sâmbătă, 31 octombrie 2009

DEMASCAREA CÂRMACIULUI N. MANOLESCU într-un articol semnat de V. FRUNZĂ. "Cinstea noastră şi mândria, Manolescu-România!"


RENASTREA MORALĂ
SE AMÂNĂ SINE DIE

de Victor Frunză


Mă număr printre cei subclasaţi la alegerile pentru preşedinţia Uniunii Scriitorilor, la care am avut onoarea să candidez, alături de alţi 7 colegi de breaslă. în final, cum se ştie, câştigător a fost proclamat domnul Nicolae Manolescu, deţinătorul a 322 de voturi, la mare distanţă de candidatul ieşit pe locul doi, respectiv de domnul Cezar Ivănescu, şi şi mai mare, de mine, care am obţinut numai douăzeci şi nouă de voturi (şi nu douăzeci şi două, cum probabil dintr-o surzenie de moment şi fără să verifice cifrele, au notat unii reporteri prezenţi, comiţând astfel, cu sau fără voie, un fals).

Ceea ce pare curat şi expresia unui adevărat curent de opinie a majorităţii, votul cu aspect democratic, numărat cinstit, fără fraudare, totul are la prima vedere aspect de vox populi. Să fiu iertat, dar în realitate, pentru oricine din interiorul breslei, aflat în sală, a fost limpede ca ziua că alegerea este departe de a ilustra adevărata situaţie, speranţele şi dorinţa de mai bine a scriitorilor.
Ăn Programul meu, intitulat Renaşterea morală a Uniunii Scriitorilor, am menţionat necesitatea ca la votarea preşedintelui să participe toţi cei peste 2000 de membri ai acestei organizaţii de breaslă. Am folosit sintagma "peste 2000", întrucât nu dispunem de o cifră exac­tă (vechea conducere habar nu are câţi membri a păstorit şi a plutit în vagi aprecieri). În sală se aflau în majoritate delegaţi, dar şi numeroşi scriitori fără acest statut, unii veniţi pe propria cheltuială din provincie, în speranţa că li se va acorda drept de vot la faţa locului. Din păcate, celor cu titlul de "invitaţi", pentru că erau nesiguri pentru cine aveau să-şi dea votul, li s-a refuzat acest drept. Domnul nou preşedinte a fost declarat câştigător, în realitate, prin excluderea de la vot a circa 75% dintre membrii activi. Faţă de numărul de 2000 de membri (de data asta fără prepoziţia peste) el a fost declarat câştigător cu "masiva" cifră de aproximativ 12,50%-13% din numărul total al posibililor votanţi. Un succes cu abilitate construit.

Probabil pentru că nu a citit programul meu, Renaşterea morală a Uniunii Scriitorilor, în cuvântul său, domnul N.M. a repetat argumentul răsuflat după care nu pot fi chemaţi să voteze toţi scriitorii, pentru că nu sunt bani, deşi acolo se afla varianta votului prin Internet, prin cores­pondenţă sau direct în filiale!

Când i s-a dat cuvântul, în cadrul enunţului conform căruia fiecare candidat îşi prezintă programul propriu, domnia sa a avertizat sala că nu are nici un fel de program. A fost un iscusit alibi, pe care îl va putea folosi la o adică, în 2009 sau la orice dată până atunci - şi pe drept cuvânt! - când va spune că nu i se poate pretinde nimic, întrucât nu a promis nimic. Cu alte cuvine, a apelat la o piruietă abilă, oferindu-ne şi dovada, conform căreia, indiferent, cu program sau fără, alegerea sa este hotărâtă aprioric. Şi sala - tăcere!

Apreciez sinceritatea cu care domnul N.M. şi-a dezvăluit simpatiile faţă de epoca de dictatură ceauşistă, prin elogiul "libertăţilor" de care se bucura literatura şi presa literară sub regimul comunist. Domnia sa face probabil parte din categoria acelor persoane care n-au uitat cât era de rău în anii dictaturii, dar care, tocmai pentru asta socotesc că era atât de bine... De asemenea, admir lipsa oricărui puseu demagogic, la ocultarea încălcărilor grave ale democraţiei în Uniunea Scriitorilor (probabil pentru că este beneficiarul lor).

Nu pot însă aprecia modalitatea prin care a răspuns la învinuirile pe care i le-a adus domnul Cezar Ivănescu, de a se fi făcut după evenimentele din 13-15 iunie 1990, într-un interviu publicat pe mai multe pagini în România literară, apărătorul crimelor (ultimul termen aparţine domnului CI.) din 13-15 iunie, înfăptuite din ordinul fostului preşedinte al României, domnul Ion Iliescu. Răspunsul a fost scurt şi demn de a intra în antologia de bancuri, Te pici pe tine de rîs.

Astăzi, când mineriada din iunie 1990 este supusă unei noi radiografii, bazată pe recunoaşterea unor adevăruri mistificate necontenit de un deceniu şi jumătate, reacţia domnului N.M. - de ironie băşcălioasă - trebuia să dea de gândit sălii şi să stârnească o cât de neînsemnată reacţie. Măcar, asa, de faţadă! Mă mir chiar că nu s-a aplaudat la scenă deshisă! Dar cuvântarea de cincisprezece minute, excepţie de la regulă (zece minute afectate fuseseră riguros respectate de fiecare candidat) s-a încheiat în aplauzele furtunoase, ce păreau să nu se mai sfârşească, a unui segment din public, aşezat compact într-o zonă a parterului sălii.

Prima impresie pe care mi-a făcut-o acest public, după reacţia la discurs, a fost că ori n-a înţeles nimic, ori că aplauda dintr-un angajament subînţeles. M-am uitat bine în acea direcţie: erau unele figuri cunoscute, nicidecum o armată de cătane duse să umple sala Casei de cultură a raionului Pătârlagele la un concert din Vivaldi!

Parcă mai trăisem aşa ceva, într-un alt timp! Senzaţia mea era că orice ar fi declarat domnul N.M. în acel discurs de "prezentare a programului său" ar fi trezit manifestări entuziaste de "înaltă preţuire şi dragoste". Ce-i drept, nu s-a scandat: "Cinstea noastră şi mândria, Manolescu-România"(literară)! Va urma probabil mai târziu, dar nu pot ghici rima care se va găsi la Vosganian, anunţat dinainte de alegeri ca viitor vicepreşedinte şi care probabil va fi inclus în scandare!

Cei care veniseră decişi să se achite conştiincios de sarcina de a vota pe cine şi-l doreau, păreau o armată disciplinată, ştiind dinainte ce şi cât urma să se aplaude de fiecare dată sau să bruieze sporovăind, după caz. Nu ştiu de ce, dar mi-au amintit de "unitatea de monolit" din jurul conducătorului şi la un moment dat, privindu-i, mi-am dat seama că le lipseau doar nişte uniforme chinezeşti sau nord-coreene, încheiate la gât.

De ce s-or teme? Că nu vor intra în Istoria literaturii române, probabil! Deşi se ştie bine că în istoria literaturii se intră datorită unei opere şi nu datorită unui vot... Se tem că nu vor mai fi recenzaţi, publicaţi, menţionaţi? Că vor fi scoşi?... Că nu vor pupa vreun premiu? Şi invers, dacă votează cum trebuie cred că vor pleca în străinătate...? Că vor modera... că vor intra... că vor primi...? etc.

Chiar să fi vorbit despre Renaşterea morală la nişte dune de nisip, în pustiu şi nu în faţa unor atât de distinşi intelectuali? Ceva nu se leagă în mintea mea şi mă înfior, gândindu-mă că în 2007 vom intra în Uniunea Europeană cu o Uniune a Scriitorilor dispunând, pe lângă masa celor mulţi şi fără voia lor reduşi la tăcere, de un pluton de elită în costume nord-coreene, mărşăluind în pas şi cântând un imn de slavă cârmaciului care zâmbeşte în soare pe câmpia literelor române.

Norocul nostru sunt totuşi ceilalţi 1688 de membri, dintre care vreo două sute erau în sală... Ce scârbă or fi încercat două persoane, pentru că doi au votat pe neprezentatul şi veşnic revoltatul domn Gibescu...!
Victor Frunză, 2005
Accesaţi şi:
Interviu inedit, pe aceeaşi temă, acordat de Cezar Ivănescu în anul 2005

JURNALUL SĂPTĂMÂNII: ROSIIANU, ARHIRE, TOTOK, ETCU, CAZACU, BERINDEI SI VASILIU, colaboratori ai SECURITATII cu decizii de necolaborare

Consiliul National de Studiere a Arhivelor Securitatii (CNSAS) a publicat o lista cu persoanele care au semnat angajament, au primit nume conspirative si au dat informari fostei institutii comuniste, dar care au primit „decizii de necolaborare cu politia politica”.

Printre acestea se numara Cornelius Rosiianu, fost prezentator la TVR, Vasile Arhire, actualul director al TVR Iasi, William Totok, poet, prozator de origine germana, cofondator al Grupului de Actiune Banat, Vasile Etcu, fost subprefect al Iasului, Aurel Cazacu, fostul director in Ministerul Economiei, Dan Berindei, vicepresedinte al Academiei Romane, Lucian Vasiliu, scriitor din Iasi, timp de 15 ani director al Muzeului Literaturii, si Ibraim Temur, consilier local (PSD) la Constanta.


Spalati de CNSAS (orizont romanesc), Jurnalul Saptămânii, (11 Hesvan 5770),
p 14, 29 octombrie 2009, Israel

marți, 27 octombrie 2009

CRIZA DE CABINET. Jurnal de campanie cu clasicii romanismului. Azi, jurnalistul I. L. Caragiale


Timpul s'a abstinut cu desăvârşire de orice reflecţii sau comentarii asupra epidemiei ce bântue cabinetul Brătianu, şi care a şi secerat trei victime. Am stat şi urmăm a sta neturburaţi în faţa unor certe intestine pe câtă vreme ele nu vor avea ca rezultat de a compromite soarta ţării şi mai mult cum este deja compromisă, sau pe câtă vreme negoţierile pentru înlocuirea celor morţi nu vor trece peste cercul partidului aşa zis liberal.Vom aştepta dar în linişte rezultatul crizei într'un fel sau într'altul şi atunci numai vom avea a zice şi noi cuvântul nostru.

Astăzi voim a face numai ceea ce s'ar putea numi diagnosis crizei ministeriale, fără a ne preocupa dacă boala este mortală sau cine va fi moştenitorul, în caz de moarte.

Spectacolul ce ne este dat a privi este, fără îndoială, din cele mai extraordinare.Vedem pe d. Brătianu dispunând în Cameră aproape de unanimitatea voturilor, şi de o mare majoritate în Senat, ameninţat de a pierde o bună a treia parte din deputaţi şi a rămâne poate în minoritate în Senat.

Ce s'a întâmplat oare acum de curând care să facă a periclita într'un mod aşa de neaşteptat o poziţiune până astăzi aşa de strălucită şi aşa de puternic întemeiată ?

Un mic, foarte mic fapt s'a întâmplat; dar care pentru d. Brătianu ce ştie a înţelege semnele prevestitoare, are o îngrijitoare însemnătate. Acest fapt sunt cele câteva alegeri comunale ieşite favorabile partidului conservator. Până astăzi partidul ce voieşte a fi partidul liberal, dar care în realitate este partidul radical, precum totdeauna l-am numit pentrucă-i cunoaştem firea şi tendinţele, partidul radical zicem, şi-a îndeplinit vecinica chemare, adică distrugere.

În lăuntru, instrucţiunea publică, justiţia, organizarea comunală, întreţinerea căilor de comunicaţie, venitul monopolului tutunurilor, finanţele, buna stare economică, şi toate celelalte sunt distrusesau cel puţin desorganizate.În politica din afară, mai avem oare trebuinţă de a aminti toate faptele ce sunt încă aşa de proaspete în mintea tutulor ?

Toate acestea s'au făcut cu consimţământul Adunărilor, şi acolo unde miniştrii noştri, în cele interne sau în cele externe, veneau cu fapte împlinite, Camerele, pe lângă supusa înregistrare a acelor fapte emiteau tot d'odată şi biluri de încredere sau de indemnitate.

Şi astfel d. Brătianu şi cu colegii săi urmând calea semănată de izbânzi, netedă, fără obstacole, fără primejdii şi fără decepţiuni proclamau sus şi tare că ţara este cu d-lor. Erau poate sinceri. Îşi închipuiau poate serios că calea lor îi duce la capitol unde îi aşteaptă coloana triumfătorilor.

Dar iată că de odată, în loc de capitolul visat, li se arată în zare stânca tarpeiană cu prăpastia ei. Căci acum s'a schimbat faţa lucrurilor. Nu mai poate fi vorba, sau mai bine, nu mai este loc de a distruge, acum este vorba de a clădi, de a organiza, şi aici se sdrobeşte puterea radicalismului. Ţara care i-a mai văzut la lucru, ştie că nu este aceasta meseria lor şi un prim avertisment a venit să arate d-lui Brătianu că nu ajunge de a se bucura de o majoritate oricât de numeroasă în camere, pentru a putea spera de a avea şi ţara cu sine.

Tot odată d. Brătianu simte că nu numai instinctul lucrărilor serioase de organizare lipseşte partidului său, dar că-i lipseşte tot odată şi capacitatea intelectuală.Acest simţimânt explică pentruce în toate încercările sale pentru complectarea şi reîntărirea cabinetului, d. prim-ministru nu a consimţit a se despărţi de colegul său dela externe.

Nu simpatia sau armonia în vederi leagă, de o vreme încoace, pe d. Brătianu de d. Cogălniceanu. Cine, în adevăr, nu cunoaşte sfâşiările intestine ce existau între aceşti doi bărbaţi, şi făţişa neîncredere mutuală cu care se păzeau unul pe altul; între altele în vremea petrecerii lor la Berlin pentru lucrările Congresului. Ceea ce face pe d. Brătianu a se ţine acum strâns legat de d. Cogălniceanu este că simte că are în acest bărbat aceea ce nu poate găsi în jurul său, adică o putere intelectuală, o capacitate.

Asemenea marfă este rară în partidul radical şi fericitul proprietar actual nu voieşte a se desface de dânsa cu niciun preţ. Precum am zis-o, ţara, adevărata ţară, a dat d-lor Brătianu şi Rosetti un întâi avertisment. Pentru d. Rosetti acest avertisment, întărit poate şi prin alte consideraţiuni, l-a şi făcut a părăsi fotoliul său. D. Brătianu, care şi el a înţeles lecţiunea, lucrează la înlăturarea pericolelor ce-i stau în perspectivă prin fuzionare cu aliaţi vechi sau noi.Se zice că toate sforţările d-sale au fost zadarnice şi că tot d-sa rămase însărcinat a purta greutatea situaţiunii cu ai săi, fără infuziune de sânge nou.

Oricum ar fi, noi, aceştia dela Timpul, absolut desinteresaţi în cestiune, privim în linişte şi cu răbdare la criza de care este frământat cabinetul, şi avem statornica încredere în adevărul zicătoarei care zice că: fie care pasăre pe limba sa piere.

I.L. Caragiale, Opere. Scrieri Politice, Vol. 5, Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Editura pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II", Bucureşti, 1938

duminică, 25 octombrie 2009

CA-CARTARESCU la Paris, sub aripa lui tatuka Manolescu, cu o alta sinecura ICR


În afara fondurilor risipite pentru traducerea volumului "L'aile tatouée" (în româneşte "Orbitor-Aripa dreapta"), Institutul Cultural Român i-a oferit autorului Mircea Cărtărescu, din bani publici, şi un sejur la Paris. L-am zărit, pe 7 octombrie, în librăria "L'écume des pages", învîrtindu-se printre standurile de cărţi, cu un pahar de carton în mînă, strivit de notorietatea cîştigată pe banii Statului Român. Aştepta "asaltul" admiratorilor invitaţi să-i solicite autograful pe volumul mirosind încă a cerneală.
N-a fost să fie!

N-avea cum să fie, cu toţi banii cheltuiţi de România! Cîteva minute înainte de ora anunţată, librăria, cam înghesuită din cauza spaţiului prea strîmt, a părut neîncăpătoare cînd şi-a făcut apariţia Institutul Cultural Român de la Paris, reprezentat de directoarea Magda Cârneci (ca o Walkirie încărunţită) şi de fotograful om-la-toate, mai preocupat de propria soţie, pe care o urmărea din ochi şi obiectiv, ca să nu scape pruncul agăţat într-un ham pe burtă.

Curînd, ţanţoş, şi-a făcut intrarea Edy Reichmann, imigrant de meserie, colaborator din cînd în cînd la "Le Monde" şi autorul celor două cronici care au apărut în cotidianul francez şi care erau expuse în vitrina librăriei. Trei români din "imigraţie" s-au apropiat pentru pupăturiAutorul (mult mai scund şi mai urît decît mi-l imaginam) a zîmbit fericit că trebuie să se încline ca să o sărute pe pitica Wanda Mihuleac, odrasla securistă stabilită la Paris.

Cînd, în fine, a apărut şi Nicolae Manolescu, ambasadorul României la UNESCO, însoţit de fetiţa de 9 ani, care ţine locul nevestei, de cînd aceasta l-a părăsit, s-a trecut la bla-bla-ul de rigoare. Baconski a tras chiulul, nu-i nimic, află el, Zeus, şi îl rezolvă! A vorbit Reichmann, cu o voce mică şi hrăpăreaţă, înghiţind vorbele, fericit că lipsa microfonului camuflează sărăcia de idei şi franceza stîlcită. S-au înţeles perfect cuvintele "scatologie" şi "stîlpi", noţiuni pe care atît vorbitorul, cît şi scriitorul le cunosc foarte bine, fiind mari amatori. Edy a continuat cu o bombăneală pripită, în care a rezumat laudele nesemnate şi, deci, neasumate (le-o fi scris Cărtărescu?), de pe coperta a IV-a a volumului proaspăt lansat: "cel mai mare... cel mai publicat". A încheiat discursul cu "nu ne mai rămîne decît să aşteptăm Premiul Nobel". În acel moment, Cărtărescu a zîmbit discret, bîţîindu-se de pe un picior pe altul, ca un căţel dresat. Îi mai venise inima la loc după fraza cu "scatologia", care îi plăcea, nici vorbă, dar parcă nu suna bine în acel decor şi care îl făcuse să rostogolească ochii spre vorbitorul gîngăvit. Ceremonia s-a încheiat prin intervenţia responsabilului de carte, care nu contenea să mulţumească Institutului Cultural Român pentru contribuţia substanţială care l-a făcut cunoscut în Franţa pe Cărtărescu. Aşteptăm, şi noi, cifre exacte pe site-ul ICR!

Atmosfera s-a mai animat cînd cei cîţiva clienţi întîmplători au fost nevoiţi să rămînă în librărie, pentru că afară ploua cu găleata. Cînd stropii s-au mai rărit, Reichmann a ieşit sub o umbrelă de cucoană şi s-a oprit să-şi mai citească o dată articolele expuse în vitrină.

EUGEN MIHĂESCU,
Membru de onoare al Academiei Române

Vezi si
Mircea Cartarescu - Scatologia, obsesia sexuala si degenerarea, la rang de opera literara - Extrase din Orbitor (blog Roncea)


PS
Orbitor, toate aripile :) traduse în toate limbile cu putinţă (desigur, pe banii noştri, prin programul 20 de autori promovat de ICR! Slava Domnului că „autorele“ a ales un fluture – adică o trilogie, şi nu un miriapod... că nu ştiu zău pe unde ar mai fi scos ICR-ul cămaşa!).

Reacţia presei? Aproape nulă! Citiţi ce „cronici zdrobitoare“ prezintă ICR, pe site:

“[Orbitor] are un gust mai proaspăt şi mai nou decât cele mai multe cărţi citite recent.”(Jonny Halberg în Dagbladet, 25 iunie 2008)

“Primul meu gînd dupa terminarea lecturii a fost: veştile despre moartea iminentă a «romanului» (repetate de mai multe ori de cînd practic eu aceasta meserie!) sunt foarte exagerate.” (Knut Faldbakken în VG [Verdens Gang - «Mersul lumii»], 10 august 2008

MANOLESCU. Problema ortografiei. I. SAVA: “Dle preşedinte, doar nu toţi tinerii erau feciori de chiaburi sau de moşieri, ca să se teamă de Securitate”



"Chiar riscīnd să-i şochez pe unii, voi afirma ritos că mă frămāntă mult mai mult babelul ortografic īn vigoare după 1993 decīt faptul că â ar avea caracter naţional, în vreme ce î ar fi rodul sovietizării. Şi nu dacă eşti mai bun romān scriind sunt este preocuparea mea de căpătīi, ci faptul că, pe līngă deteriorarea pronunţiei, sărăcirea vocabularului şi imbecilizarea gramaticii, legate de şovăielile culturale ale tranziţiei, onorabilii academicieni nu s-au gāndit de două ori īnainte de a adopta o hotărāre plină de cele mai grave urmări." Nicolae Manolescu


UMBRĂ A TRECUTULUI
PE ROMÂNIA ANULUI 2001

(Problema ortografiei Limbii Române)
de Dan I. Papuc

Comunismul, mai ales īn Romānia, a fost o boală teribilă, aproape letală pentru existenţa ca naţiune a poporului romān. Ieşirea din această boală (decembrie 1989) s-a petrecut printr-o baie de sānge. Convalescenţa este penibilă, arătāndu-se a fi fără de sfārşit. Sechelele, numeroase şi profunde, sunt greu de īndreptat, de vindecat.

Comuniştii au condus Romānia, de-a lungul a patruzeci şi cinci de ani, cu ajutorul a două arme teribile: frica şi sărăcia. La sfārşitul celor patruzeci şi cinci de ani “de domnie”, ei au reuşit să facă, din vrednicul popor romān de altădată, un popor de asistaţi, un popor “vegetal”. A trebuit ca toate celelalte popoare europene, oprimate de comunişti, să-şi recapete libertatea, pentru ca şi romānii să īndrăznească să facă acelaşi lucru. Şi odată libertatea cāştigată, romānii nu au prea ştiut ce să facă cu ea. Demonstrează din plin acest lucru cei unsprezece ani trecuţi din decembrie 1989.

Examinānd istoria dictaturii comuniste din Romānia (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989), deosebim cu uşurinţă trei mari perioade.

– O perioadă criminală (1945-1964). A fost perioada unei crunte terori, teroarea roşie, operă demonică a Securităţii. A fost perioada de sovietizare a ţării prin “mari transformări revoluţionare” (ale căror sechele īmpiedică şi astăzi progresul economic şi social al Romāniei), o perioadă de cumplită spoliere a Romāniei de către ruşi, cu ajutorul unor societăţi economice denumite sovromuri (societăţi economice sovieto-romāne).

– O perioadă a speranţelor (1964-1971). S-a petrecut atunci o oarecare distanţare de imperiul sovietic, au avut loc īncercări de democratizare a ţării, de descentralizare a economiei. Īn fond, totul a fost un scenariu, abil regizat, care a asigurat comuniştilor trecerea fără probleme de la dictatura comunistă a lui Gh. Gheorghiu-Dej la dictatura naţional-comunistă a lui Nicolae Ceauşescu.

– O perioadă murdară (1971-1989). Este perioada īn care unul din cinci romāni a devenit informator al Securităţii, perioada unei crunte sărăcii, viaţa find posibilă, pentru cei mai mulţi dintre romāni doar datorită PCR-ului (sistemul pile-cunoştinţe-relaţii) şi furtului din īntreprinderi şi de pe ogoare, perioada īn care ţara s-a umplut cu “ctitorii” industriale faraonice falimentare (pietre de moară legate de picioarele economiei romāneşti), perioada unui penibil cult al personalităţii importat de la Kim Ir Sen şi a unei mini-revoluţii culturale, importată de la Mao.

Acesta ar fi un sumar istoric al dictaturii comuniste din România.

* * *

Īn rāndurile ce urmează facem o īncercare de prezentare şi analiză a unei sechele, provenită dintr-o samavolnicie comunistă, operată īn viaţa intelectuală a poporului romān, īn perioada criminală (1945-1964). Este vorba de o sechelă, pe care o vom denumi problema ortografiei Limbii Române. Pentru o īnţelegere corectă a acestei probleme, mai ales de către cei tineri, este necesar a schiţa, ceva mai īn detaliu, caracteristicile vieţii romānilor īntre anii 1945-1964 (perioada criminală a dictaturii comuniste din Romānia).

Între 1945-1964, romānii au fost conduşi de către comunişti, nu prin frică ci printr-o adevărată teroare, teroarea roşie. Ani īn şir, dubele Securităţii au cutreierat noaptea satele şi oraşele, rdicānd oameni, fără a se şti “de ce”, uneori aceştia dispărānd fără urmă. Din īnchisori şi lagărele de muncă, ce īmpānziseră ţara (Piteşti, Sighet, Aiud, Gherla, canalul Dunăre-Marea Neagră, etc., etc.) transpirau veşti despre torturi de o bestialitate nemaiauzită. Cānd aveau loc procese, condamnările erau de ordinul zecilor de ani. Īn acele vremuri nimeni nu era sigur de libertatea sa, de viaţa sa. Asupra Romāniei plana, în acei ani, nu frica ci groaza.

Iosif Sava: “Domnule preşedinte, doar nu toţi tinerii erau feciori de chiaburi sau de moşieri, ca să se teamă de Securitate”

După 1989, unii au uitat (sau s-au făcut că uită) ce s-a īntāmplat īntre anii fatidici, 1945-1964. La una dintre seratele muzicale TV ale lui Iosif Sava, invitat fiind preşedintele ţării, Ion Iliescu, amfitrionul Iosif Sava īi cerea preşedintelui să spună tuturor ce entuziasm domnea īn rāndurile tineretului romān prin anii 1948-49.

“Domnule preşedinte, doar nu toţi tinerii erau feciori de chiaburi sau de moşieri, ca să se teamă de Securitate”.

Mă īntreb: oare să nu fi ştiut ieşeanul Iosif Sava că īn luna iunie 1948, la tribunalul militar din Iaşi, au fost judecaţi unsprezece copii din clasa a treia (echivalentul clasei a şaptea de astăzi) a gimnaziului din Tg. Neamţ, membri ai unei auto-īnfiinţate echipe de fotbal, martori la proces fiind tot restul clasei?

Sentinţa, dată doar īn 20 de minute: membrii echipei de fotbal au primit īntre doi şi trei ani de puşcărie, iar toţi martorii (restul clasei a treia de la gimnaziul din Tg. Neamţ) cāte patru luni de īnchisoare. Nu ştiu ca vreunul dintre aceşti copii să fi fost fiu de chiabur sau moşier, dar ştiu că, īn aceeaşi perioadă, procese asemănătoare au avut loc la Vaslui şi la Roman.

La Roman, cāţiva elevi (īn jur de zece) din clasa a opta (echivalentul clasei a dousprezecea de astăzi) a liceului din localitate, au fost condamnaţi la cāte şapte (7!) ani de temniţă, fără o motivare precisă. Se pare că unul dintre ei, un bricoleur avizat īn domeniul radiofoniei, realizase un aparat radiofonic de emisie şi se lăudase cu isprava sa. Ceilalţi, aflaseră de această realizare, atāt de periculoasă regimului, şi … nu īl turnaseră la Securitate! Cei şapte (7!) ani de temniţă, au fost făcuţi efectiv, īn condiţii īnspăimāntătoare.

Mai ştiu că tuturor acestor tineri li s-au īntocmit caziere de condamnaţi politic, viitorul lor īn societate fiind pus total sub semnul īntrebării. Unii, la ieşire din īnchisoare în 1956, au īncercat să-şi continue studiile īn īnvăţămāntul superior.

Īn 1958, de frica rezonanţei evenimentelor din Ungaria din 1956, conducătorii comunişti au hotărāt īndepărtarea acestor foşti deţinuţi politici din universităţi. Ei erau suficient de mulţi, īn toate universităţile ţării. Eliminarea s-a făcut imediat. Pentru unul dintre aceşti nefericiţi şi nenorocoşi (prieten al meu, un tānăr de o rară distincţie şi tărie sufleteasca, Viorel Stoica, fie-i numele īn veci pomenit!) această a doua lovitură, total nedreaptă, a fost o condamnare la moarte. Mai este de ştiut că unii dintre cei condamnaţi s-au salvat, devenind (unii chiar din īnchisoare!) informatori ai Securităţii. Chinurile morale ale vieţii lor cine le poate īnţelege?

Īn ceea ce priveşte cel de al doilea instrument de conducere a ţării, sărăcia, şi ea a fost utilizată sistematic şi din plin īn perioada criminală. Pentru marea majoritate a populaţiei Romāniei, sărăcia a avut atunci forme efectiv de nesuportat. Cine īşi mai aminteşte astăzi oare de “postul festivalului” din vara anului 1953? Dar de cozile permanente la alimente, cānd acestea existau? Dar de cartelele la toate tipurile de produse necesare vieţii? Oare Romānia nu putea să-şi hrănească atunci populaţia? Nici vorbă! Sărăcia lucie provenea din faptul că, prin intermediul sovromurilor, Romānia era jefuită de ruşi, cum nu a fost jefuită niciodată īn istoria ei. Mă īntreb, ce ştie tineretul anului 2001 despre toate acestea?

Īn această atmosferă sumbră, prin 1951-52, au fost operate schimbări īn domeniul ortografiei limbii române, schimbări ce au generat, după revoluţia din 1989, discuţii interminabile īn mijloacele media, agitānd mult viaţa culturală a ţării, mai ales īn domeniul filologiei şi literaturii. S-a conturat o problemă, evident sechelă a transformărilor comuniste din anii 50, care aruncă o umbră asupra Romāniei şi īn anul 2001, ea fiind departe de a fi rezolvată. O vom denumi problema ortografiei Limbii Române.


* * *

Īn ce constă problema ortografiei Limbii Române? În 1951 sau 52 (?), printr-un ucaz al nu ştiu cui (probabil al comitetului central al PMR-ului, īn care poate a fost amestecată şi Academia RPR, dacă aceasta nu era cumva atunci inexistentă, fiind īn completă epurare şi transformare), fără nici un fel de discuţii sau posibile comentarii, s-a hotărāt, printre altele, īnlocuirea īn scriere şi pronunţare a cuvintelor sunt, suntem sunteţi prin cuvintele sīnt, sīntem, sīnteţi şi, īnlocuirea peste tot īn scriere a literei â prin echivalentul fonetic î.

Ce a īnsemnat aceasta atunci? Este necesar să explicăm acest lucru, mai ales unui tānăr, posibil cititor al acestor rānduri.

Schimbarea din domeniul ortografiei, precizată mai sus, a fost resimţită atunci de marea majoritate a intelectualilor romāni, ca o ameninţare directă la independenţa naţională a ţării, fiind o īncercare evidentă de estompare a caracterului latin al Limbii Romāne. (grafia unui mare număr de cuvinte, ca de exemplu România, român, cāmp, pāine, cāntec, fāntānă; …, grafie ce mărturisea originea latină a acestor cuvinte, era īnlăturată!).

Schimbarea, complet neaşteptată şi nemotivată atunci, era interpretată ca o testare a reacţiei societăţii romāneşti la schimbări mult mai importante: o eventuală integrare a Romāniei printre republicile surori ale “măreţei” Uniuni Sovietice. Această bănuială era justificată prin tot ceea ce se petrecea atunci īn ţară (lucruri de neīnchipuit astăzi). În mare grabă, de la o zi la alta, sub supravegherea atentă a atotputernicilor consilieri sovietici, totul se schimba īn ţară după tipare sovietice.

Ţara nu mai era divizată īn judeţe ci īn regiuni şi raioane. Exista o regiune denumită Regiunea Stalin iar capitala acestei regiuni era Oraşul Stalin, fostul şi actualul oraş Braşov. Uniforma şi armamentul armatei romāne erau sovietice. Pānă şi şuieratul, de pānă atunci al locomotivelor trenurilor, a fost īnlocuit cu răgetul unor sirene de tip sovietic. Cu excepţia şcolilor primare, īn īntreg procesul de īnvăţămānt se preda limba rusă. Legăturile culturale şi ştiinţifice cu Occidentul erau aproape complet tăiate, unele fiind menţinute doar pentru propaganda externă etc, etc. Īn mare, avea loc o sistematică operaţie de omogenizare politică, socială, economică şi culturală a Romāniei la standarde sovietice, omogenizare ce nu prevestea nimic bun. Dacă Stalin nu ar fi murit īn 1953, dacă nemţii din Est nu s-ar fi mişcat īn acelaşi an şi dacă, apriga luptă pentru putere de la Kremlin nu ar fi provocat dezgheţul lui Hrusciov, care a incitat revolta ungurilor din 1956, nu este deloc aberant să se presupună că īntregul lagăr socialist (Romānia, Republica Democrată Germană, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Albania) urma a fi integrat atunci īn Uniunea Sovietică. Cu Stalin la Kremlin, nimeni nu s-ar fi opus unei asemenea mişcări.

Ca să terminăm, pentru ştiinţa celor ce nu au trăit acele vremuri, schimbarea din domeniul ortografiei, operată samavolnic īn anii cincizeci, nu a fost doar o oarecare operaţie de simplificare a scrierii Limbii Romāne ci, evident, mult mai mult. Ea a fost resimţită atunci, īn anii cincizeci, cu amărăciunea revoltei neputincioase. Dintr-o dată, fără multă vorbă, am ajuns să trăim īntr-o ţară denumită Romînia, să fie “interpretabil” şi deci deosebit de periculos să te scapi şi să spui “eu sunt român" în loc de "eu sînt romîn”. Multe cuvinte romāneşti şi-au schimbat īnfăţişarea scrisă, solicitānd mare atenţie la scrierea lor. Eventualele greşeli īn acest domeniu erau greşeli politice, nu de ortografie. Pedepsele puteau fi foarte grave. (Remarcăm, revenirea la grafia România, român a fost decisă, mult mai tārziu, de Nicolae Ceauşescu!)

A venit marea eliberare din 1989 şi … īn 17 februarie 1993, printr-o hotărāre a Academiei Romāne, s-a revenit, īn cazurile specificate mai sus, la grafia impusă de Academia Romānă de dinainte de 1948. Spre mirarea multora, hotărārea Academiei a provocat o adevărată furtună īn lumea intelectuală romānă. Unii, mai ales cei care au trăit ca maturi anii cincizeci, s-au bucurat. O evidentă acţiune politică de estompare a latinităţii Limbii Romāne fusese anulată. Alţii, şi nu puţini chiar dintre marii oameni de cultură ai ţării noastre, au protestat. Astfel s-a conturat aşa numita problemă a ortografiei Limbii Romāne, care a divizat drastic intelectualitatea romānă īn două grupe, mai degrabă, două tabere. Prima tabără a fost a celor care s-au bucurat şi aplică hotărārea Academiei Romāne din 1993. A doua, a celor ce contestă acestă hotărāre şi nu o aplică.

* * *

Prezentăm cititorului, doar pentru informarea sa, o mostră a felului īn care se desfăşoară polemica īn această problemă, īntre cele două tabere.

Autorul textului de faţă, profesor de matematică al Universităţii din Timişoara, aparţinānd primei tabere, s-a implicat direct īn problema ortografiei Limbii Române, doar în decembrie 1996. Cauza a fost citirea unui articol, cu totul aparte, intitulat Ortografia, semnat de un domn, Alexandru Laszlo, publicat īn pagina a treia (deci la un loc de mare cinste!) īn Romānia Literară nr. 46, din 20-26 noiembrie, 1996. Īn acel articol, d-l Laszlo se dorea a fi un apărător al celei de a doua poziţii.

D-sa, cu duritate a făcut praf Academia Romānă, vinovată de hotărārea din 1993: “stalinism fără Stalin”, Bārlădeanu, Manea Manescu, “falsă autoritate dublată de o crasă incompetenţă”, “abuz grosolan” etc. Nu iau apărarea Academiei Romāne.

Şi īn anul 2001, Academia Romānă nu este nici mai bună nici mai rea, ci la fel ca toate celelalte instituţii ale statului romān: guvern, parlament, justiţie, poliţie, īnvăţămānt etc.

D-l Laszlo a trecut apoi la atacul celor care nu-i īmpărtăşeau opţiunea. Aceştia erau, după el, oameni cam idioţi, oameni care ar dori ca īngheţata să fie servită fiartă, semaforul să aibă cele trei culori naţionale, foarfecele să aibă trei inele pentru degete, acul să fie ascuţit la ambele capete etc. Argumentele, din articolul incriminat, īn susţinerea poziţiei proprii, care pot fi luate īn considerare, erau conţinute doar īn două propoziţii, pe care le vom reda aşa cum au fost publicate īn noiembrie 1996, īn săptămānalul Romānia Literară.

Prima dintre ele:

"Am văzut pīnă acum că argumentele īn favoarea lui ā se bazează pe judecăţi de natură istorică, politică, patriotică sau de falsă autoritate a deciziei. Niciodată, īnsă, nu se recurge la criterii intrinsece, referitoare la spiritul īnsuşi al limbii. Acestea pot fi cel puţin două, dar sīnt limpezi şi suficiente: al consecvenţei şi al minimului efort".

A doua frază:

"Dar obiecţia esenţială care i se poate aduce noului gest de stīlcire a ortografiei noastre este că eludează caracterul funcţional, ancilar, al limbii. Vorbim cu scopul de a ne exprima, de a transmite concepte şi noţiuni: Limba este doar un instrument, un mijloc de comunicare, iar interesul tuturor ar trebui să tindă către simplificarea sa (fireşte, īn limitele cerinţelor estetice) şi nu spre inutila sa complicare."

Cum articolul a fost publicat la loc de cinste īn Romānia Literară, şi cum el era plin de insulte la adresa celor care aveau o altă opinie decāt aceea a d-lui Laszlo, autorul textului de faţă, a a trimis, prin decembrie 1996, revistei R. L. o replică spre publicare. Nefiind specialist īn probleme filologice, īn textul trimis spre publicare revistei Romāniei Literare, autorul textului de faţă a pus atunci doar īntrebări, aşteptānd răspunsuri lămuritoare de la d-l Laszlo sau de la cei de la R.L. Replica la īntrebările puse nu a apărut īn revistă şi nici eventuale răspunsuri la acele īntrebări, nu au fost date. Pentru informarea exactă a unui eventual cititor, redăm aici o parte a acelui text-replică, nepublicat de către R.L.

«Nu sunt filolog. Īmi pun doar nişte īntrebări:

Problema limbii nu este o problemă politică, patriotică?

După d-l Laszlo, nu. Referindu-se la argumentele utilizate pentru a se justifica introducerea literei â, la punctul 2 al “sistematicului” său articol, punct intitulat “Discursul patriotic”, d-l Laszlo scrie: “Nu lipsesc din acest tip de judecată nici argumentele de natură patriotică: trebuie să le dovedim străinilor latinitatea limbii noastre, să le arătăm cum am rezistat noi īntr-o mare slavă etc, etc.” Şi ca să ne arate d-l Laszlo cum stau lucrurile, ne invită, pe noi cei ce utilizăm argumentul patriotic indicat mai sus (compromis total īn ochii d-sale), să cerem şi introducerea semaforului avānd culorile tricolorului romān. Punere la punct inteligentă.

Mă īntreb: oare Limba unei naţiuni nu este decāt “un instrument, un mijloc de comunicare", cum scrie d-l Laszlo? Oare Limba unei naţiuni nu este cea mai importantă problemă politică a naţiunii respective? De ce oare ţin atāt filoruşii şi rusofonii din Basarabia la existenţa unei limbi moldoveneşti? Din motive ştiinţifice, de comunicare? De ce ţin ungurii din Ardeal atāt să-şi conserve şi să-şi cultive limba? Ca instrument de comunicare cu noi romānii? De ce oare Israelul īi obligă pe toţi cetăţenii săi să īnveţe vechea limbă ebraică, īn acel alfabet atāt de neobişnuit al Vechiului Testament? Dacă este aşa cum spune d-l Laszlo "Vorbim cu scopul de a ne exprima, de a transmite concepte şi noţiuni: Limba este doar un instrument, un mijloc de comunicare, iar interesul tuturor ar trebui să tindă către simplificarea sa (fireşte, īn limitele cerinţelor estetice) şi nu spre inutila sa complicare.”, de ce poporul evreu a ales, acum, īn secolul XX, această cale atāt de complicată pentru a avea o limbă a sa, a evreilor? Nu puteau evreii să-şi confecţioneze o limbă şi un alfabet mai simple?

Limba nu-i o problemă politică, patriotică? Oare ce se īntāmplă cu un popor ce şi-a pierdut limba? A pierdut el oare doar “un instrument, un mijloc de comunicare?"

Reīntoarcerea la ortografia anterioară anului 1952, d-l Laszlo o consideră un gest abominabil īmpotriva Limbii Romāne. El scrie: "Dar obiecţia esenţială care i se poate aduce noului gest de stīlcire a ortografiei noastre este că eludează caracterul funcţional, ancilar, al limbii”. “Stīlcirea” de care vorbeşte este revenirea la vechea ortografie, acea ortografie pe care noi, bătrānii de astăzi, o īnvăţasem şi o utilizasem pānă īn 1952.

Iarăşi īmi pun īntrebări:

Oare cei care au fixat ortografia cea veche, dinainte de 1952, au fost ei competenţi sau nu? Au fost problemele legate de ortografie analizate, studiate, discutate īn forurile lingvistice competente de atunci ale ţării?

Oare ştie exact d-l Laszlo cum s-a făcut “perfecţionarea” ortografiei īn 1952? Au fost discuţii, analize? Cine a avut ideia acestei schimbări? Scopul īn care s-a făcut nu a fost cumva el politic? Nu a existat un scop, poate acelaşi care cere astăzi ca īn Moldova limba “moldovenească” să se scrie cu chirilice?»

Să ne oprim aici cu prezentarea īntrebărilor puse īn decembrie 1996 d-lui Laszlo sau celor de la Romānia Literară, care au publicat, īn noiembrie 1996, cu atāta mărinimie acel articol formidabil al d-lui Laszlo. Răspunsuri la īntrebările noastre nu au mai apărut. Revista R. L. a păstrat tăcerea īn acest subiect …. pānă la numărul 8 din 26 februarie-4 martie 1997 cānd tăcerea Romāniei Literare a fost īntreruptă de un articol editorial semnat, bineīnţeles, de profesorul Nicolae Manolescu.

Articolul profesorului Manolescu are titlul "Din nou, ortografia”. Din păcate, articolul provoacă stupefacţie. Īn el, marele critic literar atacă nedrept Academia Romānă a anului 1993, care atunci, fiind masiv roşie, spre mirarea tuturor, a īndreptat totuşi una dintre multele şi gravele sechele ale samavolniciilor comuniste. Īn orice caz, articolul “Din nou, ortografia" nu a contribuit cu nimic la rezolvarea problemei ortografiei Limbii Române, problemă care planează, īncă īn 2001 (datorită cui?), ca o umbră asupra culturii din ţara noastră.

Să analizăm acest articol al d-lui profesor Nicolae Manolescu. Articolul este divizat īn trei paragrafe.

În primul paragraf, se constată că “în disputa pe tema ortografiei” s-au primit la redacţia revistei R.L. mai multe replici la articolul d-lui Laszlo care nu vor fi publicate pentru că “…toată lumea pare să aibă dreptate".

Īn al doilea paragraf se anunţă că revista R. L. nu va mai prelungi polemica īn problema ortografiei, cuvāntul specialiştilor rulānd “majoritatea argumentelor pro şi contra”. Se subliniază apoi că problema ortografiei este gravă. Datorită “… paralelismului – vrem, nu vrem – instaurat de hotărārea Academiei din 17 februarie 1993: indiferent de īndreptăţirea revenirii la â median şi la grafia cu u a prezentului indicativ a verbului a fi, indiferent de valabilitatea pretenţiei īnaltei instituţii de a legifera, este neīndoielnic că, īn materie de scriere, de aproape patru ani īncoace domneşte haosul.” Şi, pe larg este descris acest haos şi gravele lui consecinţe, mai ales, īn domeniul īnvăţămāntului.

Cel de al treilea paragraf se cere reprodus în întregime.

"Ca să spunem lucrurilor pīnă la capăt, ceea ce contează acum este mai puţin cearta dintre specialişti şi mai mult o uniformizare a scrierii. Chiar riscīnd să-i şochez pe unii, voi afirma ritos că mă frămāntă mult mai mult babelul ortografic īn vigoare după 1993 decīt faptul că â ar avea caracter naţional, în vreme ce î ar fi rodul sovietizării. Şi nu dacă eşti mai bun romān scriind sunt este preocuparea mea de căpătīi, ci faptul că, pe līngă deteriorarea pronunţiei, sărăcirea vocabularului şi imbecilizarea gramaticii, legate de şovăielile culturale ale tranziţiei, onorabilii academicieni nu s-au gāndit de două ori īnainte de a adpta o hotărāre plină de cele mai grave urmări."

Profesorul Nicolae Manolescu, după regulile ortografice utilizate īn articolul d-sale, se vede clar că aparţine celei de a doua tabere. Şi cu o īncrāncenare deloc academică, apără opinia acestei tabere īn problema ortografiei Limbii Romāne.
Dar
1), regulile unui elementar fair play l-ar fi obligat pe d-l profesor Nicolae Manolescu să publice īn revista R. L., ce o conduce, măcar una dintre replicile primite la articolul, atāt de dur (pantru tabăra adversă!), al d-lui Laszlo,

2), īn paragraful al treilea el lasă să se īnţeleagă că īn tabăra adversă ar fi oameni care acordă īncărcătură politică literilor â şi î. Acesta fiind un argument de nivel Laszlo, ar trebui să fie citat numele a cel puţin unuia din tabăra adversă, care s-ar fi coborāt la o asemenea prostie. Īn orice caz, aruncarea “īn dispută” a acestui argument, după ce s-a anunţat īncetarea polemicii, este cu totul neelegantă. Īn sprijinul adevărului, domnul profesor Nicolae Manolescu ar fi trebuit să precizeze că, cei din tabăra adversă opinează că o mare īncărcătură politică are modul īn care sunt scrise cuvintele cāmp, pāine, māine, cāntec, fāntānă …

3). Domnul profesor Nicolae Manolescu scrie despre "deteriorarea pronunţiei” prin hotărārea Academiei Romāne din 1993, probabil referindu-se la cuvintele sunt, sutem, sunteţi. Oare nu este vorba de repararea unei grave deteriorări a pronunţiei, făcută total samavolnic, prin 1952? Se spunea atunci că īnsuşi Mihail Sadoveanu ar fi īncercat să se opună acestei deteriorări. Apoi nu se vede deloc clar, prin ce hotărārea Academiei din februarie 1993 a dus la “sărăcirea vocabularului", la "imbecilizarea gramaticii". Nu sunt date exemple, care ar putea fi argumente īn favoarea acestor grave acuzaţii.

4). Domnul profesor se referă la “…valabilitatea pretenţiei īnaltei instituţii de a legifera” īn domeniul creşterii Limbii Romāne. Totuşi, Academia, aşa cum este ea, are acest drept şi obligaţie prin lege. Īmi īnchipui că domnul profesor Nicolae Manolescu doreşte instituirea unui stat de drept īn Romānia. Nu trebuiesc respectate legile ţării de către toţi? Mai ales de d-sa, care a concurat la funcţia de preşedinte al acestei ţări (fiind puternic sprijinit de mulţi din Timişoara, printre care şi de autorul acestui text)?

« O paranteză. Din articolul precedent am tras concluzia, īncă din 1997, că d-l profesor Nicolae Manolescu nu ar fi fost un bun preşedinte al Romāniei. Dar mai slab preşedinte decāt celălalt profesor, Emil Constantinescu, nu putea fi. O gafă imensă a acestuia din urmă: d-l profesor Emil Constantinescu, īn calitate de preşedinte al Romāniei, a dat īn decembrie 1996 mandat de formare a guvernului unui cetăţean, care cāştigase alegerile pentru primăria din Bucureşti. Īn orice ţară din lume, dacă cetăţeanul īnvestit cu o asemenea sarcină nu o rezolvă īntr-o săptămānă, i se retrage mandatul. Se consideră că acel cetăţean nu poate conduce guvernul ţării respective. La noi īn Romānia, ţară, atunci, īn 1996, pe marginea unei prăpăstii economice, īn care timpul conta imens, tārguiala īn jurul guvernării, a durat două luni, fără ca preşedintele Emil Constantinescu să intervină. Populaţia ţării a īnţeles atunci revoltătorul adevăr: la formarea guvernului Romāniei se dă īntotdeauna o mare bătălie pentru “ciolan”.

De fapt, după 1989 republica Romānia nu prea a avut noroc cu preşedinţii. Alături de d-l Emil Constantinescu, a fost preşedinte al Romāniei, timp īndelungat, d-l Ion Iliescu. A fost el mai bun preşedinte? Nici vorbă. Examinānd această personalitate a istoriei contemporane a Romāniei observăm următoarele:
– d-l Ion Iliescu ar trebui să fie o figură tragică. O viaţă īntreagă a luptat cu īndārjire pentru un ideal şi la sfārşitul vieţii este obligat să patroneze dārāmarea lui.

– D-l Ion Iliescu ar trebui să fie un om copleşit de tristeţe, constatānd că i-au trebuit zece ani ca să īnţeleagă ce are de făcut. El face īn 2001 ceea ce ar fi trebuit să facă īn 1990.

– D-l Ion Iliescu ar trebui să fie un om copleşit de remuşcări. Īntārzierea īn progresul economic şi politic al Romāniei după 1989 i se datorează īn mare măsură. El a fost mănuşa ce a acoperit o puternică mānă murdară, cu multe degete, care a condus şi conduce Romānia în dauna celor mai importante interese ale ei.

Nu, d-l preşedinte al Romāniei din 2001, Ion Iliescu, nu este nimic din toate acestea. Zāmbetul său, aproape permanent, trădează omul mulţumit de sine, satisfăcut de tot ce a realizat īn viaţa sa.»

* * *

O īntrebare cu totul naturală. De ce mă ocup eu, matematician, evident nespecialist īn filologie, acum īn anul 2001, de problema ortografiei Limbii Romāne? Voi explica. Trăind ca matur teribilii ani cincizeci, am fost total de acord cu hotărārea Academiei Romāne din anul 1993, aparţinānd prin aceasta primei tabere. Īn consecinţă, cānd cumpăr o carte mă uit să văd cu ce reguli ortografice a fost scrisă. Nu prea doresc să citesc o carte, care să-mi aducă aminte aproape la fiecare rānd, că am trăit anii cincizeci, că am aplaudat atunci ore īn şir, că am luat parte la manifestaţii politice total antidemocratice, că atunci cānd identitatea naţională a poporului meu era ameninţată nu am protestat, că de fapt, pentru a-mi apăra liniştea şi viaţa, am fost adesea un laş. Evident, nu doresc să cumpăr şi īn general nu cumpăr o asemenea carte. Dar… am fost īnşelat. Am cumpărat, la preţ de 200.000 lei (o sumă imensă pentru un pensionar!) o carte ce doream mult să o am īn biblioteca mea. O carte tipărită cu sprijinul Ministerului Culturii, de către Fundaţia Culturală Romānă, la Editura Univers. Este vorba de cartea lui Vasili Grossman, “Viaţă şi destin”. Ajuns acasă am constatat cu stupoare, că pe bani de la buget, deci şi pe banii mei, sub egida unor importante foruri de stat, a fost tipărită o carte īn care legile ţării sunt nesocotite. De necaz … am scris rāndurile de faţă.

Timişoara; septembrie 2001

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)