Cenzura pe timp de război şi pe timp de pace. Instaurarea dictaturii comuniste, epuraţia, trădarea de ţară şi slujirea lui Marx, Lenin şi Stalin

Cenzura militară

Pe timp de război acţionează reguli diferite de cele din timp de pace. Cenzura militară are scopuri precise printre care şi păstrarea secretelor militare, menţinerea unui moral ridicat atât la militari cât şi la civili ş.a.m.d. De asemenea, după cum se poate constata şi din cele câteva scrisori redate, cenzurarea corespondenţei era practicată direct şi acest lucru era menţionat în mod vizibil.

Ce rol are însă cenzura pe timp de pace?

În perioada următoare încheierii celui de-al Doilea Război Mondial cenzura prin presă, în România, a fost totală, nimeni nu mai putea exprima în mod liber opinii critice sau contrare celor oficiale, şi a avut un singur rol, acela de a sluji interesele puterii comuniste.

Foarte repede tot ceea ce însemna mijloc de transmitere în masă a informaţiei a fost subjugat propagandei şi esteticii marxiste. Totul stătea sub semnul Fiarei Roşii de la Răsărit, şi al lui Marx, Engles, Lenin şi Stalin, pe frontispiciul tuturor ziarelor apărea îndemnul: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“ [alături, în imagine: I.V. Stalin, Franklin Roosevelt,Winston Churchill,Teheran,1943]

Totul, literatura, arta, reclamele, presa, radioul, totul, totul era gândit şi menit pentru a sluji această cauză. Propaganda era totală. Kominterniştii, veniţi pe tancuri, ne rescriau istoria şi încercau să ne distrugă şi sufletele. (v. şi Un posibil studiu de caz. Două date: 1941, 1953, două lumi. http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/un-posibil-studiu-de-caz-dou-date-1941.html).

România sub teroarea roşie

După război încep să apară diverse asociaţii care aveau ca scop răspândirea şi implementarea comunismului (proces care va continua cu terorizarea populaţiei prin naţionalizarea locuinţelor, fabricilor şi a tuturor averilor, prin trimiterea în puşcării a oponenţilor, a tinerilor şi a bătrânilor, a celor care au făcut politică şi a celor care nu au făcut, deopotrivă a ţăranilor şi a intelectualilor etc.).

Prin Asociaţia pentru strângerea legăturilor cu U.R.S.S. („A.R.L.U.S.“) şi prin Editura „Cartea Rusă“ încep să fie publicate lucrări cu un caracter profund propagandistic. De exemplu, în 1946, în luna mai, apare la Editura Cartea Rusă, în colaborare cu A.R.L.U.S., Istoria diplomaţiei sub îngrijirea lui V.P. Potemkin.

A.R.L.U.S., Editura Partidului Comunist Român şi Editura „Cartea Rusă“

Sub coordonarea Consiliului General A.R.L.U.S. şi în colaborare cu Uniunea artiştilor plastici din R.P.R. apar culegeri de traduceri de materiale sovietice care tratează probleme de artă plastică, ni se spune că „acum, oamenii de artă, înarmaţi cu hotărârile istorice ale plenarei din septembrie a C.C. a P.C.U.S. sunt chemaţi să creeze opere artistice valoroase, care să înfăţişeze în mod veridic, temeinic, multilateral satul colhoznic.“ şi este vehement criticată arta veche, burgheză, decadentă.

În 1947 la Editura Partidului Comunist Român va fi tipărită o Scurtă biografie a lui Iosif Vissarionovici Stalin (ediţia a doua corectată şi completată). Putem aproxima importanţa acestei cărţi şi după numărului mare al redactorilor ei, ediţia în limba rusă având şase, iar cea în limba română întregul colectiv de redacţie al Editurii Partidului Comunist Român.

„Stalin este Lenin de astăzi“

Aici regăsim sloganul „Stalin este Lenin de astăzi“, dar şi enunţuri precum:

„Muncitorii din toate ţările ştiu că fiecare cuvânt pronunţat de Stalin este cuvântul poporului sovietic şi că după fiecare cuvânt urmează fapte.“, „Toţi cunosc forţa invincibilă şi de neclintit a logicii stalinste, claritatea de cristal a spiritului său, voinţa de oţel, devoramentul lui faţă de partid, credinţa înflăcărată în popor şi dragostea pentru popor.“

sau

„Sfera problemelor care îl preocupă pe Stalin este nemărginită: ea cuprinde de la probleme de teorie marxist-leninistă până la manualele şcolare pentru copii; de la problemele politicii externe a Uniunii Sovietice până la grija de zi cu zi pentru buna organizare a capitalei proletare; de la crearea marii căi maritime de Nord, până la asanarea mlaştinilor Colhidei; de la dezvoltarea literaturii şi artei sovietice până la redactarea statutului colhoznicilor şi, în sfârşit, rezolvarea celor mai complicate probleme de ordin teoretic şi practic cu privire la arta militară.“

Mihail Roller şi falsificarea istoriei românilor

Î

n 1948 vede lumina tiparului la Editura de Stat, Răscoala ţăranilor din 1907, documente publicate de Mihail Roller. Carte în a cărei introducerea semnată de M. Roller găsim deja etalate toate sloganurile care vor otrăvi România: rolul dominant al partidului, al clasei muncitoare, denigrarea burgheziei şi a moşierimii ş.a.m.d.

Totuşi, până în anul 1947, dominaţia României la nivel propagandistic nu va fi încă una totală. În paralel cu toate aceste cărţi de propagandă marxist-leninistă la Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă dar şi la alte edituri din ţară vor apărea încă multe cărţi de o însemnătate majoră pentru poporul român. În anul 1945 apare la Institutul de Istorie Universală „N. Iorga“, cartea lui Gh. I. Brătianu Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti. Alte exemple ar fi apariţia în anul 1946 a celei de a cincea ediţii a Istoriei Românilor a lui Constantin G. Giurescu sau apariţia la Iaşi, în 1947, a lucrării Problemele capitale ale vechi limbi române literare scrise de Gh. Ivănescu ş.a.

Epuraţia comunistă din România (1945-1946)

„Epuraţia comunistă din România primului deceniu postbelic a fost modalitatea prin care PCdR a pus mâna pe putere şi şi-a potolit setea de răzbunare. Noul tip de totalitarism instaurat în România se prezenta drept opusul celui prăbuşit în august 1944. Cu toate acestea însă, deja din septembrie 1944 comuniştii s-au folosit de pretextul curăţirii instituţiilor şi adminstraţiei de aşa-zişii fascişti şi legionari, în scopul declanşării formale a unei crize politice, care să ducă la îndeplinirea ţelului lor final: monopolul puterii politice, concomitent cu înlăturarea şi anihilarea oricărei opoziţii.

Antonescu fusese deja arestat, unităţile militare române erau dezarmate de către sovietici şi, potrivit articolului 16 din Convenţia de Armistiţiu, era stabilită cenzura sovietică asupra tipăriturii, importului şi răspândirii în România a publicaţilor periodice şi neperiodice, prezentării de spectacole de teatru şi film, funcţionării staţiilor de TFF (telegrafie fără fir), telegrafului, poştei şi telefonului. Astfel, comuniştii români, sprijiniţi de sovietici, s-au putut infiltra în toate ramurile societăţii. Totodată a început campania inspirată de PCR pentru cucerirea sub presiunea străzii a întregii puteri în stat, începând cu demiterea prefecţilor.

Continuarea instalării cu forţa a reprezentanţilor FND la conducerea unor localităţi şi judeţe a dus la demisia în bloc a miniştrilor PNŢ şi PNL, în semn de protest, determinând astfel demisia celui de al doilea guvern Sănătescu. Generalul Nicolae Rădescu, conducătorul noului guvern, s-a pronunţat şi el pentru încetarea demonstraţiilor şi înlocuirilor abuzive de la conducerile întreprinderilor, a prefecţilor şi primarilor.

Aşadar, epuraţia a început încă din acest an, Frontul Naţional Democrat neaşteptând legifererea epuraţiei. Totuşi, această acţiune nu putea fi făcută de guvernul Rădescu, motiv pentru care a fost demis şi înlocuit cu noul guvern Groza. Din acest moment, apare o nouă formă a epuraţiei, Partidul Comunist procedând în chestiunea epuraţiei, după cum îi dictau interesele. PNŢ şi PNL nu au mai avut nici un angajament în actele de guvernământ. FND exercita în mod exclusiv puterea executivă şi, în acelaşi timp, deţinea cârma puterii legislative şi judecătoreşti, în urma epurărilor întreprinse aici. De pe acest podium a putut duce la îndeplinire, opera de purificare, de aşa-numită desfascizare după cele mai severe criterii. Au fost înfiinţate o serie de Comisii de purificare, care deşi trebuiau să exprime avizul celor patru partide politice – PNŢ, PNL, PSD şi PCdR - asupra cazurilor judecate, au funcţionat doar după directivele comuniste.

Din punctul de vedere al partidelor de opoziţie, epuraţia a fost definită ca fiind o soluţie pentru înlăturarea din viaţa de stat a elementelor ce s-ar fi dovedit pătrunse de idei şi sentimente dictatoriale, cu înclinaţii ideologice către naţional-socialism, fascism sau cu interese materiale strâns legate de cele ale Germaniei lui Hitler sau sateliţilor ei. Însă, considerând că sfera de aplicare a epuraţiei era prea restrânsă, comuniştii au reuşit extinderea ei şi la profesiunile libere, la activitatea comercială şi industrială. Organul oficial de presă al Partidului Comunist, ziarul Scânteia, a pornit încă din octombrie 1944, o campanie pentru eliminarea din presă şi din rândurile scriitorilor a celor consideraţi profascişti. Sub pretextul democraţiei s-au făcut prin aceste epurări, «adevărate acte de dictatură şi teroare printre funcţionarii conştienţi, care au refuzat învestitura comunistă.»

Pentru comunişti, evenimentele de la 6 martie 1945 au însemnat intrarea ţării într-o nouă epocă a istoriei, a încadrării pe drumul cel bun al democratizării. Un argument în plus îl constituia Convenţia de Armistiţiu, care cerea democratizarea – sinonimul epuraţiei pentru comunişti –, ceea ce implica eliminarea elementelor criminale din aparatul de stat, din cadrul instituţiilor publice, armatei, întregului organism politic şi din întrega ţară. Toate piedicile de pe acest drum trebuiau nimicite, oponenţii fiind reprezentaţi de toate forţele reacţionare din trecut şi prezent. Există o mare discrepanţă între scopul declarat de PC cu privire la epuraţie, şi cel intenţionat – lichidarea opoziţiei –, între definiţia dată de comunişti epuraţiei şi punerea ei în practică.

Epurarea aparatului de stat a fost formula prin care PCdR a eliminat pe toţi oponenţii, indiferent de afilierea lor politică. Răzbunarea era o caracteristică a comuniştilor. [...] O mare parte a membrilor fruntaşi comunişti fiind ei înşişi întemniţaţi în urmă cu câţiva ani, cum e cazul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Vasile Luca. În viziunea comunistă, pacea şi implicit construirea noii epoci de prosperitate nu putea fi realizată decât după ce «democraţia» ar fi învins hitlerismul şi adepţii acestuia. Stârpirea hitlerismului era marea problemă de care depindea însuşi viitorul ţării. Hitlerismul trebuia să fie «scos din toate ascunzişurile», să-i fie «rupte de pe faţă toate măştile».

Trebuia să-i fie smulse şi ultimele «rădăcini blestemate», rădăcini reprezentate şi de duşmanii «istorici» ai democraţiei: Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, cunoscută fiind conlucrarea dintre liberali, ţărănişti şi legionari împotriva comuniştilor. Activitatea «duşmanilor», spuneau aceştia, era camuflată în partidele istorice, iar guvernele ce s-au perindat la cârma ţării până la 6 martie, n-au exprimat interesele poporului şi n-au vrut ca România să devină un stat puternic şi independent. Mai mult, citim în Adevărul Ardealului, Organul Comitetului General pentru Nordul Ardealului, că «politica greşită, criminală a guvernelor trecute a trimis în administraţia românească multe elemente fasciste din administraţia trecută, a dictaturii antonesciene, care au căutat să continue şi pe mai departe spiritul dictaturii.»

Guvernele reacţionare nu au simţit că s-au schimbat vremurile şi au continuat «politica trădătoare a conducătorilor aşa ziselor partide istorice.» Împotriva acestei stări de fapt, ţara întreagă s-a ridicat «ca un singur om». La apelul de nimicire a opoziţiei era chemat fiecare «democrat român adevărat», fiecare cetăţean trebuind să fie un focar al epuraţiei.

Într-o cuvântare, Ana Pauker spunea: «Casa noastră astăzi este pe alocurea pângărită, murdărită. În casa noastră mai miroase rău a dihanie fascistă, legionară… Deci, o muncă de primă importanţă este să ne curăţim casa, să respirăm aer curat în ţara noastră. Munca de epuraţie şi de arestare a criminalilor de război şi a fasciştilor este bine pornită de guvern. Ea va fi continuată şi trebuie ajutată de toţi democraţii.»

Scopul era să se încheie cât mai repede acest proces, pentru a nu fi «stânjeniţi în opera de reconstrucţie». Duşmanul trebuia urmărit şi nimicit complet, fără nici o milă, pentru că cei care îşi meritau soarta nu puteau fi priviţi cu înduioşare. Nu exista compătimire, continuă Adevărul Ardealului, «pentru fiarele cu chip de om, care au luat parte la maltratarea şi deportarea evreilor» şi au lăsat ţara într-o situaţie dezastruoasă. Mass-media, controlată de comunişti, repeta continuu că poporul întreg vrea epuraţia, că ţara întreagă o cere, că aceasta era “dorinţa” întregului popor.

Presa comunistă lăsa să se creadă că toate acţiunile PC erau validate de popor, deşi însuşi preşedintele SUA, Harry Truman, aprecia că regimurile comuniste din România şi Bulgaria nu asigură tuturor elementelor democratice dreptul de a-şi exprima liber părerea şi prin sistemul lor de guvernare nu reprezintă voinţa poporului. Aceste formulări erau menite să creeze în auditoriu o atmosferă de teroare, care venea, dacă ar fi să dăm crezare presei comuniste, din partea fasciştilor şi legionarilor, a oamenilor lui Antonescu. Un exemplu era Scânteia, care repeta în numeroase numere, cum mulţimea scanda: «Să fie curăţat aparatul de stat!» , «Afară cu legionarii!», «Cerem arestarea trădătorilor!» etc. [ v. alăturat Churchill, Truman şi Stalin, Potsdam, iulie 1945 – n.n.]

Comuniştii creau o imagine în care poporul, cu excepţia reacţionarilor – ce reprezentau în opinia lor o minoritate – era pornit împotriva opoziţiei comuniştilor. Activiştii PCdR, autointitulându-se «reprezentanţi ai voinţei populare», au început să înlocuiască prin forţă administraţia locală, sub pretextul epurării sistemului administrativ de fascişti şi a democratizării acestuia. FND a trecut la înlăturarea tuturor elementelor de conducere, fără a fi preocupat de găsirea unei culpe fasciste în sarcina celui epurat. Au fost calificate drept fasciste şi reacţionare, şi ca atare epurate, persoane nevinovate, acuzate după motive imaginare, deşi se susţinea că toate arestările au fost făcute cu atenţie şi cu grijă şi numai pentru motive serioase şi temeinice, fără nici un fel de brutalităţi, schingiuiri şi violenţe. Elementele care se încadrau în Legea de epurare erau trecute în tabelul de epuraţie şi erau decorate cu diplome de reacţionar fascist sau legionar.

Aceste elemente îndepărtate au fost înlocuite cu persoane nepregătite, dar care profesau credinţa politică a FND-ului. Dintre cei înlăturaţi, mulţi au fost repuşi în funcţii în urma înscrierii într-unul dintre partidele FND-iste. Buletinul informativ privind starea de spirit a populaţiei, din 10 februarie 1946, conţinea informaţia conform căreia în grupările politice ale FND s-au înscris mulţi legionari, în scopul prealabil de a se sustrage urmăririi organelor poliţieneşti.

Presa ţărănistă scria că epurarea nu a lovit pe cei care fuseseră sprijinitori ai dictaturii: legionari, fascişti sau hitlerişti, ci ea a lovit pe cei care nu au voit să se înscrie în FND. Toţi vinovaţii adevăraţi care s-au convertit la ideologia comunistă au scăpat de eliminare. Pentru a facilita aceste aderări, dată fiind nevoia comuniştilor de noi cadre, indiferent de calitatea acestora, FND a imaginat o serie de purgatorii, dintre care: Apărarea Patriotică, Uniunea Patrioţilor, Frontul Plugarilor.

Însuşi ministrul de interne, Teohari Georgescu, a afirmat că faptul că unele persoane au făcut parte din mişcarea legionară în urmă cu ani de zile, nu a constituit pentru Ministerul de Interne temeiul unor măsuri împotriva lor, dacă în ultimii ani, şi mai cu seamă după 23 august 1944, au dovedit prin faptele lor, că nu mai au nimic comun cu această mişcare străină de interesele poporului nostru. Drept urmare, PNŢ definea epuraţia ca fiind neîncadrarea în vederile programului comunist, motiv pentru care comuniştii declarau că ţărăniştii sunt împotriva epurării, dorind astfel să denigreze imaginea întregii opoziţii care, în opinia lor, se opunea pedepsirii criminalilor de război şi a vinovaţilor de dezastrul ţării. PNŢ în schimb, declara că nu este împotriva epuraţiei, aceasta reprezentând un punct principal în programul opoziţiei. Se opunea însă sistemului, a procedeului după care se făcea epuraţia, folosită ca mijloc de presiune politică, ca pretext pentru a recruta partizani sau ca acte de răzbunare personală a unor membri ai comisiilor de epuraţie. PNŢ cerea măsuri egale pentru toată lumea, severitate nu numai pentru duşmanii comuniştilor, ci şi pentru cei care s-au pus sub ocrotirea FND-ului şi care doreau să fugă de răspundere.

Pe lângă motivele interne care au determinat epuraţia, au fost şi unele motive externe, reprezentate de presiunile Moscovei. A. I. Vâşinski, comandantul trupelor Armatei Roşii din România, declarase că va oferi comuniştilor tot sprijinul pentru eliminarea fasciştilor şi progermanilor, şi în numeroase rânduri, s-a declarat nemulţumit de modul lent în care se realiza, «datorită sabotajului unor funcţionari influenţi», impulsionându-i pe comunişti la noi asalturi asupra societăţii.

În faţa acestei situaţii, opoziţia a ripostat cu toate resursele ce le avea, oricât de limitate au fost ele. Este uimitor cât de tăioase au fost atacurile din presa acesteia, la adresa politicii guvernului. De exemplu, Dreptatea era un ziar critic de la un cap la altul la adresa PCR şi cu atât mai mult la adresa campaniei guvernului de epurare a administraţiei publice de colaboratorii vechiului regim.

Totuşi, cu toate protestele opoziţiei, epurările au continuat pe tot parcursul regimului comunist din ţara noastră, perioadele de teroare alternând cu cele de relativă destindere. După unele estimări din surse anticomuniste, în perioada 1945-1964 ar fi trecut prin închisorile politice din România aproape un milion de persoane.“

Nicoleta Chicinaş, Epuraţia PCdR în presa anilor 1945-1946

După anul 1947 românii vor trăi cele mai cumplite vremuri din toată istoria lor. Propaganda comunistă şi teroarea exercitată în numele noii orânduiri vor copleşi o ţară întreagă. Unele oraşe vor fi redenumite după mai marii-zilei, marxist-leniniştii de la Moscova, şi groaza va lua locul libertăţii, românii şi România fiind obligaţi să privească doar spre Răsărit.

„Tovarăşă Corcodel, i-aţi scris lui Stalin?“

Oamenii simpli şi copiii vor fi obligaţi să îi scrie lui Stalin, unele oraşe şi unele raioane vor purta, pentru o perioadă, numele lui Stalin (cartea poştală redată mai sus reuşeşte să ilustreze exemplar o perioadă. Salutări din oraşul Stalin, adresate unei persoane care locuia în Bucureşti, în raionul Stalin. Şi timbrul, prin sloganul pe care îl conţine, se înscrie în aceeaşi notă: Păduri lângă ogoare/cereale în hambare.)

Ca o paranteză vă relatez şi ceva mai vesel, o povestioară care redă gradul de absurd ce copleşise România. O doamnă în vârstă, femeie simplă, a cărui soţ a lucrat pe vremuri ca fochist la Palat, care ajunsese după venirea comuniştilor la putere muncitoare necalificată pe la o cooperativă agricolă mi-a povestit, cu ceva timp în urmă, cum decurgeau, invariabil, întâlnirile sale cu activistul de partid care o întreba mereu acelaşi lucru: „Tovarăşă Corcodel, i-aţi scris lui Stalin?“. Biata femeie cerea indicaţii despre ce ar trebui să îi scrie, şi cam ce anume din viaţa ei simplă, de muncitoare, credea el că l-ar interesa pe marele Stalin. Activistul îi răspundea sigur pe el: „Cum ce, tovarăşă Corcodel, cum ce, despre producţie, cum merge producţia la ouă!“.

Asta se dorea a fi România şi la această îndoctrinare au participat şi unii scriitori din noua generaţie. În timp ce adevărata elita era încarcerată la Aiud, la Piteşti, la Canal şi în alte puşcării, lupii tineri şi roşii închinau ode comunismului. Scriitori ca Ana Blandiana, critici precum Nicolae Manolescu ş.a. au debutat şi au făcut carieră lăudând orânduirea cea mai cumplită din întreaga istorie a României.

În acea perioadă şi în cele care au urmat unii români au dat dovadă de sfinţenie chiar atunci când trupul le era supus la cele mai grele chinuri, în puşcăriile comuniste, în timp ce alţii aflaţi în libertate s-au comportat nedemn trădându-şi ţara şi slujind un regim dictatorial şi antiromânesc.

„pe tot parcursul vieţii, nici o clipă nu m-am gândit să-mi cumpăr libertatea vânzându-mi conştiinţa, vânzându-L pe Dumnezeu sau vânzându-mi neamul.“ (Grigore Caraza)

Unii au declarat că „pe tot parcursul vieţii, nici o clipă nu m-am gândit să-mi cumpăr libertatea vânzându-mi conştiinţa, vânzându-L pe Dumnezeu sau vânzându-mi neamul.“ (Grigore Caraza, fost deţinut politic, condamnat la 47 de ani, din care a efectuat 23), alţii au încercat să ne descrie „chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului“, „muncitorul comunist“, „erou al revoluţiei“, „omul epocii noastre“ (N. Manolescu).

„Românii-s ca îngerii/nerobiţi suspinului“

Să nu uităm că: „există oameni care pentru convingerile lor au îndurat suferinţe greu de imaginat. Îndrăzneala de a fi ei înşişi prin crezul lor politic, ştiinţific, religios sau de altă natură, a dus la mari dureri şi sacrificii. Toţi cei care au suferit în timpul prigoanei comuniste pentru că nu au acceptat compromisuri sunt martiri, eroi ai neamului.“ (Ion Gavrila-Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc)

Trebuie să îi cunoaştem şi pe unii şi pe ceilalţi, şi pe cei care au murit martirizaţi în ţara lor şi pe cei care au slujit regimul comunist, pe primii pentru a le acorda toată recunoştinţa noastră, iar pe cei din urmă pentru a înţelege ceea ce nu ar trebui să devenim vreodată.

Accesaţi şi:

• Un posibil studiu de caz. Două date: 1941, 1953, două lumi (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/un-posibil-studiu-de-caz-dou-date-1941.html)

1941, 1953

• 1941: Pe 21/22 iunie 1941, într-o sâmbăta spre duminică, generalul Ion Antonescu, conducătorul statului român, a declarat război fostei URSS, pentru a readuce la sânul patriei două provincii româneşti, Basarabia şi nordul Bucovinei, ambele cotropite de ruşi
• 1953: Moartea lui I.V. Stalin (21 decembrie 1878-5 martie 1953)