duminică, 28 decembrie 2008

Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (3)

Noi mărturii privind eroismul ostaşilor români

„Sunt fericiti că putui muri
luptându-mă pentru ţara mea,
frumoasa mea Românie“

Numeroasele mărturii privind luptele purtate de ostaşii români pentru cucerirea independenţei noastre de stat acum 100 de ani atestă eroismul acestora, intrat deja în legendă, vitejia fară seamăn de care au dat dovadă în toate atacurile susţinute şi, mai presus de orice, patriotismul înflăcărat care le-a întărit sufletele şi braţele.

În sprijinul celor menţionate vin şi scrisorile expediate de pe front, în anii 1877-1878, de căpitanul Grigore Bănulescu, originar din Botoşani, dar stabilit la Iaşi, rudă cu junimistul X.M. Melik, în a cărui ar­hivă a fost descoperită corespondenţa respectivă, in­trată nu de mult în patrimoniul Muzeului de litera­tură al Moldovei. Tînărul căpitan de atunci a partici­pat la cucerirea mai multor redute, făcînd parte ini­ţial din Regimentul 10 dorobanţi şi apoi din Regimen­tul 16 dorobanţi, întorcîndu-se la Iaşi cu gradul de maior.

Corespondenţa este adresată soţiei salo şi reprezin­tă un autentic jurnal de front, în care cititorul poate întîlni cele mai ilustrative aspecte ale desfăşurării luptelor pe întreg parcursul războiului. O importanţă deosebită prezintă scrisoarea expediată în ziua de 31 august 1817, îndată după un mare asalt asupra Plevnei.

Pentru o lectură mai uşoară ne-am permis să pre­zentăm textul în ortografia actuală, suprimînd unele fragmente de natură strict familială care nu prezintă importanţă pentru cititori. Toate sublinierile şi cuvin­tele din paranteze aparţin autorului scrisorii.

Dumitru Văcariu

+++++++++++++

31 august 1877

DRAGA TITZA,

În scrisoarea aceasta nu vei avea mult de citit, căci din cauză că mă grăbesc să nu pierd poşta, tre­buie să fiu mai scurt şi, prin urmare, pentru a termina scrisoarea mai iute sînt silit a-ţi scrie mai puţin. Dar îţi voi da, cu toate acestea, cîteva noutăţi care cred că te interesează, căci ele tratează despre cîmpul de luptă. Iată-le: în luptele de la 27, 30 şi 31 august au căzut următorii ofiţeri, parte morţi, parte răniţi; la 27 august au căzut răniţi căpitanul Morţun, care va pierde mîna, poate, şi locotenentul Marinescu din Reg. nr. 5 de linie şi sublocotenentul Hartel din artilerie, iarăşi uşor rănit. Din gradele inferioare au căzut peste 130, între care şi caporalul Iancu Pastia care, fiind grav rănit de o bucată de obuz (care i-a rupt pîntecele) a murit peste trei ore în durerile cele mai mari, însă era de un curaj fără egal şi în ultimele momente a murit zicînd : „mor foarte vesel, căci po­ziţia (reduta) s-a luat şi sînt fericit că putui muri luptîndu-mă pentru ţara mea, frumoasa mea Româ­nie“. Închipuie-ţi că acest băiat a fost ridicat de pe cîmpul de luptă chiar de fratele său, doctorul, care este la ambulanţa diviziei a IV-a, a noastră, şi care mergînd să panseze şi să ridice răniţii, cel dintîi pe care-l ridică fu fratele său Iancu (ştrengarul de la Huşi, îţi aduci aminte?), care în ultimele momente ruga pe fratele său să-i dea otravă ca să poată muri mai curînd şi, cînd îşi dete ultima respiraţie, chemă pe fratele său, îl sărută şi îl rugă să nu mai plîngă, căci el este foarte fericit, fiindcă moare pentru fru­moasa lui Românie.

În luptele de la 30 şi 31 august, numărul ofiţerilor morţi şi răniţi se urcă la 55, între care maiorul Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu, Cracalia, Panu Nicolae, Măcărescu, Buşilă şi Romano şi alţi foarte mulţi locotenenţi şi sublocotenenţi, ale căror nume nu le ştiu, iar grade inferioare au căzut aproape la 2 000 cu morţi şi răniţi, din care 1 300 la 1 400 sînt răniţi şi restul morţi.

Trebuie să se ştie că a fost un măcel teribil, căci reduta aceea mare, foarte importanta pentru turci şi alte poziţiuni s-au luat mai mult cu pieptul, afară de citeva focuri ale trăgătorilor, care împuşcau din mers şi de focul neîntrerupt al artileriei noastre, altfel, cum zisei, s-a luat mai mult cu pieptul la asalt, dar, în fine, s-a luat şi trupele noastre se menţin în ele fă­cînd chiar mult rau turcilor, care au atacat cu multa înverşunare poziţiile pe toată linia aliată ruso-română chiar în noaptea de 31 august spre 1 septembrie şi fură respinşi de români cu mari pierderi, lâsînd pe cîmpul de luptă peste 3 000 de morţi şi răniţi, pe care nu-i pot ridica, iar ruşii au pierdut trei redute cu pierderi enorme [...], pe cînd la noi Vodă, vâzind că mor atît de mulţi ofiţeri, a dat ordin să nu mai iasă toţi în capul coloanei, ci să meargă fiecare la plutonul său, căci toţi ofiţerii, cum se da semnalul de asalt, fugeau înaintea coloanei şi se duceau ca nebunii urmaţi ca nişte eroi de soldaţii toţi, pînă cînd cădeau zdrobiţi de gloanţele şi obuzele turceşti. Această conduită a ofiţerilor a făcut ca toată armata să fie bravă şi să cîştige victorii mari asupra turcilor în toate luptele.

Toţi străinii veniţi pe cîmpul luptei, precum Don Carlos (nota lui Grigore Bănulescu, Don Carlos, prinţ spaniol, observator militar din partea Spa­niei la atacul Plevnei. În scrisoarea sa către contele francez Montserrat îşi exprimă admiraţia faţă de vi­tejia ostaşilor români) şi statul său major, ofiţerii străini ataşaţi şi chiar împăratul şi toţi generalii săi au declarat că românii, soldaţi şi ofiţeri, sînt Vulturi fără exageraţiune şi, în adevăr, aşa este, sînt foarte bravi şi să-i vezi mergînd în luptă ţi se pare că se duc la paradă, aşa merg de aliniaţi, foarte indiferenţi şi cu mult sînge rece şi curaj, pe de o parte-ţi place, iar pe de alta, văzîndu-i cum cad, le mori de mila lor auzind strigătele de durere.

Sursa: Dumitru Văcariu, Noi mărturii privind eroismul ostaşilor români,
Cronica nr. 48 (618), vineri, 2, decembrie 1977

Niciun comentariu:

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)