DELAVRANCEA a fost şi rămâne un rapsod neimitabil al cuvântului românesc.
Vrăjite erau clipele în care dânsul se avânta către lumină, către soare...
Viziunile trecutului luau forme vii şi cuceritoare în glasul lui care le învăluia într'un misticism de epopee.
Delavrancea avea darul oratoric să însufleţească, fără să convingă; dar cine putea să scape necălit de văpaia sufletului său de artist?
Logica cea mai severă se îndoia până la troznitură în faţa acestei flăcări divine care o acoperea năvalnic, încât în locul argumentului, apărea o frescă; în locul judecăfei, apărea un paradox; în locul unui concept, apărea melodia vorbelor; încât nici nu aveai timpul să cugeti mai profund, căci Delavrancea într'o clipă, schimba totul.
Din această frământare apărea creaţiunea oratorică a lui Delavrancea.
Chiar el a scris că: «O operă o faci, fiindcă o faci, fiindcă trebue s'o faci, fiindcă concepţia şi execuţia ei, urmează legile fatale ale naşterei.
Plăcerea şi necesitatea necalculată – aş putea zice: necesitatea inconştientă – sunt singurele condiţiuni de a crea[1].
Iată secretul oratoriei lui Delavrancea.
Cine l-a auzit vorbind la Atheneu, sau la Cameră; la Palatul Justiţiei, sau la Dacia; nu-l poate uita pe acest mare poet al cuvântului românesc.
Oratorii ca şi actorii nu lăsa în urma lor decât o duioasă amintire.
Cu dânsul oratoria românească dobândeşte o excepţie fericită.
Delavrancea a fost un orator liric a cărui frază nu-şi pierdea cu timpul flexibilitatea şi parfumul glasului făuritorului. Ce-i cari au auzit-o rostită de dânsul păstrează pentru întreaga lor viată ca un ecou nuanţa interpretare! Cei cari îi vor ceti discursurile, vor gusta ca şi contimporanii ritmul şi lirismul, bazele fundamentale ale oratoriei sale. Frăgezimea şi tinereţea frazei rămâne închegată în şirul ideilor desfăşurate.
Elanul şi nobila sinceritate care se desprindea din fiecare frază, înlocuia cu prisosinţă nuanţa interpretârei, fără să o diminueze şi să o banalizeze.
Glasul lui Delavrancea avea în el un timbru profetic. Începea discursul cu un accent grav, rar, o sonoritate răguşită, care pornea dintr'un suflet adânc, clocotitor.
Cuvintele apăreau speriate în faţa realităţei frazelor cari se închegau repede.
Frenezia lor păreau un răsărit de soare care se avânta pe nesimţite spre înălţimea cerească.
Destinderea vocei se făcea fără patos. Totul pornea firesc, simplu, câştigând în volum, pentru a da răgaz respiraţiei să-şi reglementeze interpretarea.
Delavrancea părea un inspirat. Un sculptor, care are în fata lui numai blocul de marmură, din dalta căruia trebue să apară creaţiunea. Modelul era fantezia, nemuritoarea lui fantezie...
Loviturile glasului său făcea să-i scânteeze ochii sub arcada de sprincene, care parcă opreau să i se ilumineze fruntea încadrată de un păr bogat, dând figurei sale un aspect titanic. Poseda darul de a-şi modula glasul devenind un instrument muzical în stăpânirea unui virtuos.
Gestul era nestudiat, chiar sălbatic.
În discursurile patriotice mâinile lui păreau nişte aripi întinse cari voiau să adăpostească sub ele întreaga suflare românească. De obiceiu, mâna dreaptă o întrebuinţa în concordanţă cu ritmul glasului, încât îţi părea că este scutul unui legionar roman care se apără.
Mâinile lui Delavrancea luau parte la acţiunea oratorică pentru a-i mări efectul prin gesturi.
Armonizarea dintre glas şi gest se făcea prin surprindere, încât erau împrejurări cari te făceau să crezi că Delavrancea studiase ca şi Maiorescu discursul în faţa oglinzei, aşa erau de estetice.
Cultura vastă îi da posibilitatea să improvizeze imagini, situaţii, şi chiar idei noui în cursul discursului, de care se minuna el însuşi cetindu-le a doua zi stenografiate în ziare.
Adeseori spunea prietenilor că: «nu poate să-şi stăpânească improvizaţia care pare un copil alintat şi guraliv».
Tocmai această improvizaţie făceau ca discursurile să capete un colorit neîntrecut în oratoria românească.
Ideile jucau un rol însemnat în discursurile lui Delavrancea, numai să fie de acord cu sentimentele, căci de multe ori se întâmpla să fie jerfite.
„Prin sentiment trebuie să ajungi la idee, mai cu seamă în oratorie, căci ideile oricât ar fi de mari şi generoase nu pot să însufleţească vorbirea. Ideile sunt reci ca şi clapele unui piano, trebue să vie căldura sentimentală a artistului ca să combine din ele o rapsodie plină de viaţă“[2].
Delavrancea în acest volum apare în toată splendoarea lui oratorică. Sunt pagini de antologie în care se apoteozează cele mai sfinte aspiraţii ale neamului românesc.
Vrăjite erau clipele în care dânsul se avânta către lumină, către soare...
Viziunile trecutului luau forme vii şi cuceritoare în glasul lui care le învăluia într'un misticism de epopee.
Delavrancea avea darul oratoric să însufleţească, fără să convingă; dar cine putea să scape necălit de văpaia sufletului său de artist?
Logica cea mai severă se îndoia până la troznitură în faţa acestei flăcări divine care o acoperea năvalnic, încât în locul argumentului, apărea o frescă; în locul judecăfei, apărea un paradox; în locul unui concept, apărea melodia vorbelor; încât nici nu aveai timpul să cugeti mai profund, căci Delavrancea într'o clipă, schimba totul.
Din această frământare apărea creaţiunea oratorică a lui Delavrancea.
Chiar el a scris că: «O operă o faci, fiindcă o faci, fiindcă trebue s'o faci, fiindcă concepţia şi execuţia ei, urmează legile fatale ale naşterei.
Plăcerea şi necesitatea necalculată – aş putea zice: necesitatea inconştientă – sunt singurele condiţiuni de a crea[1].
Iată secretul oratoriei lui Delavrancea.
Cine l-a auzit vorbind la Atheneu, sau la Cameră; la Palatul Justiţiei, sau la Dacia; nu-l poate uita pe acest mare poet al cuvântului românesc.
Oratorii ca şi actorii nu lăsa în urma lor decât o duioasă amintire.
Cu dânsul oratoria românească dobândeşte o excepţie fericită.
Delavrancea a fost un orator liric a cărui frază nu-şi pierdea cu timpul flexibilitatea şi parfumul glasului făuritorului. Ce-i cari au auzit-o rostită de dânsul păstrează pentru întreaga lor viată ca un ecou nuanţa interpretare! Cei cari îi vor ceti discursurile, vor gusta ca şi contimporanii ritmul şi lirismul, bazele fundamentale ale oratoriei sale. Frăgezimea şi tinereţea frazei rămâne închegată în şirul ideilor desfăşurate.
Elanul şi nobila sinceritate care se desprindea din fiecare frază, înlocuia cu prisosinţă nuanţa interpretârei, fără să o diminueze şi să o banalizeze.
Glasul lui Delavrancea avea în el un timbru profetic. Începea discursul cu un accent grav, rar, o sonoritate răguşită, care pornea dintr'un suflet adânc, clocotitor.
Cuvintele apăreau speriate în faţa realităţei frazelor cari se închegau repede.
Frenezia lor păreau un răsărit de soare care se avânta pe nesimţite spre înălţimea cerească.
Destinderea vocei se făcea fără patos. Totul pornea firesc, simplu, câştigând în volum, pentru a da răgaz respiraţiei să-şi reglementeze interpretarea.
Delavrancea părea un inspirat. Un sculptor, care are în fata lui numai blocul de marmură, din dalta căruia trebue să apară creaţiunea. Modelul era fantezia, nemuritoarea lui fantezie...
Loviturile glasului său făcea să-i scânteeze ochii sub arcada de sprincene, care parcă opreau să i se ilumineze fruntea încadrată de un păr bogat, dând figurei sale un aspect titanic. Poseda darul de a-şi modula glasul devenind un instrument muzical în stăpânirea unui virtuos.
Gestul era nestudiat, chiar sălbatic.
În discursurile patriotice mâinile lui păreau nişte aripi întinse cari voiau să adăpostească sub ele întreaga suflare românească. De obiceiu, mâna dreaptă o întrebuinţa în concordanţă cu ritmul glasului, încât îţi părea că este scutul unui legionar roman care se apără.
Mâinile lui Delavrancea luau parte la acţiunea oratorică pentru a-i mări efectul prin gesturi.
Armonizarea dintre glas şi gest se făcea prin surprindere, încât erau împrejurări cari te făceau să crezi că Delavrancea studiase ca şi Maiorescu discursul în faţa oglinzei, aşa erau de estetice.
Cultura vastă îi da posibilitatea să improvizeze imagini, situaţii, şi chiar idei noui în cursul discursului, de care se minuna el însuşi cetindu-le a doua zi stenografiate în ziare.
Adeseori spunea prietenilor că: «nu poate să-şi stăpânească improvizaţia care pare un copil alintat şi guraliv».
Tocmai această improvizaţie făceau ca discursurile să capete un colorit neîntrecut în oratoria românească.
Ideile jucau un rol însemnat în discursurile lui Delavrancea, numai să fie de acord cu sentimentele, căci de multe ori se întâmpla să fie jerfite.
„Prin sentiment trebuie să ajungi la idee, mai cu seamă în oratorie, căci ideile oricât ar fi de mari şi generoase nu pot să însufleţească vorbirea. Ideile sunt reci ca şi clapele unui piano, trebue să vie căldura sentimentală a artistului ca să combine din ele o rapsodie plină de viaţă“[2].
Delavrancea în acest volum apare în toată splendoarea lui oratorică. Sunt pagini de antologie în care se apoteozează cele mai sfinte aspiraţii ale neamului românesc.
OCTAV MINAR
Note
[1, 2] Delavrancea: Rânduri dintr'o scrisoare către Vlahuţă.
[1, 2] Delavrancea: Rânduri dintr'o scrisoare către Vlahuţă.
Foto: Barbu Ştefănescu-Delavrancea cu amicii lui politici: Nicolae Filipescu, Preotul Lucaci şi Prof. Antonescu ieşind de la o întrunire pentru intrarea României în marele război [Primul Război Mondial].
Explicaţie
Barbu-Ştefănescu Delavrancea, ziarist şi literat, talentat orator şi juristconsult, patriot convins, colaborator al tuturor publicaţiilor serioase din epocă (Revista Nouă, Sămănătorul, Convorbiri literare, Epoca literară, Viaţa Românească), prieten cu Vlahuţă, Coşbuc, Grigorescu şi Caragiale, a murit fără să vadă „gloria înfrăţirii tuturor românilor“. Pentru cinstirea memoriei scriitorului, oratorului sclipitor şi patriotului Barbu-Ştefănescu Delavrancea, Octav Minar alcătuieşte, îngrijeşte şi prefaţează o antologie de discursuri ale acestuia intitulată Patria şi Patriotismul.
Fragmentul reprodus mai sus este scris de Octav Minar şi reprezintă cuvântul-înainte al cărţii. Din motive lesne de înţeles, pentru a păstra nealterată savoarea scriiturii, am preferat să transcriu textul aşa cum a fost tipărit, fără a face adaptările care s-ar fi impus conform normelor actuale. Un amănunt interesant ar fi chiar povestea în sine a cărţii după care am cules textul, exemplarul a aparţinut Seminarului Teologic Edineţi, judeţul Hotin.
Pe una din filele cărţii cineva, probabil un elev al Seminarului, a notat:
„Vecinic strălucitori şi pomeniţi fie acei ce au luptat prin vorbă şi prin faptă pentru bunul şi progresul patriei. Unul din aprigii luptători ai Românismului e şi în veci pomenitul Delavrancea măreţ în fapt dar nu mai prejos în suferinţe.“
Să ne oprim pentru o clipă din rutina existenţei cotidiene şi să încercăm să înţelegem ce am fost şi ce am devenit după zeci de ani de prigoană comunistă, după ce, cu voia sau fără de voia noastră am fost îndoctrinaţi cu mii de cuvinte false, am fost asaltaţi cu sloganuri care nu aveau alt scop decât acela de ne înstrăina de Dumnezeu şi de esenţa divină din noi, de a ne face să uităm că strămoşii, credinţa şi Patria sunt sfinte.
Să ne gândim cu pioşenie la cei care au făcut să rodească pământul binecuvântat al acestei ţări, la cei care l-au apărat cu sângele lor, şi să mulţumim Domnului că pe aceste meleaguri s-au născut atâţia eroi, şi atâţia sfinţi şi martiri.
Patria şi Patriotismul (fragmente)
2 „Patria nu e pământul pe care trăim din întîmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri. Când pomenim de Călugăreni, Rovine sau Valea-Albă, ne cutremurăm, uităm de noi, şi nu trăim decât în aceia cari au fost odinioară, ostaşi, căpitani şi Voevozi! Un fulger de închipuire pe dinaintea ochilor, şi ne simţim aevea în rândul plăeşilor, în fruntea otilor, cu barda, cu ghioaca, cu buzduganul, sporind şirurile eroilor care ne-au apărat ţările noastre. Iluzia se revarsă asupra zilei de astăzi. Şi simţim cum cresc batalioanele de piotă, escadroanele de călăraşi şi roşiori, înmulţindu-se cu voinici uscaţi, pletoşi, cu iţari şi cu sarici în spinare. Visul acesta dispare. Şi bucuroşi primim constatările realităţii: generaţiile ies una din alta şi se duc pe rând, numai obârşia stă pe lume ca o matcă fără sfârşit!“ (Barbu-Ştefănescu Delavrancea, Patria şi Patriotismul, Editura Librăriei Socec&Co. S.A., Bucureşti)
Fragmentul reprodus mai sus este scris de Octav Minar şi reprezintă cuvântul-înainte al cărţii. Din motive lesne de înţeles, pentru a păstra nealterată savoarea scriiturii, am preferat să transcriu textul aşa cum a fost tipărit, fără a face adaptările care s-ar fi impus conform normelor actuale. Un amănunt interesant ar fi chiar povestea în sine a cărţii după care am cules textul, exemplarul a aparţinut Seminarului Teologic Edineţi, judeţul Hotin.
Pe una din filele cărţii cineva, probabil un elev al Seminarului, a notat:„Vecinic strălucitori şi pomeniţi fie acei ce au luptat prin vorbă şi prin faptă pentru bunul şi progresul patriei. Unul din aprigii luptători ai Românismului e şi în veci pomenitul Delavrancea măreţ în fapt dar nu mai prejos în suferinţe.“
Să ne oprim pentru o clipă din rutina existenţei cotidiene şi să încercăm să înţelegem ce am fost şi ce am devenit după zeci de ani de prigoană comunistă, după ce, cu voia sau fără de voia noastră am fost îndoctrinaţi cu mii de cuvinte false, am fost asaltaţi cu sloganuri care nu aveau alt scop decât acela de ne înstrăina de Dumnezeu şi de esenţa divină din noi, de a ne face să uităm că strămoşii, credinţa şi Patria sunt sfinte.
Să ne gândim cu pioşenie la cei care au făcut să rodească pământul binecuvântat al acestei ţări, la cei care l-au apărat cu sângele lor, şi să mulţumim Domnului că pe aceste meleaguri s-au născut atâţia eroi, şi atâţia sfinţi şi martiri.
Patria şi Patriotismul (fragmente)
2 „Patria nu e pământul pe care trăim din întîmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri. Când pomenim de Călugăreni, Rovine sau Valea-Albă, ne cutremurăm, uităm de noi, şi nu trăim decât în aceia cari au fost odinioară, ostaşi, căpitani şi Voevozi! Un fulger de închipuire pe dinaintea ochilor, şi ne simţim aevea în rândul plăeşilor, în fruntea otilor, cu barda, cu ghioaca, cu buzduganul, sporind şirurile eroilor care ne-au apărat ţările noastre. Iluzia se revarsă asupra zilei de astăzi. Şi simţim cum cresc batalioanele de piotă, escadroanele de călăraşi şi roşiori, înmulţindu-se cu voinici uscaţi, pletoşi, cu iţari şi cu sarici în spinare. Visul acesta dispare. Şi bucuroşi primim constatările realităţii: generaţiile ies una din alta şi se duc pe rând, numai obârşia stă pe lume ca o matcă fără sfârşit!“ (Barbu-Ştefănescu Delavrancea, Patria şi Patriotismul, Editura Librăriei Socec&Co. S.A., Bucureşti)
2 „Patria şi Patriotismul sunt primordial-instinctive. Pe noi ne preced Patria şi iubirea de Patrie. Ne naştem cu asemenea năzuinţe fundamentale. După noi rămân mai departe, moştenire firească urmaşilor noştri.
Şi tot aşa, din trecut, se 'mprospătează se lărgeşte viitorul.
Ţările noastre au fost mărginite, dar totdeauna Patria ne-a fost mai mare ca Muntenia, Moldova şi Ardealul. Patria noastră a fost, este şi va fi, va trebui să fie, e fatal să fie, din trei, de o fiinţă, una şi nedespărţită.
Luaţi un copil de mână şi duceţi-l dela Dunăre şi mare până în ţarmurile Tisei, din sat în sat, şi întrebaţi-l: Unde e? Şi cum ar zice locului pe care-l calcă? Şi vă va răspunde; «Nu ştiu cum se chiamă satul acesta, dar ştiu că pretutindeni pe unde m'ai dus, unde s'a vorbit româneşte, este pământul Patriei mele, este Patria mea».
Oricâtă carte am învăţat oricâtă carte am şti, – să zic, prin imposibil, că cu toţii am cunoaşte trecutul nostru de până azi ca minunatul învăţat Nicolae Iorga, totuşi nu vom izbuti să fim capabili de jertfe mai mari de cât ne este dat nouă din instinctul de Patrie.
Şi Patria este în primejdie! V'am spus odinioară că munţii Carpaţii sunt şira spinărei a poporului românesc. De o parte şi de alta se întind coastele aceleaşi fiinţe.
Astăzi mai mult decât oricând jumătate din fiinţa noastră este torturată.
Pe coastele de dincolo simţim lovituri, se văd vânătăi şi răni adânci; se aude sângele gâlgâind... Trosneşte şi ne doare. Ne doare, căci loviturile se dau fiinţei noastre care se revoltă la fitece lovitură.
Patria, în momentele supreme, nu va da certificat de virtute fiilor ei, nu va alege între muncitor şi leneş – căci, iubirea de Patrie este focul care sfinţeşte pe orice om, şi puterea de jertfă va spori recunoştinţa ei faţă de eroii ei cari vor transmite urmaşilor voştri temeiul de a fi al neamului românesc.“ (Barbu-Ştefănescu Delavrancea, ed. cit.)
2 „Românii din România liberă nu numai că sunt datori să facă unire, pentrucă e firească, pentru că e istorică, pentrucă cer pământul lor, întărit cu oasele strămoşilor. Dar, noi, avem o datorie de ordine morală covârşitoare: să deschidem braţele acelor pe care i-am prigonit fără să vrem, fără să ştim, într-un chip fatal, prin oarba pismă a duşmanilor noştri seculari.“ (Barbu-Ştefănescu Delavrancea, ed. cit.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu