Sunetul Libertăţii

+++++ Radu Gyr

Basarabie robită

Din Bugeac până ’n Hotin,
bubă neagră şi venin.
Din Orhei până’n liman,
junghi şi ţeapă de catran.
Cerul supt, cu şolduri slabe,
stă’ntr’o rână pe cocioabe.
Zarea zace ’nvineţită
ca o piele tăbăcită.
Mlaştinile, în pustie,
fumegă otravă vie.
Putrezi, racii şi răspării
pe sub secetele ţării.

Luna pare ştreang şi cange, –
soarele, pe picioroange...
Iese Foamea’n drum oloagă,
răşchirată pe mârţoagă,
şi cum horcăe, beteagă,
la oblânc, într’o dăsagă,
sună numai căpăţâni
şi ciolane de rumâni.

Iese Foamea’n drum jegoasă,
luna-i stă pe umeri coasă.
Când rânjeşte,
pârjoleşte,
şi când geme,
ca’n blesteme,
vine molima – strigoiul –
ca să joace ţonţoroiul.

În amurg, ’naintea porţii,
văduvele-şi chiamă morţii.
La răspântii, ca besmeteci,
plâng orfanii, trenţe, peteci,
umbre de sperietori
pentru corbi şi pentru ciori.
La răscruci,
bătrâni năuci
scuipă scrum, oftează tuci,
îşi fac cruci
şi trec năluci...

Gem căruţe spre Tighina
cu oftica şi neghina.

Foame... pielea stă pe oase
ca o scoarţă viermănoasă.
Foame... pântecul se suge,
prins de şiră cu belciuge.
Foame... cleiul mâinilor
lins de limba câinilor.

Apele din Cogâlnic
înghit stârvuri de calic,
dar la praznic venetic
joacă luna din buric...

Ghiare lacome, de ciumă,
prind oftatul şi-l sugrumă,
şi pe drumuri lungi de brumă
smulg troiţele din humă.
Sub harapnice cu sfârcuri
cad bisericile’n smârcuri.
Strâmb, prin şanţuri cu nămoale,
numai cântecul de jale
mai cutează să rămâie
împăiat ca o momâie...
Peste viaţă, peste ţară,
boleşniţa ca o fiară,
iar de-a lungul şi de-a latul
veneticii ca bubatul...

Uite, ghiara hrăpăreaţă
cum ne’nfulecă din viaţă,
şi ne fură soarele,
sângele, hambarele,
ziua, dimineţile,
cerul şi fâneţile, –
şi ne lasă,
si ne lasă
numai foame şi pucioasă
şi luna rânjind, cleioasă,
lângă geam proptită’n coasă...

Foamea

Parcă de veacuri, parcă de cinci ani
n’am mai prânzit, n’am mai şezut la cină.
Parcă de veacuri, parcă de cinci ani,
am suge fier, am roade bolovani,
am hăpăi moloz şi rogojină.

În foamea noastră vâjâie păduri,
se cască mări, se surpă munţi din coame.
În foamea noastră vâjâie păduri,
şi parcă din străbuni sau din scripturi,
de la’nceputul lumii ne e foame.

Ziua pândim cu nările în vânt
năluca unui abur de mâncare.
Ziua pândim cu nările în vânt,
poate din cer, din iad, sau din mormânt,
or să ne-arunce resturi ca la fiare.

În bezna nopţii ne visăm strigoi,
că ne-ospătăm din câte-un hoit fierbine.
În bezna noptii ne visăm strigoi,
dar numai moartea rupe hălci din noi,
ea singură înfulecă morminte.

Imn morţilor

Morminte dragi, lumină vie,
sporite’ ntr’ una an de an,
noi v’ auzim curgând sub glie,
ca un şuvoi subpământean!

Aţi luminat cu jertfe sfinte
pământul, până’ n temelii,
căci arde ţara de morminte,
cum arde cerul de făclii.

Ascunse’ n lut, ca o comoară,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma’n ţară,
vă regăsim mereu în noi!

De vi s-au smuls şi flori şi cruce
şi dacă locul, nu vi-l ştim,
tot gândul nostru’n el v’aduce,
îngenuncheri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane.
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
noi am facut din voi icoane,
şi vă purtam pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrima de sânge,
ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu! Neamul nostru nu vă plânge,
ci se cuminecă prin voi.

+++++ Valeriu Gafencu

Mi-s ochii trişti

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.
Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

Trăiesc flămând

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie
Frumoasă ca un crin din Paradis.
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.
Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
şi-mi primeneşte sufletul de zgură:
Atunci Iisus de mine mult se-ndură,

Refren:
Nu plângeţi că mă duc de lângă voi,
Sau c-o să fiu zvârlit ca un gunoi,
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.
Sub crucea grea ce mă apasă sânger,
Cu trupu-ncovoiat din cer coboară-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Mă plouă-n taină razele de soare
M-adapă Iisus cu apa vie,
Grăuntele svârlit în groapa-nvie
Cu viaţa îmbrăcat-n sărbătoare,
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

„Potirul florii e o-mpărăţie“

Libertatea este o valoare individuală, fiecare individ accede la atâta libertate câtă poate suporta, cred că fiinţa umană este înzestrată în mod natural cu o aspiraţie către libertate, formele şi alchimia „neagră“ prin care această stare se poate altera îmi scapă şi chiar dacă le-aş înţelege pe deplin tot nu le-aş aduce în discuţie acum, aici doresc să evidenţiez latura luminoasă pentru că aceasta ar trebui să ne fie călăuză şi nu acea parte tenebroasă a lumii.

Ştim din istoria recentă că cei care generează Răul nu au nicio stavilă, că nicio măsură nu mai este prea mare atunci când cei care guvernează ţări şi conduc popoare sunt atinşi de întuneric, pentru că atunci singura unitate care dictează este lipsa măsurii. Perioada comunistă este o mărturie în acest sens. Omul ca element al societăţii şi ca făuritor al istoriei recente a trecut prin experienţe cumplite. Închis în puşcării, mutilat, ajuns o rană vie sângerând mir, nu a cedat, a rămas Liber, a învins Răul, şi prin această suferinţă eliberatoare şi noi, acum, şi în veci, suntem învingători. Nu uitaţi, în temniţele comuniste deţinuţii erau Liberi!

Ar trebui să le fim recunoscători. Prin sfinţenia lor ne-au salvat sufletele. Atunci când, prinşi în prea-plinul zilei, uităm adeseori, cu toţii, că acolo au murit fraţii noştri de ţară, de sânge şi de suferinţă să ne oprim o clipă şi să ne amintim de jertfa lor. Jerta lor este temelia „curăţeniei“ viitorului nostru. Să ne rugăm şi să le rostim versurile:

„Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie

Frumoasă ca un crin din Paradis.

Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
şi-mi primeneşte sufletul de zgură:
Atunci Iisus de mine mult se-ndură“

Acum sunt ale noastre.