RECVIEM
(1935-1940)
+++++ Anna AHMATOVA
În româneşte de ILIE BĂDICUŢ
Nu, sub străine ceruri n-am fost eu,
Nici sub străine-aripi la adăpost, —
Am fost atuncea cu poporul meu
Unde-n nefericire el a fost.
--------------------------1961
ÎN LOC DE PREFAŢĂ
În anii groaznici ai terorii lui Ejov, am petrecut şaptesprezece luni la cozile
de la închisorile din Leningrad. Odată, cineva m-a „recunoscut“.
Atunci, o femeie cu buzele vinete care sta în urma mea şi care, bineînţeles,
nu auzise niciodată de mine, se trezise din amorţeala în care ne aflăm
cu toţii şi mă întrebase la ureche (acolo toţi vorbeam în şoaptă):
– Dar aşa ceva aţi putea descrie? Iar eu îi spusesem;
– Pot. Atunci, ceva ca un zîmbet
lunecase pe ceea ce fusese odinioară faţa ei.
ÎNCHINARE
Munţi se-ndoaie de durerea mare,
Fluviul nu mai poartă-n matcă ape,
Dar ce tari la temniţa zăvoare,
Dincolo de care-s „ocne-amare“
Şi un dor în care moartea-ncape.
Pentru unii-adie-o dulce boare,
Blînd selasă-amurgul pentru alţii;
Noi nu ştim nimic, mereu ne doare,
Auzim doar cheia cobitoare
Şi cum calcă greu, abraş, soldaţii.
Parcă la utreniile sorţii
Ne-adunăm prin burg din depărtări,
Ne-ntîlnim mai nemişcaţi ca morţii,
Trecem în tăcere pragul porţii,
Dar speranţa tot mai cîntă-n zări.
Şi verdictul... lacrimi curg pe fată,
Despărţită-acum de toţi, de toate...
În dureri din inimă-i smulg viaţa,
Parcă o trîntesc în glod în piaţă...
Merge greu... Se-ndoaie... Nu mai poate.
Unde-or fi prietenele bune
Din doi ani de infernal popas?
Viscolul Siberiei ce le-o spune?
Ce-or vedea acum în crugul lunii?
Lor – salutul meu de bun rămas.
-------------------------- Martie 1940
INTRODUCERE
S-a-ntîmplat cînd zîmbeau numai morţii
Liniştiţi în supremul lor grad,
Şi apendice lung pune porţii
La-nchisori un întreg Leningrad.
Cînd de chinuri nebuni, în cohorte,
Se scurgeau osîndiţii la pas,
Cînd doar trenuri cu fluiere scurte
Le cîntau dureros bun rămas.
Aştrii morţii vegheză în noapte
Peste-ntinderea candidei Rusii
Ce sub cizme în sînge se zbate
Şi sub roţile „negrei marusii“.
I
Te-au luat chiar în zori, fără vină,
Te urmam ca pe-un mort scos în raclă.
Prunci plîngeau în odaia vecină,
Lăcrima la icoane o falcă.
Ai pe buze-al icoanelor ger,
Apa morţii pe frunte... Nu murmuri!
Ca soţii de streliţi către cer
Voi urla la Kremlin pe sub turnuri.
--------------------------Toamna 1935, Moscova
II
Linul Don lin matca-şi spală,
Intră-n casă luna pală
Cu chipuiul pe-o sprinceană,
Vede-o umbră, vede-o geană.
E bolnavă-această mamă,
Singura-i această mamă.
Soţu-i mort, dus bietul fiu,
Vă rugaţi să-i fie viu.
III
Nu, asta nu-s eu, altul e cel care suferă.
Eu n-aş fi în stare; dar ce se întîmplă
Acopere-l negre postavuri
Şi ducă-l cu felinare...
Noapte
IV
Să-ţi arăt, păcătoasa mea veselă
Şi mascota amicilor toţi,
Cunoscută în Ţarskoe Selo,
Cum va fi viaţa ta, dacă poţi-
A treisutea vei sta prea cuminte
Sub Troiţe cu daruri, să rabzi,
Şi cu lacrima ta fierbinte Gheaţa
Anului Nou s-o arzi.
Plopul temniţei tremură, urmă
Nu-i de sunet -şi-acolo cîte
Vieţi nevinovate se curmă...
V
Şapteşpe luni tot ţip, mă zbat,
Te chem să vii acasă,
Călăului la tălpi îi cad,
Tu, mie fiu şi groază.
Mi-e totul tulbure ca-n somn
Şi nu mai pot pricepe
Azi, cine-i fiară, cine om
Şi cazna cînd începe.
Doar flori luxuriante-acum,
Zvon de cădelniţă şi-un drum
Ce duce spre neant.
Şi drept în ochii mei priveşte
Şi moartea grabnică-mi meneşte
O stea de foc, gigant.
VI
Zboară săptămîni şi zile –
Nu-nţeleg ce se petrece,
Cum te-or fi privit, copile,
Nopţile-albe-n hruba rece,
Cum se uită încă-o dată –
Ochi de pară vulturesc –
Şi de crucea ta-nălţată
Şi de moartea ta vorbesc.
--------------------------Vara 1939
VII
SENTINŢA
Şi-a căzut cuvîntul greu ca piatra
Peste pieptul meu ce-i încă viu.
Nu-i nimic, de mult mă simţeam gata,
Să îndur în stare am să fiu.
Azi am treburi să-mi mai prisosească:
Să-mi ucid memoria de tot,
Sufletul să-l fac să se-mpietrească,
Să mă-nvăţ iar a trăi să pot.
Că de nu... Fierbinte în fereastă
Îmi foştenşte vara-sărbătoare.
Eu de mult am presimţit această
Luminoasă zi şi casă goală.
--------------------------Vara 1939
VIII
CĂTRE MOARTE
Oricum, tu ai să vii — de ce nu vii acum?
Te-aştept — durerea e acerbă.
Ţi-am stins lumina eu şi uşa-ţi face drum
Ţie, cea simplă şi superbă.
Să-mbraci pentru aceasta oricare chip dorit.
Ca proiectil veninat pătrunde,
Strecoară-te cu ranga ca iscusit bandit,
Tifos în fumegări imunde.
Ca basm frumos pe care toţi îl ştiu
De tine izvodit ce-aduce greaţă, –
Să pot vedea albastrul din chipiu
Şi pe portarul casei fără faţă.
Totuna-i. Eniseiul pe valuri poartă aştri,
Luceşte-n slăvi Steaua Polară.
Şi în sclipirea ochilor albaştri
Spaima din urmă se pogoară.
IX
Demenţa, sub aripi, în joc,
Aprins din suflet jumătate
Şi-i dă să bea un vin de foc
Şi-n valea neagră îl abate.
Şi-am înţeles că biruinţa
Să i-o cedez îi sînt datoare
Şi să m-ascult, să-mi dau silinţa,
Ca-ntr-un dar delir stăin ce doare.
Nimic ea nu-mi va-ngădui
Să iau spre-aducere aminte,
Oricît de mult m-aş strădui
S-o-ndur cu ruga mea fierbinte:
Nici ochii fiului ce-adună
În groază spasmele durerii,
Nici ziua Cînd veni furtună,
Şi-n temniţi ceasul revederii
Răcoarea mîinilor lui blînde,
Nici foşnetul ce-n tei se curmă,
Nici şoapte pîlpîind plăpînde
În mîngîierea lui din urmă.
--------------------------4 mai 1940
CRUCIFICAREA
Nu mă plînge, Mamă,
eu şi-n mormînt trăiesc.
1.
Slăviră îngeri ceasu-acesta, iată,
Şi cerul carse, focului dînd vamă.
Spre Tată-a zis: „De ce M-ai lăsat, Tată?“
2.
Magdalena-n plîns şi-n sfîrşiere,
Sta-mpietrit discipolul iubit,
Dar spre Mama mută de durere
Nimeni să privească n-a-ndrăznit.
--------------------------19 august 1939
EPILOG
1.
Văzui cum feţe cad pustii paragini,
Cum spaima te priveşte de sub pleoape,
Cum pe obraji aştern ca-n dure pagini
Cuneiforme chinul tot aproape,
Cum plete de cenuşă sau cărbune
Se fac beteală de argint curată,
Cum piere zîmbetul pe buze bune
Şi-n rîsul sec simţi frica strecurată.
Şi nu doar pentru mine-acum mă rog,
Ci pentru toţi cu care-aici şezum
Şi-n ger cumplit, şi-n iulie, pe foc,
Sub zidul roşu orb de tot de-acum.
2.
Din nou pomenirea cu ceasu-i revine.
Vă văd, vă aud şi vă simt lingă mine:
Pe-acea ce cu greu atinsese fereastra,
Pe-acea ce plecat-a din lumea aceasta,
Pe-acea ce-nclinînd faţa ei cea frumoasă
Zicea: „Vin aici ca la mine acasă!“
Pe toate pe nume cu drag le-aş chema,
Dar lista-mi luară, n-am unde afla.
Ţesut-am văl larg ce le poate curpinde
Din biete, de ele şoptite, cuvinte.
Aminte mi-aduc pretutindeni mereu
De toate, de-ar fi să ajung iar la greu.
De-o fi să-mi astupe de chin gura slută
Ce strigă milioane prin ea peste sută,
Aş vrea să fiu astfel de toţi pomenită
În ziua nohumării de soartă menită,
În ţara aceasta cîndva de vor vrea
Să-nalţe statuie-n memoria mea,
Acordul mi-1 dau cu solemnă legată,
Dar clauză pun pe vecie legată:
La mare n-o pună în locul natal,
De mult despărţită-s de-al mării dragi mal;
Şi nici în cezaricul parc lîngă-un trunchi
La care o umbră mă roagă-n genunchi;
Aici, de-unde ore trei sute izvorul
Şi-au luat, dar n-au tras pentru mine zăvorul
Căci chiar şi în moartea blajină mi-e teamă
De „negre marusii“ că uit cum ne cheamă,
Că uit uşa-aceea cu ură trimită,
Bătrîna urlînd ca o fiară rănită.
Din pleoape statuii de bronz, încropită,
Ca lacrimi să pice zăpada topită,
Să uguie-n zări porumbei de-nchisoare,
Şi lin să plutească pe Neva vapoare.
-------------------------- Martie 1940. Casa cu Fîntînă
Text reprodus după revista Euchronia, nr. 1, 1992
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu