Falsificarea trecutului recent prin omisiune, minciună şi deformare. Cazul Mircea Dinescu

Istoria literaturii române contemporane

1941-2000

de Alex Ştefănescu

Mircea Dinescu (fragment)

„Dinescu dovedeşte în scurt timp că are vocaţie de supravieţuitor şi că ştie să-şi administreze viaţa (mai bine, de pildă, decât Nichita Stănescu, vedeta poeziei de atunci). Protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte. Invocaţie nimănui, 1971 (distinsă imediat cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), pentru ca apoi să îi găsească o sinecură – pitorescul post de portar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ocupat de poet (mai mult cu numele) în perioada 1972-1976.

Treptat, Mircea Dinescu devine un personaj de prim-plan al vieţii literare. «Veşnic tânăr şi ferice», aşa cum şi-l imagina Eminescu pe Alecsandri, dar şi nesupus, gata să înfigă pumnalul ironiei în oricine încearcă să-l supună vreunei constrângeri, el se înfăţişează ca o neverosimilă fiinţă liberă (Marin Preda) într-o lume a obedienţei şi resemnării. Are imens succes la întâlnirile cu publicul, dă autografe pe stradă admiratorilor, îl cucereşte/intimidează până şi pe Nicolae Ceauşescu, cu prilejul unei discuţii a acestuia cu scriitorii.

Între 1976-1982 este redactor la revista Luceafărul, iar între 1982-1989 – tot redactor, la revista România literară. Mutarea sa de la o revistă la alta se explică prin faptul că Luceafărul devenise între timp un instrument de propagandă naţionalist-comunistă, în timp ce România literară rămăsese o redută (fie şi asediată) a libertăţii de exprimare.

În 1988-1989, poetul pune în circulaţie trei texte incendiare, care atacă în mod explicit, în formule memorabile, dictatura comunistă. Este vorba de discursul Pâinea şi circul, rostit la un colocviu de literatură de la Academia de Arte din Berlinul de Vest în septembrie 1988, de un interviu acordat, în martie 1989, ziarului francez Libération şi de articolul Mamutul şi literatura, publicat, în noiembrie 1989, în cotidianul vest-german Frankfurter Allgemaine Zeitung. În felul acesta, el declară, practic, război autorităţilor comuniste, care trec imediat la represalii. Poetul este sechestrat la domiciliu şi i se interzice să mai publice. Cei care schiţează o timidă solidarizare cu el sunt, la rândul lor, supuşi unor sancţiuni.

Mircea Dinescu, considerat un fel de Statuia Libertăţii a românilor, este cel care apare la televizor în ziua de 22 decembrie 1989 şi anunţă, înecându-se de fericire, căderea dictaturii. În scurtă vreme, este cooptat în echipa care conduce provizoriu România, dar temperamentul său eruptiv şi plăcerea de a spune lucrurilor pe nume îl fac inaderent şi îl determină să se retragă. Ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, în perioada 1990-1993, poetul obţine, într-un stil impetuos, proprietăţi şi avantaje pentru scriitori.“

Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, articolul despre Mircea Dinescu, p. 841, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005

Falsificarea trecutului recent prin omisiune, minciună şi deformare

Citind aceste rânduri am avut senzaţia înecăcioasă că Alex Ştefănescu comentează o telenovelă în faţa unui auditoriu format din surdo-muţi, ba chiar mai mult, că distinsul critic a uitat – meduzat de imaginea de „statuie a Libertăţii“ a portarului-soldat fruntaş al Securităţii Române, că publicul-cititor, cel căruia îi sunt adresate aceste rânduri, este cel trăitor în România.

Informaţiile false, siropos-lacrimogene se succed cu o rapiditate uluitoare. Aflăm de exemplu că „protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte.“ Care protectori? Nu ni se spune. Putem bănui că sunt „unii puternici“, de vreme ce aveau o atât de mare trecere. În continuare textul curge cu furia unei cascade, dacă Alex Ştefănescu ar fi relatat o epopee aş fi înţeles, dar redă doar o biobibliografie excesiv romanţată a unui scriitor contemporan şi o face apelând la distorsionarea realităţii şi promovând false imagini.

Alex Ştefănescu cunoaşte cu siguranţă faptul că Mircea Dinescu a făcut armata la Securitate. În acest context devine inacceptabil ca, după 45 de ani de comunism, după ce o întreagă ţară a fost însângerată de noua putere comunistă impusă cu forţa de la Răsărit, să vină cineva, în anul 2000, şi să insinueze nonşalant că a face armata la Securitate era un mod „netraumatizant“, poate chiar nobil.

În continuare articolul conţine informaţii „după ureche“. Nu vom găsi indicată nici data când poetul-comunist Mircea Dinescu a fost acceptat ca membru plin al Uniunii Scriitorilor din România (conform statului U.S.R. ar fi trebuit să aibă un număr de minimum două cărţi publicate, dar deja ştim, desigur, din nou au intervenit „protectorii“!), nici data la care a intrat în Partidul Comunist Român, nici cea la care a devenit preşedinte al U.T.C. [din U.S.R.], nici cea la care a început să frecventeze cursurile Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu (şcoala de politruci), nici data la care a fost condamnat cu suspendare pentru atac asupra unui coleg de redacţie de la revista Luceafărul, Iulian Neacşu (Procesul judecându-se sâmbăta, zi liberă la tribunal, când în mod normal nu se judecă. Această situaţie s-a creat în urma intervenţiei tovarăşului Nicolae Croitoru, secretar P.C.R. cu propaganda al Municipiului Bucureşti care voia să „salveze“ reputaţia unui „viitor şef“, Mircea Dinescu fiind student la acea oră la Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu“. Sentinţa penală nr. 1439 a fost dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981 şi s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei).

Criticul Alex Ştefănescu ne anunţă doar că M. Dinescu „îl cucereşte/intimidează până şi pe Nicolae Ceauşescu, cu prilejul unei discuţii a acestuia cu scriitorii.“ (vedeţi şi poza de mai sus, în care, de cucerit ce era, N. Ceauşescu l-a transformat pe „fiorosul“ M. Dinescu în ziarist de casă. Poate dvs. reuşiţi să distingeţi emoţia de pe chipul tovului N. Ceauşescu, eu am remarcat doar poziţia devotat-umilă a studentului ştefan-gheorghist M. Dinescu.) O notă din Cartea Albă a Securităţii ne redă exact „cât de cucerit“ a fost N. Ceauşescu şi starea de spirit a unor scriitori după întâlnirea de la Neptun: „De exemplu Titus Popovici, Anghel Dumbrăveanu, Teodor Balş, George Bălăiţă, Eugen Barbu, Mircea Dinescu au spus scriitorilor aflaţi la vila Paltinul din staţiunea Neptun că sunt profund mişcaţi de aprecierile de care se bucură scriitorii în faţa conducerii, ca oameni ataşaţi, oricând gata să slujească patria şi poporul.“ [v. nota 129, p. 137, 1978].

Alex Ştefănescu ne mai anunţă gomos: „Mutarea sa de la o revistă la alta se explică prin faptul că Luceafărul devenise între timp un instrument de propagandă naţionalist-comunistă, în timp ce România literară rămăsese o redută (fie şi asediată) a libertăţii de exprimare.“ Din nou ne minte. După cum am spus deja mutarea s-a produs ca efect al acţiunii de „ciomăgire temeinică“ aplicată de numiţii Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran colegului lor de redacţie Iulian Neacşu. Ca urmare a acestei „manevre progresiste“, de „stârpire din rădăcini a naţionalismului“, Iulian Neacşu a avut nevoie de îngrijiri medicale serioase.

„Mult stimate şi iubite secretar general, dv. cu înţelepciunea binecunoscută, care sunteţi un mare conducător“

Cât despre bâlbâiala continuă a tovarăşului M. Dinescu citiţi şi câteva fraze din Cartea Albă a Securităţii, nota 459, 7 oct. 1988: „Împreună cu Aurel am stat la o aia mică, să avem o bază de pornire şi până la urmă văd că s-a rotunjit destul de bine, dar tocmai d-aia v-am... (nu termină). Problema era cum să ne adresăm, erau mai multe chipuri, la început la tovarăşul. /.../ Pe urmă, la comitete, pe urmă ne gândeam noi, pentru oamenii de bine, dar sună din România noastră. Am spus, către Marea Adunare Naţională a R.S.R., Consiliului de Miniştri şi C.C. al P.C.R., către tot ce e oficial, aşa. Ăsta-i un pretext de fapt. Trebuie să avem, aia... /.../

Am discutat azi la organizaţia de Partid, aşa, m-am ridicat la un moment dat şi am zis... /.../ Chiar azi am avut şedinţa de partid şi-am zis, «cer lămuriri în legătură cu situaţia colegei noastre Ana Blandiana». Zic, am auzit că din cauza unui pisoi pe care-l cheamă Arpagic, dle nu ştiu cum de destinul unui scriitor e în funcţie de un animal d-ăsta, dar eu, dle, dacă Ana Blandiana ar fi scris o poezie despre mine în care mă făcea «cotoiul Dinescu», eu îi mulţumeam public, dle. /.../ Am făcut, aceasta este un punct pe care l-am făcut la şedinţa de partid, s-a vorbit despre Ana Blandiana la organizaţia noastră de partid. /.../ Nu, că numeroase e greu acuma, că toţi sunt aşa, important e să fie buni, cu nume care sună la ureche. /.../

Eu l-am citit, era adresat şefului statului, eu i-am dat citire, a trecut pe la fiecare dintre noi, de la o chestie d-asta, aşa că asta a ajuns aşa: «Mult stimate şi iubite secretar general, dv. cu înţelepciunea binecunoscută, care sunteţi un mare conducător» ş.a.m.d. Păi văd, asta vreau să spun... (citează în continuare din scrisoarea înaintată conducerii superioare de partid şi de stat). Dau citire, se termină chestia asta, îl depun pe masă la Macovescu, o chestie, 90 de scriitori, cei mai importanţi, se ridică Mihnea Gheorghiu şi zice: «Tovarăşi, acum, când trupele sovietice fac manevre la graniţa României, noi încercăm să ne opunem deciziei partidului care ştie ce face dacă nu ştiu ce, că trupele sovietice», nu ştiu ce, şi-n pauză vine şi «ia aicea», deşi oficial am depus-o, aia! Dle, mi-a dat-o în mână, în pauză, în closet, şi-o am acasă, domnule.“ [Cartea Albă a Securităţii, pp. 394-408, nota 459, dosar nr. 11 119, vol. 7, f. 118-177, remarcaţi că „partidul“ este o prezenţă vie în sufletul „disidentului“ M. Dinescu, că acesta are mari probleme de exprimare, nefiind capabil să vorbească fluent, enunţurile sale fiind fragmentate şi aproape neinteligibile.]

Interviul acordat de M. Dinescu ziarului francez Libération a fost foarte mediatizat, cu toate că mesajul transmis nu era unul anticomunist ci unul „perestroikist“ [poate fi citit şi în Cartea Albă a Securităţii, nota 474, pp. 426-429]. M. Dinescu a făcut atunci şi unele afirmaţii şocante: „Nu ştiu dacă Gorbaciov e sau nu considerat un ţar bun de către popoarele de dincolo de Prut [enunţ subtil antiromânesc, să nu uităm că dincolo de Prut sunt în primul rând românii, de-abia dincolo de Nistru sunt acele „alte popoare“ – n.n.], dar pentru milioanele de oameni care au tăcut în umilinţă, zeci de ani, în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G. şi România, el este un vestitor de bine, un Mesia al socialismului“, „Zgândărirea în presa cotidiană a vechilor răni istorice, legate de convieţuirea în comun, nu vindecă, ci mai degrabă fatalizează presentimentele.“ ş.a.m.d. Tot în acel interviu M. Dinescu afişa o anume sfială în a ataca U.R.S.S.-ul, slăvea „miraculosul elixir cu eticheta de perestroika şi glasnost, capabil, pare-se, să învie cadavrul socialismului“ şi ataca „noile formule de faraonism nord-coreean“.

„Chiar în ziua apariţiei interviului acordat de Mircea Dinescu ziarului Libération, Alexandru Papilian, de la Paris, a angajat cu acesta o convorbire telefonică în care poetul, între altele, i-a spus: «M-a sunat acasă D.R. Popescu şi mi-a spus că mi s-a desfăcut contractul de muncă, deoarece am încălcat statutul nu ştiu care... Şi cu Horea împreună, într-un minut, aşa şi pe dincolo... Ce propui dumneata, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, ce zici de faptul acesta? Ce să fac acum eu; cu soţie fără serviciu şi cu doi copii? Mi-a zis că este o problemă foarte grea etc. Eu înţeleg să mă comport ca un om liber, pentru că asta este meseria mea – am replicat. Şi el mi-a spus că o să facă ceva la Uniunea Scriitorilor, în sindicat, deocamdată. Şi am dat o scrisoare deschisă, către D.R. Popescu. Înţelegi?... Cică mă întâlnesc cu ambasadorii. Înţelegi?... Cu ziarişti, diplomaţi. /.../» Alexandru Papilian a întrebat: «Există vreo lege care să-ţi interzică lucrurile astea?» La care Mircea Dinescu a răspuns: «Măi, există un decret... Există un decret, dar eu, dom'le... Meseria mea e libertatea. Materia mea primă e libertatea. M-am născut ca om liber, vreau să trăiesc liber şi vreau să mor ca om liber. Şi de-aia am intrat în partid, ca să mă port ca un membru de partid liber». În legătură cu interviul apărut în Franţa, între cei doi s-a purtat următorul dialog: Alexandru Papilian: «Am văzut, astăzi, cum îţi spun, interviul din Libération». Mircea Dinescu: «A apărut interviul în Libération?». Alexandru Papilian: «Da. Cu o fotografie mare, foarte frumoasă». Mircea Dinescu: «Da». Alexandru Papilian: «Ocupă aproape două pagini de ziar». Mircea Dinescu: «Aha! Sunt fotogenic?». Alexandru Papilian: «Eşti fotogenic. Cam trist. Dar eşti fotogenic...» Mircea Dinescu: «Tristeţea este meseria mea să ştii...» Convorbirea în speţă a fost transmisă de postul de radio France Internationale la 15 decembrie 1989, fiind înregistrată de serviciul specializat al Securităţii, în cadrul Buletinului Radio nr. 633.“ (D 10 966, vol. 6, f. 9-16) [Cartea Albă a Securităţii , p. 505].

Conversaţia telefonică dintre Al. Papilian şi M. Dinescu pare desprinsă dintr-o piesă de Caragiale, „personajul“ Dinescu emană impostură: „am încălcat statutul nu ştiu care... /.../ Măi, există un decret... Există un decret, dar eu, dom'le... Meseria mea e libertatea. Materia mea primă e libertatea. /.../ Şi de-aia am intrat în partid, ca să mă port ca un membru de partid liber. /.../ Tristeţea este meseria mea să ştii...“.

Grigore Caraza: „ nicio clipă nu m-am gândit să-mi cumpăr libertatea vânzându-mi conştiinţa, vânzându-L pe Dumnezeu sau vânzându-mi neamul. /.../ Am primit o condamnare politică de 47 ani, singura vină fiind aceea că am făcut legământ de iubire cu patria mea creştină şi străbună. La prima arestare, în 1949, primul gând a fost că va trebui să fac închisoare pentru un ideal al meu, Basarabia şi nordul Bucovinei, pentru că sunt ale noastre, pentru că am cântat Deşteptă-te române! şi Hora Unirii pentru că am gândit şi simţit româneşte.“

Ce diferenţă imensă între aceste rânduri semnate de un mare român, Grigore Caraza, şi enunţurile pompoase ale lui Mircea Dinescu!

Înţelegeţi, domnule Alex Ştefănescu? Pentru noi nu P.C.R.-istul Mircea Dinescu este „un fel de Statuie a Libertăţii“, pentru noi, Oamenii Adevăraţi, Oamenii Veşnic Vii, Oamenii care au scris istoria României sunt martirii neamului românesc, cei morţi pe front sau în temniţele comuniste, cei mulţi, necunoscuţi în veci, cei care au sfinţit cu trupul lor pământul acestei ţări şi care au înnobilat cu sufletul lor conştiinţa acestui popor.

Accesaţi şi:

• Nicolae Manolescu: elogiator al lui Marx şi Iliescu (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/nicolae-manolescu-elogiator-al-lui-marx.html)
• Ana Blandiana. Slavă veşnică lui Lenin (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/sub-zodia-proletcultismului-ana.html)
• Scriitorii „omagişti“ (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/uniunea-scriitorilor-din-romnia-omagiu.html)
• ROMÂNIA – 1989. Cronica unor evenimente anunţate (http://civicmedia.ro/acm/index.php? option=com_content&task=view&id=764&Itemid=1)
• Mircea Dinescu: autoportret în tuşă marxist-leninistă (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-autoportret-in-tusa.html)