Viaţa unui român din secolul al XIX-lea:maiorul Constantin Pruncu
prof. Elena Rotaru, prof. Vasile Novac
Auzim adesea, cu toţii, în mediile în care ne trecem existenţa, oameni obişnuiţi care, povestind episoade din viaţa lor, conchid invariabil cu aceeaşi formulare: viaţa mea este un roman!
De cele mai multe ori, zâmbim cu condescendenţă, uneori însă, episoadele relatate de unul sau altul ne rămân multă vreme în memorie prin ineditul lor, lipsindu-le doar naratorul de talent care să le transpună în romane. Scriitorul îşi poate folosi întreaga fantezie şi întregul talent pentru a broda pe nişte date concrete. În cazul istoricilor este suficient, adesea, să consemneze nişte fapte reale din viaţa unor personaje şi acestea să impresioneze aproape cât un roman.
Facem această apreciere în cunoştinţă de cauză – noi înşine fiind impresionaţi de bogăţia evenimentelor din viaţa unui om obişnuit, trecut în lumea umbrelor, la începutul secolului XX –, fără ca numele său să iasă din anonimat nici în timpul vieţii, nici mai târziu, în posteritate.
Este vorba de maiorul Constantin Pruncu, născut la 15 octombrie 1835, la Focşani, districtul Putna. L-am ales pe el dintre mulţi alţi români ai secolului al XIX-lea tocmai pentru contrastul dintre anonimatul în care a trăit şi a murit şi bogăţia faptelor eroice săvârşite. Nu are pentru această alegere nici măcar „scuza” că ar fi argeşean, cel mult putem să regretăm că un asemenea erou nu face parte din pleiada argeşenilor care au participat în campaniile războinice din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Desigur, şi epoca în care ne naştem are un rol important în cursul vieţilor noastre. Aşa a fost şi în cazul maiorului Constantin Pruncu.
Secolul al XIX-lea în care el s-a născut a fost definit de mulţi istorici, pe drept cuvânt, „secolul renaşterii româneşti”, având în vedere marile evenimente ce au avut loc în anii 1848, 1859 şi 1877, cu suita lor de fapte şi transformări asupra întregii societăţi. Şi pentru întreaga Europă secolul al XIX-lea a fost, de altfel, plin de evenimente şi schimbări radicale, ai căror „actori“ şi martori erau oamenii tineri şi maturi trăitori în acele vremuri.
Iată pe scurt, în baza datelor obţinute din Registrul Central – Ofiţeri Activi Infanterie1 –, viaţa acestui om.
Aşa cum spuneam, s-a născut la Focşani, ca fiu al lui Iordache şi al Mariei, domiciliaţi în oraşul Focşani. Din actele cercetate reiese că la 2 ianuarie 1861, la vârsta de 26 de ani, era dragonier în Batalionul I Vânători al Armatei Franceze. Peste câţiva ani, la 24 ianuarie, este sublocotenent în Regimentul II Infanterie.
Peste alţi trei ani este înaintat la gradul de locotenent, funcţionând în Batalionul I Vânători. Tot în gradul de locotenent se afla în aprilie 1870, de data aceasta în Regimentul 5 Infanterie. În acelaşi Regiment 5 Infanterie este înaintat în gradul de căpitan la 1 ianuarie 1873. Gradul de maior îl obţine în 1877, la 16 octombrie, când făcea parte din Regimentul 8 Dorobanţi, Batalionul I. În anul 1880 este numit Comandantul Batalionului II Vânători, iar la 1 februarie 1887 îl găsim în Regimentul 12 Dorobanţi, la Tutova; peste un an şi ceva, la 1 noiembrie 1888, activa în Regimentul II Dorobanţi.
La 1 iulie 1889, la 54 de ani, îşi dă demisia din cadrul Armatei, iar la 19 noiembrie 1902 moare la Bârlad.2
În toată această perioadă cât s-a aflat sub arme, a participat în numeroase campanii. Astfel, în anii 1854, 1855 şi 1856 a participat la războiul franco-anglo-sardo-turco-rus, supranumit războiul Crimeii, după locul în care s-au desfăşurat cu precădere operaţiunile militare. Tot în 1856 participă la campania din Bulgaria.
În 1857 participă la campania din Galiţia Mare. În 1859 participă la campania din Italia şi Maroc. Şi, în sfârşit, în anii 1877 şi 1878 participă la Războiul pentru obţinerea Independenţei Românilor de sub jugul turcesc, luptând în campania din Bulgaria.3
Plecarea pe front a însemnat întotdeauna un episod plin de riscuri pentru cei implicaţi. Nici Constantin Pruncu nu a fost scutit de asemenea riscuri.
Documentele consemnează destul de laconic „ranele şi faptele eroice” ale acestuia: în anul 1855 primeşte o lovitură de sabie în sprânceana stângă, în luptele date pentru apărarea cimitirului de lângă Sevastopol; un glonţ în umărul drept în Algeria (Calibia), în anul 1856; trei lovituri de baionetă la braţul stâng le-a primit la Magenta, în 1859.4
Desigur, faptele sale eroice au fost răsplătite prin obţinerea unor titluri şi decoraţii. Astfel, în 1854, pentru Campania Crimeii, primeşte Medalia de Softagio cu trei uvraje. În 1859, la Magenta, este decorat cu medalia instituită prin Decretul Imperial de la Naminat.
Pentru participarea la Războiul de Independenţă al României este decorat după cum urmează:
- La 39 octombrie 1877 i se acordă ordinul „Steaua României”;
- În 1878 primeşte Semnul Onorific de Argint;
- Tot în 1878 primeşte „Virtutea Militară” de Aur;
- În 1880 primeşte Semnul Onorific de Aur.
De asemenea, i se acordă medaliile „Sf. Ana, clasa a III-a”, „Crucea Trecerii Dunării”, „Apărătorii Independenţei”, „Medalia Comemorativă Rusă”.5
Printre atâtea campanii peste hotarele ţării şi chiar peste hotarele continentului european, campanii care l-ar putea desemna un fel de ,,turist” de război, găseşte răgazul să se ocupe şi de viaţa de familie.
Nu cunoaştem exact anul când se căsătoreşte cu domnişoara Aneta Florescu, la Turnu-Măgurele. Probabil că nu la vârsta obişnuită pentru însurătoare, ci ceva mai târziu, când peregrinările prin ţară sau prin lume îi permit să cunoască şi să curteze, potrivit uzanţelor epocii, o anumită domnişoară.
Singurul copil este o fată, Ruxandra, născută destul de târziu, la 16 martie 1879, când tatăl avea deja 44 de ani.
Datele pe care le-am avut la dispoziţie au fost foarte sumare, exprimate în termeni funcţionăreşti, seci.
În mod sigur însă, viaţa maiorului Constantin Pruncu a fost palpitantă, plină de aventură, de riscuri, de inedit…
Categoric, viaţa sa nu a semănat cu a celor mai mulţi focşăneni, asta ca să ne restrângem comparaţia la o anumită zonă geografică, de unde-şi trăgea seva el însuşi.
Şi noi ne rezumăm doar la a consemna datele biografice, fără a le comenta prea mult sau a le interpreta. Făcând acest lucru putem greşi, minimalizându-i personalitatea, prin necunoaşterea tuturor amănuntelor, sau, dimpotrivă, să exagerăm prezentându-i numai partea pozitivă.
Mai ales în cazul celor dispăruţi dintre noi, există tentaţia de a-i idealiza.
Lăsăm deci faptele relatate să vorbească de la sine şi – cine ştie? – poate rândurile noastre vor avea ecou până la Focşani, încât numele maiorului Constantin Pruncu să devină şi să rămână pentru totdeauna măcar o stradă, o adresă în oraşul în care s-a născut.
Note:
1 Registrul Central Ofiţeri Activi Infanterie, vol. II, f. 1459, Fond Arhivele Militare Istorice Române „Gen. Radu Rosetti”, Piteşti.
2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 Ibidem.
2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 Ibidem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu