Nicolae Labiş – primul disident al literelor româneşti

„Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mîngîi.
M-a strivit
Pasărea cu clonţ de rubin.
Iar mîine
Puii păsării
cu clonţ de rubin
Ciugulind prin ţărînă
Vor găsi poate
urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămîne o amintire frumoasă...“

Pasărea cu clonţ de rubin, Nicolae Labiş

Nicolae Labiş a fost ucis
a doua oară!

La Tîrgul de carte din Bucureşti, la Piatra Neamţ, Suceava, Botoşani şi Iaşi volu­mul Timpul asasinilor de Cezar Ivănescu şi Stela Covaci (Editura Libra, 1997) a stîrnit, pe bună dreptate, un imens scandal, atît în lumea scriitoricească, cît şi în aceea din umbră, securisto-poliţienească.

După 40 de ani de la dispariţia prematură şi mascat-dirijată a poetului din Mălini, la nici 20 de ani şi încă unul, iată că se încearcă o modestă, dar revigorantă reabilitare a celui aflat permanent în luptă cu inerţia. Prin natura sa polemic-acuzatoare, dar şi memorialistic-edificatoare, cartea se dovedeşte a fi, în cele din urmă, una de ex­cepţie.

Pentru că pune pe tapet moartea unui tînăr poet de geniu, într-o epocă stalinistă, dirijată subversiv şi malefic de Pintilie Bodnarenco, zis şi Pantiuşa, emi­nenţa cenuşie şi sfetnicul de taină al lui Gheorghiu-Dej; dar şi pentru că, în datele sale esenţiale, epoca respectivă, înţesată de teroare, delaţiune, vînzarea de frate, tră­dare pe toate fronturile moralei şi ale culturii, este surprinsă exemplar. Confraţii noştri, ziarişti şi scriitori, au căzut în acele mias­me bicisnice, cu cravata şi cu gulerele albe, cu tot.

Acesta este cli­matul, aceasta este epoca. Acesta este anul fatidic 1956, în jurul căruia se desfăşoară tragica isto­rie, tragicul eveniment, la care vom face referire.

Autorii Cezar Ivănescu şi Stela Covaci fac dezvăluiri senza­ţionale despre mielul de osîndă al poeziei româneşti, Nicolae Labiş, pus prematur pe jertfelnicul patriei, dar şi pe acela al turnătorilor de ocazie, al inşilor cu vocaţia jumătăţilor de valoare şi de măsură în sînge. Chiar dacă Cezar Ivănescu pune sub lupă zeci de perso­nalităţi din lumea culturii şi a scrisului româ­nesc, o lupă care uneori măreşte excesiv, de­mersul său se vrea a fi de a-l repune pe Labiş în litera şi spiritul unei istorii literare corecte şi inclusiv între copertele manualelor şcolare, din care a fost scos fără temei, după revoluţia tinerilor din 1989.

Se poate spune, fără teama de a greşi, că Nicolae Labiş a fost ucis, astfel, a doua oară, cu bună ştiinţă, şi fără ca ai săi confraţi întru penel şi călimară să fi mişcat talent care nu s-a putut apăra măcar un deget! N-au mişcat nici atunci cînd au ştiut sigur că a fost ucis de mînă criminală. N-au mişcat nici acum, cînd au aflat că a fost scos din cartea şcolară. Deci, este vorba de repunerea lui Nicolae Labiş în drepturile sale legitime, necesare, fireşti.

Un proces moral post-mortem
închinat puiului de cerb

Incitant chiar titlul cărţii: Timpul asasi­nilor. Autorii se justifică:

„De la urcarea pe cruce a lui Hristos şi pînă acum, umanitatea abjectă
în care am trăit, cum aprins un sfint, un iluminat sau o fiinţă genială
sau excepţio­nal dotată, i-a luat capul.“

Adevăr grăit-a Zarathustra! Numai că ciracii autohtoni ai lui Pantiuşa şi-au pus stigmatul şi asupra acestui destin curmat meteoric. Din toate datele pe care le deţinem, rezultă cu claritate, cu evi­denţă de rechizitoriu, că Labiş s-a trezit brusc din lingoarea şi gîngureala bolşevică şi a dat pe piaţă un set de poeme incitatoare, care astăzi se află în arhivele SRI. La 20 de ani, Labiş recita în public Doina lui Eminescu şi cînta Imnul regelui. Ocazie cu care, o ştim de la foştii săi colegi de grup şi de şcoală, a intrat brusc în colimatorul Securităţii. De aici încolo începe drama ilustrului moldovean Nicolae Labiş.

Un tînăr poet moldav, al cărui destin, precum a lui Petru Aruştei sau Ioan Petru Culianu, a fost curmat timpuriu. Într-adevăr, moartea lui Nicolae Labiş, precum acelora ale lui Marin Preda şi Ioan Petru Culianu, se asemu­ieşte în datele lor esenţiale şi sînt suspecte de asasinat politic. Datele în plus pe care ni le aduc autorii cărţii despre Labiş sînt relevante pînă la nuanţă. Atît că nu este pomenit autorul crimei!

Să rememorăm. Anul 1956 a fost unul dezastruos, primejdios, în mai multe privinţe, atît pentru România, cît şi pentru ţările din fostul lagăr socialist. Conducerea stalinistă de la Bucureşti a făcut masive arestări, în special în rîndul tinerilor şi studenţilor de la laşi, Cluj, Timişoara, Bucureşti etc. Grupul lui Labiş era în vizorul Securităţii. Grup care avea să înfunde puşcăria în anul 1958, după moartea, nu tocmai intempestivă, a autorului Morţii căprioarei şi al Baladei.
Cunoscuţi scriitori şi editori sînt acu­zaţi, în cartea la care facem referinţă, de complicitate la uciderea lui Nicolae Labiş, „vînat de turnători şi ucis de Securitate“.
„Don Cezar“ merge ceva mai departe şi afirmă tăios: „Tot ce s-a scris despre Labiş pînă acum e fals şi mincinos.“ Exceptînd car­tea lui Lucian Raicu, mă tem că în bună pri­vinţă are dreptate. De aceea scoate din insectar afirmaţii de felul acesteia.

Iată ce spune ziaristul Ilie Purcaru: „Domnule, am plecat cu Tomozei la munte, într-o cabană, la mult timp după moartea lui Labiş. (...) Într-o seară l-am întrebat: Tom, ia spune, dragă, cum l-aţi omorît voi pe Labiş, tu şi cu Nae Stoian?... Şi Tom mi-a răspuns: Eram prea tineri. Nu ştiam ce facem!... L-au dat afară din UTM, ei doi, apoi l-au dat afară şi de la Gazeta literară, dacă nu murea îl umfla Securitatea.“ (Timpul asasinilor, p. 60)

Pe patul de spital, Labiş i-a mărturisit Mioarei Cremene că autorul crimei a venit la spital pentru a-i cere o declaraţie, din care să reiasă că este completamente nevinovat. Nu­mele acestui individ dubios nu este specificat în carte.

Margareta Labiş, sora poetului, ştia, de asemenea, despre acest personaj sinistru, care a obligat-o şi pe ea la tăcere. Atît surorile poe­tului, cît şi părinţii, dar şi prietenii apropiaţi, au preferat să tacă. De frică? Din laşitate? Do­sarul existent la SRI ar elucida, după 40 de ani, cauzele reale ale morţii unui ilustru şi ta­lentat poet, care ar fi însemnat enorm pentru literatura română. Şi cînd spunem acestea, nu ne hazardăm, asemeni lui Ibrăileanu, să scriem că Eminescu, dacă ar fi trăit, ar fi fost un Goethe, iar în contrareplică, nu-i aşa, Labiş dacă ar fi trăit ar fi ajuns un nou Eminescu al României...

Sînt simple speculaţii. Labiş a fost ucis de o mînă criminală, iar acest individ mai foşgăie printre noi. Cît priveşte destinul său literar, aceasta este o altă poveste.

Labiş avea securistul lui care-l fila

Să nu ne abatem prea mult de la spiritul şi litera cărţii, pe care le respectăm întocmai:

„Labiş avea securistul lui care-l fila, care securistse urcase în tramvaiul 13 prin uşa din faţă a remorcii şi, văzînd că la uşa din spate a vagonului Labiş şovăia să urce, de frică să nu-l scape din filaj, a sărit din tramvai, s-a ciocnit de Labiş, care din izbitura neintenţio­nată (?) a securistului a nimerit sub tramvai. Acest securist a venit la spital la Labiş să-i ceară o declaraţie în care poetul să specifice că nu are nici o pretenţie bănească sau de orice fel, declaraţie pe care Labiş a iscălit-o cu nonşalanţă, această declaraţie servindu-i securistului să se disculpe personal pe linie de serviciu, dar şi să apere instituţia de orice bănuială de asasinat... “ (p. 86, op. cit.)

Margareta Labiş, sora poetului, trecînd prin casele „securiştilor Savin Bratu şi G. To­mozei“ a uitat, pesemne, să spună adevărul cu privire la moartea fratelui său, la aspectul că nemernicul respectiv „1-a tras de palton sub tramvai“. Acesta este adevărul gol-goluţ, iar o liotă de poeţi şi critici, prieteni de tinereţe şi de idei ai lui Labiş, au tăcut şi mai tac pînă azi, cînd se ştie foarte exact că, exceptîndu-i pe Sadoveanu şi Arghezi, nimeni nu 1-a apărat pînă azi pe Nicolae Labiş. Ba chiar el a trecut în conştiinţa publică ca un chefliu, ca un ben-chetuitor, ca un poet comunist de duzină. As­pecte totalmente neadevărate pentru un june prim al liricii postbelice.

Stela Covaci afirmă că turnătoarea grupului Labiş a fost Georgeta Naidin Dimisianu

În excelentul eseu, „Nicolae Labiş - 1956 - Anul ocultat“, Stela Covaci, văduva ilustrului traducător Aurel Covaci, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Labiş, face dezvăluiri terifiante. în procesul politic intentat în 1958, deşi mort, Labiş figura cap de serie. Sentinţa 839, din 3 septembrie 1958, a Tribunalului Militar Bucureşti adevereşte, negru pe alb, că alături de Labiş (ucis), pe lista acuzaţilor pen­tru „discuţii duşmănoase la adresa securităţii statului“ apar: Aurel Covaci, Gloria Berna, Steliana Pogorilovski, Vasile Albu, Nicolae Mihai, Grigore Vereş. Paradoxal şi incredibil este faptul că Georgeta Naidin, deşi a parti­cipat la întîlnirile secrete ale grupului Covaci-Labiş, apare nu în boxa acuzaţilor, ci în rîndurile acuzării!? Chiar cu riscul de a-i invoca pe Ilie Purcaru şi Gheorghe Tomozei, trebuie sâ-i spunem doamnei Dimisianu că „psihoza uciderii scriitorilor români“ este o gogoriţă. Tocmai din aceste discuţii, inclusiv unele purtate la muzeul literaturii, discuţii de dată recentă, rezultă implicarea unor scriitori, critici şi editori, nu atît în uciderea lui Labiş, cît, mai ales, în turnarea lui la securitate şi în tăinuirea morţii lui. Dar, să-i dăm cuvîntul şi Georgetei Dimisianu, aşa cum se cuvine:

„Se face caz în mod calomnios în Timpul asasinilor de faptul că în proces am fost mar­tor al acuzării de parcă nu s-ar şti că, în pro­cesele politice de atunci, acuzarea (Securita­tea) avea dreptul să convoace martori“. E adevărat. Uneori aşa au stat lucrurile. De aici însă şi pînă la a-l acuza pe Corneliu Coposu că a fost martor al acuzării în procesul lui Camil Demetrescu, cît şi pînă la numirea mamei lui Ion Ioanid, într-un proces de
pomină, tot ca martor al acuzării, ni se pare o cale lungă, neavenită şi de neiertat. Ba chiar supărătoare prin părţile sale esenţiale.

Nici aserţiunea că Stela Covaci ar avea un dinte crescut din tinereţe împotriva Getei Di­misianu, pentru că nu i-a publicat o plachetuţă de versuri adolescentine, nu ni se pare nici re­levant şi nici polemic. Chiar dacă editoarea a tăiat şi a spînzurat în materie de carte la editura bucureşteană, un gest creştinesc de iertare şi izbăvire ar fi cel necesar. Pentru că în una dintre cărţile Monicăi Lovinescu şi în Jurnalul lui Paul Goma apar referiri trun­chiate şi murdare despre scriitorii români care au înfundat puşcăriile comuniste, iar sursele de „informare“ sînt cele deja ştiute.

Nicolae Labiş – primul disident al literelor româneşti

Atît Cezar Ivănescu, cît şi Stela Covaci, se dovedesc a fi buni exegeţi şi teribili cunos­cători ai operei labişiene. Adesea sînt citate Moartea căprioarei şi Baladă, dar circa 65-70 de poeme, unele postume, altele zăcînd prin caiete confiscate de Securitate, merită
toată atenţia criticului şi istoricului literar. O ediţie completă Labiş e aşteptată ca pîinea caldă. Ce ne surprinde, în modul cel mai neplăcut, este că poetul din Mălini a fost scos, pur şi simplu, din manualele şcolare, tocmai el, tînărul talentat şi imberb care a sfidat „democratura“. A-l eticheta pe Labiş un poet comunist, asemeni lui Ion Gheorghe sau Mihai Beniuc, chiar dacă avea 2-3 poeme de ocazie, cu tentă lumpen-proletară, aceasta nu înseamnă totul. Să nu uităm, rogu-vă să nu uităm, că Labiş avea doar „douăzeci de ani şi încă unul“ şi nu vroia, în nici un chip, cu nici un preţ, „pe nici unul să i-l dau minciunii“. Acesta este crezul său înalt.

Din caietele şi dosarul existent la SRI, spun cunoscătorii în materie, rezultă că lui Labiş i-au fost confiscate, atît la Iaşi, cît şi la Bucureşti, poeme cu o puternică tentă anticomunistă, scrise mai ales în preajma celor 20 de ani. Tocmai din aceste conside­rente ne surprinde în mod neplăcut că în Scriitori români de azi, vol. IV, după ce Eugen Simion îl plasează pe Labiş, ca buzdugan al unei generaţii, tot domnia-sa, ca preşedinte al Comisiei de avizare a manualelor şcolare, acceptă cu atîta nepăsare scoaterea lui Labiş din manualele şcolare. Ciudată optică!

Cert lucru, nici într-o istorie literară de ocazie, Labiş nu poate fi pus alături de hăulitorii şi lăutarii comunismului, chiar dacă la anii săi fragezi a alunecat cu entuziasm şi pe o astfel de pantă impusă, dar nedorită.

Să reţinem, scoaterea lui Nicolae Labiş din manualele şcolare ni se pare a fi o greşeală de neiertat. în acest context vorbind, trebuie clarificată pînă la capăt uciderea lui Labiş, dar nu în ultimul rînd, trebuie să protejăm memoria poetului, aflat într-o permanentă luptă cu inerţia, de un al doilea asasinat, moral şi literar.
Exact ca şi cartea despre viaţa şi moartea lui Marin Preda, cartea de faţă, Timpul asa­sinilor, se vrea a fi deschizătoare de drumuri prin sumbrele hăţişuri ale comunismului, nu tocmai izbînditor, care a îngenuncheat vieţi şi destine, punînd stigmatul şi pecetea roşie pe o jumătate de veac din viaţa noastră şi a semenilor noştri. Timpul asasinilor a trecut, dar dreapta judecată a acestora abia începe.

Dorin SĂLĂJAN, Privirea, anul III, nr. 81/23-29 iulie 1997

accesaţi şi: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/kagemusha.html

Notă

Nicolae Labiş, poetul-copil, a reuşit să depăşească barierele ideologice impuse de o perioadă istorică teribilă şi să refacă legătura spirituală cu ceea ce însemna România cu adevărat, România Mare, România în care se recita Doina lui Eminescu. Asta l-a costat viaţa. Era anul 1956. Posteritatea nu i-a iertat nici geniul, nici revolta, Nicolae Labiş este considerat încă doar un poet comunist.

În anii '60, '70 au debutat alţi şi alţi poeţi care au scris, în vremuri mai puţin crunte decât cele din anii '50, poezie comunistă. ...Poeţi, prozatori şi critici şi-au „clădit“ numele elogiind în versuri, proză şi articole doctrina comunistă,omul-nou, marxim-leninismul, „generoasele construcţii socialist-realiste“, demascând chiaburii, renegându-şi părinţii şi închinându-se la Marx, Lenin, Partid, Dej, Ceauşescu, Iliescu... Cu toţii, astăzi, sunt consideraţi mari nume ale literaturii şi criticii... copilul de geniu, „buzduganul generaţiei sale“, Nicolae Labiş este considerat încă doar un poet comunist.