Gheorghe Cârţan cunoscut şi sub numele de Badea Cârţan (n. 24 ianuarie 1849, Cârţişoara; d. 7 august 1911) a fost un ţăran român autodidact care a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania, distribuind cărţi româneşti aduse clandestin din România, la sate. A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii lui Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român. În 1877 s-a înrolat voluntar în războiul de independenţă al României.
BADEA CÂRŢAN SAU REVELAŢIA LATINITAŢII
Priviţi dinspre Transilvania, munţii Făgăraşului apar întotdeauna ca un impresionant zid de cetate. Fie că sunt îmbrăcaţi în mantia zăpezii, şi atunci fantasmagorice penumbre roşietice se oglindesc din pereţii crenelurilor, fie că sunt îmbrăcaţi în mantia silvestră de vară, din care ţâşnesc spre cer aspre stâncării de creneluri. Văi învolburate urcă, între linişte şi foşnet umbros, către izvoarele pe care le străjuieşte vreun castel, fie în ruină ca Râşnovul, fie integru ca Branul, dar întotdeauna clădit mai cu seamă pe criteriile verticalului. Eşti pe culmea României, şi un adânc ecou din istorie te obligă să-ţi încui gândurile până la fiorul şoaptei. Insinuante sugestii îţi incită închipuirea, care se dezlănţuie cu uşurinţă în mediul favoritor al peisajului. Şi dacă firea ţi-este înclinată spre tenta hieraticului, poţi chema din adâncul vremii un aspru chip de cavaler valah din jurul lui 1300, ce-şi refuză cu dârzenie identitatea exactă. Pe aici, nu se ştie pe unde, a trecut poate Radu Negru Vodă în tărâmul dunărean, săvârşind întâiul descălecat din istoria medie a ţării. Iar duios şi elegiac dacă eşti, îl chemi din trecut pe badea Gheorghe din Cârţişoara, ciobanul care a cântat adânca doină a neamu-lui românesc din filele cărţilor. Marile exemplare omeneşti sunt unice şi de aceea nu-l pot asemăna pe Badea Cârţan cu nimic pe sfânta lume în afara lui însuşi. Iar el, Gheorghe Cârţan, este un luminos răspuns la întrebarea care a obsedat veacuri la rând minţile învăţaţilor — cu mândrie românească sau cu pizmă străină — cum a reuşit să se păstreze comunitatea, relativ puţină, răsădită de Traian la Carpaţi şi Dunăre, în mijlocul unor adversităţi de neînchipuit?
Răspunsul ne vine de la aceiaşi soldaţi de fier al falangelor trainide: Non multa, sed multum, şi răspunsul ne vine de la existenţe ca a lui Badea Cârţan, care nu pot cunoaşte înfrângerile. Un dor nestăvilită al originilor latine s-a trezit în ciobanul din culmile Făgăraşului, dovedind lumii că instinctul genezei istorice nu dispar din sufletul popoarelor.
Născut în anul revoluţiei, 1848, Gheorghe din Cârţişoara a ajuns, la vârsta juniei, cioban în rândul celor care străbăteau cele trei ţări româneşti pe ancestralele drumuri ale transhumanţei. Şi cum aici, în Transilvania noastră, domnea chiar atunci stupida tiranie austro-ungară, ciobanii aveau în subsidiar misiunea de a aduce din Ţară cărţi pentru obidiţii români din Dacia Superioară. Pe cărări doar de ei ştiute, prin locuri unde pasărea însăşi cânta mai cu sfială, departe de puterea jăndarilor, cartea românească îşi făcea drum în sute, apoi mii, multe mii de exemplare. Locul de pătrundere, de nimeni stabilit vreodată — se pare că nu era unul singur — a fost numit, simbolic şi baladesc, Vama Cucului. Gheorghe Cârţan a citit o carte din desagă, apoi zece, şi apoi mai multe, din ele i se limpezeşte geneza şi curgerea istoriei româneşti, şi astfel s-a născut pentru eternitatea naţională cărturarul Gheorghe Cârţan. Un cărturar a cărui viziune, activitate, conduită şi destin s-au plămădit din aspre trăsături de vigoare şi fanatism ţărănesc.
Un apostol înflăcărat al românismului, care, asemeni sfinţilor din vechime, îşi părăseşte rosturile pentru vecie, spre a-şi urma chemarea. Fulgerat de ideea gloriei străbune, pleacă la Bucureşti, iarna, unde doarme nopţi de-a rândul la picioarele statuii lui Mihai Viteazul. Era bine, acolo, în zăpada şi vântul Bărăganului, căci era în Ţară şi era fericit. Doar nişte gură-cască de pe la jurnale i-au tulburat înalta contemplare a trecutului, dar ciobanul din silhăria munţilor nu le-a băgat în seamă curiozitatea de muşte bâzâitoare. I-a căutat însă el însuşi pe cărturarii despre care citise prin cărţi, şi pe care îi socotea datori faţă de luminarea fraţilor din Transilvania. V.A. Urechia şi Grigore Tocilescu, Duiliu Zamfirescu şi Caragiale, Iorga mai ales, sunt fascinaţi de personalitatea făgărăşanului, căruia îi facilitează procurarea de cărţi cât mai multe cărţi pentru „fraţii de dincolo”. După Bucureşti urmează Iaşul, după un an urmează altul şi, încet, tenace şi fanatic, Badea Cârţan devine o imensă bibliotecă circulantă, destinată unui singur scop: „Să capete Ardealul învăţătură”. Iată ce scrie el însuşi despre întoarcerile sale din Ţară, totdeauna primăvara: „E o bucurie ca atunci când vin berzele. Ajunge vestea înaintea mea că Badea Cârţan a venit din Ţară, şi m-aşteaptă toţi”. Gloria omului se lăţeşte impresionant, pe cea mai temeinică filieră, a legendei. Badea Cârţan, un haiduc purtând în desagă arma tăioasă a ştiinţei. Apoi, într-o zi de martie a anului 1893, Gheorghe Cârţan devine un emoţionant personaj al Europei.
Convins că numai la Roma, în faţa Columnei Traiane, îşi va umple cu adevărat sufletul de revelaţia romanităţii neamului, a făcut timp de o iarnă drumul pe jos până la Roma, ca să se închine în faţa icoanei strămoşilor. Era primăvară exuberantă în Cetatea Eternă când ţăranul din Carpaţi, fără să se sinchisească de privirile curioşilor, s-a prosternat în faţa Columnei şi a presărat un pumn de ţărână amestecată cu boabe de grâu pe lespezile din faţa ei, drept prinos din partea „fiilor îndepărtaţi ai taichii Traian”. Dar Roma curiozităţii latine n-a scăpat fantasticul amănunt că un dac, coborât de aievea parcă din spirala basoreliefurilor Columnei, interoghează de zile în şir monumentul tăcut al lui Traian. Truda românului se transformă în triumf, Gheorghe Cârţan fiind invitat, primit şi chestionat de cele mai înalte personalităţi ale Italiei. S-a mai abătut apoi încă de două ori la Roma, tot pe jos, ultima oară făcându-şi intrarea triumfală în mijlocul Congresului orientaliştilor, care întrunea 700 de învăţaţi din 40 de ţări. I-a fost încredinţată misiunea de a depune o coroană de bronz la Columna lui Traian, din partea congresului, moment consemnat de toate ziarele Europei. Cu vorba scurtă, ruptă din cremenea Făgăraşilor, Gheorghe Cârţan a spus atunci doar atât: „Roma e mama noastră!”.
Haiducul cu cărţi în desagă a fost hăituit de către duşmanii neamului mai crâncen decât cei mai mari răufăcători ai vremii. Căci el năzuia departe — acolo unde, de fapt, am ajuns! — adică să strice graniţa de pe Carpaţi, care era pentru el o piedică nesuferită. „Aici, pe vârfurile munţilor, nu trebuie să fie graniţă — spunea el — căci şi dincolo de ei au locuit moşii şi strămoşii noştri, dacii şi romanii”. Sau, cu altă ocazie, se întreba cu indignare: „Cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării?” În 1903 Badea Cârţan e arestat de autorităţile maghiare, iar marele lui depozit de carte, cu sediul în mai multe locuri, confiscat. Inventarul e uluitor: 76.621 de volume s-au aflat numai în podul casei lui din Cârţişoara, sumă care ne poate da o idee despre numărul tuturor cărţilor trecute de el în Transilvania, timp de decenii… Ţăranul latin din Cârţişoara nu s-a sfiit să-l înfrunte chiar pe primul ministru al Ungariei, Tisza István, spre a-şi reclama dreptul la acest apostolat pe care i-l denegau duşmanii. Iată conţinutul momentului:
Primul ministru: (cu intenţia de a-l demasca) De unde sunt cărţile pe care le ai? De unde le-ai adus?
Translatorul Huszár Antal traduce conştiincios:
Gheoghe Cârţan: Am luat cărţile de unde au fost şi le-am dat celor care n-au avut. Ori ţi se pare faptă slabă să-l deştepţi pe cel din întuneric?
A fost odată un ţăran român care, ca sfinţii din vechime, a avut revelatia nobleţei neamului. Se numea Gheorghe Cârţan.
BADEA CÂRŢAN SAU REVELAŢIA LATINITAŢII
Priviţi dinspre Transilvania, munţii Făgăraşului apar întotdeauna ca un impresionant zid de cetate. Fie că sunt îmbrăcaţi în mantia zăpezii, şi atunci fantasmagorice penumbre roşietice se oglindesc din pereţii crenelurilor, fie că sunt îmbrăcaţi în mantia silvestră de vară, din care ţâşnesc spre cer aspre stâncării de creneluri. Văi învolburate urcă, între linişte şi foşnet umbros, către izvoarele pe care le străjuieşte vreun castel, fie în ruină ca Râşnovul, fie integru ca Branul, dar întotdeauna clădit mai cu seamă pe criteriile verticalului. Eşti pe culmea României, şi un adânc ecou din istorie te obligă să-ţi încui gândurile până la fiorul şoaptei. Insinuante sugestii îţi incită închipuirea, care se dezlănţuie cu uşurinţă în mediul favoritor al peisajului. Şi dacă firea ţi-este înclinată spre tenta hieraticului, poţi chema din adâncul vremii un aspru chip de cavaler valah din jurul lui 1300, ce-şi refuză cu dârzenie identitatea exactă. Pe aici, nu se ştie pe unde, a trecut poate Radu Negru Vodă în tărâmul dunărean, săvârşind întâiul descălecat din istoria medie a ţării. Iar duios şi elegiac dacă eşti, îl chemi din trecut pe badea Gheorghe din Cârţişoara, ciobanul care a cântat adânca doină a neamu-lui românesc din filele cărţilor. Marile exemplare omeneşti sunt unice şi de aceea nu-l pot asemăna pe Badea Cârţan cu nimic pe sfânta lume în afara lui însuşi. Iar el, Gheorghe Cârţan, este un luminos răspuns la întrebarea care a obsedat veacuri la rând minţile învăţaţilor — cu mândrie românească sau cu pizmă străină — cum a reuşit să se păstreze comunitatea, relativ puţină, răsădită de Traian la Carpaţi şi Dunăre, în mijlocul unor adversităţi de neînchipuit?
Răspunsul ne vine de la aceiaşi soldaţi de fier al falangelor trainide: Non multa, sed multum, şi răspunsul ne vine de la existenţe ca a lui Badea Cârţan, care nu pot cunoaşte înfrângerile. Un dor nestăvilită al originilor latine s-a trezit în ciobanul din culmile Făgăraşului, dovedind lumii că instinctul genezei istorice nu dispar din sufletul popoarelor.
Născut în anul revoluţiei, 1848, Gheorghe din Cârţişoara a ajuns, la vârsta juniei, cioban în rândul celor care străbăteau cele trei ţări româneşti pe ancestralele drumuri ale transhumanţei. Şi cum aici, în Transilvania noastră, domnea chiar atunci stupida tiranie austro-ungară, ciobanii aveau în subsidiar misiunea de a aduce din Ţară cărţi pentru obidiţii români din Dacia Superioară. Pe cărări doar de ei ştiute, prin locuri unde pasărea însăşi cânta mai cu sfială, departe de puterea jăndarilor, cartea românească îşi făcea drum în sute, apoi mii, multe mii de exemplare. Locul de pătrundere, de nimeni stabilit vreodată — se pare că nu era unul singur — a fost numit, simbolic şi baladesc, Vama Cucului. Gheorghe Cârţan a citit o carte din desagă, apoi zece, şi apoi mai multe, din ele i se limpezeşte geneza şi curgerea istoriei româneşti, şi astfel s-a născut pentru eternitatea naţională cărturarul Gheorghe Cârţan. Un cărturar a cărui viziune, activitate, conduită şi destin s-au plămădit din aspre trăsături de vigoare şi fanatism ţărănesc.
Un apostol înflăcărat al românismului, care, asemeni sfinţilor din vechime, îşi părăseşte rosturile pentru vecie, spre a-şi urma chemarea. Fulgerat de ideea gloriei străbune, pleacă la Bucureşti, iarna, unde doarme nopţi de-a rândul la picioarele statuii lui Mihai Viteazul. Era bine, acolo, în zăpada şi vântul Bărăganului, căci era în Ţară şi era fericit. Doar nişte gură-cască de pe la jurnale i-au tulburat înalta contemplare a trecutului, dar ciobanul din silhăria munţilor nu le-a băgat în seamă curiozitatea de muşte bâzâitoare. I-a căutat însă el însuşi pe cărturarii despre care citise prin cărţi, şi pe care îi socotea datori faţă de luminarea fraţilor din Transilvania. V.A. Urechia şi Grigore Tocilescu, Duiliu Zamfirescu şi Caragiale, Iorga mai ales, sunt fascinaţi de personalitatea făgărăşanului, căruia îi facilitează procurarea de cărţi cât mai multe cărţi pentru „fraţii de dincolo”. După Bucureşti urmează Iaşul, după un an urmează altul şi, încet, tenace şi fanatic, Badea Cârţan devine o imensă bibliotecă circulantă, destinată unui singur scop: „Să capete Ardealul învăţătură”. Iată ce scrie el însuşi despre întoarcerile sale din Ţară, totdeauna primăvara: „E o bucurie ca atunci când vin berzele. Ajunge vestea înaintea mea că Badea Cârţan a venit din Ţară, şi m-aşteaptă toţi”. Gloria omului se lăţeşte impresionant, pe cea mai temeinică filieră, a legendei. Badea Cârţan, un haiduc purtând în desagă arma tăioasă a ştiinţei. Apoi, într-o zi de martie a anului 1893, Gheorghe Cârţan devine un emoţionant personaj al Europei.
Convins că numai la Roma, în faţa Columnei Traiane, îşi va umple cu adevărat sufletul de revelaţia romanităţii neamului, a făcut timp de o iarnă drumul pe jos până la Roma, ca să se închine în faţa icoanei strămoşilor. Era primăvară exuberantă în Cetatea Eternă când ţăranul din Carpaţi, fără să se sinchisească de privirile curioşilor, s-a prosternat în faţa Columnei şi a presărat un pumn de ţărână amestecată cu boabe de grâu pe lespezile din faţa ei, drept prinos din partea „fiilor îndepărtaţi ai taichii Traian”. Dar Roma curiozităţii latine n-a scăpat fantasticul amănunt că un dac, coborât de aievea parcă din spirala basoreliefurilor Columnei, interoghează de zile în şir monumentul tăcut al lui Traian. Truda românului se transformă în triumf, Gheorghe Cârţan fiind invitat, primit şi chestionat de cele mai înalte personalităţi ale Italiei. S-a mai abătut apoi încă de două ori la Roma, tot pe jos, ultima oară făcându-şi intrarea triumfală în mijlocul Congresului orientaliştilor, care întrunea 700 de învăţaţi din 40 de ţări. I-a fost încredinţată misiunea de a depune o coroană de bronz la Columna lui Traian, din partea congresului, moment consemnat de toate ziarele Europei. Cu vorba scurtă, ruptă din cremenea Făgăraşilor, Gheorghe Cârţan a spus atunci doar atât: „Roma e mama noastră!”.
Haiducul cu cărţi în desagă a fost hăituit de către duşmanii neamului mai crâncen decât cei mai mari răufăcători ai vremii. Căci el năzuia departe — acolo unde, de fapt, am ajuns! — adică să strice graniţa de pe Carpaţi, care era pentru el o piedică nesuferită. „Aici, pe vârfurile munţilor, nu trebuie să fie graniţă — spunea el — căci şi dincolo de ei au locuit moşii şi strămoşii noştri, dacii şi romanii”. Sau, cu altă ocazie, se întreba cu indignare: „Cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării?” În 1903 Badea Cârţan e arestat de autorităţile maghiare, iar marele lui depozit de carte, cu sediul în mai multe locuri, confiscat. Inventarul e uluitor: 76.621 de volume s-au aflat numai în podul casei lui din Cârţişoara, sumă care ne poate da o idee despre numărul tuturor cărţilor trecute de el în Transilvania, timp de decenii… Ţăranul latin din Cârţişoara nu s-a sfiit să-l înfrunte chiar pe primul ministru al Ungariei, Tisza István, spre a-şi reclama dreptul la acest apostolat pe care i-l denegau duşmanii. Iată conţinutul momentului:
Primul ministru: (cu intenţia de a-l demasca) De unde sunt cărţile pe care le ai? De unde le-ai adus?
Translatorul Huszár Antal traduce conştiincios:
Gheoghe Cârţan: Am luat cărţile de unde au fost şi le-am dat celor care n-au avut. Ori ţi se pare faptă slabă să-l deştepţi pe cel din întuneric?
A fost odată un ţăran român care, ca sfinţii din vechime, a avut revelatia nobleţei neamului. Se numea Gheorghe Cârţan.
Cârţişoara, 10 septembrie 1975
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu