marți, 2 iunie 2009

M. SADOVEANU, o scrisoare din 1941. „Puterile noastre unite ar putea duce la bun sfârşit un lucru folositor semenilor noştri şi plăcut lui Dumnezeu“


„Zilele viitoare rămân o taină a lui Dumnezeu“




















10 martie 1941
Iaşi – Copou

„Totuşi, dacă ne va fi îngăduit să ajungem zile de pace, ţin să-ţi confirm, aşa cum am mai vorbit, că am mai socotit colaborarea noastră la tălmăcirea psalmilor numai ca un început. Socot că, dacaă am avea posibilităţi şi mijloace, datoria noastră ar fi să săvârşim tălmăcirea întregii Biblii. Ar fi una din puţinele transpuneri din original într-o limbă modernă şi prima în româneşte. Punctul de vedere literar eu îl socotesc pentru mine capital; opera ar avea importanţă şi din alte puncte de vedere.

Limba românească ajunge în vremea noastră la o formă literară ce-i dă dreptul să se fixeze definitiv într-o epocă monumentală şi eternă. Mă socot, în cariera mea, ajuns într-un stadiu când îmi pot lua asemenea răspundere. Din colaborarea noastră la Psalmi, m-am încredinţat că la dumneata găsesc o pregătire de primul rang. Puterile noastre unite ar putea duce la bun sfârşit un lucru folositor semenilor noştri şi plăcut lui Dumnezeu, sporind în acelaşi timp tezaurul literar al ţării.

Dacă suferinţele Europei se alină şi noi ne mai putem revedea, atunci lucrarea noastră ar putea fi reluată.

/.../ “

documente aflate în colecţia Maia Mitru

Niciun comentariu:

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)