Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (2)

Viaţa unui român din secolul al XIX-lea:
maiorul Constantin Pruncu

prof. Elena Rotaru, prof. Vasile Novac

Auzim adesea, cu toţii, în mediile în care ne trecem existenţa, oameni obişnuiţi care, povestind episoade din viaţa lor, conchid invariabil cu aceeaşi formulare: viaţa mea este un roman!

De cele mai multe ori, zâmbim cu condescendenţă, uneori însă, episoadele relatate de unul sau altul ne rămân multă vreme în memorie prin ineditul lor, lipsindu-le doar naratorul de talent care să le transpună în romane. Scriitorul îşi poate folosi întreaga fantezie şi întregul talent pentru a broda pe nişte date concrete. În cazul istoricilor este suficient, adesea, să consemneze nişte fapte reale din viaţa unor personaje şi acestea să impresioneze aproape cât un roman.

Facem această apreciere în cunoştinţă de cauză – noi înşine fiind impresionaţi de bogăţia evenimentelor din viaţa unui om obişnuit, trecut în lumea umbrelor, la începutul secolului XX –, fără ca numele său să iasă din anonimat nici în timpul vieţii, nici mai târziu, în posteritate.

Este vorba de maiorul Constantin Pruncu, născut la 15 octombrie 1835, la Focşani, districtul Putna. L-am ales pe el dintre mulţi alţi români ai secolului al XIX-lea tocmai pentru contrastul dintre anonimatul în care a trăit şi a murit şi bogăţia faptelor eroice săvârşite. Nu are pentru această alegere nici măcar „scuza” că ar fi argeşean, cel mult putem să regretăm că un asemenea erou nu face parte din pleiada argeşenilor care au participat în campaniile războinice din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Desigur, şi epoca în care ne naştem are un rol important în cursul vieţilor noastre. Aşa a fost şi în cazul maiorului Constantin Pruncu.

Secolul al XIX-lea în care el s-a născut a fost definit de mulţi istorici, pe drept cuvânt, „secolul renaşterii româneşti”, având în vedere marile evenimente ce au avut loc în anii 1848, 1859 şi 1877, cu suita lor de fapte şi transformări asupra întregii societăţi. Şi pentru întreaga Europă secolul al XIX-lea a fost, de altfel, plin de evenimente şi schimbări radicale, ai căror „actori“ şi martori erau oamenii tineri şi maturi trăitori în acele vremuri.

Iată pe scurt, în baza datelor obţinute din Registrul Central – Ofiţeri Activi Infanterie1 –, viaţa acestui om.

Aşa cum spuneam, s-a născut la Focşani, ca fiu al lui Iordache şi al Mariei, domiciliaţi în oraşul Focşani. Din actele cercetate reiese că la 2 ianuarie 1861, la vârsta de 26 de ani, era dragonier în Batalionul I Vânători al Armatei Franceze. Peste câţiva ani, la 24 ianuarie, este sublocotenent în Regimentul II Infanterie.

Peste alţi trei ani este înaintat la gradul de locotenent, funcţionând în Batalionul I Vânători. Tot în gradul de locotenent se afla în aprilie 1870, de data aceasta în Regimentul 5 Infanterie. În acelaşi Regiment 5 Infanterie este înaintat în gradul de căpitan la 1 ianuarie 1873. Gradul de maior îl obţine în 1877, la 16 octombrie, când făcea parte din Regimentul 8 Dorobanţi, Batalionul I. În anul 1880 este numit Comandantul Batalionului II Vânători, iar la 1 februarie 1887 îl găsim în Regimentul 12 Dorobanţi, la Tutova; peste un an şi ceva, la 1 noiembrie 1888, activa în Regimentul II Dorobanţi.

La 1 iulie 1889, la 54 de ani, îşi dă demisia din cadrul Armatei, iar la 19 noiembrie 1902 moare la Bârlad.2

În toată această perioadă cât s-a aflat sub arme, a participat în numeroase campanii. Astfel, în anii 1854, 1855 şi 1856 a participat la războiul franco-anglo-sardo-turco-rus, supranumit războiul Crimeii, după locul în care s-au desfăşurat cu precădere operaţiunile militare. Tot în 1856 participă la campania din Bulgaria.

În 1857 participă la campania din Galiţia Mare. În 1859 participă la campania din Italia şi Maroc. Şi, în sfârşit, în anii 1877 şi 1878 participă la Războiul pentru obţinerea Independenţei Românilor de sub jugul turcesc, luptând în campania din Bulgaria.3

Plecarea pe front a însemnat întotdeauna un episod plin de riscuri pentru cei implicaţi. Nici Constantin Pruncu nu a fost scutit de asemenea riscuri.

Documentele consemnează destul de laconic „ranele şi faptele eroice” ale acestuia: în anul 1855 primeşte o lovitură de sabie în sprânceana stângă, în luptele date pentru apărarea cimitirului de lângă Sevastopol; un glonţ în umărul drept în Algeria (Calibia), în anul 1856; trei lovituri de baionetă la braţul stâng le-a primit la Magenta, în 1859.4

Desigur, faptele sale eroice au fost răsplătite prin obţinerea unor titluri şi decoraţii. Astfel, în 1854, pentru Campania Crimeii, primeşte Medalia de Softagio cu trei uvraje. În 1859, la Magenta, este decorat cu medalia instituită prin Decretul Imperial de la Naminat.

Pentru participarea la Războiul de Independenţă al României este decorat după cum urmează:

- La 39 octombrie 1877 i se acordă ordinul „Steaua României”;
- În 1878 primeşte Semnul Onorific de Argint;
- Tot în 1878 primeşte „Virtutea Militară” de Aur;
- În 1880 primeşte Semnul Onorific de Aur.

De asemenea, i se acordă medaliile „Sf. Ana, clasa a III-a”, „Crucea Trecerii Dunării”, „Apărătorii Independenţei”, „Medalia Comemorativă Rusă”.5

Printre atâtea campanii peste hotarele ţării şi chiar peste hotarele continentului european, campanii care l-ar putea desemna un fel de ,,turist” de război, găseşte răgazul să se ocupe şi de viaţa de familie.

Nu cunoaştem exact anul când se căsătoreşte cu domnişoara Aneta Florescu, la Turnu-Măgurele. Probabil că nu la vârsta obişnuită pentru însurătoare, ci ceva mai târziu, când peregrinările prin ţară sau prin lume îi permit să cunoască şi să curteze, potrivit uzanţelor epocii, o anumită domnişoară.

Singurul copil este o fată, Ruxandra, născută destul de târziu, la 16 martie 1879, când tatăl avea deja 44 de ani.

Datele pe care le-am avut la dispoziţie au fost foarte sumare, exprimate în termeni funcţionăreşti, seci.

În mod sigur însă, viaţa maiorului Constantin Pruncu a fost palpitantă, plină de aventură, de riscuri, de inedit…

Categoric, viaţa sa nu a semănat cu a celor mai mulţi focşăneni, asta ca să ne restrângem comparaţia la o anumită zonă geografică, de unde-şi trăgea seva el însuşi.

Şi noi ne rezumăm doar la a consemna datele biografice, fără a le comenta prea mult sau a le interpreta. Făcând acest lucru putem greşi, minimalizându-i personalitatea, prin necunoaşterea tuturor amănuntelor, sau, dimpotrivă, să exagerăm prezentându-i numai partea pozitivă.

Mai ales în cazul celor dispăruţi dintre noi, există tentaţia de a-i idealiza.
Lăsăm deci faptele relatate să vorbească de la sine şi – cine ştie? – poate rândurile noastre vor avea ecou până la Focşani, încât numele maiorului Constantin Pruncu să devină şi să rămână pentru totdeauna măcar o stradă, o adresă în oraşul în care s-a născut.

Note:

1 Registrul Central Ofiţeri Activi Infanterie, vol. II, f. 1459, Fond Arhivele Militare Istorice Române „Gen. Radu Rosetti”, Piteşti.
2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 Ibidem.

sursa: http://www.pitesti.ro/centrul-cultural/reviste/restituiri/2004/06.septembrie/08-viata.htm

Osman-Paşa, George Coşbuc (1902)

Acum te cutremuri! Cunoşti
Că drumul ţi-e-n marginea gropii.
Degeaba te-azvârli şi te-apropii
Cu vuiet şi tropot de oşti.

În frunte, pe calul tău murg,
Pornit-ai urgia pieririi,
Strivit-ai în şanţ grenadirii
Dar iată, că ranele-ţi curg,

Se sperie murgul de puşti,
Şi-ţi scapă din scară piciorul,
Turbat e-mprejuru-ţi omorul,
Cu dinţii tu gura ţi-o muşti.

Se-ncurcă taberele-n drum
Şi-ţi fug călăreţii de-a valma,
Ridică-ţi, puternice, palma
Şi-opreşte-ţi tabiile-acum!

Cuvântul ce-odată fu zid
Când vrut-au nizamii să fugă,
Azi lor li se pare că-i rugă
S-alerge mai iute spre Vid.

Ai aripi, grăbitule vânt,
Tu şoimule,-a cerului cale!
Fă locuri oştirilor tale,
Să intre mai iute-n pământ.

Şi-n sine-ţi tu zis-ai: E rău!
Ca norii ce-ntunecă luna,
Curgeam de pe dealuri întruna
Noi, răii poporului tău.

De-a lungul întinsei câmpii
Aleargă sălbatica spaimă
Şi, plină de geamăt, îngaimă
Şi rugi şi blesteme pustii
Gaziule-Osmane, eşti prins!
Şi toate cetăţile tale
Vor sta-ntunecate de jale,
Că soarele lumii li-e stins.

Dar astfel e soarta, eroi!
Căci soarele care se stinse
La voi, o războinici, s-aprinse
Mai vrednic de viaţă, la noi!

Războiul Independenţei (1877-1878), cele trei tunuri capturate în bătălia de la Griviţa

În septembrie 1877 sunt aduse 3 tunuri otomane capturate de vânători în cursul luptelor de la Griviţa. Domnitorul, aflat pe front în Bulgaria, hotărăşte să fie aşezate la statuia lui Mihai Viteazul. Festivităţile prijeluite de această ocazie sunt prezidate de regina Elisabeta (Carmen Sylva).

Un an mai tarziu, în ziua de 8 octombrie 1878, la mai puţin de un an de la căderea Plevnei, se organizează intrarea solemnă a trupelor române în Bucureşti. Carol depune o coroană de flori la statuia lui Mihai Viteazul. Sunt aduse 12 din cele 64 de tunuri capturate de la turci în timpul Războiului de Neatârnare, fiecare tras de 4 cai. Cele două tunuri vor flanca timp de mulţi ani statuia, până în 1916, când Bucureştii sunt ocupaţi de trupele germane însoţite de armate bulgare şi turceşti. Turcii îşi iau tunurile înapoi. Probabil cu acea ocazie este distrus şi frumosul gard din fier forjat ce înconjura statuia.

sursa: http://art-historia.blogspot.com/2008/06/statuia-lui-mihai-viteazu-bucuresti.html

Gheorghe Cârţan

Gheorghe Cârţan cunoscut şi sub numele de Badea Cârţan (n. 24 ianuarie 1849, Cârţişoara; d. 7 august 1911) a fost un ţăran român autodidact care a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania, distribuind cărţi româneşti aduse clandestin din România, la sate. A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii lui Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român. În 1877 s-a înrolat voluntar în războiul de independenţă al României.

BADEA CÂRŢAN SAU REVELAŢIA LATINITAŢII

Priviţi dinspre Transilvania, munţii Făgăraşului apar întotdeauna ca un impresionant zid de cetate. Fie că sunt îmbrăcaţi în mantia zăpezii, şi atunci fantasmagorice penumbre roşietice se oglindesc din pereţii crenelurilor, fie că sunt îmbrăcaţi în mantia silvestră de vară, din care ţâşnesc spre cer aspre stâncării de creneluri. Văi învolburate urcă, între linişte şi foşnet umbros, către izvoarele pe care le străjuieşte vreun castel, fie în ruină ca Râşnovul, fie integru ca Branul, dar întotdeauna clădit mai cu seamă pe criteriile verticalului. Eşti pe culmea României, şi un adânc ecou din istorie te obligă să-ţi încui gândurile până la fiorul şoaptei. Insinuante sugestii îţi incită închipuirea, care se dezlănţuie cu uşurinţă în mediul favoritor al peisajului. Şi dacă firea ţi-este înclinată spre tenta hieraticului, poţi chema din adâncul vremii un aspru chip de cavaler valah din jurul lui 1300, ce-şi refuză cu dârzenie identitatea exactă. Pe aici, nu se ştie pe unde, a trecut poate Radu Negru Vodă în tărâmul dunărean, săvârşind întâiul descălecat din istoria medie a ţării. Iar duios şi elegiac dacă eşti, îl chemi din trecut pe badea Gheorghe din Cârţişoara, ciobanul care a cântat adânca doină a neamu-lui românesc din filele cărţilor. Marile exemplare omeneşti sunt unice şi de aceea nu-l pot asemăna pe Badea Cârţan cu nimic pe sfânta lume în afara lui însuşi. Iar el, Gheorghe Cârţan, este un luminos răspuns la întrebarea care a obsedat veacuri la rând minţile învăţaţilor — cu mândrie românească sau cu pizmă străină — cum a reuşit să se păstreze comunitatea, relativ puţină, răsădită de Traian la Carpaţi şi Dunăre, în mijlocul unor adversităţi de neînchipuit?

Răspunsul ne vine de la aceiaşi soldaţi de fier al falangelor trainide: Non multa, sed multum, şi răspunsul ne vine de la existenţe ca a lui Badea Cârţan, care nu pot cunoaşte înfrângerile. Un dor nestăvilită al originilor latine s-a trezit în ciobanul din culmile Făgăraşului, dovedind lumii că instinctul genezei istorice nu dispar din sufletul popoarelor.

Născut în anul revoluţiei, 1848, Gheorghe din Cârţişoara a ajuns, la vârsta juniei, cioban în rândul celor care străbăteau cele trei ţări româneşti pe ancestralele drumuri ale transhumanţei. Şi cum aici, în Transilvania noastră, domnea chiar atunci stupida tiranie austro-ungară, ciobanii aveau în subsidiar misiunea de a aduce din Ţară cărţi pentru obidiţii români din Dacia Superioară. Pe cărări doar de ei ştiute, prin locuri unde pasărea însăşi cânta mai cu sfială, departe de puterea jăndarilor, cartea românească îşi făcea drum în sute, apoi mii, multe mii de exemplare. Locul de pătrundere, de nimeni stabilit vreodată — se pare că nu era unul singur — a fost numit, simbolic şi baladesc, Vama Cucului. Gheorghe Cârţan a citit o carte din desagă, apoi zece, şi apoi mai multe, din ele i se limpezeşte geneza şi curgerea istoriei româneşti, şi astfel s-a născut pentru eternitatea naţională cărturarul Gheorghe Cârţan. Un cărturar a cărui viziune, activitate, conduită şi destin s-au plămădit din aspre trăsături de vigoare şi fanatism ţărănesc.

Un apostol înflăcărat al românismului, care, asemeni sfinţilor din vechime, îşi părăseşte rosturile pentru vecie, spre a-şi urma chemarea. Fulgerat de ideea gloriei străbune, pleacă la Bucureşti, iarna, unde doarme nopţi de-a rândul la picioarele statuii lui Mihai Viteazul. Era bine, acolo, în zăpada şi vântul Bărăganului, căci era în Ţară şi era fericit. Doar nişte gură-cască de pe la jurnale i-au tulburat înalta contemplare a trecutului, dar ciobanul din silhăria munţilor nu le-a băgat în seamă curiozitatea de muşte bâzâitoare. I-a căutat însă el însuşi pe cărturarii despre care citise prin cărţi, şi pe care îi socotea datori faţă de luminarea fraţilor din Transilvania. V.A. Urechia şi Grigore Tocilescu, Duiliu Zamfirescu şi Caragiale, Iorga mai ales, sunt fascinaţi de personalitatea făgărăşanului, căruia îi facilitează procurarea de cărţi cât mai multe cărţi pentru „fraţii de dincolo”. După Bucureşti urmează Iaşul, după un an urmează altul şi, încet, tenace şi fanatic, Badea Cârţan devine o imensă bibliotecă circulantă, destinată unui singur scop: „Să capete Ardealul învăţătură”. Iată ce scrie el însuşi despre întoarcerile sale din Ţară, totdeauna primăvara: „E o bucurie ca atunci când vin berzele. Ajunge vestea înaintea mea că Badea Cârţan a venit din Ţară, şi m-aşteaptă toţi”. Gloria omului se lăţeşte impresionant, pe cea mai temeinică filieră, a legendei. Badea Cârţan, un haiduc purtând în desagă arma tăioasă a ştiinţei. Apoi, într-o zi de martie a anului 1893, Gheorghe Cârţan devine un emoţionant personaj al Europei.

Convins că numai la Roma, în faţa Columnei Traiane, îşi va umple cu adevărat sufletul de revelaţia romanităţii neamului, a făcut timp de o iarnă drumul pe jos până la Roma, ca să se închine în faţa icoanei strămoşilor. Era primăvară exuberantă în Cetatea Eternă când ţăranul din Carpaţi, fără să se sinchisească de privirile curioşilor, s-a prosternat în faţa Columnei şi a presărat un pumn de ţărână amestecată cu boabe de grâu pe lespezile din faţa ei, drept prinos din partea „fiilor îndepărtaţi ai taichii Traian”. Dar Roma curiozităţii latine n-a scăpat fantasticul amănunt că un dac, coborât de aievea parcă din spirala basoreliefurilor Columnei, interoghează de zile în şir monumentul tăcut al lui Traian. Truda românului se transformă în triumf, Gheorghe Cârţan fiind invitat, primit şi chestionat de cele mai înalte personalităţi ale Italiei. S-a mai abătut apoi încă de două ori la Roma, tot pe jos, ultima oară făcându-şi intrarea triumfală în mijlocul Congresului orientaliştilor, care întrunea 700 de învăţaţi din 40 de ţări. I-a fost încredinţată misiunea de a depune o coroană de bronz la Columna lui Traian, din partea congresului, moment consemnat de toate ziarele Europei. Cu vorba scurtă, ruptă din cremenea Făgăraşilor, Gheorghe Cârţan a spus atunci doar atât: „Roma e mama noastră!”.

Haiducul cu cărţi în desagă a fost hăituit de către duşmanii neamului mai crâncen decât cei mai mari răufăcători ai vremii. Căci el năzuia departe — acolo unde, de fapt, am ajuns! — adică să strice graniţa de pe Carpaţi, care era pentru el o piedică nesuferită. „Aici, pe vârfurile munţilor, nu trebuie să fie graniţă — spunea el — căci şi dincolo de ei au locuit moşii şi strămoşii noştri, dacii şi romanii”. Sau, cu altă ocazie, se întreba cu indignare: „Cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării?” În 1903 Badea Cârţan e arestat de autorităţile maghiare, iar marele lui depozit de carte, cu sediul în mai multe locuri, confiscat. Inventarul e uluitor: 76.621 de volume s-au aflat numai în podul casei lui din Cârţişoara, sumă care ne poate da o idee despre numărul tuturor cărţilor trecute de el în Transilvania, timp de decenii… Ţăranul latin din Cârţişoara nu s-a sfiit să-l înfrunte chiar pe primul ministru al Ungariei, Tisza István, spre a-şi reclama dreptul la acest apostolat pe care i-l denegau duşmanii. Iată conţinutul momentului:

Primul ministru: (cu intenţia de a-l demasca) De unde sunt cărţile pe care le ai? De unde le-ai adus?

Translatorul Huszár Antal traduce conştiincios:
Gheoghe Cârţan: Am luat cărţile de unde au fost şi le-am dat celor care n-au avut. Ori ţi se pare faptă slabă să-l deştepţi pe cel din întuneric?

A fost odată un ţăran român care, ca sfinţii din vechime, a avut revelatia nobleţei neamului. Se numea Gheorghe Cârţan.

Cârţişoara, 10 septembrie 1975

sursa: http://www.romani-adevarati.ro/badea-cartan/#more-133