sâmbătă, 11 aprilie 2009

„Libertate românilor, România suntem noi! Jos comuniştii! Acelaşi sânge, acelaşi neam, aceeaşi ţară!" Solidaritate cu românii din Basarabia































































































„Trăiască, trăiască şi înflorească Ardealul, Moldova şi Ţara Românească!“, „Jos comuniştii!“, „Basarabia!“, „Mai bine golan decât activist, Mai bine mort decât comunist“, „Mai bine haimana decât trădător, Mai bine huligan decât dictator“, „România e a ta“, „Libertate românilor“, „România suntem noi!“

video

video

video


video

video


video
video

vineri, 10 aprilie 2009

Mesajul unui tânâr român din Braşov către tinerii români din Basarabia!


Mesajul unui tânâr român din Braşov către tinerii români din Basarabia: „Luptaţi în continuare şi pentru valorile naţionale, pentru patria întreagă, pentru noi, pentru români, chiar dacă sunteţi obstrucţionaţi, şi scăpaţi de „diavolii comunişti“.

Cu multă durere în inimă, dar în acelaşi timp cu iubire faţă de voi, cu iubire faţă de tot ceea ce înseamnă istoria şi tradiţiile Basarabiei, doresc din suflet să rezistaţi asaltului, să rezistaţi vechilor KGB-işti şi noilor FSB-işti şi să continuaţi ceea ce aveţi de continuat, chiar dacă procesul de dezinformare la care sunteţi supuşi este unul radical.

Scăpaţi-vă ţara de comunişti şi ruşi, fiţi voi basarabeni adevăraţi, chiar dacă doare cel mai tare.

Luptaţi în continuare şi pentru valorile naţionale, pentru patria întreagă, pentru noi, pentru români, chiar dacă sunteţi obstrucţionaţi, şi scăpaţi de "diavolii comunişti".

Nu trebuie vandalism, trebuie doar să aveţi încredere în Dumnezeu, căci numai cu ajutorul Lui puteţi scăpa. Gândiţi-vă la momentul reîntregirii şi la clipa în care cu toţii vom fi împreună şi vom striga în glas nebun: ROMÂNIA!


Goran Răzvan

joi, 9 aprilie 2009

Mihnea Marian Constantinescu, noul ambasador al Romaniei in Republica Moldova


Agresivitatea cu care suntem acuzati de regimul Voronin ma face sa ma intreb daca nu cumva miza cea mai importanta a diversiunii violente de la Chisinau nu a fost/este de fapt inghetarea relatiilor cu Romania si inceperea unei noi etape de prigonire a romanilor si a programelor romanesti din spatiul rasaritean. Pana una alta ne-am ales deja cu vize.

Va reusi noul ambasador al Romaniei in Republica Moldova, un tip uns cu toate alifiile, sa preintampine acest posibil inghet total?

Diplomatul Mihnea Marian Constantinescu a primit, miercuri seară, avizul comisiilor de politică externă ale Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru postul de ambasador al României în Moldova, cei prezenţi votând în unanimitate pentru numirea sa în această funcţie.

Constantinescu este unul din putinii functionari de stat care a fost in functie inalta in toate guvernarile post-decembriste. A fost director de cabinet al lui Petre Roman, Theodor Stolojan l-a păstrat şi el tot director de cabinet, iar Nicolae Văcăroiu l-a promovat demnitar în Ministerul de Externe, unde a fost păstrat şi de Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu şi Adrian Năstase. Nici Tăriceanu nu a vrut să facă opinie separată, numindu-l si el director al cabinetului sau. Conferentiar universitar si asistent la catedra lui Petre Roman, Mihnea Constantinescu a fost chiar si purtator de cuvint al Guvernului in perioada 1990-1991 iar in prezent este presedintele Sectie Relatii Internationale a ADIRI - Asociatia de drept international si realtii internationale condusa de Adrian Nastase.

In plan international, el a mai detinut functia de consilier principal adjunct al Autoritatii Provizorii a Coalitiei din Irak, la Bagdad, insarcinat cu restructurarea Ministerului de Externe irakian si reprezentant special al Romaniei pentru relatia cu Consiliul pentru Coordonare Internationala, CPA-Bagdad.

Sa speram ca va reusi...

Bucureşti, Solidaritate cu fraţii noştri! În Postul Paştelui, lacrimi de lumina, nu de sânge!























































































































































































































































Sunt tineri, sunt curajoşi şi frumoşi, sunt fraţii noştri!

Bucureşti, seara zilei de 8 aprilie. Tinerii români din Basarabia şi din România au umplut spaţiul din faţa Teatrului Naţional. Momente emoţionante şi emblematice. Se scandează minute în şir: „Basarabia pământ românesc“, „Libertate“, „Jos comuniştii“, sunt aprinse lumânari. Vocile lor răzbat în noapte. Suntem în Postul Paştelui şi cu toţii sperăm într-o minune. Aceste chipuri frumoase, radiind, ascund însă în spatele zâmbetului candid drama celor rămaşi acasă. În Basarabia. Ascultaţi-i vorbind. Veţi afla suferinţa unui popor despărţit de graniţe trasate în mod arbitrar. În piaţă se comentează. Comuniştii au câştigat alegerile prin fraudă. Pentru ei au votat „morţii“. Chiar la prima oră. Şocant de punctual. Acum, din Piaţa Universităţii, pentru adevăr, strigă într-un singur glas mii de tineri. Astăzi mai puţin numeroşi decât ieri. Pe chipurile multora dintre ei se citeşte dezamăgirea. Contau pe o prezenţă zdrobitoare. Cu toţii vor ca decizia să le aparţină, cer libertate şi alegeri corecte, vor unirea cu ţara şi doresc ca părinţii lor să fie eliberaţi de sub jugul roşu, vor ca asuprirea comunistă să ia sfârşit. Încercaţi să înţelegeţi momentele extrem de tensionate prin care trec. Informaţiile care le ajung dinspre Chişinău sunt contradictorii. În realitate faptele nu sunt deloc aşa cum ne sunt ele redate în media. Copiii îşi sună părinţii. Graniţele s-au deschis pentru a permite trecerea câtorva sute de tineri din România în Republica Moldova, dar imediat ce aceştia au trecut dincolo au fost identificaţi şi unii dintre ei au fost chiar reţinuţi. Câţi? Nimeni nu ştie. Tinerii basarabeni din România vor milita în continuare pentru ca în Republica Moldova să fie instaurată o conducere votată în mod corect. Vor fi trădaţi? Contează ce se strigă în afara Republicii Moldova sau ce se negociază la Chişinău? Desigur, este o întrebare pur retorică. Răspunsul este unul tragic şi sec, suntem mult prea aproape de Moscova. Şi cu toate că, noi, cu toţii, simţim cumva, în adâncul sufletului, că „revoluţiile“ nu sunt posibile în absenţa unor „lovituri de palat“ susţinute temeinic din interiorul unor servicii secrete şi pigmentate cu masive mişcări de stradă, şi cu toate că percepem această fatalitate la un mod aproape instinctiv aşa cum ştim că un râu nu poate exista fără o matcă şi o albie, în aceste momente, indiferent de originea scânteii care a aprins această revoltă, solidaritatea este singura noastră sanşă. Fie măcar şi numai pentru privilegiul care ni se oferă. Acela de a nu repeta, la nivel mental şi comportamental, la nesfârşit, drama sfâşierii unui popor. În numele trecutului şi mai ales al viitorului nostru, să fim uniţi şi să ne comportăm cu demnitate! Să nu ne trădăm fraţii! Să le fim alături prin gândul, prezenţa şi rugăciunile noastre.

+++++

Florentina Toniţă, Moldova, ţara lui Voronin!


Parintele Iustin plange si se roaga neincetat. Am auzit cuvintele acestea in urma cu cateva zile, spuse de o maicuta tanara de la Manastirea Petru Voda. Refuza sa manance zile in sir, plange si se roaga...

Ce o fi, oameni buni, in sufletul acestui om al neamului in aceste zile in care privim peste
umar, fara a vedea, ascutim urechile, fara a auzi.

In aceste zile in care stam ascunsi dupa perdele, lipiti de televizor, privind spre Moldova de dincolo de Prut, flamanzi de entuziasmul tinerilor basarabeni…

Dar fara a iesi din casa, fiindu-ne noua insine incomozi in imensa comoditate in care ne complacem?

V-ati amintit de noi, cei de acum 20 de ani?

Telul lor, al tinerilor basarabeni, este cu mult mai inalt decat al nostru din 1989. Romanii din urma cu 20 de ani voiau o Romanie fara Ceausescu. Atat. Basarabenii de astazi vor o Romanie.

La Chisinau s-a petrecut, marti, o cucerire a redutei, asemenea marilor victorii: Drapelul Romaniei a fost arborat pe cladirea Presedintiei Republicii Moldova! In lupta, arborarea drapelului inseamna teritoriu cucerit.

Cand vom constientiza ce inseamna, istoric, ziua de 7 aprilie 2009?

Ne amintim cum Vladimir Voronin, presedintele Moldovei, discuta cu presedintele Romaniei, in urma cu cativa ani, prin intermediul unui translator.
Marti s-a dovedit a fi, insa, un foarte bun vorbitor de limba romana. Spre a fi sigur ca romanii inteleg avertismentele care trec Prutul: Moldova e a lui si a comunistilor, in vecii vecilor!

Tovarasul Voronin a spus arogant: AICI E TARA MEA! Asa este, tara e a lui, dar neamul nu ii apartine si au dovedit acest lucru zecile de mii de oameni.
Marti, la Chisinau, TV Moldova a transmis toata ziua emisiuni pentru copii, muzica clasica si divertisment. La Bucuresti, TVR 1 a facut buletine de stiri seci, cu titlul: Violente la Chisinau.

Romanii din Bucuresti, Iasi, Cluj au iesit in strada, solidari cu basarabenii. Solidari cu prietenii lor, cu colegii de studentie.

Pentru noi, revolutionarul de la TV ne stoarce lacrimi de mandrie patriotica, dar nu destul de mult incat sa ne dovedim deschis solidaritatea.

Nici oficialii nu au facut nimic. Doar lupte politice, interese meschine, locuri caldute scotocite in marile directii deconcentrate, pana la cea mai neinsemnata cocina de cartier, numai sa fie in slujba partidului.

Nici la nivel national nu s-au inregistrat note de trecere: neamestecul in treburile interne ale unui stat, tara lui Voronin, adica, neimplicarea afectiva intr-o problema pur politica si diplomatica...

Opozitia, care avea prilejul istoric si, mai ales, libertatea de a transmite mesaje clare catre Moldova, a esuat lamentabil si a de-cazut dezastruos.

In schimb, securistii moldoveni si-au facut treaba din plin: cenzura posturilor TV, blocarea site-urilor moldovene, taierea internetului. Pana si manipularea a atins cote incredibile: in jurul amiezii, unul dintre putinele clipuri aparute la acea ora pe You Tube prezenta imagini cu altercatii intre politisti si protestatari. In imagini: sticle aruncate, pietre zburand, politisti batuti, insangerati.

Imaginile sunt luate, atentie, din spatele organelor de ordine! Din zona in care protestatarii nu aveau acces! Erau imagini manipulatorii! Reporterii care au transmis in direct au vorbit, insa, despre tineri pasnici, despre entuziasm, curaj si speranta.

"I-am vazut apropiindu-se de cordonul de politisti, vorbindu-le frumos si incercand sa ii faca sa treaca de partea lor. Politistii au raspuns ca nu au cum, aceasta este treaba lor si asta trebuie sa faca", relata un corespondent din mijlocul manifestantilor.

Lupta tinerilor din Moldova a fost pe cont propriu. Noi, romanii, am asistat la o alta lupta: cea a comunistilor care s-au straduit sa ne convinga, sa ne manipuleze, sa vedem foc, sange, raniti, morti. Sa ne fie frica, adica!

Mi-am amintit de mai multe ori cuvintele maicii de la Petru Voda: Parintele Iustin plange si se roaga neincetat.

Sa ne amintim, in aceste zile, cum au murit Doina si Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru.

Pe 7 aprilie 2009, Ion Aldea Teodorovici ar fi implinit 55 de ani!

Pe 7 aprilie, crestinii pe stil vechi, basarabenii, au sarbatorit Buna Vestire!

Florentina Toniţă, Moldova, ţara lui Voronin!

duminică, 5 aprilie 2009

Cezar Ivănescu, Prolegomene la „Cel mai iubit dintre pamânteni“ (II, inedit, 1997)


*
Trilogia „Cel mai iubit dintre pământeni“ a fost iniţial concepută ca o nuvelă după „un caz“ pe care i-l relatase lui Marin Preda prozatorul şi cineastul Horia Pătraşcu într-o discuţie pe care o purtaseră în biroul de director al Editurii Cartea Românească funcţie deţinută până la moarte de Marin Preda.

Seara, când s-a întors de la Editură, Marin Preda, ne-a comunicat, mie şi soţiei mele, atât istoria pe care i-o relatase Horia Pătraşcu, „istorie senzaţională“ într-un fel, cât şi intenţia de a scrie o nuvelă... De la zi la zi, nuvela lua proporţie şi atunci am insistat în demersurile mele de a-l convinge pe Marin Preda să scrie cât îl ţin puterile „o carte de sertar“, o carte care, eventual, să fie descoperită peste ani, zăcând prăfuită într-un sertar de birou, aşa cum se întâmplase cu manuscrisul „Moromeţilor“ descoperit de Aurora Cornu într-o clipă magică...
Marin Preda m-a încredinţat că aşa va face...

Iată ce mă determinase pe mine să-i cer să scrie „pentru sertar“ şi ce îl determinase pe Marin Preda să accepte...

Întâi de toate discuţiile purtate în jurul operei şi vieţii lui Louis-Ferdinand Céline...

Marin Preda îl admira Céline ca romancier şi la îndemnurile sale, soţia mea, Maria Ivănescu, tradusese Voyage au bout de la nuit, traducere care avea să apară în 1978 la Editura Cartea Românească şi lucra la traducerea celeilalte capodopere a lui Céline, Mort à crédit care avea să apară şi ea în 1983 tot la Editura Cartea Românească.

Purtam discuţii zilnice despre Céline, despre viziunea sa terifiantă, desacralizantă a existenţei omului moderen care şi-a pierdut iluzia unei transcendenţe divine, şi toate iluziile despre om şi umanitate, iluzii cultivate de un Occident care proclama în final atât moartea omului, cât şi a lui Dumnzeu...

Nu era uşor de acceptat pentru un artist de talia lui Marin Preda o viziune atât de întunecată despre om şi umanitate, o viziune de coşmar de Ev Mediu fără Dumnezeu...

Profet al unei Apocalipse moderne, Louis-Ferdinand Céline se întâlnea, fără s-o ştie, prin viziunea sa despre „vârsta sumbră“ cu un profet modern, tot francez, René Guénon, pe Marin Preda îl citise în perioada în care o frecventa pe Sorana Ţopa, teozoafa, cu care avea un desăvârşit comerţ spiritual şi în acei ani, dar nu adera la gândirea ei teozofică, cu care avea un desăvârşit comerţ spiritual şi în acei ani, dar nu adera la gândirea ei teozofică, chiar se temea ca la bătrâneţe „să nu dea în doaga teozofiei“ şi mă avertiza că am misiunea să-l trezesc la realitate dacă acest lucru avea să se întâmple...

Céline, cu biografia lui controversată, ne trezea mari îndoieli în privinţa adevărului istoric, adevăr care, după cel de-al doilea război mondial, era doar adevărul istoric al „învingătorilor“, „aşa se scrie istoria“ cum remarcă sarcastic Vintilă, personajul pitoresc din „Cel mai iubit dintre pământeni“... Or, pentru noi, românii, „învingătorii“ erau reprezentaţi de hoardele ocupante sovietice care bolşevizaseră România şi martirizaseră un popor aflat „la confluenţa marilor imperii militare“, cum spunea Mircea Eliade...

Nenumăraţii autori ruşi de Samizdat, de la Soljeniţîn, la Nadejda Mandelstam, puţinii autorii lucizi din Occident, ca Robert Conquest, ne convingeau că Rusia bolşevică depăşise cu mult graniţele ororii, încă înainte de intrarea în scenă a Germaniei naziste...

Locuiau cu noi la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia foşti deţinuţi politici, de la Romulus Dianu, la Mihai Ursachi, alţii ne vizitau, Marcel Petrişor, I.D. Sârbu, şi tăifăsuiam despre puşcăriile comuniste în agape nesfârşite...

Când părăseam salonul de la Mogoşoia şi Marin Preda se îndrepta spre camera lui să se pună pe scris, nu uita să-mi arunce câte un memento în genul, „nea Cezare, scriu o carte atât de rea, că o să te sature!“

Mai erau şi alte fapte care îl determinau să scrie „o carte rea“...

Avea la Cartea Românească manuscrise pe care nu putea să le publice, deşi, din 1977 cenzura era oficial desfiinţată (unul dintre aceste manuscrise era de Paul Goma, „Uşa“,dacă nu mă înşel), citea ca editor cărţi zguduitoare pe care nu putea nici măcar să le arate „forurilor competente“: un asemenea manuscris îi înmânasem chiar eu, era vorba de romanul autobiografic al lui Aurel State, „Drumul Crucii“, pe care mi-l adusese Marcel Petrişor... Altă viziune asupra războiului din Răsărit!

Apoi, deşi până în 1980, anul morţii lui Marin Preda, „revoluţia culturală“ inaugurată în 1971 de Ceauşescu prin „tezele din iulie“, nu ne apăsase ca în anii proletcultului, ba chiar fusese aparent contracarată printr-un liberalism declarativ, totuşi, cei care prinseseră ceva din România interbelică, în cazul nostru Marin Preda şi Petru Manoliu, când se întâlneau în salonul de la Mogoşoaia în care era instalat televizorul şi-l priveau pe „tovarăşul“ cum salută, surâdeau între ei şi-şi aruncau câte un à mi-chemin!, cu referire la salutul celebru al altui, mai celebru, dictator…

Nu în ultimul rând trebuie amintite dramele familiale ale lui Marin Preda şi, bineînţeles, dramele sale interioare din care, nu răbufnea înafară, cel mai adesea, decât leitmotivul singurătăţii funciare a fiinţei umane…

Trilogia „Cel mai iubit dintre pământeni“ era concepută ca o polemică necruţătoare cu viziunea oficială, aşa-zisă, „umanist-socialistă“ şi, în cadrele acestei polemici, Marin Preda nu se sfieşte să-l citeze chiar pe Marx pentru a arăta că, în fapt, comunismul, bolşevismul, mai bine zis, nu e decât un abuz al „ticăloşilor“, un abuz de tip mafiot, de la abuzul istoric al „marilor ticăloşi“, Lenin, Troţki, Stalin, până la abuzul doctrinar, juridic şi strict terminologic…

Nu întâmplător Labiş închina un poem, „Dracul şchiop“, „Tuturor nemernicilor“, aşa cum Victor Petrini, personajul central din „Cel mai iubit dintre pământeni“, avea să scrie o carte „Era ticăloşilor“, şi cum şi noi înşine aveam să scriem o carte „Timpul asasinilor“ dedicată chiar copilului de geniu din Mălini, asasinat în 1956…

Astăzi, când o carte clasică în materie, cum e „Tehnica loviturii de stat“ a lui Curzio Malaparte, poate fi uşor achiziţionată de pe orice tarabă, căci a apărut în traducere românească la Editura Nemira, astăzi e greu să-ţi imaginezi că, pentru că au citit sau au deţinut asemenea cărţi, unui oameni au făcut ani grei de puşcărie…

„Ticăloşirea“ cu metodă a oamenilor a fost, în fapt, singura finalitate evidentă, în Rusia şi aiurea, a bolşevismului… Robert Conquest în celebra sa carte „Marea Teroare“ pe care o citeam în acei la Mogoşoaia într-o ediţie franceză, prezenta, statistic, acest adevăr în graniţele Imperiului Sovietic: puşcăriile, politie sau de drept comun, Gulag-urile lui Soljeniîn de care au aflat mai târziu şi cei vieţuitori în Lumea Liberă, constituiau singura instituţie care prosperase vertiginos între „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie“ şi cel de-al doilea război mondial…

Pe fondul acestei „ticăloşiri“ generale şi pe fondul unei laicizări progresive a existenţei moderne, chiar în societatea românească a anilor ’80 se producea o „polarizare a scenei religioase în jurul a două tendinţe opuse: «Ceea ce ne interesează aici, în mod direct, este opoziţia între două tipuri de mişcări. Se instaurează, într-adevăr, o nouă «distribuţie religioasă care se va afirma în anii ’70 şi ’80: opoziţia între grupările şi curentele cu tendinţe integriste şi fundamentaliste, pe de o parte, şi, pe de alta, curentele complice cu relativismul şi individualismul, care îşi pun din ce în ce mai mult amprenta pe societăţile occidentale.“ (Françoise Champion, „Spirit religios difuz, ecletism şi sincretisme“, în Jean Delumeau, „Religiile lumii“, Editura Humanitas, 1996, pp. 702-703)

Criza religioasă care se declanşează la noi, în acei ani este, fireşte, „o criză specifică“, dar ea beneficiază de un nou climat, de „un spirit religios difuz“, iar afirmarea celor două tendinţe este vizibilă azi şi la noi, cu ochiul liber…
Oricum, după ateismul furibund şi torţionar al „obsedantului deceniu“, în deceniul al optulea a apărut şi la noi primul luptător neînfricat pentru libertatea religioasă, părintele Gheorghe Calciu…

Tocmai tradusesem împreună cu soţia mea, Maria Ivănescu, De la Zalmoxis la Genghis-han, cartea lui Mircea Eliade care ar fi trebuit să apară în 1979 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică şi nu a mai apărut în 1979, ci în 1980, pentru că Mircea Eliade acceptase să prezideze un comitet internaţional care se formase întru apărarea părintelui Gheorghe Calciu.

Cum spuneam mai sus, în ultimii săi cinci ani de viaţă, la începutul fiecărui an, Marin Preda recitea integral „Biblia“ iar discuţiile pe marginea Cărţii Sfinte ne duceau, invariabil, la o singură concluzie: ireligiozitatea omului modern a favorizat enorm ascensiunea bolşevismului.

Marin Preda, el însuşi, semnase împreună cu un cunoscător de limbă rusă (Nicolae Gane) traducerea romanului „Demonii“ al lui Dostoievski, roman profetic în atâtea privinţe… şi care avea o continuare în „Diavolul meschin“ al lui Sologub, roman care îl încânta foarte tare pe Marin Preda.

Personajul central al trilogiei, Victor Petrini, personaj cumulând date biografice şi experienţe-limită ale unor personalităţi reale cunoscute de Marin Preda (I.D. Sârbu, Ion Caraion, Romulus Dianu), cum şi ale autorului însuşi, rămâne un personaj sfâşiat, dual, cum a fost, până la moarte şi cel care i-a dat naştere, căci „Era ticăloşilor“ şi „Noua Gnoză“ exprimând un refuz şi o speranţă, ar fi putut să genereze, în ultima parte a trilogiei, acea sinteză originală a cărei absenţă e regretată şi de Noica:

„Oricum, trebuie să regreţi că eroul principal din Cel mai iubit dintre pământeni nu este în aşa fel transfigurat de experienţa în idee încât să dea sens propriu, adică o nouă faţă, temei universale a iubirii, prin care culminează romanul. În clipa finală, când ni se spune că ea este totul, nu poate fi vorba de iubirea de totdeauna, nici de cele trei din roman, şi nici de iubirea lui Tristan, de iubirea creştină către oameni sau iubirea indiană către natură şi zei. Dar poate fi vorba de toate acestea la un loc, într-un cuget de pământean ales. Cum este eroul cărţii; sau despre acea iubire pe care autorul ştie s-o opună atât de tulburător, în Viaţa ca o pradă, nu numai lui Nietzsche dar şi altcuiva, de alt format: «iubirea mai puternică decât ura».“ (Constantin Noica, op.cit., p. 268)…

*

Regretul lui Noica e întemeiat şi nu ne îndoim că, dacă Marin Preda şi-ar fi ţinut până la capăt promisiunea pe care ne-o făcuse şi ar fi păstrat manuscrisul acestei „cărţi de sertar“ departe de curiozitatea şi zarva lumii literare, nici nu ar fi murit în delirantul an 1980, nici nu ar fi publicat atât de repede această carte „gâfâită“, această „capodoperă neterminată“, realizată stilistic magistral sau expediată cu neglijenţă maximă pe alocuri...

Cu toate imperfecţiunile de compoziţie şi de stil pe care le conţine, „Cel mai iubit dintre pământeni“ rămâne unul dintre puţinele romane creştine autentice care s-au scris şi sau publicat în timpul dictaturii comuniste.

„Şi unul dintre ei, învăţător al legii, ispitindu-l pe Iisus, l-a întrebat: Învăţătorule, care este marea poruncă din lege?
El îi răspunse: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
Aceasta este marea şi cea dintâi poruncă;
Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
În aceste două porunci atârnă toată legea şi prorocii.“
(Matei, 22, 35-40)

Filozof de profesie dar şi prin vocaţie, Victor Petrini se află în căutarea „Domnului Dumnezeului său“ pe care pare a-l descoperi printr-o „nouă cunoaştere“, printr-o alianţă între ştiinţă şi filozofie şi nu prin pietate, prin simplă credinţă... Modelul său pare a fi acela al unui filozof pozitivist luminat (P.P. Negulescu sau Camil Petrescu) dispus să conceptualizeze datele noi şi bulversante pe care i le oferă ştiinţa. El pare pregătit să-şi iubească Dumnezeul său cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul său, numai că între el şi Dumnezeul său se interpune o existenţă infernală şi eroul nostru o parcurge scufundându-se tot mai adânc, mai spre centrul diabolic al acestui infern reprezentat de „teroarea istoriei“; spre a-şi iubi aproapele ca pe sine însuşi, trebuie mai întâi să se iubească pe sine însuşi şi iubindu-se pe sine însuşi trebuie să ucidă pentru a supravieţui şi apoi iar să ucidă pentru a-şi salva iubita (aproapele) de la moarte.

Prins în „vârtejul“ diabolic al personajului său care se încăpăţânează să participe la „dansul macabru“ al existenţei, Marin Preda nu ar fi reuşit să încheie „creştineşte“ această carte, prea plină de ranchiună personală, dacă nu ar fi descoperit „renunţarea“ lui Victor Petrini: această „renunţare“ (la Suzy), doar erotică în roman, conţine şi „o eliberare“ (catharsis) pentru cititor şi un început de „înviere“ pentru personajul „îndârjit“, iar cei care au în ei îndârjire, acelora nu li se arată Dumnezeu...

„Renunţarea“ lui Petrini şi pura lui iubire pentru fiica sa, Silvia, fac plauzibilă parafraza finală a romanului, „dacă dragoste nu e, nimic nu e“, parafrază după Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, 13, şi nu după Evanghelii.
Este destul de straniu finalul propriu-zis al romanului, mai ales că el vine după ce trăim o senzaţie dublă de eliberare, şi de tensiunea dramatică a acţiunii, şi de soarta personajului nostru care pare a redeveni el însuşi un om liber, aşa cum l-a făcut Dumnezeu:

Marin Preda pare să separe erotismul de „iubirea pentru aproapele“, dar chestiunea aceasta nu e atât de simplă încât s-o putem expedia în câteva rânduri; Denis de Rougemont a trudit o viaţă întreagă spre a clarifica relaţia dintre creştinism şi miturile europene ale iubirii...

Singurul aspect asupra căruia ne oprim acum, priveşte modul în care Marin Preda s-a decis să încheie romanul prin parafraza la Sfântul Apostol Pavel.
Îi dădusem lui Marin Preda la lectură o carte a lui Denis de Rougemont, „Les mythes de l’Amour“, o carte constituind o continuare şi o completare la celebra lucrare a savantului elveţian, „L’Amour et l’Occident“…

În „Les mythes de l’Amour“, Denis de Rougemont lua în discuţie trei capodopere romaneşti, „Lolita“ lui Nabokov, „Omul fără calităţi“ al lui Robert Musil şi „Doctor Jivago“ al lui Pasternak… Marin Preda citise, în traducere franceză, toate aceste trei capodopere şi multă vreme înclinase către o soluţie parodică în finalul cărţii sale, soluţie apropiată de Nabokov şi care ar fi surdinizat, într-un fel, aspectul de roman popular, sentimental pe care-l luase trilogia.

Faptul că Marin Preda a optat, în cele din urmă, pentru un final grav, religios, este încă o dovadă că, la ora la care îşi redacta cartea, era obsedat mai ales să găsească o soluţie morală sau religioasă unei probleme morale şi nu numaidecât o soluţie estetică.

Rămânem la opinia că Marin Preda „a scăpat“ din mâini prea repede această trilogie de care, într-un fel, era legată şi viaţa sa, ca într-o misterioasă relaţie între un alchimist şi Marea Operă la care trudeşte.

Îndelung păstrat în sertarele sale, poate că manuscrisul acestei cărţi l-ar fi ţinut în viaţă pe Marin Preda împrumutându-i el însuşi din „pneuma“ incorporată în el.

Cu aceste succinte precizări şi delimitări, putem purcede acum la o strictă analiză textuală a romanului.

Cezar Ivănescu
Bucureşti, 1997
Fotografii din arhiva scriitorului Cezar Ivănescu. Imagini cu Marin Preda, Elena Preda, Maria Ivănescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ungheanu, Mogoşoaia, 1975.

Accesaţi şi: Cezar Ivănescu, Prolegomene la „Cel mai iubit dintre pamânteni“ (I, inedit, 1997) http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/03/cezar-ivanescu-prolegomene-la-cel-mai.html

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)