sâmbătă, 17 octombrie 2009

DISCIPOLUL LUI MIRCEA ELIADE, PAUL BARBĂNEAGRĂ A DECEDAT LA PARIS. DUMNEZEU SĂ ÎL ODIHNEASCĂ!


Discipol al lui Mircea Eliade, autor a numeroase filme documentare consacrate artei şi culturii, Paul Barbăneagră rămâne în memoria noastră un ambasador peste timp al tradiţiei, un mesager al invizibilului ce transpare în marile creaţii umane. Operele sale pun în discuţie rostul şi piatra de încercare a omului modern: regăsirea sacrului", menţionează TNB.

Născut în România, în 1929, Paul Barbăneagră a urmat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, după studii de medicină.

A realizat, începând cu anul 1957, documentare, filme de scurt şi mediu metraj. Din anul 1964, el a trăit în Franţa, iar în anul 1976 a primit Marele Premiu pentru scenariu la Festivalul Internaţional de Artă, pentru pelicula "Versailles: Palatul-Templu al Regelui Soare".

În anul 1987, Barbăneagră îi consacră maestrului său, Mircea Eliade, filmul "Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului".

În anul 1990 a primit Marele Premiu al Audiovizualului francez pentru întreaga activitate. În Franţa, el a fost colaborator la posturile de televiziune France 2 şi France 3 şi la Radio Europa Liberă.

Paul Barbăneagră a organizat numeroase colocvii pe tema tradiţiei şi modernităţii.

Volumul său "Arhitectură şi geografie sacră. Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului" a fost publicat în limba română, în anul 2000, la editura Polirom. În 2004 a publicat volumul "Symbolique de Paris: Paris sacré, Paris mythique" (Les Éditions du Huitième Jour), scris în colaborare cu Félix Schwarz.

Filmele sale, elogiate la vremea apariţiei lor de cei mai mari cronicari de televiziune francezi, au încântat milioane de spectatori şi telespectatori.
În martie, anul acesta, Paul Barbăneagră a primit Ordinul "Meritul Cultural", în cadrul unei ceremonii, la Paris.

Sursa: Mediafax

Necrolog. Paul Barba Neagra.
1929-2009
A plecat dintre noi cineastul Paul Barba Neagra (1929-2009). El a devenit bine cunoscut in mediul francez pentru celebra sa serie de filme documentare pentru televiziune « Architecture et géographie sacrée », realizata in anii 70-80, care prezinta, intr-o forma deopotriva erudita si poetica, locuri importante ale traditiei spirituale franceze si universale, precum Notre-Dame de Paris, Versailles, Mont Saint-Michel, Chartres, Egipt, Mexic, s.a. Discipol al lui Mircea Eliade, Paul Barba-Neagra a fost un fervent sustinator al traditiilor spirituale ancestrale si al valorilor crestine in lumea occidentala. Ceremonia religioasa va avea loc sambata 17 octombrie, la ora 14, la Biserica ortodoxa romana din rue Jean de Beauvais din Paris. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace ! Magda Carneci (preluare asymetria)

vineri, 16 octombrie 2009

CONTRADICTIILE LUI MANOLESCU. CRITICI si CRITICI... despre CRITICI!

1. O istorie critica (II)
FIINDCA nimeni nu mai poate parcurge, la sfarsitul secolului 20, intreaga literatura romana, o Istorie a acesteia de la origini pana in prezent, cum a dat in 1941 G. Calinescu, a devenit o utopie critica si editoriala.

E insa mai degraba un motiv de bucurie comunitara decat unul de tristete individuala. Avem o literatura suficient de intinsa si de consistenta, un corpus de texte ce nu mai poate fi radiografiat decat pe sectiuni, pe intervale. Personal, prefer imposibilitatea obiectiva a cuprinderii ansamblului, unei micsorari si debilizari a literaturii nationale pana la scara putintelor omenesti. Ce alegem: o istorie exacta a unei literaturi sarace sau o istorie deficitara a uneia bogate?

Esecul Istoriei critice a literaturii romane are in primul rand o determinare obiectiva si abia apoi explicatia cauzala a autorului care a scris-o. Meritul lui Nicolae Manolescu este de a fi incercat sa materializeze un proiect monumental.

Pe parcursul redactarii, ambitia auctoriala a subminat insa constiinta profesionala, sacrificand documentarea, inmultind trucurile si prestidigitatiile critice, prezentand texte analitice vechi de treizeci de ani pe post de tablou sintetic nou.

Sunt ultimul care sa dispretuiasca reunirea cronicilor literare in volume panoramice; si, in general, reeditarea oricarui text pe care autorul sau il considera valid si expresiv. O pagina de calitate e multiplu recuperabila, pe cand toata productia originala a unui veleitar poate fi ignorata. Dar intr-o Istorie literara, adica intr-o sinteza in cel mai complex sens al termenului, as vrea sa vad altceva decat o cronica despre o carte asezata langa o alta cronica despre o alta carte. Altceva insemnand evolutia sau involutia autorilor cuprinsi, bine prezentata si cu o argumentatie critica niciodata superflua; eflorescenta ori diminuarea unui gen, in contexte istorice diferite; schimbarile de coduri survenite in urma unui razboi, a unei revolutii, a unui inghet ideologic sau a unei liberalizari; raportarea performantelor literare ale scriitorilor la circumstante socioculturale bine definite; nu in ultimul rand, atat individualizarea, cat si gruparea autorilor, scolile si filiatiile, generatiile si lupii singuratici. Nu doar particularitati traversate empiric; si nu doar generalitati expuse apodictic.

O Istorie a literaturii nu este deci o succesiune tipografica de cronici cusute, si nici macar o serie discontinua de tablouri din colectii diferite, ci o uriasa fresca. Ea se obtine dintr-o munca intelectuala de o viata, cu o documentare minutioasa si o reflectie continua asupra obiectului plural. Fiindca orice carte noua se citeste in rama de semnificatie a celor vechi; si invers, operele trecutului aparent decantat sunt recitite si intelese altfel la impactul de lectura provocat de o experienta artistica recenta.

Aceasta e si teoria expusa de Nicolae Manolescu in „Introducerea“ Istoriei sale: „daca istoria literara nu urca pe firul cronologic al operelor, din trecut spre viitor, caci nu poate face abstractie completa de prezent, ea nici nu-l coboara pur si simplu; mai degraba, ea citeste fiecare opera in legatura cu toate celelalte, care o preced sau care ii succed; incearca sa sesizeze ecoul (profund sau superficial) al fiecarei opere in corpul (istoric constituit) al literaturii; sugereaza felul in care acest corp se modifica in timp (teribil de incet) prin influentele sutelor de impacturi suferite“ (p. 13).

Altfel spus, nimic sau aproape nimic nu este clasat intr-o literatura, desi conceptia generala a istoricului e deja formata. Mai ales operele majore rezista lecturii, analizei si clasificarii initiale. Le recitim de fiecare data intr-un mod ce difera si le interpretam cu alte nuante si profunzimi, chiar daca din acelasi unghi estetic. La mutatia valorilor estetice, sustinuta consecvent de E. Lovinescu, sa adaugam aceasta inevitabila mutatie de perceptie, intelegere si definire critica. In modul sau atat de personal, cuceritor prin sinceritate, Nicolae Manolescu leaga „impuritatile“ sintezei publicate de caracterul contradictoriu al unei Istorii literare vii: „toate istoriile literare viseaza sa fie pure prin definitie si sunt impure prin natura. Exista destule impuritati si in cea de fata. Nu le-am eliminat, fiindca nu am vrut sa scriu o opera perfecta (din acest punct de vedere) si stearpa, ci una vie si chiar contradictorie, in masura in care nu exprima un autor abstract, impersonal, ci pe mine cel de acum si de aici, cu lecturile, competenta, temperamentul, gustul si capriciile mele“ (p. 17).

Lasand deoparte capriciile, post-calinesciene, merita subliniat efortul autorului de a fi recitit „aproape totul“, ba nu, chiar „toate cartile“ de literatura romana, inclusiv „intreaga critica“. Marturia e facuta in „Epilogul“ sintezei, in interiorul unei confesiuni pe marginea literaturii romane contemporane (ce ocupa mai mult de o treime din Istorie): „capitolele care nu ma lasau sa dorm erau cele despre literatura contemporana. Intuitia imi spunea ca trebuie lasate lucrurile sa se aseze. Dupa un deceniu si jumatate, cand am ajuns la perioada comunista, mi-am dat seama ca nu ma inselasem. Am fost obligat sa recitesc aproape totul. Trebuie sa spun, de altfel, ca am recitit toate cartile, chiar si pe cele despre care scrisesem, si uneori si nu numai o singura data, in treacat. N-am pastrat decat acele pagini scrise inainte pe care mi s-a parut inutil sa le reformulez dupa noua lectura. Am recitit si intreaga critica referitoare la scriitorii de ieri si de azi“ (p. 1492).

Completand insa marturisirile istoricului literar cu altele proprii, trebuie sa spun ca, parcurgandu-i masivul tom, am fost de asemenea obligat „sa recitesc aproape totul“. Am recitit Istoria critica a literaturii romane din 1990, inclusiv Introducerea, inclusiv fragmentul final al acesteia, cu „impuritatile“ si cu cartograful „benedictin“. Am recitit, cu delicii, fragmente din Arca lui Noe (Rebreanu), din Dictionarul Scriitorilor Romani (Bacovia), din diferitele prefete si texte de coperta a IV-a semnate de Nicolae Manolescu la carti aparute la editurile Vinea (Angela Marinescu, Constanta Buzea), Polirom (Ileana Malancioiu), Humanitas (Mircea Cartarescu). Cea mai intinsa relectura a fost insa din Literatura romana postbelica. Lista lui Manolescu, cele trei volume de cronici aparute la editura Aula in 2001. Imi puneam, la sfarsitul primului episod din aceasta cronica ampla, o intrebare legitima. Cum a reusit Nicolae Manolescu performanta sa acopere in cativa ani doua treimi dintr-o Istorie dusa anterior pana la Hasdeu? Iata cum:

„Liviu Ioan Stoiciu a debutat in 1980 cu La Fanion (culegere premiata cu un an mai devreme la concursul Editurii Albatros) si s-a impus repede atentiei (nu totdeauna binevoitoare) a criticii. Era vorba, la inceput, de un poet autentic, intaiul volum ramanand probabil cel mai edificator pentru aceasta autenticitate, cel mai original. Intr-o scriitura prozastica, el cuprindea un soi de scurte <> care evocau toate locurile copilariei autorului (zona unui canton feroviar de la Adjudu-Vechi), alcatuind in fond o <> sentimentala a asezarii, de felul aceleia, celebre, a americanului Edgar Lee Masters din The Spoon River Antology (sic!), care a gasit direct sau indirect ecou si la alti poeti contemporani, precum Marin Sorescu in La Lilieci, Petre Stoica in Un potop de simpatii sau Ioana Ieronim in Egloga“ (Istoria critica…, p. 1304); (Literatura romana postbelica. Lista lui Manolescu. 1. Poezia, Editura Aula, 2001, p. 323; text reluat din Romania literara, nr. 18, 1989).

Chiar si scrierea gresita a lui anthology e pastrata. Intr-un domeniu al „interglosarii infinite“ si intr-un camp de tensiune variabila al semnificarii, Istoria critica… a lui Nicolae Manolescu reia nenumarate cronici ale cronicarului si prefete ale prefatatorului, cu un scrupul apreciabil al autoduplicarii. Relectura se transforma, astfel, dintr-o obligatie profesionala a istoricului literar intr-una a cititorilor Istoriei de fata.

Capitolul A.E. Baconsky (pp. 1002– 1007) se compune dintr-o cronica aparuta in 1969 si o alta publicata in 1990. Prima se gaseste in vol. I din Literatura romana postbelica (pp. 89–92), a doua in vol. II (pp. 110–114). Capitolul despre Petre Stoica (pp. 1009–1011) preia o cronica din 1987 (Aula, vol. I, pp. 109–112), careia ii adauga cateva consideratii finale mai noi. Capitolul despre Florin Mugur (pp. 1013–1016) este mai complex, in sensul ca alatura mai multe cronici: una din 1970, despre Cartea regilor (Aula, vol. I, pp. 151–152), alta din 1973, despre Cartea printului (Aula, vol. I, pp. 152–155), una, comprimata, din 1980 despre Portretul unui necunoscut (Aula, vol. I, pp. 156–157), si ultima, din 1986, despre Spectacol amanat (Aula, vol. I, pp. 158–159). La finalul celor cinci pagini de opera istoriografica, o fraza inedita intregeste capitolul Florin Mugur. Proza lui este „interesanta“, „fara sa se ridice la nivelul poeziei“.

Capitolul Ioan Alexandru incepe prin a relua o cronica din… 1965 (reeditata la Aula, vol. I, pp. 256–258), continua cu jumatatea uneia din 1967 (Aula, vol. I, pp. 259–260), cu o alta, integrala, din 1973 (Aula, vol. I, pp. 261–264), tot una integral reluata din 1976 (Aula, vol. I, pp. 264–267), plus una din 1982 (pp. 267–271) si jumatatea celei din 1988 (pp. 271– 273). In felul acesta, patru cronici si doua jumatati de cronica publicate intre 1965 si 1988 echivaleaza cu un capitol mai intins din Istoria critica a literaturii romane. 5 secole de literatura (2008). In schimb, capitolul despre Ana Blandiana contine o sinteza gata facuta, intrucat reia o cronica pe marginea unei antologii de versuri din 1989. Echivaland totusi paginile, pp. 1047–1050 din Istorie egal pp. 282–286 din vol. I de la Aula. Dupa o analiza fina – si veche numai de douazeci de ani – vin trei randuri noi despre poeziile postrevolutionare ale Anei Blandiana: „Culegerile de dupa 1989, Arhitectura valurilor si celelalte, se intorc la tonul personal din A treia taina. Dictia poetica redevine impecabila iar lirismul, inalt si distant“. Capitolul Cezar Ivanescu (pp. 1069–1073) inseamna, fara vorbe de prisos, cronica 1968 (Aula, I, pp. 247– 248) plus cronica 1980 (pp. 248–250) plus cronica 1983 (pp. 250–252) plus cronica 1993 (pp. 252–255). Lipseste, de data aceasta, concluzia sintetica.

O noua perspectiva critica se intrevede in capitolul Florin Iaru (pp. 1316–1321). Acesta nu incepe cu cronica din 1981 pentru a continua cu cea din 1990. Nonconformist, istoricul debuteaza cu cronica din 1990 (Aula, I, pp. 340–341), continua cu cea din 1981 (pp. 334–336) si revine la cea din 1990 (pp. 342–344). Dar, indiferent unde este mutata cronica initiala in rama tabloului de istorie literara, ea se muta cu tot cu citatele din versurile lui Iaru.

Capitolul Ion Stratan (pp. 1336– 1338) restabileste sensul cronologic al reluarii cronicilor. Cronica din 1981 (Aula, I, pp. 376–377) se continua prin a doua jumatate a cronicii din 1983 (pp. 380–381) si – notabil – printr-o fraza mai noua, de incheiere. Capitolul Mircea Cartarescu (scriitorul pe care, dintre „optzecisti“, Nicolae Manolescu il pretuieste cel mai mult) consacra nu mai putin de sapte pagini (pp. 1340–1347) poeziei scrise de autorul Levantului. Inceputul e stiut: „Prin 1978 si-a facut aparitia la Cenaclul de Luni un student din anul al doilea de la <> (cum e numita in limbaj studentesc facultatea respectiva), uscativ, negricios, cu o fata mica adunata parca toata in privirea foarte fixa. Nu parea nici stingherit, nici peste masura de comunicativ“ (Istoria critica…, p. 1340); „Acum trei ani, si-a facut aparitia la Cenaclul de Luni un student din anul al doilea de la <> (cum e numita in limbaj studentesc facultatea respectiva), uscativ, negricios, cu o fata mica adunata parca toata in privirea foarte fixa. Nu parea nici stingherit, nici peste masura de comunicativ“ (Aula, I, p. 399). Necomunicand vreun amanunt nou si nestingherit de aceasta personala „valorificare a mostenirii culturale“, istoricul literar listeaza, in continuare, cronica din 1981 (pp. 399–402), pe cea din 1983 (pp. 403–407), cea din 1985 (pp. 407–410) si cea, in doua episoade, din 1990 (pp. 410–417). Dupa atatea texte critice aplicate, operationale analitic in regimul cronicii literare (si nelalocul lor intr-o Istorie), autorul trece in final in extrema cealalta. Deodata, el nu mai are spatiu decat pentru calificarea poemelor mai recente: „Restul poeziilor, in general mai recente, sunt interesante, dar manieriste“ (p. 1347). Contributia istoricului literar „saizecist“ la exegezele mai vechi facute de cronicar nu mai trebuie, ea, calificata. Opresc aici exemplele. Lista lor de la capitolele de Proza „sparie gandul“…

Ar fi o naivitate sa credem ca se poate contura un medalion (daca nu un capitol) de Istorie literara publicata in 2008, reprintand si punand una langa alta cronici scrise din 1965 pana in 1991. Chiar nimic sa nu se fi schimbat, intr-un interval de trei-patru decenii, in lectura si interpretarea critica? Nici in tectonica literaturii romane? Toate noutatile literare si suplimentarele nuante critice sa incapa intr-un alineat expediat? Promitandu-i lectorului una: „pe mine cel de acum si de aici, cu lecturile, competenta, temperamentul, gustul si capriciile mele“, Nicolae Manolescu ii ofera, in fond, acel „autor abstract, impersonal“ de care se despartea programatic. Dar abstractizat si impersonalizat nu prin obiectivare critica si prin centrarea profesionista pe opera unui scriitor (de la tinerete la maturitatea tarzie), ci prin superficialitate si autohtona comoditate.

Revenind la paginile dedicate lui Liviu Ioan Stoiciu, vom observa o turnura tendentioasa a comentariului. Lucrurile, am vazut mai sus, incepeau si se succedau cuminte, dupa tipic. Ce era scris in cronica din revista, in 1989, e valabil si in culegerea de cronici din 2001, si in Istoria critica a literaturii romane din 2008. Cu o liposuctie prepozitionala a istoricului: „Era vorba, de la inceput, de un poet autentic“ devine „Era vorba, la inceput, de un poet autentic“. Precedata de aceasta subtilitate, apare in final ruptura. In cronica din 1989 avem urmatorul verdict: „Liviu Ioan Stoiciu este un poet original, unul din cei mai inzestrati ai generatiei sale“. In Istorie, concluzia aceasta dispare. In locul ei, citim un fragment cu totul diferit ca abordare si tratament critic: „Tot ce urmeaza in poezia lui Liviu Ioan Stoiciu (si indeosebi Poemul animal) face impresia unei dezarticulari a limbajului, semanand (sic!) un suprarealism fara viziune, curat verbal, pe alocuri delirant, oarecum in felul lui Nicolae Tzone. Poetul si-a incercat norocul, dupa 1989, si in romane (toate, ilizibile) si in teatru (un volum prefatat de Visniec, insa fara nici o valoare)“ (p. 1307).

Dupa analitica anterioara, aceasta panoramare e de un efect stanjenitor. Stoiciu este unul dintre putinii poeti „optzecisti“ care au confirmat dupa 1989, scriind constant si pregnant. Nimic nu se leaga in paragraful istoricului literar, plin de aproximari („face impresia“, „semanand“, „oarecum in felul“) si sanctionari („toate, ilizibile“, „fara nici o valoare“). Absenta lecturilor „la zi“ in ultimii cincisprezece ani nu exclude la Nicolae Manolescu ambitia caracterizanta. Daca insa Stoiciu era atat de original si de inzestrat in 1989, e absurd ca intr-un rastimp atat de scurt sa devina ilizibil. Unul din doi (cronicarul sau istoricul) se insala.

Eu pariez aproape intotdeauna pe cronicarul Manolescu, pe intuitia si gustul sau. Dar chiar acceptand ca traiectoria creativa a poetului a fost descendenta, istoricul literar ar fi trebuit sa ne-o infatiseze. Sa schiteze analiza, sa ofere interpretarea, inaintea unei evaluari atat de drastice. Chiar nu intereseaza, aici, polemica lui Nicolae Manolescu cu Liviu Ioan Stoiciu pe marginea subiectului Paul Goma. Intereseaza opera lui L.I. Stoiciu si adecvarea critica a lui N. Manolescu. Dar autorul „abstract“ care isi copiaza litera cu litera, in Istorie, texte vechi de doua-trei-patru decenii a redevenit brusc „cel de acum si de aici, cu lecturile, competenta, temperamentul, gustul si capriciile mele“. Ca multe alte capitole ale tomului de fata, capitolul Stoiciu se parcurge cu un gust amar.

Departe de a fi cazuri izolate, exemplele de autopreluare abunda in Istoria critica a literaturii romane. Avea indreptatirea Nicolae Manolescu sa-si valorifice activitatea sustinuta de cronicar literar? In fond, o parte din operele comentate si evaluate in Istorie fusesera comentate si evaluate deja, in paginile Romaniei literare. Numai ca abordarea dintr-o cronica de intampinare si cea dintr-o sinteza istoriografica difera in mod structural. Prima este intuitiva, penetranta, inevitabil impresionista, orientata analitic spre un verdict imediat. Ea raspunde asteptarilor unui public al epocii si „vorbeste“ in codurile sale de limbaj si intelegere.

In timp, codurile se schimba; si uneori, spectaculos. Asa s-a intamplat la noi in anii ’60, cand s-a trecut aproape abrupt de la „modelele“ realismului socialist la modelele resuscitate ale interbelicului; de asemenea, in anii ’90, cand disparitia cenzurii a determinat violente reasezari si rearticulari de discurs socio-cultural.

Nicolae Manolescu ramane cel mai valoros cronicar literar autohton nu fiindca a avut cea mai intinsa activitate de profil, ci pentru ca, elastic intelectual, s-a raportat si s-a adecvat la paradigme artistice si la epoci culturale distincte.
O istorie literara presupune o istorie a formelor, dublata de interogatia asupra dislocarilor, schimbarilor si fixarilor canonice. Ea se concepe si se scrie de pe un alt palier decat cel al cronicii proaspete la cel mai recent roman al lui Nicolae Breban. Autorii considerati reprezentativi vor fi parcursi in integralitatea si profunzimea operei lor, astfel incat capitolele ce le sunt alocate sa aiba perspectiva ansamblului si dimensiunea de adancime a intregului. Relectura lor poate fi obositoare, dar niciodata facultativa. Relectura in ambele sensuri ale termenului: ca noua intelegere critica si ca noua lectura.
Este un truism ca citim, gustam si intelegem altfel un roman sau o carte de poezie la 30 de ani si la 60. Varstele, sensibilitatile, experientele existentiale si literare sunt diferite. Experienta tuturor acestor diferente (ca si a continuitatilor organice) poate fi facuta de orice lector. Or, daca Lumea in doua zile (1975) de George Balaita, Faruri, vitrine, fotografii (1980) de Mircea Cartarescu, Tache de catifea (1981) de Stefan Agopian, Logica (1985) de Radu Cosasu se citesc a doua oara putin altfel (macar in doua epoci, daca nu intr-una si aceeasi), nu este stranie „sinteza“ de astazi a istoricului?

Pe de alta parte, asa cum nu poti scrie exact aceleasi pagini intr-o cronica si intr-o istorie literara, nu poti avea texte critice identice la intervale mai mari de timp asupra unei literaturi si a scriitorilor ei vii. Dincolo de orice considerente teoretice, e un fapt verificabil ca Balaita cel incremenit in 1978, Stoiciu cel fixat in 1989 (si retrogradat intr-un alineat ulterior) sau Ana Blandiana cea inghetata, ca intr-o vraja, in acelasi an au continuat sa publice carti noi si dupa ultima cronica dedicata lor de Nicolae Manolescu…

Imobilitatea interpretativa si strict textuala a unui critic reputat pentru lecturile sale infidele nu este, asadar, cum ar fi fost dezirabil, rezultanta unui proces hermeneutic cvasi-complet. E doar rezultatul unei aritmetici la indemana. O cronica din 1965, una, pe jumatate, din 1967, doua, integrale, din 1973 si 1976, plus una din 1982 si jumatatea alteia din 1988 egal un capitol frumos rotunjit de Istorie. Mai multe cronici vor da mai multe capitole. Iar mai multe asemenea capitole vor compune epoca intitulata Contemporanii – 1948–2000.

In „Postfata“, Nicolae Manolescu are nostalgia esteticului. Nu cred ca esteticul se voaleaza, cum se teme importantul critic „saizecist“, in urma unei agresiuni a americanizarii. Actualitatea editoriala arata contrariul. Iar studiile culturale isi
au rolul lor, deosebit de cel al istoriilor si dictionarelor literare.

Problematic imi pare altceva. Citindu-i propria Istorie, ii recitim in prea multe randuri texte critice neaduse la zi (nici ca bibliografie, nici ca interpretare), zeci si zeci de pagini reproduse mot a mot si cu aceleasi citate din corpul vechilor cronici. Iar pasajele realmente noi agraveaza situatia, in loc de a o echilibra. In mod repetat, activitatea literara a unui scriitor desfasurata dupa ultima cronica despre el a cronicarului Manolescu este expediata intr-o fraza a istoricului cu acelasi nume.

Parcurgand Istoria critica a literaturii romane, am nostalgia Istoriei literare.

2. 2005, interviu cu Nicolae Manolescu (Ovidiu Simonca, Observator Cultural). N. Manolescu: „Eu, in Istoria critica a literaturii romane, nu preiau nimic din ce am scris. Fiecare rind este nou.“[v. art. semnat de Daniel Cristea Enache. Istoria critica a literaturii romane contine articole intregi nemodificate, reproduse intocmai asa cum au aparut in anii '70-'80!]

Fundatia Anonimul v-a acordat recent premiul Opera Omnia. Premiul a fost in valoare de un miliard de lei. Cum va simtiti ca proaspat miliardar?
Foarte bine. Ma simt si mai bine pentru ca facusem o prostie, incepusem o casa la Cimpulung, pe un deal, cu niste bani imprumutati. Si, la stilul meu ardelenesc, orice imprumut este o nenonocire. Ideea de credit inca nu mi-a intrat in cap. Acum, am putut sa dau banii inapoi.

Si casa e gata?
Nu, mai dureaza.

Si s-a schimbat ceva in viata dvs. de cind sinteti miliardar?
Nu. Pentru ca toti banii sint la casa. Un leu n-am scos din ei. Ar fi pacat sa-i risipesc: sint in stare sa-i cheltuiesc.

Cit ati scris din Istoria critica a literaturii romane?S
criu cum imi vine. Nu sint obligat sa ma opresc, daca ma blochez la o anumita perioada. Am scris o buna parte. Mai am trei ani de contract pina cind trebuie sa predau cartea.
Eu, in Istoria critica a literaturii romane, nu preiau nimic din ce am scris. Fiecare rind este nou.

Unde se opreste Istoria critica a literaturii romane?
Probabil in 1989. Ultimii 15 ani nu cred ca vor intra in aceasta Istorie. Nu mai sint la curent. N-am citit decit putin. Daca, dupa ce termin, o sa mai am putere sa-mi arunc o privire pe citeva duzini din cartile aparute dupa 1989, s-ar putea sa mai adaug citeva pagini.

Si se schimba ceva din „Lista lui Manolescu“?
Se schimba. Se schimba chiar lista de autori. M-am uitat pe diferite indice de nume la diferite istorii literare. Toate au tendinta de a confunda istoria literaturii cu dictionarul. Pentru mine, istoria literaturii e ce ramine, e ciurul, dupa ce am cernut. Lista mea va fi extrem de selectiva. Cred ca vor fi destul de multi autori, considerati inevitabili intr-o istorie literara, care nu vor fi inclusi. Va fi o istorie critica. In paralel cu operele analizate, discut si receptarea critica. Spectacolul oferit de receptare este citeodata mai fascinant decit spectacolul oferit de opera. Aceasta idee n-a avut-o nimeni pina acum. Si eu trebuie sa constat ca, in unele perioade, ce s-a scris despre opera este mult mai interesant decit cartile in sine. La fiecare autor, operele vor fi privite si din perspectiva criticii de atunci, inclusiv a mea. Eu ma voi delimita, ma voi asocia, ma voi apropia, ma voi indeparta de observatiile critice pe care le-am facut la momentul aparitiei cartii.

Ati spus intr-o emisiune televizata, la TVR Cultural, provocat de Eugen Negrici, ca, pentru anii ’50, singura opera care ramine dupa al doilea razboi este Groapa de Eugen Barbu. Doar atit?
Capitolul Barbu l-am terminat in Istoria mea. Da, Groapa este singurul roman care ramine. E ciudat. Dar, pentru anii ’50, Groapa este cel mai curat roman din punct de vedere ideologic. Editia intii, din 1957, n-are nici o concesie, nu se vede realismul socialist in ea. Culmea, in 1963, cind nu mai cerea nimeni, Eugen Barbu a adaugat un capitol cu viata muncitorilor de la STB care fac greva pe Calea Grivitei, ca sa echilibreze tematic romanul. Barbu n-avea nevoie sa introduca acel capitol. Groapa a fost cel mai curat roman. Mai curat chiar si decit Morometii, volumul intii, unde mai sint mici concesii.

Groapa si, partial, Morometii. Altceva?
Intr-o anumita masura Bietul Ioanide si ne oprim. Cu celelalte romane incep sa am o problema. Inclusiv cu ale lui Petru Dumitriu, in care este rescrisa istoria din punct de vedere marxist. Si dupa anii ’50, ce ramine?

Multe, mult mai multe. Sint multe romane foarte bune si sint unele foarte bune, ignorate. Sint extraordinare Istoriile lui Mircea Ciobanu. Romanul Lumea in doua zile, al lui George Balaita, cred ca este o carte care se retine. La Toiu ar fi cel putin doua romane, Caderea in lume si Galeria cu vita salbatica. Sint de retinut si romanele lui D.R. Popescu: F si Vinatoarea regala.

Veti avea si un capitol cu optzecistii?
E o generatie extraordinar de dotata. O colega de catedra, care isi face doctoratul pe acea perioada, mi-a spus ca are referiri la 300 de scriitori, dintre care 40 ramin. Poeti, in special. In jurul anilor ’80, cind incep sa apara poetii, asa, cu tiriita, putem sa remarcam ca generatia anterioara era un pic epuizata. Pe de alta parte, romanul isi cam terminase combustibilul. Se cam sfirsise si cu „obsedantul deceniu“ si cu romanele despre „colectivizare“, in limitele posibile atunci, si nu prea mai aveau ce sa mai spuna. Erau unii care nu mai puteau sa scrie. De exemplu, romanele lui D.R. Popescu din anii aceia nu se mai pot citi.

Nu era si o lipsa de comunicare intre generatii?
Ba da. Lipsa de comunicare era verificata de mine la Cenaclul de Luni. Pe principiul ca te intelegi mai bine cu bunicul decit cu parintii. Marile conflicte nu erau cu Nichita, erau cu generatia ’70. Ei nu l-au contestat nici pe Nichita, nici pe Marin Sorescu. Insa cu Mircea Ciobanu au iesit scintei. Poetii din generatia ’80 aveau alta structura. Eu imi aduc aminte ca la Onesti, intr-o vara, a venit regizorul Ion Cojar, cu o trupa de studenti la teatru. Ei au facut un spectacol la inceputul Zilelor Calinescu. Seara, stind noi impreuna, am vorbit cu Ion Cojar. Aparuse prima serie de optzecisti. Si l-am intrebat cum isi explica faptul ca studentii lui, care erau in ultimul an, recita si pun in spectacol un tip de poezie care apartinea generatiei mele. I-am spus: hai sa facem miine un spectacol cu texte din optzecisti. Unul singur a recitat bine poezie din Florin Iaru. Lamia Beligan a inceput sa plinga si a spus ca ea nu poate sa spuna acea poezie. Ea prefera sa spuna versurile Blandianei, cu „Sint cea mai frumoasa femeie din lume, cind ploua“. Dar sa citeasca din Florin Iaru sau din Cartarescu sau din Stratan, nu puteau. Si i-am spus lui Cojar: asta e chestiune de educatie, imi pare rau, dar ati ramas in urma. Literatura a evoluat mult mai repede decit modul vostru de a o citi si de a recita.

Ati scris despre Maiorescu. Mai este Maiorescu un model valabil?
Da. In primul rind ca model este valabil. Avem nevoie, mai mult decit oricind, de spiritul critic maiorescian. Eu, avind nostalgia esteticului, merg mai departe si spun ca ne trebuie musai separarea criteriilor, ca sa vedem ce este valabil artistic si ce are succes si tine de divertismetul cultural. Maiorescu este exemplul absolut infailibil.Cu alte cuvinte, o reconsiderare a canonului?In acest moment, nimeni nu mai tine seama de canon. Schimbarea canonului ar fi insemnat ce am incercat sa facem fiecare in manualele scolare. Sa impingem pina la ultimele opere receptarea. Stiu de la profesorii de liceu ca Simona Popescu s-a citit cu foarte mare interes, pornind de la fragmentul pe care l-am publicat in manualul de la Editura Sigma. Ca sa deschizi gustul pentru literatura, elevii mai degraba citesc cartile aparute acum un an, acum doi ani, decit cele aparute acum 50-60 de ani. Asta a fost o schimbare de canon. Si era interesanta. Din pacate, in momentul de fata, nu poti sa schimbi canonul, pentru ca nimeni nu mai tine seama de canon. Nu mai exista canon, este o aiureala intreaga, care cum moare devine geniu, mare scriitor, pret de o zi, pe pagina intii a ziarelor. E o nebunie ce se intimpla, nu mai exista nici un criteriu. Noi stim sa spunem, cit de cit, cite ceva la cursuri. Dar toti fostii mei colegi, profesori de romana, sint bulversati.

Si studentii, viitori profesori de literatura romana, cu ce ramin din toata aceasta bulversare?
Ramin cu prea putin.

Nu va enerveaza superficialitatea lor?
Nu e vorba de superficialitate.

Citesc cit trebuie?
Noi eram mai liberi sa stam la biblioteca, dar nu cunosteam viata. Noi stateam in biblioteca ca intr-o sera. Ei muncesc. Eu tin ore la master, intr-o zi am ore de la 12.00, si ei vin pe rind, intirzie la curs, ajung si spre sfirsitul cursului: unul vine de la Cluj, altul vine de la slujba, altul de la liceu. Asta e, sint mai adaptati, sint mai bine pregatiti pentru viata, stiu mai multe lucruri. Dar, au inevitabil, mai putin timp sa citeasca.

Si cind vin, cei care vin, ce nelinisti literare au?
Cea mai importanta provocare este daca literatura din a doua parte a anilor comunismului, de care eu mi-am legat viata, mai are sau nu valoare. Si s-ar putea sa aflu, intr-o zi, ca, din punctul lor de vedere, nu mai are valoare. Ceea ce ar fi foarte grav. Pentru ca ei vor induce aceasta idee si generatiilor urmatoare.

Exista aceasta tendinta de desprindere de literatura publicata sub comunism?
Exista.

Si ce le spuneti, care va este replica?
Am incercat sa le explic urmatorul lucru: cea mai mare parte a literaturii lumii este o literatura care se citeste pe glosa, incepind de la vocabular. Noi il citim pe Creanga de la vocabular. Noi trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca in perioada comunista au aparut romane valoroase, pe care ei, acum, nu le plac sau nu le inteleg. Nu-i o nenorocire sa citesti acea literatura cu dictionarul literar alaturi. Asa il citim si pe Shakespeare. „Ofelia, du-te la manastire!“ nu are nici un sens in engleza actuala. Manastirea avea sensul de bordel. „Du-te la bordel“, asta ii spune Hamlet Ofeliei. Daca citesti extraordinara carte a lui Georg Steiner, Dupa Babel, vezi ca toata traducerea este o problema de interpretare. Orice lectura, oricit de naiva, este una de interpretare, dar asta presupune si o baza de date.

Mai sinteti afectat de afirmatiile lui Vadim Tudor ca tatal dvs. a fost facut legionar?

Vadim Tudor nu are cum sa ma afecteze. Daca eram afectat, il dadeam in judecata. El poate sa spuna orice, nu are nici un Dumnezeu. E un om in fata caruia nu exista evidenta. Tatal meu nu putea fi impuscat, cum a spus Vadim, de Antonescu in 1941, pentru legionarism, pentru ca a murit in 1986. Ce sa discuti cu Vadim?

Cum priviti reprosurile care vi s-au facut ca ati avea uneori accente antisemite?
A fost o suita de articole in care erati acuzat de antisemitism, ca negati Holocaustul sau cel putin ca nu doriti sa recunoasteti specificitatea acestui tip de represiune.
Eu sint convins ca nici Michael Shafir, nici Norman Manea nu cred ca sint antisemit.

Si atunci de ce au aparut acele acuze, nu mai departe de 2002, in Raportul realizat de Marco Maximiliam Katz, in colaborare cu Ozy Lazar si Alexandru Florian?
Au fost si acuze mai vechi, de la Norman Manea.
Norman Manea are tendinta sa creada ca, daca cuiva nu-i plac romanele lui, asta este pentru ca el este evreu. Asta n-are nici un legatura, n-am legat niciodata originea lui evreiasca si receptarea critica a romanelor sale. Poti sa ai anumite rezerve fata de ce scrie, dar niciodata ele nu sint provocate de originea lui evreiasca. E adevarat, a mai fost cineva care a turnat gaz peste foc, junele Florian, fiul fostului meu profesor de marxism, Radu Florian, care lucreaza pentru Centrul de Monitorizare si Combatere a Antisemitismului in Romania. Eu cred ca ei s-au plictisit sa discute doar despre aceiasi antisemiti, triviali, de tipul Vadim. Ei au cautat antisemiti mai subtili, niste intelectuali ca Liiceanu, Manolescu, la care nimeni nu se gindise pina acum ca ar fi antisemiti. Mai cistiga un ban din treaba asta. Pe Vadim nimeni nu mai da nici un ban, Vadim nu mai exista, in curind nu va mai exista nici ca sef de partid. A fost nebunia noastra cu Vadim. Acum, Vadim s-a dus, gata, si are sfirsitul pe care il merita. Nu ca turnator sau securist a intrat el din nou in atentie, asa ca Paleologu, Dan Amedeo Lazarescu. Ar fi fost intr-o companie selecta. El este judecat acum ca proxenet. Este exact ce merita: un amarit de proxenet.

Sa discutam si despre alti oameni din lumea noastra. E adevarat ca pe Dan. C. Mihailescu dvs. l-ati facut cronicar literar TV?

Da, Dan C. Mihalescu, pentru ce este acum in televiziune, este creatia mea. Eu am avut mina buna si am intuit ca poate vorbi despre carti la televiziune. Eu l-am invitat prima oara intr-o emisiune de televiziune, la fostul program pe care il realizam, Profesiunea mea, cultura. Dan C. Mihailescu n-a vrut sa vina, zicind ca se bilbiie. Dar la televiziune trebuie sa te bilbii putin, nu poti sa rostesti toate cuvintele perfect, mai ales intr-o dezbatere. I-am spus: „Bilbiie-te linistit, ai sa vezi ce bine da, vei avea naturalete“. Nu s-a bilbiit niciodata in emisiunea pe care am facut-o cu el. Si asta i-a dat curaj. Nici la lansari de carte nu fusese niciodata, tot din inhibitia bilbiielii. Si acum este un excelent cronicar literar TV, iar la lansari vorbeste minunat. Ca vorbitor public, Dan C. Mihailescu este creatia mea.

Cu Eugen Simion in ce relatii sinteti?
Foarte bune.Si n-aveti sa-i faceti nici un repros?

Nu pot, ca membru al Academiei, sa fac reprosuri presedintelui Academiei. Glumesc, desigur. In rest, in ce priveste activitatea literara a lui Eugen Simion, pot sa va spun ca am vrut sa-i dau o rubrica in Romania literara si s-a opus redactia. N-am putut sa trec peste vointa redactiei, m-au amenintat ca pleaca, redactorii au spus ca vor demisiona in bloc daca semneaza Simion in Romania literara.

Va pare rau pentru interviul cu Ion Iliescu din 1990 pe care l-ati publicat in Romania literara? A venit imediat dupa mineriada si ati fost destul de blind cu presedintele.

Imi pare rau pentru acel interviu si imi pare rau pentru lipsa mea de experienta si de reactie. Istoria acestui interviu e interesanta. M-am dus impreuna cu regretatul meu prieten, si al lui Ion Iliescu, Zigu Ornea, la Ion Iliescu. Nu mai stiu cu ce treaba. Si am vorbit despre mineriada. Si i-am spus lui Ion Iliescu: trebuie sa iesiti si sa explicati de ce ati apelat la mineri. I-am spus ca nu este nici o rusine sa spuna ca n-a avut toate datele, ca poate a fost indus in eroare. Fara explicatii, am adaugat, veti ramine cu aceasta pata si n-o sa se stearga niciodata. El mi-a spus atunci: „Da, m-au tras in piept“. Si Zigu Ornea a spus: „Da-i, domnule, un interviu, si spune aceste lucruri“. [2]

Nu v-a spus atunci, in discutia premergatoare interviului, cine l-a tras in piept?
Nu, nu mi-a spus, dar dorea sa se explice. Acum, chiar daca ar fi fost tras in piept, chemarea si multumirile adresate minerilor nu aveau nici o justificare.
Nici un sef de stat nu cheama fortele paramilitare ca sa sprijine fortele de ordine impotriva populatiei. Daca Romania este in coada plutonului, este in buna parte si pentru mineriada de atunci.

Si v-ati dus increzator la interviu, crezind ca presedintele Iliescu va spune „cine l-a tras in piept“?
Am stabilit interviul pentru a doua zi. I-am spus: facem interviul, va dau textul sa-l vedeti pentru a face doar corecturi de ordin stilistic, fara sa reveniti la declaratii. Si m-am dus a doua zi si nu a mai dorit sa spuna nimic. Nimic. Eu trebuia sa nu-l public. Aici am gresit. Mi-a fost un pic jena si l-am publicat.
Si asa a aparut si reprosul lui Paul Goma, ca-l divinizati pe Iliescu, ca ati scris om cu „o“ mare.
Goma face mare caz de om cu „o“ mare. Paul Goma spune ca eu l-am facut om cu „o“ mare pe Iliescu. Era prima intrebare din acel interviu. Suna cam asa, citam un cunoscut scriitor, Constantin Toiu, probabil ca nu i-am dat numele, care spunea, intr-o discutie particulara, ca Omul, cu „o“ mare, care va veni in locul lui Nicolae Ceausescu este Ion Iliescu. Asta spunea Toiu cu citiva ani inainte de 1989. Intrebarea mea din 1990 era asa: domnule presedinte, explicati-mi cum, dupa numai sase luni, ati reusit sa va alienati simpatia intelectualilor, incit, de la aceasta incredere a lor, acum nu mai aveti de partea dvs. pe nimeni? [3]

Ce sfat ati da dvs. cuiva care vrea sa faca, in reviste, critica de intimpinare?Trebuie sa se inarmeze cu foarte multa rabdare. In aceasta meserie – de critic de intimpinare – reusesti, in primul rind, daca ai rabdare. Si nu reusesti daca scrii doar o luna, doua, trei, reusesti daca scrii de la zece ani in sus. Discutiile mele cu studentii pe care ii chem si scriu in aceasta directie pornesc de la urmatoarea idee: sa nu obosesti, sa nu te plictisesti, sa vrei sa scrii tot timpul. Ei imi spun, domnule Manolescu, acum fac nu stiu ce, si as vrea sa fac o pauza. Altii spun ca vor sa citeasca unele volume de teorie, pentru ca-si fac doctoratul pe teoria literaturii. Altii sint nemultumiti si ma intreaba: chiar in fiecare saptamina trebuie sa scriu despre o carte? Da, trebuie sa scrie mereu. Nu e o proba de o suta de metri plat, e maraton. Asa s-a sufocat Claudiu Constantinescu, care n-a mai rezistat si care, dupa 1990, impartea cu mine cronica literara, scriam amindoi despre aceeasi carte in Romania literara.

Ati lansat numerosi critici de intimpinare, unii sint acum in redactia revistei Romania literara, altii au plecat. Nu mai scriu la Romania literara doi oameni tineri care s-au impus foarte rapid, Luminita Marcu si Costi Rogozanu. Nu-i mai puteti aduce inapoi la revista Romania literara?

Nu, din pacate. Si nu din vina mea si nici a revistei. N-au plecat pentru ca li s-a interzis sa scrie. Eu nu m-am amestecat in textele lor nici macar cind Luminita Marcu l-a facut praf pe Fanus Neagu. O injuratura intemeiata, s-ar putea spune, romanul Amantul Marii Doamne Dracula este destul de prost.
A fost dreptul ei de a spune acele lucruri si eu nu m-am impotrivit. N-am facut cenzura nici cind Costi Rogozanu facuse o obsesie pe prietenul meu, Gabriel Liiceanu, pe care il spurca tot timpul. Tot incidentul meu cu ei a pornit de la un text publicat de Luminita Marcu si Costi Rogozanu in Evenimentul zilei. Erau deja acolo si comentasera nefavorabil Festivalul Zile si Nopti de Literatura, organizat de Uniunea Scriitorilor la Neptun. Au spus ca scriitorii se plimba pe bani publici pe nu stiu ce vaporas. Le-am atras atentia ca nu se plimba pe bani publici si, in al doilea rind, ca n-a fost nici o calatorie cu vaporul. Ei mi-au spus ca stiu mai bine. Le-am atras atentia ca revista apare sub egida Uniunii Scriitorilor si noi avem macar dreptul de a nu publica inexactitati. Ei s-au suparat si au spus ca pleaca. Le-am spus: „Inchideti usa si treceti la loc pe scaunele voastre! Stati linistiti! Nu plecati!“. Au decis sa se desparta de Romania literara. Am ramas in relatii bune cu ei, Costi Rogozanu imi face seminarul, Luminita Marcu are doctoratul la mine. Din generatia lor, eu cred ca ei sint cei mai buni.

Asta-vara a fost o intreaga disputa, declansata de suita de articole gazduite de revista Dilema veche sub genericul „De ce se cearta intelectualii?“. O disputa foarte aprinsa, cu texte care depaseau cadrul normal al unei polemici de idei. Dumneavoastra n-ati participat cu nici o luare de pozitie. N-ati vrut sa intrati in disputa?
Mi-a cerut Simona Sora sa scriu, dar nu mai stiu de ce n-am scris. As fi vrut sa scriu, dar am tot aminat, am uitat, am pierdut momentul.

Vi s-a parut utila acea ancheta sau au fost si excese?
Au fost si excese, si prostii. Dar, ca tema in dezbatere, era interesant de vazut de ce se cearta intelectualii romani, daca cearta are sau nu temei. O discutie este necesara intotdeauna. Gabriel Liiceanu e suparat si acum pe mine pentru ca i-am spus ca a sarit din papuci fara nici un motiv. El e suparat ca am indraznit sa spun ca nu sint de acord cu el. L-a suparat ca am folosit cuvintul tifna, cind am comentat textul sau despre Adrian Marino.

Dar disputa care a luat amploare in 2004, ca se scrie virtos o literatura pornografica, cum vi se pare? Sint chiar asa de pornografici noii scriitori, ii citim doar cu avertisment, ca la filmele interzise copiilor sub 18 ani?
E si o reteta de piata. Sint si excese, dar nu cred ca este o problema majora si trebuie sa ne alarmam. E normal, dupa atitia ani de restrictii, sa-si dea drumul oamenii. Problema este calitatea cartilor, nu pornografia. Lovinescu spunea ca pornografia inseamna lipsa talentului. Nu cred ca avem o literatura pornografica. Unele carti, considerate pornografice, sint extraordinare. Bagau de pilda, a Ioanei Bradea. Nu cred in chestia asta, cu pornografia.

Ati spus intr-un interviu ca „pina la 30 de ani eram complet idiot“. Acum cum sinteti, la 65 de ani?
Sint ceva mai putin idiot ca la 30 de ani. Oricum, cu mai multa experienta, care imi permite sa nu mai fiu chiar atit de idiot.

Ati scris marea carte?
Care-i aia?

Nu stiu, intreb.

Nu cred. Lasa-mi o speranta de viitor.

Ce va doriti cel mai mult pentru urmatorii ani?
Sanatate. Vreau sa fiu sanatos si in putere si sa termin
Istoria critica a literaturii romane.

Si Romaniei ce-i doriti?
Tot sanatate. Sanatate sociala, sanatate mintala. Prea multi nebuni sint in momentul de fata.

De ce ati plecat de la Fundatia Culturala Romana, unde erati in Consiliul de Administratie?
Cel care ma numise acolo era Augustin Buzura. Eu am intrat in Consiliu din prietenie pentru el, Buzura ma rugase. Sigur ca daca Horia-Roman Patapievici vrea sa reintru, accept. Nu doream sa ramin in conducerea Institutului cita vreme Augustin Buzura a plecat in conditiile in care a plecat.

In ce conditii a plecat?
Eu nu spun ca el trebuia sa ramina o vesnicie. El a spus ca la intoarcerea de la operatie, pe care urma sa o suporte la Viena, isi va da demisia. Asta insemna ca urma sa demisioneze la 1 martie. Nu s-a acceptat acest interval. A fost chemat si destituit a doua zi. In timp ce la SRI, la SIE, la Televiziune, la Radio, la Institutul Roman din Franta, la UNESCO, sint aceiasi oameni, Buzura era prioritatea absoluta? Nu mi-a placut.

Dar Legea de functionare a Institutului Cultural Roman cum este?
Imbecila total.

De ce?
Este o prostie fara margini. I-am spus lui Horia-Roman Patapievici ca trebuie sa schimbe legea. Imediat. Nu poate functiona Institutul pe o lege strimba.

Care sint imbecilitatile din lege?
In primul rind, tutela multipla. Institutul nu are control asupra Institutelor din strainatate. Ministerul de Externe da banii si numeste si oamenii. Doi: Institutul nu are control asupra tirgurilor de carte. Le organizeaza Ministerul Culturii cu asociatiile de editori. Trei: are atributiuni interne, scoate reviste, carti. Ce treaba are Institutul cu activitatea interna?

Augustin Buzura a publicat un text in revista pe care o conduceti, Romania literara, in care isi exprima mihnirea ca a fost schimbat de la conducerea Institutului Cultural Roman. Ati primit reprosuri ca ati publicat acel text?
Bineinteles. Foarte multe reprosuri.

Si de ce l-ati publicat?
Augustin Buzura are dreptul sa publice un text. Si unde, daca nu la Romania literara? Eu nu comentez continutul. I-am spus si lui: batrine, mai bine nu-l publicai! E un soi de vaicareala ca a lui Slavici la proces, in 1919.

Cum raspundeti la reprosurile ca nu ati luat un soi de distanta critica fata de text?
Eu nu am cum sa nu-l public pe Buzura! Daca vine cineva si-mi ofera o replica, un alt punct de vedere, il public. In general am eu ce am cu modul asta de a te dispensa de niste oameni in momentul in care ai impresia ca vii cu o echipa noua. Normal, mai devreme sau mai tirziu, trebuia sa plece si el. Fara nici o discutie. Problema era de ce atita graba? Nu mi se pare corect, este un mod ciudat de a te desparti de niste oameni. Trebuie pastrate niste bune maniere. [4]

Sa nu para publicarea textului si un mod prin care ati cautionat si activitatea Institutului?
E cu totul altceva cum a lucrat Institutul in toti acesti ani. Dar asta e o alta discutie.







Note [n.n.]






[1], [2] „Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?
Ion Iliescu: Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor, – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“
Ion Iliescu, Nicolae Manolescu, interviu acordat în exclusivitate
revistei România literară, joi 5 iulie 1990

[3], [4] Vedeţi cazul N. Manolescu, Uniunea Scriitorilor din România vs Liviu Ioan Stoiciu. Îngrădirea libertăţii de expresie. Şi, de asemenea, cazul Cezar Ivănescu şi implicarea tacită a lui N. Manolescu in 'executia' scriitorului.

HERTA MULLER LA FALUN GONG: "40% dintre cei care se afla astazi la putere in Romania provin din vechea Securitate si se protejeaza intre ei"



Dupa ce i-a ucis definitiv pretentiile lui Cartarescu la premiul Nobel, Herta Muller e din ce in ce mai simpatica. "40% dintre cei care se afla astazi la putere provin din vechea Securitate si se protejeaza intre ei", a spus Herta Muller, la standul The Epoch Times - publicatie a organizatiei Falun Gong - de la Targul de carte de la Frankfurt. "Atunci cand o viata de om este mai scurta decat cea a unei dictaturi, aceasta viata este furata de Stat", a spus scriitoarea, adaugand ca este solidara cu scriitorii chinezi. "M-as bucura sa ii pot ajuta in orice fel si sper ca premiul pe care mi l-au dat (Nobel, nr.) constuie o aparare pentru victimele tuturor dictaturilor", a spus scriitoarea.

Prezenta la Targul de carte de la Frankfurt, Herta Muller a criticat din nou Romania, care, in opinia sa, nu s-a debarasat de tarele comunismului. Castigatoarea Nobelului pentru Literatura in 2009 vorbeste despre o "societate postdictatoriala tipica, incarcata de coruptie" si avertizand ca, pe fondul crizei economice, comunismul ar putea fi relegitimat, potrivit NewSin.


MARIA TĂNASE, MIHAIL SADOVEANU. În Neamţ, de Vovidenia (Intrarea Maicii Domnului în Biserică), 1956






















MARIA TĂNASE, MIHAIL SADOVEANU.
În Neamţ, de Vovidenia (Intrarea Maicii Domnului în Biserică), 1956

N. Manolescu, 1991: locul literaturii basarabene într-o istorie a literaturii române contemporane nu e deloc lesne de stabilit


Exilul şi împărăţia
de Nicolae Manolescu

Trei capitole noi, pînă la revoluţie de neconceput, vor trebui luate în considerare de oricine va dori să scrie o istorie a literaturii române contemporane.

Cel dintîi se referă la literatura exilului. Pînă pe la începutul anilor '70, numărul scriitorilor exilaţi era relativ mic şi ei făceau parte, cu puţine excepţii, din vechile generaţii, oameni care părăsiseră ţara înainte de războiul al doilea sau puţin după aceea. Cîţiva scriau în altă limbă, fiind revendicaţi de alte literaturi (Cioran, Ionesco, Vintilă Horia). Alţii continuau să scrie în româneşte, dar nu mai erau menţionaţi în presă sau cărţile ce apăreau în România (Mircea Eliade, Ştefan Baciu, Horia Stamatu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Miron). În primii douăzeci – douăzeci şi cinci de ani de după război, acestui lot de exilaţi i s-au adăugat extrem de puţine nume (Petru Dumitriu, Andrei Codrescu, Ilie Constantin, Toma Pavel, Dumitru Ţepeneag, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu).

O hemoragie puternică s-a produs abia în ultimul deceniu şi jumătate al dictaturii comuniste, cînd siliţi de oficialităţi (Paul Goma, Dorin Tudoran) sau emigraţi fiindcă nu mai suportau cenzura sau din raţiuni personale (Ion Caraion, Bujor Nedelcovici, Oana Orlea, Rodica Iulian, Mihai Spăriosu, Lucian Raicu, Nicolae Balotă, Mircea Iorgulescu, Marcel Pop Corniş, N. Tertulian, Ion Omescu, Al. Papilian, Dan Cristea, Monica Săvulescu, etc.), zeci de scriitori români, din toate generaţiile, unii de prim rang, au luat calea străinătăţii, în legătură cu toţi aceştia, istoricul literar îşi va pune un număr de întrebări pe care ceilalţi scriitori rămaşi în ţară nu i le ridică.

O întrebare este chiar aceea asupra limbii în care scriu, mulţi devenind bilingvi. Nu e lipsit de importanţă faptul, că de pildă, Un sosie en cavale, romanul Oanei Orlea a fost scris în franceză, spre deosebire de celelalte romane ale autoarei, scrise în româneşte. Cazul poeţilor e cel mai dificil. Mai poate fi considerat Andrei Codrescu poet român, ştiut fiind că el scrie de un sfert de veac în engleză şi se bucură de reputaţie peste ocean? O altă problemă este aceea a raportului pe care multe din aceste opere, concepute în contextul altor literaturi, îl întreţin cu literatura română. Există o evoluţie specifică a romanului românesc în perioada postbelică, în care Cronica de familie îşi află firesc locul: dar ce loc ocupă în această evoluţie romanele scrise de Petru Dumitriu după ce autorul a emigrat? Şi cum se leagă studiile ori eseurile critice publicate în SUA de Călinescu, Nemoianu, Spăriosu, Corniş sau Pavel, deveniţi universitari americani, de stadiul şi metodele criticii din ţară? Nici dacă autorii au continuat să scrie în româneşte, nu e simplu a le descoperi locul exact în mişcarea literară din ţară. Romanele lui Goma apar între 1974 şi 1991, deci odată cu ale lui Mircea Ciobanu sau Mircea Horia Simionescu. Pot sta ele în aceeaşi despărţitură a tabloului?

Al doilea capitol are în vedere literatura basarabenilor. Ei sînt scriitori români care trăiesc, de patruzeci şi şase de ani, în altă ţară, în împărăţia sovietică. Imensa lor majoritate au scris şi scriu în româneşte. Problema bilingvismului nu se pune în cazul lor. Se pune totuşi aceea a caracterului întrucîtva diferit al românei de peste Prut, întîrziată într-o fază mai arhaică decît româna de dincoace, şi cu unele particularităţi regionale, care o apropie de graiul moldovenilor. Mai ales în poezie deosebirile lingvistice joacă un mare rol, conducînd la o percepţie diferită din partea cititorului de aici. Sub raport estetic, formula poeziei şi a prozei basarabene este aproape exclusiv tradiţionalistă. Modernismul interbelic n-a prins în Basarabia nici înainte de anexarea provinciei de către sovietici. Iar după aceea şansele unei adevărate înnoiri a mijloacelor de expresie au fost blocate atît de presiunea realismului socialist, cît şi de necesitatea resimţită de scriitorii basarabeni de a-şi apăra tradiţiile naţionale.

Citite astăzi, poezia şi proza basarabeană seamănă cu cele din Ardealul de dinainte de 1918. Modernismul, care a dus la dezvoltarea elementului individual în detrimentul celui obştesc, era inacceptabil în condiţiile unor provincii aflate sub ocupaţie străină şi în care promovarea ideii naţionale şi a valorilor tradiţiei naţionale presupunea păstrarea unui contact strîns cu straturile profunde ale societăţii. Modernismul a fost rodul elitelor. Tradiţionalismul a rămas popular.

În aceste condiţii, locul literaturii basarabene într-o istorie a literaturii române contemporane nu e deloc lesne de stabilit. Includerea ei pur şi simplu în zona tradiţionalistă nu lămureşte lucrurile, fiindcă tradiţionalismul unui Grigore Vieru este unul aşa zicînd ingenuu, fermecător prin spontaneitate, în vreme ce tradiţionalismul epocii Ceauşescu a fost, la noi, în mod limpede, unul contrafăcut propagandistic şi fals, în esenţa lui. Similitudinile dintre unii şi alţii, sînt, estetic, superficiale şi nu trebuie mizat, imprudent, pe ele.

Dar exilul şi împărăţia nu sînt totul. Mai este un capitol inedit, şi anume, acela consacrat prozei nonfictive: memorialistică, jurnale, documente etc. Să spun cîteva cuvinte şi despre el. De mai multe decenii, proza de acest tip este preferată celei fictive în toate literaturile dezvoltate. La noi lucrul n-a fost cu putinţă, fiindcă publicarea unor asemenea cărţi era îngreunată de cenzură. Se ştie că, aproximativ între 1967 şi 1980, romanul a absorbit cea mai mare parte a nevoii de informaţie istorică, socială ori politică. Marin Preda a fost printre primii care au recunoscut rolul „enciclopedic“ al romanului nostru în absenţa unei istorii contemporane (dar şi a unei jurnalistici) în stare să satisfacă interesul public pentru actualitate. Ficţiunea permitea să se spună adevăruri de care societatea avea nevoie şi fără de care nu se putea cunoaşte pe sine însăşi. Cenzura a tolerat romane foarte curajoase şi critice (şi, cum am arătat în articolul precedent din Meridian, nu e necesar să apelăm la alte explicaţii incorecte şi ofensatoare pentru romancieri), probabil fiindcă avea de ales între aceasta şi o proză direct documentară, care era în ochii ei mult mai periculoasă, mai „destabilizatoare“.

Extrem de puţine exemple dintr-o astfel de proză se pot da pînă la revoluţie şi toate se referă la capitole ceva mai vechi ale istoriei noastre, netrecînd de războiul al doilea. Epoca postbelică e o pată albă, din acest punct de vedere.
Brusc, după decembrie 1989, raportul s-a răsturnat în favoarea prozei non-fictive. N-au apărut decît două sau trei romane în timpul care a trecut de la revoluţie, dovadă că sertarele romancierilor erau goale, cum am şi presupus. Mult mai bogate în revelaţii au fost sertarele autorilor de jurnale şi memorii, cîteva din cele deja tipărite fiind absolut impresionante. Lăsînd la o parte memorialistica unor oameni politici interbelici (Argetoianu, Gafencu etc.), avem jurnalele şi memoriile de închisoare ale epocii comuniste (Belu Zilber, Steinhardt, Ioanid), cu valoare literară incontestabilă şi, totodată documentar copleşitoare. Imaginea anchetelor şi închisorilor comuniste ne fusese restituită pînă acum tot numai de romancieri (Ivasiuc, Preda, Goma, Buzura, D. R. Popescu, C. Ţoiu etc.).

Concurenţa pe care le-o face astăzi proza nonfictivă este extraordinară. O istorie a literaturii contemporane va trebui să ţină seamă de ea şi să înregistreze, nu doar într-un capitol special, toate aceste cărţi nonfictive, dar şi modificarea percepţiei noastre asupra romanelor cu tematică asemănătoare, rod al concurenţei de care aminteam.


Sursa: Nicolae Manolescu, Exilul şi împărăţia, Meridian, nr. 2, iulie-august, 1991, SUA

marți, 13 octombrie 2009

MARTIRI ROMANI. SALVAREA MARAMUREŞULUI, 1945: Octavian Pop: „Au murit ca adevăraţi eroi!“



1945, din culisele rezistenţei pentru salvarea Maramureşului
de Liviu POP



În toamna anului l944, Armata Roşie, trecând peste Carpaţi, a intrat în Maramureş şi în Ucraina Transcarpatică. Concomitent, autorităţile comuniste, controlate de Moscova, au acţionat pentru a pune în aplicare planul de ocupare a acestei zone şi de separare a Maramureşului de Ţară. După l989, am sperat că aceste evenimente vor fi clarificate, dar în urma vizionării emisiunilor şi a lecturării articolelor pe această temă, am ajuns la concluzia că, în abordarea fenomenului Sighet, au rămas elemente necunoscute, iar unele dintre cele cunoscute, sunt relatate tendenţios sau interpretate greşit.

Un bun prieten, căruia îi mulţumesc, mi-a trimis cópii ale articolelor: 1945. Cum a rămas Maramureşul românesc? de Aleksandr Stacalin (Moscova) şi Revolta contraalipirii Maramureşului la Ucraina Subcarpatică de Vlad Manoliu, apărute în revista Magazin istoric. În articolul de la Moscova, autorul acordă o importanţă majoră demonstraţiei de la Sighet, căutând să justifice arestarea conducătorilor ei. Atunci a fost arestat şi tatăl meu, Pop Octavian, preot în localitatea Berbeşti, un sat situat în apropierea Sighetului. Datorită implicării lui în această acţiune de protest, am reuşit să cunosc evenimentele respective, iar la unele am fost martor ocular.

Nu voi uita niciodată momentul de profundă emoţie şi accidentul pe care l-am avut când câţiva maramureşeni implicaţi în acţiune au depus jurământul.
Ulterior, am descoperit locurile unde erau ascunse cantităţi apreciabile de muniţie, armament şi lozincile confecţionate pentru demonstraţia de la Sighet.
Într-o noapte, în localitatea Berbeşti, pe terenul situat între drum, biserică şi şcoală, o unitate de artilerie germană a amplasat un număr mare de tunuri. Comandamentul s-a instalat în casa parohială, care era nelocuită.
La plecare, au lăsat sub duş umea 6 mc de lăzi cu cartuşe.

De asemenea, au tras clopotele şi au organizat un ceremonial religios, cu onoruri militare, îngropând în cimitirul de lângă biserică două sicrie în care se aflau, de fapt, mitraliere şi cartuşe. Un alt sicriu cu mitraliere a fost îngropat la marginea drumului, între localităţile Berbeşti şi Vadu Izei, punându-se o cruce cu inscripţia Erou necunoscut.

Căutând cuiburi de păsări şi porumbei, sub cu pola din turnul bisericii am găsit mitraliere, iar în podul bisericii, între plafon şi acoperiş, am găsit puşti. Având nevoie de alimente pentru militari, în secret, germanii vânduseră arme populaţiei - cartuşele se dădeau pe ouă, armele pe păsări, mitralierele pe porci iar un tun, pe patru bovine (s-au cumpărat patru tunuri). După arestarea tatălui meu, la perchiziţia efectuată de către Serviciile Secrete Sovietice, acest armament nu a fost găsit. Sub duşumeaua din casa parohială s-au găsit doar câteva butoaie goale, o damigeană cu vin şi un butoiaş de 50 litri, cu ţuică. Din fericire, acest butoiaş a salvat situaţia!

Am aflat că, înaintea demonstraţiei, armamentul fusese ascuns în Sighet şi pe malurile râurilor Mara şi Cosău, în apropierea localităţii Vadu Izei. Îi spusesem tatălui meu de descoperirea făcută. Realizând pericolul cunoaşterii ascunzătorii de către un copil, a considerat necesar să ia unele măsuri de protecţie. Astfel am avut prima discuţie în care m-a convins de necesitatea păstrării tăcerii. După arestarea tatălui meu, am luat cunoştinţă de eforturile depuse pentru salvarea lui, iar după eliberare, el însuşi mi-a relatat, foarte prudent şi reţinut, unele întâmplări din perioada de detenţie.

Nucleele de rezistenţă. De la tatăl meu ştiu că odată cu înaintarea Armatei Roşii, teritoriile noastre au dobândit importanţă strategică şi politică pentru Moscova. În consecinţă, s-a intenţionat formarea unei mici republici sovietice, în componenţa căreia urmau să intre: Bucovina , o porţiune din nordul judeţului Suceava, Maramureşul şi Ucraina Subcarpatică. În acest plan erau implicate Rusia, Ucraina, România, Cehoslovacia şi Ungaria - România şi Cehoslovacia doreau să-şi salveze teritoriile, Ungaria, profitând de conjunctura apărută, emitea unele pretenţii teritoriale, iar Ucraina insista pe lângă Moscova ca aceste teritorii să-i aparţină. În final, în urma unor întâlniri şi convorbiri bilaterale secrete, Moscova a acceptat doleanţele Ucrainei, astfel că, în toamna anului l944 şi începutul anului l945, aceasta, supravegheată atent de Moscova, formează Rada Populară a Ucrainei Subcarpatice, subordonată ei şi având reşedinţa la Sighetu Marmaţiei. Zona intră sub controlul Armatei Roşii, jandarmeria este desfiinţată, iar în locul prefectului destituit este instalat ucraineanul Odoviciuc. Nemulţumită de separarea judeţului de România, populaţia era hotărâtă să împiedice acest lucru. În Borşa, Vişeu, Dragomireşti, Strâmtura, Ieud, Apşa, Berbeşti, Fereşti, Onceşti, Oarţa, Ocna Şugatag au apărut nuclee de rezistenţă.
În general, la conducerea lor se aflau preoţii, învăţătorii şi gospodarii fruntaşi. Ei au organizat apoi şi localităţi limitrofe. Scopul iniţial era pregătirea populaţiei pentru acordarea de sprijin în situaţii de necesitate. Din rândul lor s-au format grupuri de iniţiativă pentru apărarea intereselor maramureşenilor, ce au avut câteva întâlniri la Sighet, cu conducătorii Radei Populare, şi la Munkacevo, cu conducătorii Armatei Roşii de acolo. Cu tot efortul depus, nu s-a reuşit stoparea planului sovietic, la a cărui punere în practică îşi conjugau eforturile conducătorii politici şi Serviciile Secrete.

Grupul conspirativ.
Premergător acestor evenimente, un grup de 4-5 persoane se reunea periodic la Sighet, pentru a analiza situaţia politică şi militară. Ei au aflat, din sursă sigură, că generalul care conducea Armata Roşie ce se apropia are în posesia lui o hartă în care graniţa de nord a Ţării e trasată pe aliniamentul munţilor Oaş, Gutâi, Ţibleş - conform acestei hărţi, Maramureşul nu mai aparţinea României. Grupul a luat legătura cu Comandamentul Armatei Germane din Sighet, pentru a-l determina să opună rezistenţă, propunându-i ca, în caz de nevoie, să accepte sprijinul populaţiei. Comandamentul German şi-a dat iniţial acordul. S-a trecut la întocmirea unui plan de acţiune şi la procurarea de armament pentru populaţie.

Proiectul a fost însă abandonat din cauza timpului foarte scurt şi a schimbării situaţiei pe frontul din Transilvania, unde Armata Română ducea lupte grele de eliberare, având în faţă militari germani, iar în spate militari ruşi. La producerea joncţiunii, comandanţii români erau schimbaţi, iar trupele treceau sub comanda sovietică. În disperare de cauză, Armata Română a forţat linia frontului în vestul Ţării, reuşind , pe alocuri, să intre pe teritoriul Ungariei.

În acest context, dacă Maramureşul opunea rezistenţă, militarii germani rămâneau prizonieri în spatele liniei frontului. Pentru a evita în cercuirea, Comandamentul German a dat ordinul de retragere.
Când au apărut primele detaşamente ale Armatei Roşii, cunoscând intenţiile acestora cu privire la Maramureş, grupul de la Sighet s-a transformat în grup conspirativ. În noaptea dintre anii l944-l945, un grup de colindători maramureşeni din sate situate pe cursul râurilor Mara şi Cosău a venit la Berbeşti pentru a-l colinda pe preotul Pop Octavian. După terminarea colindului, au intrat în casă, unde au depus jurământ că vor păstra cu sfinţenie secretul celor discutate acolo atunci şi că nu vor divulga numele celor prezenţi.

Aceşti colindători au devenit persoane de legătură cu misiunea de a comunica intenţiile nucleelor de rezistenţă şi de a evita orice act de sabotaj sau conflict între maramureşeni şi militari. Mai târziu au primit misiunea de a-i organiza pe maramureşeni pentru o posibilă deplasare la Sighet, preconizându-se ca intelectualii participanţi să fie îmbrăcaţi în port popular, pentru a nu fi identificaţi. Tatăl meu asigura legătura cu grupul conspirativ, a cărui componenţă şi al cărui plan de acţiune numai el le cunoştea.

P.S. Alexandru Rusu, episcop greco-catolic al Maramureşului, un mare patriot şi cu multe relaţii, inclusiv la Guvern, avea cunoştinţă de activitatea grupului şi l-a sprijinit luând contact cu Bucureştiul şi menţinând permanent legătura cu acesta. În Ţară, evenimentele aveau un curs defavorabil intereselor românilor, persoanele care aveau puterea să se implice în rezolvarea situaţiei nu doreau să acţioneze, iar persoanele care doreau să acorde sprijin se aflau în imposibilitate de a acţiona. La Bucureşti lua hotărâri şi dădea decizii Vîşinski, iar la Sighet, ofiţerul N.K.V.D. Svesnicom, care era şi reprezentantul Comisiei Aliate de Control (C.A.C) pentru această zonă.

Vîşinski îi şantaja pe Rege şi pe membrii Guvernului, ameninţând în permanenţă, afirmând că războiul nu s-a terminat şi că încă nu sunt stabilite şi definitivate graniţele Ţării dar, în situaţia în care va primi sprijinul necesar, e dispus să intervină la Moscova pentru Transilvania şi pentru obţinerea unor concesii în partea de nord-vest a Ţării.

În Maramureş s-au deplasat V. Luca, cu misiunea de a se întâlni cu Serviciile Secrete şi Ana Pauker, pentru a organiza şi conduce demonstraţia ucrainenilor de la Sighet. Pe de altă parte, Svesnicom, în rapoartele sale către C.A.C., prezenta voit denaturat şi tendenţios realitatea, subliniind că vinovaţi de situaţia turbulentă sunt maramureşenii care acţionează în spatele frontului, împotriva intereselor Aliaţilor şi le sabotează, iar „rezolvarea situaţiei din zonă s-a făcut democratic, corespunzător cerinţelor şi intereselor celor implicaţi”.
Adevărul este că nici reprezentanţii Angliei şi Statelor Unite nu erau prea interesaţi şi nu acordau importanţă evenimentelor din Maramureş.

De la Bucureşti, grupului conspirativ i s-au comunicat următoarele: „Bucureştiul nu vă poate sprijini, iar ceea ce trebuie făcut în zonă, trebuie să faceţi voi. În cazul în care vi se va întâmpla ceva, la Bucureşti se va depune tot efortul necesar pentru a vă salva”. S-a stabilit, de asemenea, ca acţiune potrivită şi necesară, organizarea şi desfăşurarea unei ample demonstraţii paşnice la Sighet, cu scopul de a sensibiliza opinia publică naţională şi internaţională. Au fost atenţionaţi, de asemenea, să organizeze acţiunea în secret şi să fie evitat orice act de violenţă, ca să nu pericliteze acţiunile Bucureştiului. În urma mesajului primit, grupul s-a întrunit la Berbeşti deoarece locul de întâlnire din Sighet nu mai prezenta siguranţă (Serviciile Secrete aflaseră de existenţa grupului, nu-i cunoşteau componenţa grupului, dar supravegheau locul de întâlnire, pentru a-i aresta).

Mobilizarea maramureşenilor s-a fixat pentru 5 martie, în ziua primului târg de animale şi produse agricole de la Sighet, urmând ca grupul să nu se mai întâlnească în formaţie completă până atunci. Ziua stabilită a fost comunicată persoanelor de legătură, fără a li se spune că se va încerca declanşarea unei demonstraţii. Se cerea doar deplasarea în număr cât mai mare la târg.

Demonstraţia de la Sighet. Acest eveniment a fost cea mai puternică acţiune de protest din zonă, care a echilibrat şi, ulterior, a înclinat balanţa în favoarea românilor. În seara zilei de 4 martie, într-un sat din apropierea oraşului Sighet, un ofiţer rus, însoţit de un pluton de militari, s-a oprit la primărie, cerându-i primarului să semneze o hârtie în care se menţiona că locuitorii comunei solicită alipirea localităţii la Ucraina Subcarpatică.

Ca urmare a refuzului primarului, între localnici şi militari a apărut un conflict, considerat şi raportat ca revoltă armată. A fost o mişcare spontană care putea să complice situaţia şi să pericliteze finalizarea planului stabilit cu Bucureştiul, dar care a avut, totuşi, un rol im por tant, ce nu trebuie neglijat.

Pe tot parcursul zilei de 4 martie şi în noaptea ce a urmat, mulţime de maramureşeni se deplasau spre Sighet sau intrau deja în oraş pe jos, călare pe cai, în căruţe în care aveau şi animale mici sau animale le gate la ele, pentru a participa la târg. În dimineaţa zilei de 5 martie, văzând aşa multă lume, conducătorii politici şi militari din Sighet au intrat în alertă şi au dat dispoziţie militarilor să iasă în stradă, iar în jurul oraşului să înfiinţeze puncte de control, care să oprească accesul altor maramureşeni.

Răspândindu-se ştirea despre confruntarea din ziua anterioară, cei rămaşi acasă au lăsat la o parte treburile gospodăreşti şi, plini de îngrijorare, au pornit spre oraş, pentru a sprijini, în caz de nevoie, persoanele aflate la târg. Astfel că, numărului mare de maramureşeni aflaţi deja în Sighet sau opriţi la intrarea în oraş, li s-au adăugat nenumăraţi alţii, aflaţi în deplasare pe diferite trasee.

Persoanele de legătură au anunţat grupul conspirativ despre situaţia nou creată. În jurul orei opt, acesta s-a întrunit pentru a stabili un plan de acţiune. Ştiind că mulţi maramureşeni sunt înarmaţi, că în Sighet şi Vadu Izei este ascuns ar ma ment şi dată fiind starea de spirit a populaţiei, şi-au dat seama că, în cazul în care maramureşenii scapă de sub control, la Sighet se va produce un măcel. Primul obiectiv a fost acela de a proteja populaţia, pentru a evita pierderile de vieţi omeneşti.

Au hotărât să rişte şi să declanşeze demonstraţia.
În caz că erau arestaţi, însă, maramureşenii trebuiau să se disperseze şi să se întoarcă la casele lor. Celor opriţi la intrarea în Sighet, în primul rând celor din Vadu Izei, precum şi celor de pe traseu, li s-a comunicat să nu răspundă la provocări, pentru că la Sighet s-a făcut ceea ce trebuia să se facă.

În general, evenimentele s-au desfăşurat conform planului stabilit. Pentru a reuşi să declanşeze de monstraţia, s-a apelat la următoarea statagemă: nucleul de manifestanţi a pornit dinspre târg având în faţă o lozincă prosovietică: Trăiască Maramureşul alipit la Ucraina Subcarpatică! Sub această lozincă mărşăluiau preotul Pop Octavian şi învăţătorul Roman Dumitru. Surprinşi de conţinutul lozincii, comandanţii au dat dispoziţie militarilor să se dea la o parte şi să permită demonstranţilor deplasarea spre centrul oraşului. După ce s-a trecut de cordoanele de militari, au apărut lozinca: Nu vrem alipirea Maramureşului la Ucraina Subcarpatică! Dându-şi seama de capcana ce li s-a întins, comandanţii au dat dispoziţie militarilor să intervină şi să opereze arestările de rigoare. Odată cu grupul conspirativ a fost arestat şi un număr mare de simpatizanţi.

La Vadu Izei s-au tras, totuşi, focuri de armă şi câteva obuze, pentru a-i sprijini pe maramureşenii care părăseau Sighetul, descurajând ofensiva militarilor şi avertizându-i că, dincolo de Vadu Izei, nu se trece.

Astfel, în decurs de 24 ore, la Sighet şi în împrejurimi, au avut loc patru evenimente: o revoltă armată, o falsă demonstraţie prosovietică, o demonstraţie antisovietică şi o mică confruntare la Vadu Izei. Analizate separat, ar putea fi considerate minore, dar ele s-au susţinut unul pe altul şi au avut un caracter de masă, angrenând 10.000-15.000 de participanţi. În urma lor, conducătorii politici şi militari din zonă au tras concluzia că maramureşenii sunt organizaţi, că nu doresc separarea judeţului de Ţară şi că, în caz contrar, vor întâmpina o rezistenţă puternică din partea populaţiei.

Ei au acţionat astfel încât aceste evenimente să nu fie cunoscute, să li se minimalizeze importanţa şi au încercat să-i depisteze pe conducătorii maramureşenilor, pentru a-i anihila. Datorită caracterului spontan al acţiunilor, anchetatorii s-au aflat în dificultate. Mulţi dintre cei arestaţi dădeau declaraţii confuze şi contradictorii care, în loc să clarifice, mai mult complicau lucrurile. Cei în cunoştinţă de cauză susţineau cu tărie că nu sunt implicaţi, că s-au dus doar la târgul de animale şi că arestarea lor a fost întâmplătoare.

Anchetatorii aveau nevoie de timp. Ori, tocmai pentru câştigarea acestui timp preţios, grupul de la Sighet i-a provocat pe sovietici, acceptând arestarea, considerând că numai aşa pot să-i împiedice să-şi finalizeze planul înainte de terminarea războiului.

Intervenţia de la Bucureşti pentru salvarea celor arestaţi a fost întârziată câteva luni din cauza reprezentantului Marii Britanii din C.A.C., deoarece între Marea Britanie şi Rusia, se desfăşurau negocierile secrete cu privire la sferele de influenţă. Mai mult, reprezentantul C.A.C. pentru zona Sighet informase că liniştea era restabilită şi că persoanele reţinute fuseseră eliberate. În urma multor insistenţe şi verificări, reprezentantul Marii Britanii s-a convins că Bucureştiul are dreptate şi a promis sprijin în eliberarea celor arestaţi. Văzându-se deconspiraţi, sovieticii au acceptat negocieri pentru clarificarea situaţiei din zonă. În urma acestora, Maramureşul a pierdut teritoriu, dar i s-au promis compensaţii ulterioare, la stabilirea şi definitivarea graniţelor.

Descoperirea deţinuţilor dispăruţi. În timpul intervenţiei militarilor sovietici împotriva manifestanţilor din Sighet, au fost reţinuţi mulţi maramureşeni. Primii arestaţi au fost duşi la închisoarea din Sighet. Din lipsă de spaţiu, cei arestaţi ulterior au fost ţinuţi sub pază în clădirea Liceului Ucrainean din localitate. În următoarele 48 de ore, în urma unor trieri de rutină, 60-70% dintre ei au fost eliberaţi. După două luni, s-a descoperit că un lot destul de important a dispărut din închisoarea Sighet. Cu tot efortul depus, nu s-a reuşit stabilirea numărului lor, a numelor sau a locului unde au fost duşi. La patru luni de la dispariţie, un cerşetor invalid a intrat în curtea casei noastre şi ne-a spus: „Românii din Ucraina m-au trimis să vă anunţ că părintele trăieşte şi se află în detenţie la închisoarea din Ujgorod”. În ziua următoare, mama i-a comunicat P.S. Alexandru Rusu informaţia primită. În urma consultărilor acestuia cu Bucureştiul, s-a hotărât să se întocmească un memoriu şi liste cu cât mai multe semnături de la populaţie, pentru a fi trimise la Bucureşti.

S-au strâns aproximativ 70.000-80.000 de semnături, din care aproape jumătate au fost con fis cate de ruşi. Pentru verificări şi pentru a lua legătura cu preotul Pop Octavian, a plecat în Ucraina Batin Flore din Berbeşti, cel care, împreună cu alte persoane, supraveghea locul de întâlnire a grupului conspirativ şi perimetrul înconjurător, cu cel puţin 24 ore înainte. După 8 zile, Batin Flore s-a întors cu informaţia că „părintele trăieşte şi este ţinut sub observaţie de către românii din Ucraina. Aceştia fac tot ceea ce este posibil pentru a-i salva viaţa şi pentru a-I uşura condiţiile de detenţie. În închisoarea din Ujgorod se află în detenţie şi alţi români. Se presupune că aceşti deţinuţi sunt deţinuţii dispăruţi din închisoarea de la Sighet.

Misiunea de a discuta cu părintele este foarte dificilă, iar în cazul în care este descoperită, pune în pericol viaţa celor implicaţi. Din acest motiv, persoanele cu care am luat legătura, considerând că sunt în primejdie pe teritoriul Ucrainiei, m-au sprijinit să mă întorc acasă, urmând ca ei să acţioneze în continuare, iar în cazul în care vor reuşi, mă vor anunţa să plec în Ucraina”. Întâlnirea lui Batin Flore cu preotul Pop Octavian a avut loc după o lună, în mare secret, cu sprijinul unor salariaţi ai închisorii care, prin mijloace de ordin financiar, şi-au făcut colaboratori în interior. Descoperirea lotului de deţinuţi maramureşeni a fost foarte importantă, pentru că a permis românilor să se transforme din acuzaţi în acuzatori, demonstrând că, în Maramureş, locuitorii sunt victime şi nu luptători în spatele frontului împotriva forţelor Aliate. Deţinuţii respectivi aveau un statut aparte: erau cetăţeni români anchetaţi de Serviciile Secrete Sovietice, în afara graniţelor Ţării, fiind, în fond, deţinuţi politici. Datorită acestei încadrări juridice şi în urma intervenţiilor făcute, s-a primit sprijin şi din partea Crucii Roşii Internaţionale.

Iată doar o secvenţă din timpul detenţiei, pe care mi-a relatat-o tatăl meu. Ultima anchetă a fost lungă şi foarte dură. Anchetatorii erau foarte agitaţi şi nervoşi, insistând disperaţi să semneze acuzarea redactată în limba rusă. Tatăl meu refuza, invocând faptul că nu-i înţelege conţinutul. După modul în care se des făşura ancheta şi-a dat seama că era într-o situaţie dificilă şi că anchetatorii sunt în criză de timp. Sperând ca timpul câştigat să-i fie favorabil, căuta argumente pentru a amâna semnarea acuzaţiei. La un moment dat, în timpul anchetei, a intrat în încăpere un general rus, însoţit de un ofiţer superior. Între general şi anchetatori a avut loc o discuţie, care a durat aproximativ 20-30 minute. După plecarea generalului, translatorul i-a spus: „Părinte, vă felicit pentru că aţi reuşit să vă salvaţi viaţa. A meritat să luptaţi pentru că aţi reuşit să obţineţi ceea ce aţi dorit. Acest general a venit de la Moscova, trimis de către Stalin, v-a amintit numele şi a dat dispoziţie să se comporte frumos cu dumneavoastră, să ataşeze la dosar declaraţia care o daţi şi să vă pregătească pentru eliberare.” După 8-10 zile de la această întâmplare, tata a fost audiat de o comisie din care făcea parte şi generalul rus. Am relatat această secvenţă pentru a scoate în evidenţă faptul că deciziile importante erau luate de Moscova.

În articolul Revolta contra alipirii Maramureşului la Ucraina Subcarpatică se menţionează că: „rezistenţa a trecut de la Sighet la Ieud” şi că „la insistenţa părintelui Ilie Ilaşco, primarii din zonă au fost solicitaţi să vină la Dragomireşti, unde părintele Ioan Donca a ţinut un discurs, în urma căruia s-a întocmit un memoriu către Stalin”. Cu privire la memoriu mai există o variantă. Într-o dimineaţă, după cinci luni de la arestarea tatălui meu, mama mi-a spus: „s-ar putea ca tatăl tău să se întoarcă acasă, pentru că s-a pornit o acţiune în care toţi maramureşenii au semnat pentru eliberarea lui”. După eliberare, tatăl meu a plecat la Baia Mare, pentru a se întâlni cu P.S. Alexandru Rusu, care i-a relatat următoarele: „Bucureştiul ştie că ai fost eliberat şi te felicită. Am insistat de mai multe ori la Bucureşti pentru eliberarea ta.

În memoriul întocmit, am descris situaţia din zonă şi am cerut eliberarea preotului Pop Octavian şi a celorlalţi deţinuţi aflaţi la Ujgorod şi la Sighet. (În perioada respectivă nu se cunoşteau numele şi numărul celor arestaţi.)

I-am comunicat lui Pătrăşcanu că la Bucureşti va pleca o delegaţie cu memoriul întocmit şi cu listele cu semnăturile adunate. L-am atenţionat că trebuie să fie foarte atent, să supravegheze delegaţia şi să facă tot ceea ce e posibil ca memoriul să ajungă cât mai sus, pentru ca, în final, să se îndeplinească doleanţele maramureşenilor.”

Dacă în memoriul de la Ieud nu este menţionat numele preotului Pop Octavian şi nu se cere eliberarea lui, rezultă că au fost întocmite două memorii.

Comentarii. Referitor la cele întâmplate, unul din supravieţuitori mi-a spus:
,,La Sighet s-a produs o minune, s-a evitat o Apocalipsă şi s-a prevenit un măcel pentru că Cel de Sus s-a implicat şi a sprijinit pe români”.

Într-adevăr, prin aceste evenimente spontane, cu caracter cumulativ, maramureşenii au demonstrat că sunt pregătiţi, organizaţi şi hotărâţi să-şi apere interesele. Dacă nu aveau loc şi dacă nu erau EI, poate că azi tot Maramureşul era detaşat de Ţară.

Evenimentele de la Sighet, „unele pretenţii teritoriale, arestarea unor persoane şi dispariţia persoanelor arestate”, puteau deveni, în orice moment, subiecte ce puteau irita şi nemulţumi pe Aliaţi. Aflându-se în dificultate şi pentru a nu răni sensibilitatea şi orgoliul acestora, Stalin a dat dispoziţie ca detaşamentele militare aflate în zonă să părăsească Sighetul şi deţinuţii să fie eliberaţi. Tatăl meu considera că eliberarea lor se datorează intervenţiei şi presiunilor din afara Ţării.

Ceea ce am dorit să scot în evidenţă prin acest material nu este rolul unor persoane, ci caracterul de masă al evenimentelor, starea de spirit a populaţiei, dragostea de Ţară, dorinţa de libertate, curajul şi spiritul de sacrificiu al maramureşenilor. „Planul Sovietic de separare a Maramureşului de Ţară nu a reuşit din cauza rezistenţei efectuată de către populaţia din zonă”[1]. Din rândul lor s-au produs mari pierderi. Deşi de atunci au trecut mai mult de şase decenii, în unele sate de pe Mara şi Cosău, se găsesc încă persoane mai în vârstă care vă vor spune: „Nu ştiu ce a fost atunci la Sighet! Dar ştiu că bunicul sau tatăl meu au plecat la târg şi nu s-au mai întors acasă.” Cu privire la persoanele arestate, tatăl meu, care i-a cunoscut pe cel puţin 75% din totalul deţinuţilor aflaţi la Ujgorod, mi-a relatat că, în perioada de detenţie, s-au comportat remarcabil, dând adevărate lecţii de curaj şi patriotism.

Nu am să-i uit niciodată cuvintele: „Nu a fost trădare, au murit ca adevăraţi eroi, atunci când nu au mai putut suporta condiţiile din detenţie, au luat acuzaţia pe cont propriu, acceptând moartea, ori s-au sinucis.”

Cu privire la rolul care l-a avut tatăl meu în rezistenţa pentru salvarea Maramureşului, permiteţi-mi să nu mă pronunţ. I-am pus odată această întrebare. Privindu-mă, mi-a răspuns: „Poate va sosi odată timpul şi vei afla”. El şi-a riscat viaţa, ca şi alte persoane, pentru că Ţara avea nevoie de acel sacrificiu. Când a plecat la Sighet, mama plângea, implorându-l să nu se ducă. Ultimele fraze rostite au fost: „Indiferent ce se va întâmpla, trebuie să plec. În cazul în care veţi fi anunţaţi că mi s-a întâmplat ceva, să nu disperaţi. Dacă mă ajută Cel de Sus, s-ar putea să nu stau mult pentru că se va interveni pentru eliberarea mea.” Doresc să subliniez încă o dată faptul că arestările de la Sighet au fost provocate, fiind in cluse în planul de rezistenţă stabilit în zonă.
În timpul discuţiilor avute cu tatăl meu, cu tot efortul depus, din cauza jurământului (şi a altor motive) a refuzat să pronunţe numele colaboratorilor săi.

[1] Gardianul, 30 aprilie 2007, unde a fost publicată traducerea articolului apărut la Londra, intitulat Spovedania unui spion sovietic, în care se face această afirmaţie.

Sursa: FAMILIA ROMÂNĂ, septembrie 2009

Vasile ILICA despre TRAGICELE EVENIMENTE de la Lunca – 6/7 februarie 1941, Fântâna Albă – 1 aprilie 1941, Cimitirul Militar Horecea – iulie 1941

Câteva consideraţii cu privire la tragicele evenimente petrecute la Lunca – 6/7 februarie 1941, Fântâna Albă – 1 aprilie 1941, Cimitirul Militar Horecea – iulie 1941

de Vasile ILICA
veteran de război

După 1990 a început să se schimbe cursul istoriei din fosta U.R.S.S., moment soldat cu dezmembrarea acesteia, fapt ce a declanşat o reacţie în lanţ în toate ţările şi provinciile anexate prin forţă, de-a lungul anilor. Nici Nordul Bucovinei nu a rămas în afara efervescenţei declanşate de „perestroica” lui Gorbaciov, toţi factorii locali formatori de opinii, înţelegând prin aceştia: ziarişti, profesori, învăţători, preoţi şi, în general, intelectualii satelor, precum şi asociaţiile româneşti, au pornit o intensă muncă de cercetare şi descoperire a crimelor săvârşite de autorităţile sovietice în teritoriile ocupate în 1940.

În primii ani de după „dezgheţul” din 1990, au apărut în ziarele româneşti, în reviste literare, în almanahuri, tot felul de informaţii şi mărturii cu privire la evenimente şi tragedii ieşite din comun, gestionate cu o deosebită cruzime de autorităţile militare ale ocupantului sovietic, pe care le putem considera, pe bună dreptate, drept „holocaust bucovinean”. Au excelat în cercetarea şi descoperirea atrocităţilor săvârşite de autorităţile statului totalitar comunisto-bolşevic: Societatea „Golgota” din Cernăuţi, care prin propriul statut şi-a propus să lupte pentru descoperirea victimelor şi deconspirarea opresiunilor staliniste din nordul Bucovinei şi Societatea „Arboroasa” condusă de distinsul ziarist Dumitru Covolciuc, care împreună cu Dumitru Poptămaş, director al Bibliotecii din Târgu Mureş, au scos de-a lungul anilor valorosul almanah „Ţara Fagilor”, în care au apărut cele mai multe mărturii ale victimelor „holocaustului bucovinean”.

Presa românească din regiunea Cernăuţi: „Zorile Bucovinene”, „Plai Românesc”, „Con cordia”, „Arcaşul”, „Gazeta de Herţa” etc. a contribuit şi ea la descoperirea şi publicarea unor valoroase mărturii legate de persecuţiile organizate de statul totalitar sovietic pe teritoriul Bucovinei. Contribuţia mea la acest efort s-a concretizat în realizarea lucrării „Martiri şi mărturii din Nordul Bucovinei”, la a cărei documentare am lucrat mai bine de 12 ani. Ea relatează o serie de episoade tragice trăite de populaţia românească din Nordul Bucovinei în perioadele 1940-1941 şi 1944-1950, când persecuţiile staliniste au atins cote maxime, fiind ridicate la rang de politică de stat.

Dar să revenim la comemorarea evenimentelor sângeroase din 1941 ce au avut loc pe teritoriul Bucovinei, evenimente ce s-au desfăşurat în imediata vecinătate a noii frontiere stabilite în iunie 1940 între U.R.S.S. şi România. În noaptea de 6/7 februarie 1941, cca. 400 de tineri din satele: Mahala, Boian, Coteni, Horecea Urbană, Corovia, Buda, Plaiul Cosminului, Godineşti etc., înspăimântaţi de presiunile făcute de autorităţile sovietice pentru a-i recruta cu forţa şi trimite la muncă forţată în diverse mine şi şantiere de pe teritoriul U.R.S.S., instigaţi de anumiţi agenţi provocatori recrutaţi de NKVD şi grăniceri, agenţi care în schimbul unor sume importante de bani se ofereau să le mijlocească trecerea frontierei în România, pe un ger de -22 grade C, s-au adunat în lunca Prutului.

Deşi călăuza angajată nu s-a prezentat la locul întâlnirii, grupul de tineri şi tinere a hotărât să continue drumul spre frontieră, cu toate riscurile ce decurgeau din această încercare de-a dreptul sinucigaşă. Grănicerii sovietici, la curent cu intenţiile grupului de tineri români, i-au aşteptat într-un dispozitiv bine organizat, pe cotul Prutului.

Majoritatea tinerilor au căzut seceraţi de mitralierele grănicerilor, doar un grup mai puţin numeros, care s-a despărţit de grosul coloanei încercând să treacă Prutul îngheţat într-un punct din amonte, a reuşit să escaladeze gardurile de sârmă ghimpată şi să se predea grănicerilor români. Din mărturia lui Mihai Crăiuţ din Mahala, mărturie consemnată de profesorul Octavian Voronca, rezultă că, din cei 400 de tineri, numai 57 au reuşit să treacă frontiera în România. Ceilalţi au fost împuşcaţi de grănicerii sovietici iar cadavrele lor au fost aruncate în trei gropi comune, săpate chiar în lunca Prutului.

La topirea zăpezilor, Prutul s-a revărsat şi a inundat zona în care erau îngropaţi martirii de la Lunca, astfel că, în vara anului 1941, când trupele române au reocupat zona, nu s-a mai putut găsi decât o singură groapă, în care s-au descoperit cadavrele a 107 victime ce au fost scoase şi înhumate în cimitirul din satul Mahala. Tot rezultatul unor provocări organizate de agenţi NKVD şi trupe de grăniceri a fost şi masacrul din 1 aprilie 1941, din Poiana Camencei, de lângă Fântâna Albă. Cei antrenaţi în marşul spre Fântâna Albă nu aveau nici cea mai mică idee despre cele întâmplate la Lunca, cu aproape două luni înainte, deşi, în linie dreaptă, cele două localităţi se găsesc la o distanţă de numai 32 km. Este de presupus că cei cca. 2.500 de participanţi la marşul din 1 aprilie 1941, dacă ar fi avut cele mai mici bănuieli sau informaţii cât de vagi, despre cele ce s-au întâmplat la Lunca în noaptea de 6/7 februarie 1941, nu s-ar fi angajat într-o acţiune absurdă şi extrem de periculoasă, organizată diabolic de nişte cozi de topor recrutate de NKVD şi de unitatea de grăniceri din zona de frontieră respectivă.

Au venit apoi evenimentele tragice ce au culminat cu noaptea de 12/13 Iunie, când a avut loc marea deportare - în noaptea respectivă, din Nordul Bucovinei, au fost ridicaţi peste 30.000 de români şi duşi cu trenuri de marfă spre zone nepopulate din Siberia şi Kazahstan, unde nu erau pregătite nici cele mai elementare măsuri pentru primirea şi cazarea acestor nenorociţi ai sorţii. În aceste familii erau mulţi copii şi bătrâni. Ei au trebuit să-şi facă singuri adăposturi şi bordeie care să-i apere cumva în faţa iernii cumplite din 1941-1942.

Din cauza iernii extreme, a foametei şi a condiţiilor barbare în care au fost obligaţi să trăiască, cei mai mulţi dintre aceşti deportaţi şi-au găsit sfârşitul pe meleagurile siberiene sau în stepele Kazahstanului. Prin anii 1945-1946, autorităţile sovietice au început să permită supravieţuitorilor holocaustului siberian întoarcerea în Bucovina şi Basarabia, unde bântuia cea mai cumplită foamete, cu speranţa ascunsă că cei ce au supravieţuit deportărilor îşi vor găsi sfârşitul în malaxorul foametei de acasă. Foametea din anii 1946-1947 s-a datorat marii secete ce a lovit regiunile respective. Tocmai de această tragică situaţie s-au folosit autorităţile sovietice pentru a lovi şi mai crunt în populaţia autohtonă, confiscând orice rămăşiţă de seminţe de porumb, de grâu sau orice fel de grăunţe ce puteau fi folosite pentru subzistenţă, în contul unor datorii către statul sovietic, drept pedeapsă pentru faptul că această populaţie opunea rezistenţă la înfiinţarea colhozurilor şi mai ales pentru faptul că populaţia românească colaborase cu autorităţile române în perioada 1941-1944.

Regimul sovietic aplica, şi de data aceasta, reţeta folosită în anii 1930, faţă de populaţia ucraineană, care a trebuit să suporte cea mai cruntă foamete, soldată cu o stare generală de cumplită disperare şi cu milioane de victime, pentru faptul că s-a opus cu hotărâre politicii staliniste de colectivizare a agriculturii. Este cunoscut prea bine faptul că, în timpul foametei din anii 1946-1947, U.R.S.S. a primit din partea S.U.A. şi a Canadei, drept ajutor umanitar, milioane de tone de grâu şi porumb, dar nici un grăunte din aceste ajutoare nu a ajuns în Bucovina şi Basarabia înfometate. Propaganda bolşevică împuia capul şi conştiinţa românilor că adevărata lumină pentru ei „vine de la răsărit”, numai că istoria ne-a demonstrat, cu prisosinţă, că din partea „marelui frate rus” ne-au venit numai necazuri datorate dispreţului şi urii cu care am fost trataţi întotdeauna, atitudine practicată nu numai de regimul comunisto-stalinist al U.R.S.S., ci încă de pe vremea ţarilor Marii Rusii Pravoslavnice, pentru simplu fapt că respectivii ţari, care se considerau stăpânii de fapt ai Balcanilor, erau teribil de deranjaţi de „pata de latinitate” de pe fostul teritoriu al Daciei Traiane.

După 1990 s-au scris foarte multe lucruri despre opresiunile staliniste cu care s-au confruntat românii din Nordul Bucovinei, dar nimeni nu poate avea pretenţia că a epuizat acest subiect, deoarece încă mai apar noi şi noi mărturii despre fapte sângeroase şi atrocităţi necunoscute până acum. Astfel a fost şi informaţia că în cimitirul militar al garnizoanei Cernăuţi, situat lângă Cimitirul Municipal Horecea, ar exista mai multe gropi comune în care s-ar găsi cca. 400 de victime, majoritatea români, ce au fost înhumate aici de NKVD şi de reprezentanţii închisorii din Cernăuţi, în vara anului 1941, cu puţin timp înainte de ocuparea oraşului de către trupele ger mane şi române.[1]

Se cunoaşte faptul că, la începutul lunii aprilie 1941, la secţia de chirurgie a Spitalului din Cernăuţi era o adevărată „stare de asediu”, căci în secţia respectivă se găseau zeci de răniţi proveniţi de la Fântâna Albă, păziţi straşnic de soldaţi aparţinând trupelor speciale ale NKVD. Personalul medical din spital primise ordinul strict de a nu trata aceşti „bandiţi şi duşmani ai poporului sovietic”, aşa că au supravieţuit numai cei care au avut norocul să se vindece de la sine. În luna iulie 1941, oraşul Cernăuţi a fost înconjurat de trupele ger mane şi române. Închisoarea din Cernăuţi nu reuşise să-şi evacueze toţi deţinuţii în spatele frontului, astfel că aici se aflau încă mulţi dintre cei arestaţi în urma evenimentelor de la Fântâna Albă, aşteptând să fie judecaţi de un Tribunal Militar[2].

Ultimul eşalon de deţinuţi politici care nu a mai putut fi evacuat din Cernăuţi, precum şi cei arestaţi în legătură cu evenimentele de la Lunca şi Fântâna Albă, în curs de cercetare în arestul NKVD, au fost împuşcaţi în curtea închisorii din Cernăuţi şi transportaţi în cursul nopţii la Cimitirul Militar de la Horecea, unde au fost aruncaţi în gropi comune. Aceasta este singura explicaţie. Nu există nici un fel de mărturii deoarece victimele au fost lichidate în cel mai strict secret, fără a fi scăpat vreun supravieţuitor. Există şi în prezent multe semne de întrebare legate de tragicele evenimente din acea perioadă de tristă amintire.

Nimeni nu poate afirma că problema persecuţiilor şi a diferitelor masacre comise de autorităţile sovietice de ocupaţie, în perioada 1940-1950, a fost definitiv lămurită. Cercetările trebuie continuate atât de generaţia noastră cât şi de cele care ne vor urma.

NOTE

[1] Existenţa acestor gropi comune în cimitirul militar de la Horecea a fost semnalată pentru prima dată de cernăuţeanul Gheorghe Haficiuc, care a pus la dispoziţia redacţiei revistei Arcaşul o serie de materiale (schiţe, fotografii şi documente). În iunie 2001, Arcaşul a publicat articolul Cimitire Orfane semnat de V. Tărăţeanu. Aceeaşi problemă este reluată şi de revista Familia română de la Oradea, decembrie 2002, care evocă problema Cimitirului Militar din Cernăuţi, fără a putea aprofunda problema celor înhumaţi în gropile comune, din lipsă de material documentar sau de mărturii concrete (p. 76).

[2] Dosar penal 12969/1941, semnalat de ziaristul ucrainean Micola Rubaneţ, în revista Svidena i Svit, 10 oct. 1991, Kiev.

Sursa: FAMILIA ROMÂNĂ, septembrie 2009

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)