„Sufletul este copie a cerului, pentru că în acesta locuieşte Domnul“

PERSONALITATEA PILDUITOARE A SFÂNTULUI VASILE CEL MARE
(330-379)

Întreit este praznicul de 1 ianuarie în Biserica Ortodoxă:

– Aducerea la Templu a Pruncului „Dumnezeu adevărat şi om adevărat“, când i se dă numele de Iisus, adică Mântuitor, şi este tăiat împrejur după rânduiala Legii iudaice;

– Anul Nou (civil) cu care prilej, după terminarea slujbei, preoţii şi credincioşii se roagă prin slujba numită Te-Deum, mulţumind lui Dumnezeu pentru binefacerile din anul trecut şi cerându-i ajutorul pentru anul care începe;

– Citirea rugăciunilor Sfântului Vasile cel Mare, când preoţii, în genunchi, de asemenea şi poporul, citesc rugăciunile, implorându-se mila lui Dumnezeu pentru toţi cei bolnavi la suflete şi la trupuri.

– Dumnezeu a rânduit ca acest Sfânt să se săvârşească la începutul anului civil, când abia intrase în al cincizecilea an de viaţă, ca această prăznuire să ne prezinte cea mai completă pildă de trăire şi de lucrare, înfăptuită de Hristos-ul cel din el, a „Cărui minte o avea“ şi-n a cărui fire nu mai trăia omul din el, ci „Hristos trăia“ şi lucra prin el.

Vede lumina zile, se formează, activează şi dă roade în vremuri de mare încrâncenare între păgânismul muribund şi agresiv şi între creştinismul abia scăpat de aproape trei secole de prigoane din partea Imperiului roman. În disperare, satana a căutat să racoleze înalte feţe bisericeşti, dar lipsite de adevărată credinţă şi mai ales de smerenie, care au născocit că Logosul cel Întrupat nu este Fiul lui Dumnezeu, ci o primă creatură, mai presus de toate creaturile. Sinodul întâi ecumenic (325) demolează această blasfemie, dar coardele ei întinse în Răsăritul creştin continuau să vieze, să îmbrace întrucâtva forme creştine şi să amăgeasca masele credincioşilor. Mai mult, fiii împăratului Constantin au îmbrăţişat aceste erezii, iar un nepot al acestuia, împăratul Iulian, zis Apostatul, a prigonit creştinismul, ca să revigoreze păgânismul şi să reinstaureze pe zei, folosind şi forme creştine. Ereziile semiariene tindeau acum să afecteze şi dumnezeirea Sfântului Duh, spunând că şi Sfântul Duh este o creatură. Bisericile locale ale Răsăritului erau mereu învrăjbite ceea ce face pe Ierarhul Vasile să scrie Sfântului Atanasie de Alexandria ca să mijlocească la Episcopul Romei pentru a le împăca, căci acolo nu erau discuţii teologice, înalte ca în lumea orientală, stăpânită de dialectica elină. Pe lângă aceasta, păgânii treceau la creştinism în masă, dar mulţi din bogaţi rămâneau cu moravurile lor hrăpăreţe, ceea ce ducea la diferenţe sociale insuportabile. Viaţa pustnicească din Egipt venise şi în Asia Mica, dar o parte din pustnici au căzut în extrema rigorismului, stricând şi familia şi obiceiurile creştine, căutand să-i înregimenteze pe toţi în conduita lor extremistă. Un Sinod din Gangra însă pune capăt acestei erezii, iar Sfântul Vasile procedează îndată după acestea, la reorganizarea monahismului, dându-i o orientare după Sfânta Scriptură a Noului Testament, mergând la o apropiere foarte mare de viaţa comunitară a creştinilor din lume şi a celor din mănăstiri, punând chinoviile monahale şi pe mulţi din călugări în slujba comunităţilor creştine laice. Pentru toate aceste rodnice activităţi practice, Sfântul Vasile a fost considerat „Un roman printre greci“, căci se stie că romanii apuseni excelau în cele practice pe când elinii (grecii) în filosofare.

De aceea, cine adânceste istoria şi frământările de atunci de la începutul dezrobirii creştinismului (secolele IV şi parte din V) şi le compară cu ceea ce se petrece la noi în ţările Ortodoxe, care am fost siliţi să hibernăm religios sub păgânismul şi ateismul comunist, acela poate constata multe asemănări, mai ales în curgerea istoriei acestor ţări după eliberarea de sub întunericul bolşevic şi ateu.

Or atunci în sec. al IV-lea asistăm la un păgânism care tot credea în puteri divine şi se temea de ele, aducându-le jertfe, ceea ce a făcut pe unii apologeţi să numească pe astfel de păgâni, „creştini înainte de creştinism“. Acum însă noi ortodocşii suntem ţinta şi oarecum prada concepţiilor apusene ale păturilor de vârf care au apostat de la creştinism, au trecut de câteva secole la secularism, iar în prezent se duce o luptă înverşunată, uneori tacită, dar în apogeul ei vizibilă, împotriva Ortodoxiei în special şi a creştinismului, cu puternice rădăcini în primul mileniu, în general.

Se încurajează tot ceea ce duce la prăbuşirea creştinismului vechi şi la unirea tuturor într-o religie nouă (New Ages) „era cea noua“, care este, în mod cu totul vizibil, anticreştină.

Priviţi legislaţiile apusene, ca să dau un exemplu elementar: în orice ţară europeană sau americanănu pot intra în parlament şi să legifereze, dacă nu au un prag de 3 sau 5%. Pe când în ceea ce priveşte fracţiunile religioase din România, chiar dacă au doar câţiva membri, au drepturi depline în a formula pretenţii şi a li se da ca şi celor al căror număr este aproape majoritar, în cazul nostru de 20 milioane de ortodocşi. Este o logică şi o aplicare a legilor statului de drept cu totul nedreaptă, numai ca să poată distruge confesiunile majoritare şi prin aceasta fiinţa neamului şi a Bisericii noaste bimilenare.

În această de neînvins dilemă, nouă creştinilor ortodocşi, care nu suntem apăraţi de oamenii politici care ne conduc, căci li se întinde momeala: „Toate (bogăţiile) acestea ţi le voi da ţie (ţara), dacă vei cădea înaintea mea şi mi te vei închina“ (Mat. 4, 9). Iar cei mai mulţi dintre politicienii aleşi de marea masă, cad şi se inchină „Stăpânului acestei lumi“. În acelaşi timp însă marea masă se afunda şi mai mult în sărăcie.

În faţa acestui dezastru moral şi spiritual, nouă celor care ne străduim să fim creştini şi să supravieţuim, nu ne rămâne decât ca păstorii noştri laici şi bisericeşti să-l imite pe Sfântul Vasile şi pe alţi sfinţi în trăirea şi activitatea lor, turma cea cuvântătoare urmându-i, ca astfel să-l facem pe Dumnezeul cel adevărat să se milostivească spre noi, să îmblânzească pe cei ce ne asupresc financiar, să-i aducă la conştiinţa romanităţii lor şi a străbunilor lor, că aşa să nu ne înghită adâncul, şi cel propriu şi cel figurat.

Bunicii din partea tatălui şi a mamei acestui sfânt erau de neam nobil; creştini, pribegind prin munţi în timpul prigoanelor, sau suferind martiriul. Revenind în viaţa socială, erau „pilde de virtute, propovăduitori prin fapte“ ai învăţăturii creştine, profunzi trăitori ai creştinismului, deşi încă într-o lume păgână. Pildă şi celor culţi şi celor înstăriţi de astăzi, care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, ca aceştia să nu se lase pradă celor cu concepţii păgâne, cu credinţe creştine alterate şi cu duhul lumesc al secularismului, ci să-i îndemne şi mai mult la integrarea în Hristos-ul cel adevărat, în cunoaşterea şi în practicarea adevăratei vieţi creştine. Cinste celor ce au pribegit prin munţi şi cu dreapta credinţă au suferit în timpul invaziei bolşevice şi comuniste, împotrivindu-se astfel acestora.

Vasile, tatăl viitorului Vasile, avocat şi retor, cunoscut de toţi ca „profesor obştesc al virtuţilor“, s-a căsătorit cu Emilia, fiica de martir, şi au avut nouă copii, cinci băieti – toţi sfinţi – şi patru fete, una sfântă monahie. Şi intelectualii noştri şi ceilalţi creştini să urmeze acestor sfinţi, atât tăticii şi mamele să aiba copii cât le dă Dumnezeu şi să-i crească spre a fi buni creştini şi buni români, punându-se astfel stavilă avorturilor şi modei intelectualilor şi bogaţilor de a avea numai unul sau doi copii.

În vremea aceea şcoala era păgână. De aceea elevi, ca Sfântul Vasile şi alţii, contemporani cu el, învăţau credinţa şi virţutiile creştine în familie, de la mame şi bunici. Dar se documentau şi mai mult în credinţa şi trăire, mergând duminica la biserică, unde ascultau slujbele, citirile, predicile, se spovedeau şi se împărtăşeau fiind catehizaţi special. Să ia exemplu şi părinţii de astăzi, instruind pe copii şi în familie, dar mai ales ducându-i la biserica duminică, spre a asculta slujbele, a cânta şi ei, a se împărtăşi. Iar preoţii să organizeze catehizări la nivelul copiilor, dovedind prin fapte că şi ei trăiesc cele predate copiilor.

Tânărul student Vasile cu prietenul său Grigorie, la Atena cea cu profesori păgâni şi cu programa structurată de veacuri pe filosofia şi religia păgână, au învăţat mai bine decât mulţi alţii, dar n-au încetat a merge la biserică pentru sporirea în cunoaşterea şi trăirea creştină. Mărturisesc ei că au cunoscut doar „două drumuri: unul care ducea la dascali, iar altul la biserici“. Mai mult, ei, ca nişte albine harnice şi înţelepte, au adunat din florile concepţiei păgâne mierea şi polenul vieţii celei după legea firii şi a împreunat-o cu concepţia şi trăirea creştină, punând temeiuri raţionale şi filosofice învăţăturii şi trăirii în Hristos.

La fel trebuie să facă şi elevii de liceu şi cu deosebire studenţii care învaţă materii pur laice, fără referire la Dumnezeu, să adune tot ceea ce este ziditor trăirii şi cunoaşterii creştine, neglijând nici o clipă ducerea la biserică pentru învăţătură, savurarea slujbelor, spovedaniei şi împărtăşirii. Este foarte folositor ca unii preoţi să-i instruiască special, cum a început să se facă la unele biserici. Ce vom spune de elevii şi studenţii teologi, care vor trebui educaţi în aşa fel, cum sunt formaţi elevii şi studentii din şcolile militare, căci aceşti teologi vor fi instructorii şi întâistătătorii parohiilor, mai ales în războiul cel nevăzut cu forţele Stăpânitorului acestei lumi. Iar profesorii (profesoarele) de religie trebuie să ducă duminica elevii la biserică, fiindcă aici este laboratorul cel duhovnicesc. Şi mai ales să nu neglijeze a-i duce la spovedit şi la împărtăşit în cele două posturi mari. Este desigur datoria celor însărcinaţi din partea Bisericii noastre cu organizarea şi supravegherea acestora intru tot necesare activităţii spirituale.

Doctor în ştiinţă, retorică şi medicină, Sfântul Vasile şi prietenul său Grigorie s-au întors în ţara lor dragă, deşi au fost rugaţi să rămână la Atena ca profesori şi au predat câtva timp retorica şi avocatura, dovedindu-se adevăraţi dascali. Tot asemeni să facă licenţiaţii şi doctorii noştri din orice disciplină iubindu-şi ţara şi poporul lor, să se întoarcă pe plaiurile natale, ridicând confraţii şi dăruindu-li-se lor.

Tinerii Vasile şi Grigorie au optat pentru viaţa monahală, iar Vasile, după ce a vizitat marile obşti călugăreşti din tot Orientul creştin, a temeluit viaţa monahală pe cca. 1500 de texte neotestamentare, a dat rânduieli şi a organizat viaţa monahală, infuzându-i durabilitatea până astăzi. El a pus bazele solide ale vieţii de obşte monahale cu activitate de dăruire şi către confraţii lor mireni. Tot astfel să facă şi astăzi, în primul rând ierarhii locului ca stareţi de drept, şi apoi stareţele şi stareţii mănăstirilor, stârpind orice nucleu de viaţă de sine (idioritmice) şi de retragere în pustie sub pretextul desăvărşirii, dar în fond fugind de disciplina vieţii de obşte. Tot la fel, precum Vasile, ca monah şi apoi ca episcop, care ducea viaţă de obşte ca toţi monahii, de asemenea şi stareţii şi stareţele mănăstirilor de astăzi, chiar înşişi episcopii, ca monahi să nu se deosebească în trai şi în viaţă de păstoriţii lor, ci să fie egali în toate cu cei din monahism.

În mănăstirile Sfântului Vasile ca şi ale Sfântului Pahomie se primeau şi copii pe care părinţii sau rudele îi aduceau spre a fi educaţi. La majorat erau cercetaţi (unii în faţa episcopului), dacă vor şi dacă sunt vrednici să rămână în mănăstire, dar cu avizul părinţilor. Şi aşa pe unii îi primeau şi-i călugareau, iar ceilalţi îi eliberau în lume unde deveneau buni şi foarte buni creştini. Tot aşa s-a întâmplat şi la noi până în 1958, unde în mănăstirea Bistriţa de Vâlcea erau primite copile orfane, de la grădiniţă până la terminarea liceului, bine educate şi apoi lăsate să plece în lume, iar cele care voiau deveneau monahii, unele studiind mai departe.

Şi acum, în noile seminarii – licee – monahale sunt acceptaţi şi tineri sau tinere care să înveţe, unele persoane rămânând în mănăstiri, altele mergând în lume spre a-şi desăvarşi cultura şi a fi de folos Bisericii.

Sfântul Vasile, ca şi toţi sfinţii ierarhi din acea epocă de aur, au luptat cu mult succes împotriva ereziilor (sectanţii de astăzi), curentelor orientale şi neoplatonice, ba chiar şi a schismaticilor, care înaintau oarecum paralel cu creştinismul cel adevărat, ca să ademenească poporul. Şi aceşti sfinţi au reuşit. Tot la fel să facă şi toţi cei sfinţiţi sau în funcţii de conducere ai unităţilor bisericeşti, de la parohie şi mănăstire până la eparhie, să fie bine pregăţiti şi documentaţi şi să acţioneze împotriva acestor denominaţiuni religioase, străine de duhul Ortodoxiei străbune.

Lupta să fie cu arma cuvântului, dar mai ales cu pilduitoare trăiri de înaltă spiritualitate cu adevărat patristică, căci aceasta este posibilă şi celor cu studii şi marii mulţimi de credincioşi. Să facă ceea ce va învăţa mai târziu Sfântul Ioan Gura de Aur:

„Fii şi tu credinciosule de rând, un apostol (cu atât mai mult cei hirotoniti spre a păstori). Dacă nu poţi să aduci zece la Hristos, adu unu, iar dacă nu poţi nici unul, atunci nu scandaliza pe nimeni (prin reaua ta purtare) ca astfel tot îi câştigi pe unii“.

Şi Sfântul Vasile şi alţi Sfinţi Părinţi ierarhi, consecvenţi poruncii „cel ce va face şi va învăţa mai mare se va chema în împărăţia cerurilor“ (Ioan 15, 10), învăţa ca orice creştin (mirean, monah) „trebuie să împlinească integral poruncile. Dacă această împlinire n-ar fi necesară în scopul mântuirii, nu s-ar fi scris toate poruncile, nici nu s-ar recomanda păzirea tuturor necondiţionat“.

Acest deziderat poruncit trebuie să-l avem strict în vedere noi, cei care călăuzim sufletele noastre şi povăţuim turmele cele cuvântătoare, că şi noi în acestea să împlinim toate poruncile potrivite cazurilor pe care le rezolvăm şi sarcinilor în aceste domenii. „Trebuie (aşadar), recomandă Sfântul Vasile, o luptă continuă ca nici cel mai neînsemnat punct din câte s-au poruncit să nu se lase la o parte, ci toate să le facem cum am primit porunca“.

O altă grijă, obsesivă chiar a acestui „Mare Dascal“ era de a păstra unitare comunităţile credincioşilor şi cele monahale. Pentru aceasta ia ca temei pe Apostolul Pavel (Rom. 12, 6) şi învăţa: „nefiind unuia cu putinţă să primească toate darurile spirituale, ci Duhul dându-i-se fiecăruia după măsura credinţei sale, în comunitatea vieţii darul fiecăruia devine comun celor ce formează societatea. În consecinţă acela care primeşte un dar din acestea nu-l are pentru sine mai mult decât pentru ceilalţi. De aceea preotul, în comunitatea păstorită, stareti în mănăstiri, ierarhii în întinsul eparhiilor, fiecare din aceste categorii la locul de păstorire se împartaşeste de darul tuturor şi toţi de al lui. De aici necesitatea ca această dăruire reciprocă să nu fie împovărată de amestecul lui mamona (banilor), căci zice: „În dar aţi luat în dar să daţi“ (Matei 10, 8). Se constată că acest amestec al lui mamona strică de cele mai multe ori unitatea sfintelor comunităţi, de care răspund în faţa lui Dumnezeu înşişi pastorii respectivi.

În timpul unei secete cumplite în Capadocia, pe când Sfântul Vasile era preot, ajutând pe bătrânul său ierarh, a fost o secetă cumplită, descrisă de însuşi sfântul într-o omilie specială. Bogaţii îşi zăvorâseră hambarele, deşi erau şi ei creşini. Inima li se împietrise. Sfântul preot pune la dispoziţia comunităţii ameninţată avutul său personal, este în mijlocul cetăţenilor predicând, dând, încurajând ţi ofensând pe cei bogaţi. Aceştia şi-au deschis inimile, odată cu ele şi hambarele.

Aşa puterea cuvântului însoţită de exemplul personal, a salvat credincioşii de la pieirea prin infometare. Astăzi, când şi la noi se moare de foame, când sunt sleiţi de puteri unii dintre bătrâni şi copii etc., chipul şi acţiunea Sfântului Vasile ar trebui să se imprime în toţi cei care conduc spiritual comunităţile creştine ale ţării, fiecare din treapta lui preoţească, prin exemplul lor întâi, să descuie inimile celor îmbogăţiti (indiferent prin ce mijloace au agonisit averea) şi să-i determine a îndestula pe cei ce suferă, măcar „cu fărimiturile ce curg de la îmbelşugatele lor mese“. Cred că mulţi din cei avuţi ar sări în ajutorul celor flămânzi şi goi, văzând dăruirea păstorilor sufleteşti, stăruinţa şi mai ales corectitudinea şi sfinţenia vieţii acestora.

Cu daniile acestor bogaţi ai Cezareei Capadociei, cu ce mai avea însuşi Marele Vasile ca ierarh şi din moştenirea părintească, administrând el personal, s-a zidit acel mare aşezământ de binefacere, Vasiliada, despre care Sfântul Grigorie Teologul, în discursul funebru rostit la sicriul Marelui Sfânt Vasile, spunea, arătând cu mâna: „Priviţi noua cetate alăturată, opera lucrării Sfântului Vasile şi dania celor convinşi de el…“ Acolo în Vasiliada erau tot felul de săraci, de toate vârstele, care învăţau şi meserii, ca să producă, trăiau viaţa de sfinţenie, căci toţi cei care-i slujeau erau călugari aduşi din mănăstiri. Acolo erau trataţi creştini, eretici, evrei şi păgâni.

După modelul acesteia, următorii mari Sfinţi Părinţi au înfiinţat astfel de aşezăminte de binefacere. Şi noi, Biserica slujitoare de astăzi, de la oraşe şi de la sate, cu toate lipsurile de care suntem apăsaţi, este necesar să imitam pe Sfântul Vasile, dacă nu în amploarea aşezământului său, măcar în măsura necesităţilor din localitătile respective, ca astfel să dovedim că suferim cu poporul când acesta suferă şi ne bucurăm cu el când el se bucură, cum recomanda Sfântul Grigorie Teologul. Ce mult s-ar bucura Dumnezeu şi mai ales săracii lui, dacă în localităţile mai mari ar lua fiinţă astfel de aşezăminte!

Pe lângă cele arătate, Sfântul Vasile are şi o înrudire cu străromânii noştri, de după jumătatea sec. al III-lea. Atunci goţii năvălesc în Capadocia şi iau ostateci cca. 100.000 de persoane, familii cu copii, având în frunte şi preoţi; ocolind de-a lungul Mării Negre, îi aşeaza la cotul Carpaţilor, unde exista populaţie daco-romana (străromâni). Capadocienii de pe meleagurile noastre au ţinut mereu legătura cu cei din patria lor de obârsie, căci erau din acelaşi imperiu. Când Sfântul Vasile consolidează monahismul reorganizat de el însuşi, trimite misionari şi la consangenii lui aduşi aici cu mai bine de un secol în urmă.

Sfântul însuşi ne aminteste de acel „Fericit Eutihie“, un preot călugăr care a propovăduit aici şi a înfiinţat mănăstiri misionare, cu rânduiala vasiliană. Aceste mici oaze, cu toată vitregia vremurilor, au fiinţat aici sub forma de mici schituri retrase în munţi. Când în a două jumatate a sec. al XVIII-lea, doi membri ai unei obşti monahale din Ucraina – viitorul staret Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie de la Neamţ – fug din Ucraina, bântuită de uniaţii catolici, ei coboară de-a lungul Carpaţilor unde erau deja mănăstiri puternice, se opresc însă la cotul Carpaţilor, găsind aici pustnici şi monahi, cu adevărat după Sfinţii Părinţi. Erau vechii vasilieni.

De la aceştia capătă ei adevărata trăire monahală chinovită. Plecând amândoi şi cu alţi ucenici la Sfântul Munte întru căutarea a şi mai mult, au găsit acolo o criză spirituală, încât Cuv. Paisie s-a retras cu calugării lui într-un schit şi a rânduit viaţa aşa ca la cotul Carpaţilor. Cu acest grup vine în Ţara Românească pe meleagurile de formare spirituală şi apoi se duce la Dragomirna, asezându-se definitiv la Neamţu şi Secu. Aici traduce asceticele Sfântului Vasile cel Mare, unele păstrându-ni-se numai în manuscris, altele şi tiparite.

Orice regenerare a monahismului românesc s-a facut pe parcursul istoriei, de exemplu sub Mihai Viteazul la 1600, sub Miron Barnovschi in (1626), acesta s-a referit tot la pravila Sfântului Vasile.

Cea mai mare reducere a monahismului la stilul vasilian a fost cea făcuta de Patriarhul Justinian prin Regulamentul monahal din 1952, reluat şi în cel după care se conduc mănăstirile românesti astăzi.

N-am fi ştiut nimic direct, de această înrudire spirituală (oarecum şi de sânge) dintre neamul nostru şi cel al Sfântului Vasile, dacă din a doua jumătate a sec. al IV-lea nu ni s-ar fi păstrat corespondenţa privind moaştele Sfântului Sava Gotul martirizat prin înecare în apa Buzăului la 327 şi ale cărui moaşte le-a cerut Sfântul Vasile căci, după strămoşii lui, acest martir-călugar, cantor, era din neamul celor deportaţi odinioară sau din monahii trimişi ca misionari.

Sciţia Mică însăşi avea ca guvernator pe Iunius Soranus, „un nepot“ de-al Sfântului Vasile. Mai mult, după înfiinţarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei, mitropolitului primat al Ţării Românesti era denumit „Locţiitor al Cezareei – Capadociei“.

Aşadar, slujitorilor străvechii noastre Biserici Ortodoxe Române, să ne fie Sfântul Vasile cel Mare modelul de urmat, al cărui chip duhonicesc şi arhieresc să ni se imprime în suflete şi să vădească în activităţile noastre mântuitoare.

De asemenea şi cinul monahal şi credincioşii în general să nu se lase momiţi de cei ce spun că-i învechită concepţia acestor Sfinţi Părinţi. Nu este, căci „Hristos şi ieri şi azi şi în veci acelaşi“ zice inspirat de Dumnezeu Apostolul. Marea obşte a credincioşilor ortodocşi români, în frunte cu păstorii ei să-si modeleze viaţa după învăţătura şi trăirea atât a Sfântului Vasile cât şi altor Sfinţi. Ca astfel să fim făclii în întunecare şi cetăţi de lumină. Ca „să lumineze celor ce au ajuns în întuneric şi în umbra morţii“ şi „vadă oamenii faptele noastre cele bune şi să slăveasca pe Dumnezeu“.

Arhim. Dr. Ioasaf Popa, Glasul Bisericii, nr. 1-2/2000, pag. 76-84