Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han (fragment), Dacii şi lupii

Dacii şi lupii (fragment)
„Dacii“ – confrerie războinică

Revenind la daci, pare destul de probabil că numele lor etnic derivă, în ultimă instanţă, de la epitetul ritual al unei confrerii războinice. Etapele procesului, prin care apelativul ritual al unui grup a devenit numele unui întreg popor, ne scapă. (Nu sîntem dealtfel mai bine informaţi nici pentru alte populaţii europene cu nume de lup.) Dar ne putem reprezenta lucrurile în două feluri:

1) fie că datorită eroismului şi ferocităţii tineretului războinic al unui trib, epitetul lor ritual — „lupii“ — a devenit numele între­gului trib;

2) fie că epitetul ritual al unui grup de tineri imigranţi victorioşi a fost acceptat de aborigenii învinşi şi supuşi. În acest ultim caz putem crede că aceşti cuceritori au devenit aristocraţia militară şi clasa dominantă.

În stadiul actual al cercetărilor noastre e greu de optat pentru una din aceste două posibilităţi. Ceea ce este sigur e că a trebuit să treacă un timp îndelungat pînă cînd epitetul ritual al unui grup să se transforme în numele unui popor. Dacă luăm în considerare prima ipoteză, porecla unui trib mic s-a extins asupra triburilor vecine pe măsură ce se cristalizau organizaţii politice mai largi.

În al doilea caz, trebuie să ţinem cont de simbioza între imigranţii victorioşi şi aborigenii supuşi, proces mai mult sau mai puţin îndelungat, dar terminîndu-se fatal prin asimilarea celor dintîi.

Oricare ar fi fost originea eponimului lor — epitet ritual al tineretului războinic sau poreclă a unui grup de imigranţi victo­rioşi — dacii erau desigur conştienţi de raportul între lup şi război: dovadă, simbolismul stindardului lor. La început numele de daci se referea la unul dintre triburile trace din nord-vestul Daciei (Strabon, 304: VII, 3, 12). În general, numele de geţi era mai răs­pîndit spre Pontul Euxin, din Balcani pînă la Nistru (unde erau situaţi tirageţii), în timp ce numele de daci era mai frecvent în nord-vest, vest şi sud. (*Dakidava în nord-vestul Daciei, daursii în Dalmaţia, daoii şi dioii în Rodope etc. Numele de daci, uti­lizat de autorii latini, se impune mai ales în timpul lui Burebista şi Decebal, cînd unitatea şi organizarea politică a ţării erau la apo­geu şi cînd, după spusele lui Strabon (305: VII, 3, 13), armata dacă putea mobiliza 200 000 de oameni.

Epitetul ritual războinic a triumfat în momentul expansiunii maxime, politice şi militare, a regatului. Era triumful tinerilor „lupi“. Iulius Caesar înţelesese bine pericolul pe care-l reprezenta această nouă putere militară şi se pregătea să atace „lupii“ de la Dunăre, cînd a fost asasinat. Pârvan credea că numele dacilor (ca dealtfel şi cel al geţilor) era scitic; altfel zis, el ar fi trecut de la cuceritorii iranieni la popu­laţiile trace ale Carpaţilor. Deşi e plauzibilă, originea scitică a nu­melui dacilor nu ne pare demonstrată. Cum am mai spus, rădăcina dhău-, „a sugruma“, se găseşte în numele frigian al lupului, dăos. Toponimia Daciei a conservat un caracter trac accentuat, chiar în regiunile ocupate de sciţi. Dealtfel persistenţa onomasticii traco-frigiene (cimeriene) în nordul Mării Negre, acolo unde sciţii se aşezară în număr mare începînd cu secolul al VIII-lea, demonstrează strălucit fenomenul supravieţuirii elementului aborigen sub dominaţia unei minorităţi militare iraniene. Astăzi se con­simte la reducerea proporţiilor, mai degrabă modeste, ale aportului sciţilor la cultura dacă.

Chiar în zona transilvană unde s-au men­ţinut pînă în secolul IV î.e.n., sciţii n-au reuşit să transforme ci­vilizaţia indigenă. Pentru că dacii îşi aminteau că numele lor mai vechi era ddoi, nu este exclus ca acest nume să fie de origine cimeriană. Într-adevăr cimerienii locuiseră o parte a Daciei, în special regiunea Carpaţilor. Cimerienii erau un popor traco-frigian cu anumite elemente iraniene. Dacă preferăm să explicăm numele dacilor prin iraniană, trebuie să ne gîndim mai degrabă la elemen­tele iraniene arhaice atestate la cimerieni decît la aportul destul de recent al sciţilor.

Scenarii mitico-rituale ale Lupului

În orice caz, arhaismul complexului religios al lupului este neîndoielnic. Lupul este deja prezent în civilizaţia neolitică de Vinca: s-au descoperit atît statuete de cîini-lupi cît şi figurine destul de rudimentare interpretate ca reprezentînd dansatori cu mască de lup. În ceea ce priveşte ultimele obiecte — admiţînd că interpretarea lor ar fi corectă — este imposibil să decidem dacă ele indică rituri iniţiatice războinice (de tip iranian sau germanic) sau ceremonii sezoniere în timpul cărora tinerii îşi pun măşti de lup. Asemenea ceremonii sînt încă populare în Balcani, în România, mai ales în timpul celor 12 zile din ajunul Crăciunului pînă la Bo­botează. La origine acestea erau ceremonii în legătură cu întoar­cerea periodică a morţilor şi comportau tot felul de măşti de ani­male: cal, capră, lup, urs etc. Acest scenariu ritual nu aparţine orizontului religios pe care îl studiem.

Nu vom discuta aici despre el, tot aşa cum nu vom lua în considerare nici aspectele mitologiei şi ale ritualului lupului în Orientul Apropiat antic. Nu poate fi vorba să examinăm în aceste cîteva pagini dosarul conside­rabil întocmit de F. Kretschmar. Cercetarea noastră se limitează obligatoriu la faptele susceptibile să explice transformarea unui epitet iniţiatic războinic în eponim etnic.

Este important deci să facem distincţia nu numai între di­feritele complexe religioase cristalizate în jurul unui Lup mitic dar şi între diversele expresii ale aceluiaşi complex. Pe scurt, sursa primară a tuturor acestor creaţii se află în universul religios al vînătorului primitiv: un univers dominat de solidaritatea mistică între vînător şi vînat. Mai întotdeauna solidaritatea este revelată sau regizată de un Domn-Dumnezeu (sau de o Mamă) al Animalelor. O asemenea concepţie religioasă face inteligibile miturile descendenţei unui popor nomad dintr-un carnasier (lup, leu, leopard etc). Carnasierul este vînătorul exemplar.

Un alt aspect important este ritualul iniţiatic şi mitul care îi serveşte de justificare: un Ani­mal primordial ucidea oamenii cu scopul de a-i reînvia iniţiaţi, adică transformaţi în carnasieri; Animalul a fost în cele din urmă doborît, şi acest eveniment este ritual actualizat în timpul cere­moniilor de iniţiere; dar îmbrăcînd pielea fiarei, iniţiantul reînvie nu ca o fiinţă umană ci ca Animal primordial, fondatorul presupus al misterului. Altfel spus, Animalul mitic reînvie împreună cu iniţiantul. Un asemenea complex mitico-ritual este clar atestat în culturile africane de vînători, dar se întîlneşte de asemenea şi în alte părţi.

O concepţie similară iese la iveală în riturile iniţiatice ale populaţiei Kwakiutl. Iniţierea băieţilor constituie repetiţia unui eve­niment mitic: primul stăpînitor al ritualului a fost Lupul; fratele său, Vizonul, găsind într-o zi în pădure puii Lupului, îi ucise şi, devenind el stăpînitorul ritului, luă numele de „Lup“. Uşa colibei iniţiatice avea altădată forma unei guri de lup. în această colibă iniţiatică, tinerii hamatsa — membri ai societăţii Canibalilor — îşi desăvîrşeau transformarea în Lupi: devorînd cadavre erau stăpîniţi de un fel de nebunie furioasă, în timpul căreia îşi muşcau vecinii şi înghiţeau bucăţi de carne crudă. Cum a remarcat şi Dumezil, comportamentul tînărului hamatsa aminteşte pe acela al tînărului berserkr germanic stăpînit de Wut (turbare), de furor heroicus.

Acestei faze a complexului magico-religios al lupului îi apar­ţin şi reinterpretările şi revalorificările acelor Mânnerbiinde şi ale iniţierilor militare, ca şi credinţele în lycantropie şi vîrcolaci. Războinicul este vînătorul prin excelenţă; ca şi acesta el îşi are modelul în comportamentul unui carnasier. Este un războinic-fiară prin naştere, cel care coboară dintr-un Strămoş-Lup (cum este cazul pentru anumite triburi sau anumite familii de şefi din Asia centrală) — sau devine prin iniţiere, prin transformarea rituală în carnasier (marya indo-iranieni, berserkir-ii etc.). La triburile Ko-ryak şi la anumite triburi nord-americane (Kwakiutl etc.), dansuri ale lupului sînt executate înainte de plecarea la război. Se pre­gătesc pentru bătălie prin transformarea magică în lup. Este vorba, în acest caz, de o operaţie colectivă — în timp ce acel berserkr germanic obţine individual transmutaţia în fiară.

Pe scurt, se împărtăşeşte felul de a fi al unui carnasier:

1) prin simplul fapt al descendenţei dintr-un Animal mitic;

2) prin îmbrăcarea rituală a unei piei de fiară (repetiţie a unui eveniment primordial, avînd ca rezultat asimilarea esenţei animalului);

3) prin experienţa iniţierii şamanice sau militare. Lycantropia şi dife­ritele credinţe în vîrcolaci sînt fenomene similare, dar independente de acest complex magico-religios. După Herodot (IV, 105), neurii se transformau în lupi în fiecare an. Această periodicitate indică posibile ceremonii anuale, în timpul cărora se îmbrăcau piei şi se purtau măşti de lup — fie cu ocazia iniţierii tinerilor, fie pentru a figura reîntoarcerea morţilor. (Dealtfel, aceste două ceremonii, în general, se celebrează împreună.) Dar majoritatea credinţelor folclorice privind vîrcolacii au legătură cu transformarea indivi­duală în carnasier. Anumite cazuri se pot explica prin supravieţu­irea „iniţierilor spontane“; este vorba de un fenomen retardatar, un fel de redescoperire spontană a scenariilor rituale perimate sau complet transformate. S-a remarcat, în mai multe rînduri, sime­tria între iniţierile berserkir-ilor şi transformarea în vîrcolaci. Se poate conchide că un mare număr de legende şi credinţe popu­lare privind vîrcolacii se explică printr-un proces de folclorizare, adică prin proiectarea în lumea imaginară a ritualurilor concrete, fie şamanice, fie de iniţiere războinică.

Carnasieri, vînători, războinici

Elementul de unitate al tuturor acestor credinţe este con­stituit de experienţa magico-religioasă a solidarităţii mistice cu lupul, oricare ar fi mijlocul utilizat pentru a o obţine: antropofagie, furor heroicus, iniţiere prin îmbrăcarea pieii, beţie ceremonială, jaf etc. Descoperirea unei asemenea solidarităţi cu fiara exemplară constituie o experienţă întotdeauna personală; numai o asemenea experienţă aduce schimbarea totală a comportamentului, transfor­marea unei fiinţe umane în carnasier. Dar experienţa a fost posi­bilă prin mitul de origine, altfel spus prin reactualizarea unui eveni­ment primordial care a avut loc la începutul Timpului. Într-adevăr, Strămoşul mitic lycomorf, ca şi Fondatorul mitic al misterului iniţierii, sau Primul Şaman sau Primul Războinic au săvîrşit anu­mite acţiuni decisive in illo tempore. Aceste acţiuni au devenit mai tîrziu modele paradigmatice de imitat. Reuşeşte să se transforme în lup cel care iese din el însuşi şi din timpul prezent devenind con­temporanul evenimentului mitic.
Recuperarea rituală a Timpului originar este un comportament religios arhaic suficient de elucidat de cercetările recente pentru a ne putea dispensa de a mai insista. Considerate în această perspec­tivă, diferitele revalorificări religioase ale solidarităţii mistice între Lup şi războinic se pot explica şi ca expresii variate ale aceleiaşi experienţe fundamentale. Marea vînătoare, ca şi iniţierea sau răz­boiul, sau invazia şi ocuparea unui teritoriu sînt activităţi urmărind modele mitice: in illo tempore, un carnasier supranatural le-a efec­tuat pentru prima oară. În consecinţă, devii un vînător renumit, un războinic redutabil, un cuceritor în măsura în care reactualizezi mitul, adică în măsura în care împărtăşeşti comportamentul car­nasierului şi repeţi evenimentul primordial. Astfel că, deşi aparţin unor momente istorice diferite şi reprezintă expresii culturale independente, iese la iveală o analogie structurală între urmărirea colectivă a vînatului, război, invadarea unui teritoriu de către un grup de imigraţi şi comportamentul fugarilor şi al celor în afara legii. Toţi cei care efectuează una din aceste operaţii se comportă ca nişte lupi, pentru că dintr-un anumit punct de vedere şi pentru motive diferite ei sînt pe cale să „întemeieze o lume“. Altfel zis, imitînd modelul mitic, ei speră să înceapă o existenţă paradig­matică, se vor eliberaţi de slăbiciunea, de neputinţa sau de nenorocul condiţiei umane.

În sud-estul european şi în regiunea mediteraneană, aseme­nea ideologii religioase arhaice au fost modificate şi în final înă­buşite de influenţele culturale orientale şi egeene. în epoca istorică nu'se găsesc, în Grecia, în Italia şi în peninsula balcanică, decît fragmente mitologice şi anumite urme de ritualuri iniţiatice. Nu­mele originar al dacilor trebuie să fie aşezat printre aceste relicve mutilate, alături de fragmente mai ilustre, ca legenda lui Romulus si Remus. Desigur, o parte din această moştenire a supravieţuit sub formă de obiceiuri populare şi creaţii folclorice, în aceste regiu­ni prin excelenţă conservatoare care sînt Balcanii şi Carpaţii. Nu ne gîndim numai la credinţa în vîrcolaci, ci şi la anumite obice­iuri şi, mai ales, la folclorul despre lupi. Sfîntul Sava şi Sfîntul Teodor în Iugoslavia, Sfîntul Petru în România sînt consideraţi ca patroni ai lupilor. Este necesar un întreg studiu asupra ansam­blului acestor obiceiuri şi credinţe arhaice supravieţuind în zona balcano-carpatică.

În încheierea acestor observaţii, să spunem un cuvînt despre ceea ce s-ar putea numi dimensiunea mitică a istoriei dacilor. Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. în perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară...

Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1959
(traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)