinului în 1836) Bogdan Hâjdău, viitorul Bogdan Petriceicu Hâjdău (de unde B.P. Hasdeu), care-şi făcuse studiile la Harkov, într-un mediu cu totul străin, de a trebuit să-şi înveţe din nou limba părintească, pentru a-i aduce pe urmă aşa de mari servicii, ca învăţat şi chiar ca poet. Stăpânit cu desăvârşire de spiritul satiric, demonic al "inteligenţei" ruseşti de atunci, care avea ca model existenţa tragică a unui Puşkin, a unui Lermontov, despreţuind viaţa în sine prea mult ca să şi poată recunoaşte în relativităţile zădărniciei şi urâciunii ei o chemare, el venea, abia după realipirea la Moldova a celor trei judeţe de jos ale Basarabiei, în 1856, pentru a începe o carieră mare şi tulburată de pasiuni ca judecător la Cahul. Ziarul plănuit de el în frământările pentru constituirea unei ţeri unite şi liberale, România, având un program potrivit cu aspiraţiile tineretului din Iaşi pe acea vreme, n-a apărut niciodată, iar cele dintăi publicaţii ale aceluia care se înfăţişa ca un genial prinţ exilat, întors în moştenirea sa pierdută, Foaia de istorie română, n-avea în sine nimic special basarabean şi prea puţin chiar în legătură cu nevoile societăţii pentru care apărea. Am dat în Istoria literaturii, III (p. 298), dovezi despre foarte slaba cunoaştere a limbii înseşi în care era redactată revista, care cuprindea totuşi cea dintăi dovadă a unei erudiţii incomparabile şi a unui spirit cu totul superior.

Altfel e cu Stamati. Bătrânul, care trecuse de vrâsta în care se poate cere omului o adaptare la împrejurările noi, reîncepe încă din 1853, fără îndemn, se pare, ci din propria dorinţă de a folosi naţiei sale în noul pas înainte pe care-l făcea, colaboraţia sa la publicaţiile moldoveneşti: almanahuri, calendare. Bucăţile pe care le alege pentru aceasta, revizuind şi întregind, transpuind adesea în alt spirit lucrări mai vechi, au un caracter istoric luptător. E vorba de gloriile, ce nu se pot uita, ale Sucevei, de fiica lui Decebal, de stejarul care, "nenorocos", "tovarăşi n-are", ci este ca

...recrutul ce cu întristare
Păşind la strajă, stă singurel,

- apolog în care nu se ascunde poate numai izolarea anilor săi cărunţi. Şi, când, la 1867-8, stăruinţile harnicului Codrescu, care păstra din luptele pentru Unire şi libertate tipografia ziarului Buciumul român, îl fac, în preajma morţii, să se hotărască a publica, supt titlul de Muza românească (nu: "moldovenească") din care a ieşit, de pe urma încetării lui din viaţă, un singur volum - o sumă de scrieri, în versuri şi proză apar, dovedind ce schimbare adusese noul avânt naţional în sufletul acestui singuratec şi uitat.

"Desţeratul din Moldova în copilăria sa", care cerea la 1863 "clasă de studii naţionale la gimnazii" (p. 525), nu mai cântă pe vechea "lăută a Moldovei", care "ţinea hangul la ospeţele domnilor", ci se gândeşte la Vrancea liberă, la Roman de acolo, eroul "Daciei", la dacoromâni, la "scumpa noastră ţară Daco-România" (p. 37). Dorul de patrie va fi dedicat, în 1861, "României", şi moto cuprinde această "doină veche" - şi nu prea veche - a "unui prizonier la tatari", căruia şi fumul ţerii sale i se pare dulce şi mirositor:

Am fost şi eu român,
Dar m-am făcut păgân,
Căci, tânăr fiind,
Bietul meu pământ
De tatari călcat,
Ei sclav m-au luat.

De-acum numai moartea
Să mă scape poate
De păgânătate. (p. 60)

Şi ca să arăte robul că măcar pentru urmaşii săi pot veni alte zile, el îmbracă lupta între romanitate şi slavismul rusesc în frumoasa alegorie poetică a lui Dragoş tinerelul domn român, Făt-Frumos moldovean, care merge să răpuie, în adăpostul lui de la Cetatea Albă,

- cetatea de doi zmei păzită -

pe păgânul (p. 33) Vronţa uriaşul, care ascundea acolo "Dochia răpită" - fărâma "basarabeană" a Daciei.

V

Trei judeţe basarabene fuseseră căpătate, deci, pentru Moldova prin tratatul de la Paris, deşi Austria, din motive pe care le înţelegem, ar fi vrut să se adauge principatului, a cărui unire cu cel muntean n-o voia, Basarabia întreagă, formându-se astfel un puternic stat clientelar. Nu erau judeţele cele mai bune; dacă la Cahul, pe Prut, tradiţiile româneşti nu fuseră întrerupte măcar o clipă, regiunea de la răsărit a fost, mult timp, raia turcească, loc gol pentru rătăcirile prădalnice ale tatarilor şi apoi sălaşul acestora, Bugeacul lor, sămănat cu sate de indigeni meniţi robiei. Încă de pe la 1770, într-unul din războaiele lor cu turcii, ruşii sfărâmaseră acest cuib, dar, provincia nerămâindu-li şi turcii revenind în cetăţi, pe care le întăriră şi mai mult, cu deosebire Ismailul, s-a întâmplat ce nu stătea în planurile nimănuia din străini: întinderea elementului românesc din vecinătate. El era însă destul de rar pentru ca ruşii, stăpâni după pacea de la 1812, să poată aşeza la 1829 bulgarii compromişi cu dânşii, pe cari trupele imperiale, la retragerea lor din Bulgaria propriu-zisă, îi luaseră cu sine şi-i colonizară aici. Şi alte naţii fuseseră aşezate prin aceste părţi, împestriţând caracterul naţional al ţerii.

Guvernul românesc, care era să rămâie până la o nouă expropriere, în 1878, ar fi putut face deci o operă naţională, atrăgând în Basarabia sa ce era mai bun în cealaltă şi exercitând de acolo asupra părţilor vecine o necontenită şi puternică influenţă culturală. Nu a făcut-o însă, poate de frica uriaşului vecin, poate din orientalism zăbavnic - ce ni sunt nouă douăzeci de ani!, - poate din marele nostru păcat politic, lipsa de concepţie. Nici episcopia cea nouă a Dunării de Jos (opusă celei ruseşti de la Akkerman) n-a avut decât doar meritul de a fi apropiat de cultura noastră pe câţiva bulgari, cari s-au grăbit apoi să se spele de dânsa.

Ori eram noi deci deasupra gurilor Dunării ori nu, a fost acelaşi lucru pentru întregimea Basarabiei supt raportul care ne preocupă aici.

Totuşi de la sine - şi în aceasta stă însemnătatea lucrului - cele trei părţi din ţară rămase supt ruşi continuară, în forme modeste, şi cu toată lipsa unor oameni distinşi, capabili de a conduce, vechea direcţie culturală moldovenească.

Prin colţuri de provincie se urmă desigur cu obiceiul satirelor versificate, în năcazul unuia sau altuia, ca aceea, din 1842, Favorul diplomat al norocului sau al jucăriei, care era să se tipărească şi să se împartă "la dughiana lui Carabet din Bălţi, fără plată". Să nu uităm că acte judecătoreşti se alcătuiau în părţile Hotinului în româneşte încă la 1823 (v. memoriul mieu Din ţinuturile pierdute, în "Analele Academiei Române" pe 1912, p. 81 şi urm.) şi că acte particulare, de prezintat instanţelor judecătoreşti, se întâmpină pănă către 1840, că, în sfârşit, procesele pentru moşii care se tărăgănesc pănă după 1850, pănă la războiul Crimeii (procesul mănăstirii Neamţului, de ex.; v. ultimul memoriu ce am tipărit în aceleaşi "Anale" în 1916), aduceau necontenit contactul cu părţile împricinate ori cu împuterniciţii, cu vechilii lor, un Dimitrie Beldiman, a cărui corespondenţă - şi de la Petersburg - am descoperit-o şi publicat-o în parte, un M. Kogălniceanu, un Constantin Hurmuzaki, din Bucovina.

Biserica însăşi păstra măcar în parte vechile ei datine. La 1867 foaia eparhială din Chişinău apărea şi româneşte, supt cenzura românului Grigore Galin, inspector al Seminarului. În articolele ce cuprinde, ea recunoaşte că "limba moldovenească se întrebuinţează în Basarabia", că e "limba de loc", se scuzează nedreptăţile Rusiei oficiale faţă de neamul întreg; se pomeneşte nemulţămirea socială după 1812 a ţeranilor, pe cari a trebuit să-i potolească Gavriil Bănulescu, cu "gramată de liniştire tipărită pe limba moldovenească"; se înseamnă, în sfârşit, cărţi "jumătate ruseşte şi jumătate moldoveneşte", ca Bucvariul, Pentru credinţă şi viaţă creştinească; este şi un Ceaslov numai moldovenesc. Pănă la 1870 foaia a păstrat acelaşi caracter (v. articolul mieu în "Drum drept", I, pp. 68-73).

Scrisorile particulare în româneşte continuă; am tipărit din ele şi pănă la 1871. Deşi nu erau şcoli româneşti, cutare student care merge la Kiev să înveţe astronomie, după ce isprăveşte gimnaziul rusesc din Chişinău, îşi formează o ortografie cuminte cu litere latine şi, la observaţia că şi-a uitat limba, răspunde, la 1864: "În scrisoarea n-l 1, tu-i ceti că eu am uitat limba română. Nu crede, frate, pentru că singur poţi să judeci: Am uitat-o eu, ori nu? Eu socot că nu. Tu cum socoţi?" Nu ştim răspunsul colegului rămas acasă, dar noi cari i-am cetit mărturisirile spunem ca şi dânsul: nu. (Din ţinuturile pierdute, pp. 74-86 şi urm.).

Peste şapte ani după ultima din aceste simple răvaşe româneşti pierdem Basarabia de Jos. Într-o carte de o valoare deosebită, plină de idei şi de informaţie, d. State Dragomir, artistul basarabean de aici, la care în zilele din martie nu s-a gândit nimeni, a arătat (Din Basarabia, Iaşi, 1908, p. 115 şi urm.) cu ce sfăşiere de inimă s-au desfăcut de noi părţile Cahulului. După noua hrăpire însă cei de acolo au continuat a-şi trimete fetele la şcolile din Galaţi, şi la 1888 aveam în Liceul Internat din Iaşi coleg pe d. Dragomir înainte de a avea la Şcoala Normală superioară coleg pe ardeleanul Grigore Bârsan.

A urmat o epocă de socialism în Basarabia. Tineretul întreg a fost cuprins de această mişcare. Dar orice agitaţie la un popor supus, ori pentru ce idei ar porni, duce neapărat, pe nesimţite, la rana cea adevărată şi la durerea cea mare.

Aşa s-a întâmplat şi cu Basarabia. Deci ceea ce a liberat-o n-a fost această zgomotoasă imitare superficială a socialismului străin, ci adânca dezvoltare organică, care a ieşit la vremea sa şi în faţă, şi tinde a-l înlocui cu totul.

Cred că am dovedit-o.

Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, Tipografia "Neamul românesc", 1918.

CEZAR IVĂNESCU: IMITAREA MIRUMULUI

2010-01-14T20:50:00.003+02:00

Imitarea Mirumului

Acum, cînd păşim în cel de-al doilea veac al eternităţii eminesciene, vom spune că Eminescu este nu doar „omul deplin al culturii româneşti“ cum, cu înţelepciunea senectuţii, s-a străduit să ne-o reamintească filosoful nostru, Constantin Noica, dar mai mult, că pentru noi, românii, Eminescu încarnează cea mai desăvîrşit-conceptibilă imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului.

Nu am fi îndrăznit să facem publică această învestitură sacrală, dacă nu am fi descoperit tocmai la cel mai „fără de nici un Dumnezeu“ filosof român, acest pasaj: „Tot ce s-a creat pînă acum in România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buda ar putea fi gelos ? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet“.

Numai el ar putea rosti vorbele angelinului Paul Klee, „Doar lîngă Dumnezeu îmi aflu locul“, şi lîngă el, nimeni...

Pentru sufletele comune, Eminescu a putut să pară doar un genial personaj „istoric“, „mais aux âmes bien nées“ el le-a apărut totdeauna învestit cu acea tremenda majestas, un mysterium tremendum et fascinans (Rudolf Otto) în stare să provoace o conversiune fatală... De aceea, toţi românii erudiţi, de la Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga la Mircea Eliade, Perpessicius şi Petru Creţia, au simţit că pietatea faţă de Eminescu măsoară gravitatea cu care ne întîmpinăm propriul nostru destin. Pentru toţi acei care am avut şi avem o patrie în limba română (ca să-l parafrazez pe marele portughez Fernando Pessoa căruia de drept îi aparţine formularea) drumul de acces către textele fundamentale ale umanităţii trece prin acest corpus al operei eminesciene şi în acest ceas trebuie să ne plecăm cu recunoştinţă fruntea şi în faţa celui mai obscur eminescolog care va fi trudit să ne redea întreagă „conştiinţa noastră mai bună“... Ca epigoni (în sensul meliorativ şi etimologic al termenului) ai lui Eminescu, orice biografie a Poetului, scrisă chiar cu un sentiment tragic, nu ne mai poate mulţumi prin anticlimaxul inerent oricărei descripţii lineare realiste...

Visez la acel care va scrie o Lalita-Vistara şi nu mă îndoiesc deloc că trans-figurarea abia ne va arăta adevărata icoană a Poetului.

Scriam cîndva că orice ins, spre a-şi proba sieşi că e român, ar trebui să scrie o biografie a Poetului, actualizîndu-şi astfel în conştiinţă nu doar un model exemplar al spiritualităţii româneşti, ci modelul exemplar prin excelentă pentru oricine vrea să realizeze „o vieţuire lină şi cumplită“ ca bun român...

Vom scăpa şi de acea rea conştiinţă a păcatului faţă de Eminescu dacă, pe deasupra, vom răspîndi, să se afle la căpătîiul oricărui bun român, şi o ediţie populară a operei complete care acum ni se oferă nouă, celor mai privilegiaţi români...

Vom experia astfel acel uimitor comerţ spiritual, potlach, în care fiecare se străduieşte să dea cît mai mult şi vom constata vrăjiţi cît de puţin am dat, chiar toată viaţa noastră primind în schimb totul, căci scris e-n firea Mirumului, ca o pleromă ce se află să ne copleşească şi bietul nostru trai, să ni-l îndrepte înspre adevăr şi biata noastră conştiinţă să ne-o preschimbe într-o hiperconstiinţă beatifică...

Norocul nostru al celor de azi ni se măsoară prin bucuria de a trăi în deplinătatea revelată a spiritului eminescian, iar nefericirea noastră, cîtă este, prin neascultarea „turburării ce ne-a vărsat-o în suflet“.

Norocul nostru, mai mare ca al altor români care au mers în drumul lui Eminescu (Hasdeu şi Nicolae Densusianu, Xenopol, Iorga şi Pârvan, Bacovia, Goga şi Blaga, Arghezi şi Ion Barbu, Enescu, Pallady şi Ţuculescu, Mircea Eliade şi pînă la copilul de geniu care a fost Labiş) ni se măsoară prin distanţa viziunii juste pe care ne-au transmis-o înaintemergătorii noştri: ştim azi măcar să nu mai facem grosolane erori de situare, căci nu noi îl „distingem“ pe Eminescu („Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă ?“, cu vorbele lui Maiorescu), ci Eminescu ne măsoară insignifianţa sau grandoarea noastră...

Un singur român ni se pare a mai fi trăit deplin în duhul lui Eminescu: Brâncuşi (aforismele lui sînt singurele „apocrife“ pe care le-am adăuga cu voluptate operei eminesciene); marmoreele sale divinităţi, adevărate yantra, pot fi gîndite ca imagini hermeneutice care induc starea necesară meditaţiei asupra lui Eminescu...

Numai limba română ştie dacă mai poate da un Eminescu în literatură („Nu noi sîntem stăpîni ai limbii, ci limba e stăpînul nostru“), şi numai Dumnezeu ştie dacă ne va mai da un Bodhisattva pe măsura lui...

Nevrednici de întîia lui venire, e mult mai înţelept să nu mai aşteptăm o alta, căci ne aflăm în kali-yuga, şi să-ncercăm să privim cu ochii noştri de beznă, în ochii lui de lumină...

Cezar Ivănescu, Imitarea Mirumului,
Luceafărul, anul XXXII, nr. 24, 17 iunie 1989

SURSA: www.in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/

„PENTRU EMINESCU”

2010-01-13T17:19:00.000+02:00

Institutul de Sociologie, Academia Română, Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală, Universitatea Bucureşti, şi Fundaţia Pentru România vă invită vineri, 15 ianuarie 2010, ora 13.00, la Conferinţa Publică „PENTRU EMINESCU”, care se va desfaşura la Casa Academiei Române, Str. 13 Septembrie nr. 13.

Participă:
Prof Dr Nae Georgescu,
Prof Dr Theodor Codreanu,
Prof Dr Ilie Bădescu,
Corneliu Basarab Vlad.

Invitat special: Grigore Leşe.

La 160 de ani de la naşterea Românului Absolut se relansează, după 100 de ani de la tipărire, “Omagiu lui Mihail Eminescu”, de Corneliu Botez, republicat în facsimil de Editura Semne, la 120 de ani de la asasinarea militantului pentru România Unită.

Parteneri media: Revistele Veghea si Atitudini si ziarul Curentul.

CEZAR IVANESCU: „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”

2010-01-02T01:23:00.005+02:00

Viorel Ilişoi într-un dialog
cu poetul Cezar Ivănescu
(fragment, 1996)

(Viorel ILIŞOI) Într-unul din volumele dumneavoastră am găsit aceste versuri: „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”. Să lămurim postura aceasta sacră a lui Eminescu pentru spiritualitatea românească şi postura dumneavoastră de profet al său. Să stabilim condiţia aceasta a întruchipării sacrului într-o persoană umană.

(Cezar IVĂNESCU) Lecturile mele de la vîrsta matură şi pînă în perioada în care am scris acel distih pe care l-am pus în faţa volumului Alte fragmente din Muzeon, deci toate lecturile mele relative la Eminescu şi din textele sacre m-au convins de următorul lucru: că noi, ca entitate românească, dacă vorbim limba română care spiritual cuprinde totul şi poate ceva mai mult, pentru că ştii cum spune Eminescu, „noi nu sîntem stăpînii limbii, ci limba e stăpînul nostru”, limba română ne stăpîneşte pe noi, românii, în tot acest ciclu de civilizaţie creştină. Cel care a ajuns cu adevărat să fie nu chiar stăpînul limbii, dar să se mişte liber şi superior în teritoriul total al românismului, este doar Eminescu. Şi eu am spus acest lucru: noi românii, luaţi ca entitate spirituală şi numai spirituală nu cobor deloc discuţia în etnic, în naţional, [...] deci ca entitate spirituală noi singura, dar singura cale de aces către tot ce este text sacru, de la Vede şi pînă la Lao-Tzî şi pînă la trubaduri, o avem prin Eminescu. Prin limba lui Eminescu, prin gîndirea eminesciană. Asta-i poarta, mai îngustă sau largă, după gîndirea fiecăruia, prin care noi putem avea acces către divin. Nu există în limba română alt text prin care să aproximăm sacrul, la ora actuală nu există nici măcar o traducere dintr-un text sacru indian care să se apropie de somptuozitatea, geniul şi fulguranţa de dincolo de lume care există în „Scrisorile” eminesciene. Acolo simţi că fiecare vers despică cerul, te duce acolo unde trebuie. Şi am mai spus că asta este fatalitatea şi norocul nostru, al românilor. Plecînd de la acest lucru mi-am dat seama mai apoi că fiecare popor pe acest pămînt are o forţă de a întruchipa sacrul într-o fiinţă umană şi are apoi o forţă de a proiecta această fiinţă sacră în timp şi de a o răspîndi, dacă vrei, ca pe un parfum în toată spiritualitatea sa. Noi, românii, am avut intuiţia şi apoi viziunea clară a ceea ce a fost Eminescu pentru noi. Acel Maiorescu blamat de atîta lumea şi-a dat seama totuşi că cu Eminescu nu era ceva de ordin mundan, era ceva de dincolo de lume, o esenţă care depăşeşte mundanul. A simţit fiorul ăsta sacru în preajma lui şi l-au simţit mulţi alţii.

(V.I.) Călinescu a sintetizat foarte bine lucrul acesta în acel text de o rară forţă expresivă din finalul cărţii sale despre opera lui Eminescu.
(C.I.) A sintetizat, a esenţializat, este adevărat, dar a coborît nivelul. Ca erudit şi ca spirit Călinescu este foarte jos.

(V.I.) Rosa Del Conte l-a intuit, spiritual, mai bine?
(C.I.) Ce spiritualitate şi ce înţelegere a lui Eminescu, în spirit, la Rosa del Conte...

(V.I.) În „Eminescu sau despre Absolut”.
(C.I.) Rosa Del Conte este cu două trepte peste Călinescu. Sau acuma Svetlana Paleologu-Matta... Ea nici nu ştie probabil că exist eu pe lumea asta, dar odată am găsit într-unul din textele ei o idee pe care eu am formulat-o de mult: că versurile eminesciene sînt enunţuri sacre. Exact ceea ce spun eu de ani şi ani de zile în ţara asta [...]. Aici, noi, românii, şi creştinii europeni în general, ne lovim de o concepţie aş spune eu destul de mărginită despre fiinţa umană. Noi avem cea mai frumoasă viziune asupra fiinţei umane prin creştinism, prin acel chip uman al Domnului nostru Isus Hristos. Aceea este transfigurarea umană a divinităţii, Dumnezeu pe cruce, deci luînd crucea pe umerii săi şi purtîndu-şi-o şi sacrificîndu-se ca un om pentru restul umanităţii. Este chipul sublim sub care noi înţelegem, dacă vrei, cantitatea de sacru pe care o poate purta un om. Viziune dramatică, tragică şi pe care adesea noi, europenii, fireşte că o respingem. Dar extrem-orientalii, indienii mai ales, au o altă viziune despre divinitate. Şi au cea mai înaltă concepţie umanistă cunoscută de noi de la începutul timpurilor şi pînă acum. Adică buddhismul fără referire specială la Marele Vehicul, Micul Vehicul, la esoterism şi nu ştiu ce, buddhismul luat în sine, tale-quale, are următoarea viziune: umanul este cea mai înaltă treaptă de încarnare în Cosmos. Buddha este o entitate divină, el vine din cerul zeilor, se coboară pe pămînt şi se încarnează ca om pentru că numai din această ipostază el are puterea să regenereze oamenii, lumea, universul, zeii. Buddha, un biet copilaş, este dus la templu şi statuile din lemn ale tuturor zeilor se pleacă în faţa lui îi fac o plecăciune. Pentru că aşteaptă de la el, în ipostaza lui umană, să-i regenereze, să le redea viaţă. Iată cît de sublim valorează fiinţa umană şi condiţia umană buddhismul. Europenii nu ştiu aceste lucruri.

(V.I.) Pandantul, la europeni, în creştinism, este fecioara la templu.
(C.I.) Da, fecioara Maria, copilă fiind, fragedă, frumoasă, încîntătoare ca o magnolie, este dusă la templu. De ce? Este consacrată şi ea. Să ştie că ea este purtătoare de divin, purtătoare de sacru, că ea va da naştere sacrului întruchipat în om. Asemenea scene paralele sînt multe în buddhism şi în creştinism. Dar ce vroiam să spun? Că pînă acum noi, românii, încă nu ne-am ridicat la înţelegerea lui Eminescu; sîntem de fapt primii alfabetizaţi ai acestei entităţi spirituale, primii cărora li s-a pus în mînă o ediţie de opere complete ale lui Eminescu. Facem un test: cîţi au citit-o integral? Sînt eminescologi, nu dau nume, cărora le semnalam anumite pasaje din Eminescu pe care nu le cunoşteau; şi scriseseră cărţi despre Eminescu!...

(V.I.) N-au citit-o mulţi integral şi din cauză că operele complete ale lui Eminescu au apărut într-un timp destul de îndelungat, a durat aproape jumătate de veac de la deschiderea ediţiei de către Perpessicius şi pînă la definitivarea ei.
(C.I.) Adevărat, adevărat. Asta măsoară puterea noastră de absorbţie culturală. Avem o foarte redusă absorbţie culturală. Nu sîntem ca nemţii, să facem ediţii succesive din Goethe. Şi operele complete ale lui Eminescu sînt o ediţie incompletă de fapt, să fim foarte sinceri; deşi marele meu prieten Petru Creţia a fost răspunzător şi s-a îngrijit de ea, trebuie să spun că nu este o adevărată ediţie de opere complete. Infernul manuscriselor licenţioase nu apare în această ediţie şi multe alte lucruri nu apar aici. Care infern pentru limba română vie înseamnă de fapt un paradis al limbajului.

(V.I.) Un infern cu un foc purificator, nestins. Un foc purificator pentru limba română şi regenerator.
(C.I.) O libertate supremă a limbajului. S-ar vedea acolo într-adevăr ceea ce afirmam eu pe vremuri, că Eminescu are o întindere, un ambitus expresiv care nu ţine numai de romantism, ţine de la expresia nudă a lui Hesiod, epopeică, pînă la suprarealismul cel mai îndrăzneţ cu putinţă. Sînt acolo nişte imagini trăsnitoare, în manuscrisele eminesciene. Licenţioase, dar trăsnitoare. Cum găseşti mai tîrziu în Jarry, sau în Antonin Artaud. Eminescu este şi acesta. Întinderea lui este uriaşă. Îl discuţi cum îl discută semidocţii […] în cumpăna clasicism-romantism? Asta e o reducţie de semialfabetizaţi, domnule.

(V.I.) Istoria literară lucrează cu asemenea clasificări din motive tehnice; altfel cum să sistematizezi o epocă?
(C.I.) Din motive tehnice şi din motive de micime a personajelor care fac istoria literaturii române. Sînt nişte băieţi care nu prea ştiu carte, care au învăţat cît să promovezee gradele universitare şi să fie recunoscuţi ca profesori, nu sînt oameni care s-au zvîrlit în abisul de cultură cum s-a zvîrlit Eminescu, cum s-a zvîrlit Haşdeu, cum s-a zvîrlit Eliade şi atîţia alţii dintre marii, dintre genialii creatori români. Cum să-i ajungă ei din urmă? Cum să înţeleagă un critic literar român delirul unui Eminescu sau delirul de erudiţie al unui Eliade? Că nu poate penetra acolo, nu-i poate urmări sursele. Asta este drama noastră. Avem nişte profesori universitari proşti şi nişte critici literari proşti de cînd se face literatură românească pînă astăzi. Ei nu se ridică la înălţimea creatorilor despre care scriu.

(V.I.) Am întîlnit, mergînd prin satul meu natal, o bătrînă care după un chef, crezînd că lucrez la radio, s-a ţinut scai de mine pînă am înregistrat-o recitînd nişte poezii, trei poezii de Coşbuc şi vreo zece poezii de Eminescu. Analfabetă, bătrîna...
(C.I.) Da, Eminescu a intrat în rangul creaţiei anonime.

(V.I.) Nu, nu le învăţase ca pe o urătură anonimă, ea ştia că sînt poezii scrise de Mihai Eminescu, le ştia din alea patru clase pe care le făcuse cîndva. Am mai stat la taclale cu ea, că vorbea frumos, avea şi umor, şi-am constatat că nu ştia nimic despre Eminescu, dar nimic, nimic. Şi tot vorbindu-i eu, răspunzîndu-i la nişte întrebări pe care mi le punea cu o inocenţă de copil, cineva a strigat la noi s-o lăsăm mai moale cu cultura, că doar eram la un chef, nu? La care bătrîna a explodat înjurîndu-l sincer indignată pe respectivul, că adică cum îndrăzneşte el să vorbească pe tonul ăla despre Eminescu, nu-i e ruşine? Ea n-a citit nici o carte la viaţa ei, dar are în rîndul lucrurilor sfinte sau, mă rog, cu o aură specială în sufletul ei, un loc şi pentru Eminescu. Deci dincolo de ce învăţăm noi la şcoală, dincolo de limitele sau nivelele de receptare indicate de critica literară, Eminescu a penetrat în cea mai profundă fibră a conştiinţei colective. Asta am vrut să spun.
(C.I.) Exact ca oamenii care trăiau în perioada oralităţii, în timpurile culturii orale şi care memorau şi ştiau anumite texte sacre atunci nu se memorau decît textele sacre, nu textele profane. Sigur că da.

(V.I.) Eminescu are deja statutul de sacru în cele mai curate, mai pure conştiinţe. Exemplul cu bătrîna l-am dat tocmai ca să aduc un argument de veridicitate din afara literaturii pentru versul acesta al dumneavoastră: „Eminescu-i Dumnezău”.
(C.I.) În acest enunţ al meu care spune că Eminescu-i Dumnezău este o gîndire logică, nu delirantă cum ar crede unii.

(V.I.) Dacă el este Dumnezeu pentru spiritualitatea românească, dacă a acces în rîndul valorilor sfinte ale poporului român, mai are el nevoie de un profet?
(C.I.) Dar bineînţeles. Poate şi de mai mulţi.

(V.I.) De ce?
(C.I.) Eminescu este centrul, dacă vrei, el se află în centrul spiritualităţii româneşti, de-acolo iradiază lumina în tot ce va fi de-acum pînă la sfîrşitul veacurilor existenţă spirituală românească. Dovada e că tot ce-l precede pe Eminescu are pîlpîiri de Eminescu şi tot ce urmează după Eminescu cu trecerea timpului se resoarbe în Eminescu. Uite, ia de la Pîrvan, care a murit în '26, pînă la Eliade, care a murit în '86. Peste şaizeci de ani. În ultimul text pe care-l scrie despre Eminescu, Mircea Eliade spune că Luceafărul este un text liturgic. Cînd de peste ocean Eliade a deschis cartea lui Eminescu cu mîinile lui bolnave care se cojeau de piele şi erau tot timpul în mănuşi protectoare şi a recitit Luceafărul, şi-a dat seama că e liturghie. E liturghie! Pe ce trece timpul, pentru un mare român, pentru o mare conştiinţă de român, a se întoarce la Eminescu înseamnă a se întoarce la tot ce are mai sacru spiritualitatea românească.

(V.I.) Relaţionînd cu enunţul lui Rudolf Otto, că sacrul te cutremură şi te atrage, întoarcerea la acest centru sacru al spiritualităţii româneşti pe care dintre cele două căi se face predominant? Sau reacţiile sînt simultane şi egale ca intensitate?
(C.I.) Eminescu respinge, nu atrage în primul rînd. Atrage abia în al doilea rînd. Trebuie să te gîndeşti că romanţele eminesciene numai pentru că au fost puse pe muzică au penetrat în conştiinţa românească; muzica a îmblînzit versurile ucigătoare ale lui Eminescu, ucigătoare cu adevărat. Dar dacă dai la o parte învelişul ăsta sonor şi iei din nou Pe lîngă plopii fără soţ, vezi că poezia asta are forţa unei mantre. Versurile de acolo pot omorî un om, pot distruge un om într-un moment de graţie sau de transfigurare, atîta forţă au. Gîndeşte-te cum sună acele cuvinte eminesciene: „Căci te iubeam cu ochi păgîni/ Şi plini de suferinţi/ Ce mi-i lăsară din bătrîni/ Părinţii din părinţi”... Uite ceva omorîtor cu-adevărat. Eminescu în continuare respinge. Nu vezi reculul pe care-l are tot omul în faţa lui Eminescu? Pe Eminescu nu-l citeşti de plăcere, să fie clar. Îl citeşti cînd nu mai vrei să fii liniştit, cînd vrei să-ţi întorci viaţa pe dos, ca să spun aşa. De fiecare dată cînd îl citeşti pe Eminescu simţi că eşti un vierme, că iei totul de la capăt, că scrii într-o limbă proastă şi joasă şi că acolo, în multe din poeziile lui, se află Absolutul.

(V.I.) Şi totuşi Eminescu nu te dezumanizează la lectură. Parcurgi o suită de percepţii inefabile cînd îl citeşti. Te respinge cu blîndeţe, dulce, te înalţă, te înfioară, te fascinează, se insinuează în fiinţa ta lăuntrică şi te nutreşte...
(C.I.) După aceea începi să te familiarizezi cu el, devine, cum zice prostimea criticii literare româneşti, banal, desuet. Da, banal atît timp cît uiţi de el. Cînd însă îţi reaminteşti de el şi-l iei din nou, vezi că iar te fulgeră. Vreau să mai spun aici ceva. în preajma zilei de 15 ianuarie, anul acesta, am dat la cei de la „România liberă”, care mi-au propus o colaborare, un articol... I l-am dat lui Petre Mihai Băcanu în mînă, dar nu l-a publicat. Pe 15 ianuarie, […] Corneliu Antim, a publicat el un text, pus între ghilimele, e-adevărat, dar un plagiat la mine: „închinare lui Eminescu” cum se chema spectacolul meu din 10 decembrie '89. Deci […] nu mi-au publicat textul meu care era un atac vehement împotriva detractorilor lui Eminescu care s-au înmulţit în ultima vreme. […] Ei bine, în acel articol refuzat eu citam Cer şi destin, cartea lui Armand G. Constantinescu, primul nostru mare om de ştiinţă nu derbedeu din ziua de astăzi, că azi au apărut mulţi derbedei, care a unit ştiinţa lui pozitivistă, că era un mare cap de pozitivist, cu tot ce acumulase ştiinţa astrologică la vremea lui şi cu cunoaşterea textelor esoterice şi le-a făcut horoscopul lui Eminescu şi al lui Alecsandri...

(V.I.) Ce dată de naştere lua în calcul pentru horoscopul lui Eminescu?
(C.I.) 20 decembrie 1849, data certă de naştere a lui Eminescu, ce să mai discutăm... 15 ianuarie e data convenţională.

(V.I.) În cartea sa, Eminescu la Ipoteşti, I.D. Marin argumentează foarte bine, plauzibil, veridicitatea aceastei date.
(C.I.) Multă lume, multă, nu numai el. Şi Nicolae Georgescu spune că întrucît avem o dată reală, 20 decembrie 1849, şi una convenţională, 15 ianuarie 1850, ar fi bine să-l sărbătorim pe Eminescu de la 20 decembrie pînă la 15 ianuarie, 25 de zile sacre la români. Aşa s-ar cuveni, dacă am fi sau dacă am deveni un mare popor. Deci Armand G. Constantinescu ia acea dată şi făcîndu-i horoscopul lui Eminescu afirmă că cerul lui de naştere nu se repetă decît o dată la 25.000 de ani. Douăzeci şi cinci de mii de ani!, îţi imaginezi ce-nseamnă asta? Şi este un enunţ ştiinţific, nu enunţ de derbedei, cum cred toţi tîmpiţii care n-au citit la viaţa lor filosofie, metafizică, texte esoterice. Ei n-au citit nimic din aceste lucruri. Singurul lucru genial la ei este ignoranţa lor. Deci el face această afirmaţie de-a dreptul năucitoare şi-i prevesteşte o glorie crescîndă. Pe ce trece timpul, gloria eminesciană se măreşte.

(V.I.) O glorie pe care dealtfel el şi-a anticipat-o în Scrisoarea I: „... al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe”.
(C.I.) Bineînţeles. Şi au trecut abia o sută de ani. Dar vin sutele şi miile de ani dacă va fi să subziste şi să se permanentizeze această spiritualitate românească şi dacă nu va muri şi ea şi limba ei... Şi dacă va muri, nu-i nici o nenorocire. Rămîne un text sacru pentru o lume de nemernici, de viermi tîrîtori pe pămînt care au dat o stea de primă mărime pe cerul lumii. […]

(V.I.) În Venere şi Madonă este un vers, al doilea: „Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii...”
(C.I.) Perioada mitică a omenirii, da. Un tablou fulgurant al epocii arhetipurilor. O schiţare genială a perioadei aurorale a omenirii; lecturile făcute-n germană, mai ales, la Viena, şi toţi indianiştii pe care-i citea la vremea aia îi luminau acea lume extrem orientală a Vedelor, a primelor texte sacre ale umanităţii, şi vedea foarte bine cum era acea lume mitică. La asta este trimiterea.

(V.I.) O lume care încă nu se depărtase definitiv sau prea mult de sacru. În acea remarcabilă postafaţă la antologia La Baaad, apărută la editura „Eminescu”, în 1996, o penetrantă şi profundă analiză a cărţilor pe care le-aţi scris, criticul Theodor Codreanu spune că şi dumneavoastră în poezie căutaţi acest arhetip şi că aţi fi găsit arhetipul poeziei româneşti în doină, cu acest uriaş strat de străvechime al ei, pornind de la o capodoperă literară eminesciană, Doina.
(C.I.) Aici ar fi întîlnirea noastră, a mea cu a marelui meu maestru Mihai Eminescu. în parte, Theodor Codreanu are dreptate. Aproape sută la sută. Adică ce se întîmplă? Eu am luat totdeauna capodoperele eminesciene ca pe nişte texte canonice. Pentru mine Doina eminesciană, care conţine 63 de versuri, a fost modelul absolut pentru o carte de o sută de poeme, dintre care unul are o sută de strofe.

(V.I.) Doina. (Melodie fără sfîrşit).
(C.I.) Da. Fiindcă mie mi s-a părut că, pentru a înţelege o asemenea capodoperă, pentru a o aproxima şi a te apropia de arhetipul pe care ea însăşi îl conţine, trebuie să meditezi asupra ei şi mai ales să scrii, că aşa meditează un poet. Ca să descopăr acest arhetip al poeziei româneşti am făcut, sigur, un drum foarte anevoios, adică nu doar Doina eminesciană, ci am trecut şi prin tot ceea ce a generat-o, prin poezia populară, care m-a dus mai înapoi de ceea ce este expresie scrisă. Ce-a fost în ultimă instanţă acest fenomen sacru, doina? A fost un spectacol integral. Era un spectacol ritual. Acest cuvînt, cu realitatea lui inerentă, se găseşte numai în spaţiul baltic şi în spaţiul românesc, două spaţii contigue. Vechimea lui este foarte mare. Un discipol de-al meu, Sorin Paliga, a scris acum, după revoluţie, un studiu fundamental despre doină şi vorbeşte despre o fază istorică pe care Marija Gimbutas, marea indo-europenistă, o stabileşte ca fiind faza vechii civilizaţii europene, înainte de venirea indo-europenilor aici. Fază de comunitate spirituală aici, în arealul ăsta, şi în care exista această formă rituală, text şi muzică, doina. Este mult prea complexă doina românească pentru a fi un simplu cîntec şi un simplu text literar. Ea are o străvechime de neînchipuit, la ora actuală atestată lingvistic şi arheologic. Şi atunci eu aş spune aşa: pe lîngă textele lui Eminescu, noi, românii, avem şi doina, care a supravieţuit mii şi mii de ani dînd apoi Doina eminesciană ca un final ridicat la zenit, şi care pentru un artist român înseamnă iarăşi o cale de acces către zonele sacre ale artei. Doina ne duce înapoi către un complex spectacol ritual: muzică şi poezie. Poezia folclorică românească nu a despărţit niciodată muzica de vers, ca-n ritualurile sacre indiene.

(V.I.) Viers, în limba română, înseamnă şi poezie şi cîntec, se ştie.
(C.I.) Totdeauna-n poezia populară românească am găsit mai multă inteligenţă, mai multă libertate, mai multă forţă de expresie şi mai mare adîncime, pînă la Eminescu cel puţin. Eminescu este primul poet, cu adevărat uriaş, care sublimează creaţia folclorică putem folosi această expresie care altfel ar fi blasfemiatorie. El o sublimează, într-adevăr. E destul o mînă de maestru la ceea ce au făcut înaintea lui un şir de maeştri nu de mărimea lui ca totul să devină sublim imediat. Dacă el a avut un pic de timp s-o ordoneze sau să-i îndrepte, să spunem, boţiturile timpului, orice poezie folclorică culeasă de Eminescu, cum ştim bine, a devenind deodată capodoperă. Să încerce orice poet român să scrie un poem cum e Ce te legeni... sau Revedere şi eu imediat îl consider mai mare decît mine. Să încerce să scrie, să vadă cum e.

(V.I.) Deci, ca să concluzionăm, aţi descoperit arhetipul poeziei româneşti prin Eminescu, care v-a dus spre folclor. Eminescu îţi deschide totul, te îndreaptă spre realitatea spirituală a folclorului românesc şi te duce către sacru pe această cale a creaţiei anonime.
(C.I.) Folclorul, da. Care, dacă ai organ să-l „citeşti”, îţi argumentează foarte clar că am avut o bogată şi legendară viaţă spirituală aici la gurile Dunării şi în jurul Carpaţilor. Marija Gimbutas a argumentat şi arheologic că aici, în acest spaţiu, a fost leagănul vechii civilizaţii europene, de aceeaşi valoare cu cea mesopotamiană şi a Orientului Apropiat. Era o civilizaţie de tip oral, cum a fost şi civilizaţia indiană înainte de a fi pus totul în scris, însemnat, care s-a aneantizat cînd au venit indo-europenii.

(V.I.) S-a păstrat, s-a permanentizat ceva din această civilizaţie?
(C.I.) Cum nu? Păi de ce am primit prin creştinism aproape cu bucurie, cu fericire, chipul Fecioarei şi imediat a fost asimilat în tot folclorul nostru? Pentru că această veche civilizaţie avea ca tip primordial de zeitate o Zeiţă Albă. Era perioada matriarhală. Zeităţi albe, feminine, guvernau această lume. Şi pe acest arhetip s-a suprapus Fecioara foarte uşor, imediat a fost asimilată, primită în folclor vezi toate colindele româneşti care sînt ceva de speriat: nu există aşa ceva în toată omenirea.

(V.I.) Deci astea tot prin Eminescu le primim. Dar au mai fost şi alţi poeţi, de pildă Alecsandri, care au sublimat folclorul în poezie cultă. Prin alt poet român nu s-ar fi putut?
(C.I.) Nu. Prin Eminescu. Nu prin Alecsandri, că el n-a avut acces la abisal, a avut acces doar la muzical şi expresiv. […]

(V.I.) De Eminescu nu te poţi apropia, de latura lui abisală, prin actul lecturii în sine, prin metodele hermeneuticii. Trebuie să ai o revelaţie ca să-i prinzi profunzimile lui insondabile.
(C.I.) Bineînţeles. În afară de faptul că are acest tremendum care te îndepărtează, cum ţi-am spus, Eminescu mai are şi acea matitate aşa, dacă vrei, sau acea aparentă planeitate caracterisică unei mari opere şi dacă nu cazi peste prăpastia care te duce pînă la străfundul operei respective sau dacă nu te fulgeră Dumnezeu sub o formă oarecare, sigur că n-ai făcut mare lucru pe lumea asta.

(V.I.) Într-un text publicat cu ani în urmă în „România literară”, la o comemorare a lui Eminescu, spuneaţi că fiecare român ar avea datoria sacră să scrie o biografie lui Eminescu. Ce însemna asta?
(C.I.) Exact ceea ce-am scris în acel text, literal.

(V.I.) Ce să scrie toţi o biografie, că asta nu-i la îndemîna oricui, sînt milioane de oameni în România care nu pot încropi o scrisoare!... Eu în armată, mi-aduc aminte, le scriam la mulţi scrisori de amor, aveam în companie o mulţime de inşi rămaşi cu inteligenţă la nivelui de patru clase.
(C.I.) Exact aşa: patru clase are, cu patru clase să scrie; dacă a învăţat numai citirea, să ia cărţile pe care le poate citi şi pe măsura lui, Ion Popescu să scrie biografia lui Eminescu. Pentru că, scriind-o, el este obligat să treacă prin filtrul minţii lui etapele parcă iniţiatice ale biografiei eminesciene, care este exact ca un parcurs sacru. Asta îl va duce către ceva şi dacă mintea lui este făcută să se lumineze, se va lumina într-un moment oarecare. Măcar va afla că Blajul e un loc sfînt pentru români. De ce s-a dus Eminescu La Blaj, domnule? De nebun? Hai să mă duc şi eu. Şi se va duce într-o vacanţă să vadă Blajul. Şi poate avea acolo revelaţia...

(V.I.) Ştiu eu dacă s-ar duce?...
(C.I.) Poate s-ar duce, poate nu. Dar eu am spus să scrie aşa cum vechiul creştin, analfabet sau mai puţin alfabetizat, bîiguia şi el din Biblia seara, citea cîteva fragmente şi-şi făcea o rugăciune. Exact cum făcea creştinul primitiv, exact aşa să facă românul: să scrie biografia lui Eminescu.

(V.I.) La vechiul creştin era vorba de un act ritual, pe cînd aici...
(C.I.) Şi aici tot ritual. Să încerce să scrie, de la semianalfabet pînă la cel mai mare savant, şi să vadă către ce-l duce. Pascal, cel mai mare spirit pe care l-au dat francezii, spunea aşa: credinţa trebuie s-o ai în tine, să-ţi fie dată. Dar unora nu li s-a dat. Şi ca să vezi ce înseamnă mintea genială, ce-i sfătuieşte Pascal? Să urmărească ce face un om care crede, cum se duce în catedrală, cum se aşează în genunchi, cum se închină, cum stă acolo cu ceasurile, şi să facă şi el la fel, că poate pe această cale formală, prin ritual, trezeşti esenţa, trezeşti însăşi substanţa credinţei în tine. Acestea sînt cele două căi. Ţi-e dată credinţa prin revelaţie, pe drumul Damascului deodată te izbeşte lumina dumnezeiască în cap, sau ajungi la ea pe calea rituală, deci de acces anvoios, trudnic şi de durată. Ei, asta spuneam eu cînd spuneam că orice român trebuie să scrie biografia lui Eminescu. Este o cale rituală. Ion Popescu va da, să zicem, peste amănuntele morţii lui Eminescu. Nu se poate, nu există om, de la cel mai bun creştin şi pînă la criminal, care să nu fie impresionat de această biografie cînd va afla cuvintele spuse pe patul de suferinţă de Eminescu netrebnicului ăluia de doctor care îl supravegea în ultima lui noapte de viaţă. Eminescu era închis ca un animal într-o celulă şi cînd nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: mi-e rău din tot trupul!... Şi s-a întors pe o parte. Mi-e rău din tot trupul!... îţi dai seama cum îl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un cîine. […]

(V.I.) Spuneţi că sînteţi profetul lui Eminescu şi kagemusha lui Labiş. Ca să întregim termenii ecuaţiei, care este poziţia lui Labiş faţă de Eminescu?
(C.I.) Spun asta şi în finalul cărţii despre Labiş: prima mare epifanie a poeziei româneşti a fost Eminescu, a doua a fost Labiş. În sensul strict de epifanie, deci de manifestare de sus în jos a sacrului printre oameni şi de asemeni în sensul buddhist al cuvîntului, de apariţie de Bodhisattva. Bodhisattva este cel care trebuie să devină un Buddha în încarnarea pe Terra. Dacă Labiş ar fi trăit măcar pînă la 25 de ani, el împlinea exact rolul de mare profet al lui Eminescu. Nu puteai să-l înţelegi pe Eminescu decît prin Labiş. Nici Arghezi, nici Blaga, nici Ion Barbu, nici Dan Botta, nici Emil Botta, nici Gellu Naum, nici unul dintre marii poeţi români nu se poate măcar imagina scriind între 17 şi 21 de ani cum a scris Labiş. Pentru mine el este o manifestare divină. Eu cînd l-am citit prima oară pe Labiş, elev fiind la Bîrlad, am avut exact senzaţia de revărsare omorîtoare, strivitoare a sacrului, adică eram copleşit, îmi vuiau urechile ca şi cum ar fi sunat trîmbiţele cereşti cînd am citit Moartea căprioarei şi Balada, mai ales.

SURSA: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/