sâmbătă, 7 februarie 2009

Falsificarea trecutului recent prin omisiune, minciună şi deformare. Cazul Mircea Dinescu


Istoria literaturii române contemporane

1941-2000
de Alex Ştefănescu

Mircea Dinescu (fragment)


„Dinescu dovedeşte în scurt timp că are vocaţie de supravieţuitor şi că ştie să-şi administreze viaţa (mai bine, de pildă, decât Nichita Stănescu, vedeta poeziei de atunci). Protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte. Invocaţie nimănui, 1971 (distinsă imediat cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), pentru ca apoi să îi găsească o sinecură – pitorescul post de portar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ocupat de poet (mai mult cu numele) în perioada 1972-1976.

Treptat, Mircea Dinescu devine un personaj de prim-plan al vieţii literare. «Veşnic tânăr şi ferice», aşa cum şi-l imagina Eminescu pe Alecsandri, dar şi nesupus, gata să înfigă pumnalul ironiei în oricine încearcă să-l supună vreunei constrângeri, el se înfăţişează ca o neverosimilă fiinţă liberă (Marin Preda) într-o lume a obedienţei şi resemnării. Are imens succes la întâlnirile cu publicul, dă autografe pe stradă admiratorilor, îl cucereşte/intimidează până şi pe Nicolae Ceauşescu, cu prilejul unei discuţii a acestuia cu scriitorii.

Între 1976-1982 este redactor la revista Luceafărul, iar între 1982-1989 – tot redactor, la revista România literară. Mutarea sa de la o revistă la alta se explică prin faptul că Luceafărul devenise între timp un instrument de propagandă naţionalist-comunistă, în timp ce România literară rămăsese o redută (fie şi asediată) a libertăţii de exprimare.

În 1988-1989, poetul pune în circulaţie trei texte incendiare, care atacă în mod explicit, în formule memorabile, dictatura comunistă. Este vorba de discursul Pâinea şi circul, rostit la un colocviu de literatură de la Academia de Arte din Berlinul de Vest în septembrie 1988, de un interviu acordat, în martie 1989, ziarului francez Libération şi de articolul Mamutul şi literatura, publicat, în noiembrie 1989, în cotidianul vest-german Frankfurter Allgemaine Zeitung. În felul acesta, el declară, practic, război autorităţilor comuniste, care trec imediat la represalii. Poetul este sechestrat la domiciliu şi i se interzice să mai publice. Cei care schiţează o timidă solidarizare cu el sunt, la rândul lor, supuşi unor sancţiuni.

Mircea Dinescu, considerat un fel de Statuia Libertăţii a românilor, este cel care apare la televizor în ziua de 22 decembrie 1989 şi anunţă, înecându-se de fericire, căderea dictaturii. În scurtă vreme, este cooptat în echipa care conduce provizoriu România, dar temperamentul său eruptiv şi plăcerea de a spune lucrurilor pe nume îl fac inaderent şi îl determină să se retragă. Ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, în perioada 1990-1993, poetul obţine, într-un stil impetuos, proprietăţi şi avantaje pentru scriitori.“

Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, articolul despre Mircea Dinescu, p. 841, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005


Falsificarea trecutului recent prin omisiune, minciună şi deformare

Citind aceste rânduri am avut senzaţia înecăcioasă că Alex Ştefănescu comentează o telenovelă în faţa unui auditoriu format din surdo-muţi, ba chiar mai mult, că distinsul critic a uitat – meduzat de imaginea de „statuie a Libertăţii“ a portarului-soldat fruntaş al Securităţii Române, că publicul-cititor, cel căruia îi sunt adresate aceste rânduri, este cel trăitor în România.

Informaţiile false, siropos-lacrimogene se succed cu o rapiditate uluitoare. Aflăm de exemplu că „protectorii săi îl ajută să «facă armata» într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte.“ Care protectori? Nu ni se spune. Putem bănui că sunt „unii puternici“, de vreme ce aveau o atât de mare trecere. În continuare textul curge cu furia unei cascade, dacă Alex Ştefănescu ar fi relatat o epopee aş fi înţeles, dar redă doar o biobibliografie excesiv romanţată a unui scriitor contemporan şi o face apelând la distorsionarea realităţii şi promovând false imagini.

Alex Ştefănescu cunoaşte cu siguranţă faptul că Mircea Dinescu a făcut armata la Securitate. În acest context devine inacceptabil ca, după 45 de ani de comunism, după ce o întreagă ţară a fost însângerată de noua putere comunistă impusă cu forţa de la Răsărit, să vină cineva, în anul 2000, şi să insinueze nonşalant că a face armata la Securitate era un mod „netraumatizant“, poate chiar nobil.

În continuare articolul conţine informaţii „după ureche“. Nu vom găsi indicată nici data când poetul-comunist Mircea Dinescu a fost acceptat ca membru plin al Uniunii Scriitorilor din România (conform statului U.S.R. ar fi trebuit să aibă un număr de minimum două cărţi publicate, dar deja ştim, desigur, din nou au intervenit „protectorii“!), nici data la care a intrat în Partidul Comunist Român, nici cea la care a devenit preşedinte al U.T.C. [din U.S.R.], nici cea la care a început să frecventeze cursurile Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu (şcoala de politruci), nici data la care a fost condamnat cu suspendare pentru atac asupra unui coleg de redacţie de la revista Luceafărul, Iulian Neacşu (Procesul judecându-se sâmbăta, zi liberă la tribunal, când în mod normal nu se judecă. Această situaţie s-a creat în urma intervenţiei tovarăşului Nicolae Croitoru, secretar P.C.R. cu propaganda al Municipiului Bucureşti care voia să „salveze“ reputaţia unui „viitor şef“, Mircea Dinescu fiind student la acea oră la Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu“. Sentinţa penală nr. 1439 a fost dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981 şi s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei).

Criticul Alex Ştefănescu ne anunţă doar că M. Dinescu „îl cucereşte/intimidează până şi pe Nicolae Ceauşescu, cu prilejul unei discuţii a acestuia cu scriitorii.“ (vedeţi şi poza de mai sus, în care, de cucerit ce era, N. Ceauşescu l-a transformat pe „fiorosul“ M. Dinescu în ziarist de casă. Poate dvs. reuşiţi să distingeţi emoţia de pe chipul tovului N. Ceauşescu, eu am remarcat doar poziţia devotat-umilă a studentului ştefan-gheorghist M. Dinescu.) O notă din Cartea Albă a Securităţii ne redă exact „cât de cucerit“ a fost N. Ceauşescu şi starea de spirit a unor scriitori după întâlnirea de la Neptun: „De exemplu Titus Popovici, Anghel Dumbrăveanu, Teodor Balş, George Bălăiţă, Eugen Barbu, Mircea Dinescu au spus scriitorilor aflaţi la vila Paltinul din staţiunea Neptun că sunt profund mişcaţi de aprecierile de care se bucură scriitorii în faţa conducerii, ca oameni ataşaţi, oricând gata să slujească patria şi poporul.“ [v. nota 129, p. 137, 1978].

Alex Ştefănescu ne mai anunţă gomos: „Mutarea sa de la o revistă la alta se explică prin faptul că Luceafărul devenise între timp un instrument de propagandă naţionalist-comunistă, în timp ce România literară rămăsese o redută (fie şi asediată) a libertăţii de exprimare.“ Din nou ne minte. După cum am spus deja mutarea s-a produs ca efect al acţiunii de „ciomăgire temeinică“ aplicată de numiţii Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran colegului lor de redacţie Iulian Neacşu. Ca urmare a acestei „manevre progresiste“, de „stârpire din rădăcini a naţionalismului“, Iulian Neacşu a avut nevoie de îngrijiri medicale serioase.

„Mult stimate şi iubite secretar general, dv. cu înţelepciunea binecunoscută, care sunteţi un mare conducător“

Cât despre bâlbâiala continuă a tovarăşului M. Dinescu citiţi şi câteva fraze din Cartea Albă a Securităţii, nota 459, 7 oct. 1988: „Împreună cu Aurel am stat la o aia mică, să avem o bază de pornire şi până la urmă văd că s-a rotunjit destul de bine, dar tocmai d-aia v-am... (nu termină). Problema era cum să ne adresăm, erau mai multe chipuri, la început la tovarăşul. /.../ Pe urmă, la comitete, pe urmă ne gândeam noi, pentru oamenii de bine, dar sună din România noastră. Am spus, către Marea Adunare Naţională a R.S.R., Consiliului de Miniştri şi C.C. al P.C.R., către tot ce e oficial, aşa. Ăsta-i un pretext de fapt. Trebuie să avem, aia... /.../

Am discutat azi la organizaţia de Partid, aşa, m-am ridicat la un moment dat şi am zis... /.../ Chiar azi am avut şedinţa de partid şi-am zis, «cer lămuriri în legătură cu situaţia colegei noastre Ana Blandiana». Zic, am auzit că din cauza unui pisoi pe care-l cheamă Arpagic, dle nu ştiu cum de destinul unui scriitor e în funcţie de un animal d-ăsta, dar eu, dle, dacă Ana Blandiana ar fi scris o poezie despre mine în care mă făcea «cotoiul Dinescu», eu îi mulţumeam public, dle. /.../ Am făcut, aceasta este un punct pe care l-am făcut la şedinţa de partid, s-a vorbit despre Ana Blandiana la organizaţia noastră de partid. /.../ Nu, că numeroase e greu acuma, că toţi sunt aşa, important e să fie buni, cu nume care sună la ureche. /.../

Eu l-am citit, era adresat şefului statului, eu i-am dat citire, a trecut pe la fiecare dintre noi, de la o chestie d-asta, aşa că asta a ajuns aşa: «Mult stimate şi iubite secretar general, dv. cu înţelepciunea binecunoscută, care sunteţi un mare conducător» ş.a.m.d. Păi văd, asta vreau să spun... (citează în continuare din scrisoarea înaintată conducerii superioare de partid şi de stat). Dau citire, se termină chestia asta, îl depun pe masă la Macovescu, o chestie, 90 de scriitori, cei mai importanţi, se ridică Mihnea Gheorghiu şi zice: «Tovarăşi, acum, când trupele sovietice fac manevre la graniţa României, noi încercăm să ne opunem deciziei partidului care ştie ce face dacă nu ştiu ce, că trupele sovietice», nu ştiu ce, şi-n pauză vine şi «ia aicea», deşi oficial am depus-o, aia! Dle, mi-a dat-o în mână, în pauză, în closet, şi-o am acasă, domnule.“ [Cartea Albă a Securităţii, pp. 394-408, nota 459, dosar nr. 11 119, vol. 7, f. 118-177, remarcaţi că „partidul“ este o prezenţă vie în sufletul „disidentului“ M. Dinescu, că acesta are mari probleme de exprimare, nefiind capabil să vorbească fluent, enunţurile sale fiind fragmentate şi aproape neinteligibile.]

Interviul acordat de M. Dinescu ziarului francez Libération a fost foarte mediatizat, cu toate că mesajul transmis nu era unul anticomunist ci unul „perestroikist“ [poate fi citit şi în Cartea Albă a Securităţii, nota 474, pp. 426-429]. M. Dinescu a făcut atunci şi unele afirmaţii şocante: „Nu ştiu dacă Gorbaciov e sau nu considerat un ţar bun de către popoarele de dincolo de Prut [enunţ subtil antiromânesc, să nu uităm că dincolo de Prut sunt în primul rând românii, de-abia dincolo de Nistru sunt acele „alte popoare“ – n.n.], dar pentru milioanele de oameni care au tăcut în umilinţă, zeci de ani, în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G. şi România, el este un vestitor de bine, un Mesia al socialismului“, „Zgândărirea în presa cotidiană a vechilor răni istorice, legate de convieţuirea în comun, nu vindecă, ci mai degrabă fatalizează presentimentele.“ ş.a.m.d. Tot în acel interviu M. Dinescu afişa o anume sfială în a ataca U.R.S.S.-ul, slăvea „miraculosul elixir cu eticheta de perestroika şi glasnost, capabil, pare-se, să învie cadavrul socialismului“ şi ataca „noile formule de faraonism nord-coreean“.

„Chiar în ziua apariţiei interviului acordat de Mircea Dinescu ziarului Libération, Alexandru Papilian, de la Paris, a angajat cu acesta o convorbire telefonică în care poetul, între altele, i-a spus: «M-a sunat acasă D.R. Popescu şi mi-a spus că mi s-a desfăcut contractul de muncă, deoarece am încălcat statutul nu ştiu care... Şi cu Horea împreună, într-un minut, aşa şi pe dincolo... Ce propui dumneata, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, ce zici de faptul acesta? Ce să fac acum eu; cu soţie fără serviciu şi cu doi copii? Mi-a zis că este o problemă foarte grea etc. Eu înţeleg să mă comport ca un om liber, pentru că asta este meseria mea – am replicat. Şi el mi-a spus că o să facă ceva la Uniunea Scriitorilor, în sindicat, deocamdată. Şi am dat o scrisoare deschisă, către D.R. Popescu. Înţelegi?... Cică mă întâlnesc cu ambasadorii. Înţelegi?... Cu ziarişti, diplomaţi. /.../» Alexandru Papilian a întrebat: «Există vreo lege care să-ţi interzică lucrurile astea?» La care Mircea Dinescu a răspuns: «Măi, există un decret... Există un decret, dar eu, dom'le... Meseria mea e libertatea. Materia mea primă e libertatea. M-am născut ca om liber, vreau să trăiesc liber şi vreau să mor ca om liber. Şi de-aia am intrat în partid, ca să mă port ca un membru de partid liber». În legătură cu interviul apărut în Franţa, între cei doi s-a purtat următorul dialog: Alexandru Papilian: «Am văzut, astăzi, cum îţi spun, interviul din Libération». Mircea Dinescu: «A apărut interviul în Libération?». Alexandru Papilian: «Da. Cu o fotografie mare, foarte frumoasă». Mircea Dinescu: «Da». Alexandru Papilian: «Ocupă aproape două pagini de ziar». Mircea Dinescu: «Aha! Sunt fotogenic?». Alexandru Papilian: «Eşti fotogenic. Cam trist. Dar eşti fotogenic...» Mircea Dinescu: «Tristeţea este meseria mea să ştii...» Convorbirea în speţă a fost transmisă de postul de radio France Internationale la 15 decembrie 1989, fiind înregistrată de serviciul specializat al Securităţii, în cadrul Buletinului Radio nr. 633.“ (D 10 966, vol. 6, f. 9-16) [Cartea Albă a Securităţii , p. 505].

Conversaţia telefonică dintre Al. Papilian şi M. Dinescu pare desprinsă dintr-o piesă de Caragiale, „personajul“ Dinescu emană impostură: „am încălcat statutul nu ştiu care... /.../ Măi, există un decret... Există un decret, dar eu, dom'le... Meseria mea e libertatea. Materia mea primă e libertatea. /.../ Şi de-aia am intrat în partid, ca să mă port ca un membru de partid liber. /.../ Tristeţea este meseria mea să ştii...“.

Grigore Caraza: „ nicio clipă nu m-am gândit să-mi cumpăr libertatea vânzându-mi conştiinţa, vânzându-L pe Dumnezeu sau vânzându-mi neamul. /.../ Am primit o condamnare politică de 47 ani, singura vină fiind aceea că am făcut legământ de iubire cu patria mea creştină şi străbună. La prima arestare, în 1949, primul gând a fost că va trebui să fac închisoare pentru un ideal al meu, Basarabia şi nordul Bucovinei, pentru că sunt ale noastre, pentru că am cântat Deşteptă-te române! şi Hora Unirii pentru că am gândit şi simţit româneşte.“

Ce diferenţă imensă între aceste rânduri semnate de un mare român, Grigore Caraza, şi enunţurile pompoase ale lui Mircea Dinescu!

Înţelegeţi, domnule Alex Ştefănescu? Pentru noi nu P.C.R.-istul Mircea Dinescu este „un fel de Statuie a Libertăţii“, pentru noi, Oamenii Adevăraţi, Oamenii Veşnic Vii, Oamenii care au scris istoria României sunt martirii neamului românesc, cei morţi pe front sau în temniţele comuniste, cei mulţi, necunoscuţi în veci, cei care au sfinţit cu trupul lor pământul acestei ţări şi care au înnobilat cu sufletul lor conştiinţa acestui popor.

Accesaţi şi:

1988. Moartea lui G. Ivaşcu. Gh. Rădulescu, grupul de la Comana şi lupta pentru România literară

Istorii literare şi artistice
1969-1989


A.S.R.I., Fond "D", dosar nr. 10 962, vol. 7, f. 312

448

Notă
Strict secret. 27 iunie 1988
Decesul lui George Ivaşcu, directorul revistei România literară, a generat numeroase comentarii în rândul oamenilor de cultură, cu privire la persoana care va fi desemnată să preia conducerea publicaţiei şi menţinerea sau modificarea actualei orientări a acesteia. Astfel, criticii literari Mihai Ungheanu, Aurel Dragoş Munteanu, Dan Zamfîrescu, prozatorii Eugen Barbu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan şi alţii consideră că factorii competenţi au acum posibilitatea ca, prin alegerea ce o vor face, să aducă schimbări de fond în conţinutul publicaţiei, care, până în prezent, ar fi fost realizată de redactori şi un cerc restrâns de colaboratori, mai puţin preocupaţi de valoarea politică a literaturii noastre de azi, promovând autori şi lucrări pe criterii exclusiv estetice. Pe de altă parte, Gabriel Dimisianu, Mircea Dinescu, Valentin Silvestru, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ana Blandiana, Zigu Ornea şi Octavian Paler, redactori sau colaboratori ai României literare, îşi exprimă îngrijorarea cu privire la soarta revistei, apreciind că viitorul director ar putea să impună modificări care să conducă la diminuarea valorii culturale a publicaţiei şi prestigiului ei de revistă cu ţinută intelectuală elevată, ce l-ar avea în ţară şi străinătate. Scriitorii din acest cerc au căutat să folosească prilejul ceremoniei înhumării lui George Ivaşcu, pentru a găsi puncte de sprijin la unele persoane considerate cu influenţă. Au discutat problema succesiunii la conducerea revistei România literară cu Gheorghe Rădulescu, Janos Fazekas, Mircea Maliţa şi George Macovescu, care au fost prezenţi la înhumare.

Reţine atenţia faptul că, luând cunoştinţă de aceste preocupări, Gheorghe Rădulescu a invitat în ziua de 26 iunie a.c., la casa de odihnă din Comana, judeţul Giurgiu, pe Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, pentru a-i prezenta persoanele pe care ei le propun pentru funcţia de director al României literare, promiţând că va sprijini numirea uneia dintre acestea, sens în care va discuta personal cu tovarăşul secretar Constantin Olteanu. Din datele ce le deţinem, rezultă că susnumitul ar intenţiona să propună, între alţii, pe Marin Sorescu, Dan Hăulică, Eugen Simion, Augustin Buzura şi Octavian Paler, toţi cunoscuţi cu probleme şi cu atitudine non-conformistă. Împreună cu Securitatea Municipiului Bucureşti şi alte unităţi cu competenţe, continuăm măsurile de cunoaştere în rândul scriitorilor, pentru a preveni eventualele acţiuni de natură să lezeze securitatea statului.
A.S.R.I., Fond "D", dosar nr. 10 962, vol. 7, f. 312


N. Manolescu, 1981: „dacă forurile conducătoare doresc să aibă linişte ele vor trebui să plătească“


Din Cartea Albă a Securităţii mai aflam că:

„criticii dictatori Ivaşcu şi N. Manolescu n-au rostit nicio vorbuliţă la conferinţă!... Să nu se schimbe nimic! Să treacă şi conferinţa şi să reînceapă satrapia lor!“ [v. nota 24, p. 39, nota se referă la Conferinţa Naţională a Scriitorilor, 22-24 mai 1972];

„George Ivaşcu are pensie de 4 000 lei, salariu de 5 000 lei, pe lângă alţi mulţi bani din articole şi cărţi“ [v. nota 42, p. 54, dec. 1973];

G. Ivaşcu „este o fosilă“ [v. nota 135, p. 141, 1974];

„imediat după întâlnirea cu conducerea superioară de partid toţi cei care au participat au fost impresionaţi de modul cum au fost primiţi şi problemele abordate, în acest sens făcând comentariin pozitive. De exemplu Titus Popovici, Aghel Dumbrăveanu, Teodor Balş, George Bălăiţă, Eugen Barbu, Mircea Dinescu au spus scriitorilor aflaţi la vila Paltinul din staţiunea Neptun că sunt profund mişcaţi de aprecierile de care se bucură scriitorii în faţa conducerii, ca oameni serioşi, ataşaţi, oricând gata să slujească patria şi poporul.“ [v. nota 129, p. 137, 1978];

libertatea de opinie înseamnă şi o sumă consistentă de bani, conform declaraţiei lui N. Manolescu: „dacă forurile conducătoare doresc să aibă linişte, ele vor trebui să plătească“ [v. nota 225, p. 206, 1981];

„În cadrul planului de propagandă externă, la editura Univers a apărut în versiune franceză volumul La dispoziţia dumneavoastră, scris de poetul Mircea Dinescu. Cartea reprezintă o selecţie din poeziile publicate anterior în trei volume, fiind scoase în relief accente de frondă şi revoltă ale poetului împotriva societăţii de consum occidentale“ [nota 267, p. 240, 1982];

unii scriitori care aveau „relaţii de natură suspectă cu cetăţeni străini“ erau lucraţi prin D.U.I. (M. Dinescu, Sorin Mărculescu, Ileana Mălăncioiu, Radu Cosaşu, Marin Sorescu ş.a.) [v. nota 412, p. 363, 1987];

Ambasadorul Olandei la Bucureşti desfăşura o activitate intensă de „racolare“ a unor români „deşi i s-a explicat atât necesitatea oficializării demersurilor pe lângă cetăţenii români, cât şi inutilitatea cultivării relaţiilor cu unii aşa-zişi «dizidenţi», care nu sunt şi nu pot deveni reprezentanţi emblematici ai culturii române contemporane./.../ Au fost prezenţi, printre alţii, poetul Mircea Dinescu, soţii Aurel şi Stela Covaci, Sanda Chiose, criticul Andrei Pleşu“. [v. nota 472, UM 0110, Unitate de contraspionaj împotriva activităţilor specifice din ţările socialiste, p. 425, 10 februarie 1989, aproape toţi participanţii la acele întruniri patronate de ambasadorul Olandei la Bucureşti vor primi, imediat după evenimentele din decembrie 1989, funcţii de conducere.];

Ana Blandiana, laşitatea ca formă de curaj


„Ileana Mălăncioiu i-a reproşat în repetate rânduri lui Andrei Pleşu că dă dovadă de naivitate sprijinindu-l moral şi material pe Mircea Dinescu, neînţelegând că acesta este manevrat de soţie. /.../ Nicolae Manolescu şi-a exprimat neaderarea la scrisoarea de adeziune a celor şase prin aceea că nu-şi sacrifică dreptul la semnătură pentru acţiuni sortite eşecului. Ana Blandiana a confiat legăturilor apropiate că este îngrozită de insistenţa unor cercuri din străinătate şi persoane din ţară de a o stimula să întreprindă acţiuni de protest asemănătoare celor doi. Din aceste motive, a arătat că a stat majoritatea timpului la Comana şi a refuzat să participe la acţiunile protocolare la care a fost invitată.“ [v. nota 495, p. 447, octombrie 1989] ş.a.m.d.

Gogu Rădulescu: ilegalist şi dezertor, cel mai vechi membru al CPEx şi eminenţă cenuşie a grupului de la Comana

„Gheorghe Rădulescu, zis Gogu, s-a născut în 1914, la Bucureşti. A fost comunist ilegalist, din 1933, introdus în partid de Belu Zilber, agent al Moscovei. Studii economice, agitaţie comunistă printre studenţi, prezent în cercuri literare boeme.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a dezertat, în uniformă, din tranşeele Armatei Române, trecând la inamic (1941). S-a întors în România odată cu Armata Roşie de ocupaţie, împreuna cu Dorina Rudich, colonel NKVD, cu care se căsătorise. A îndeplinit funcţii importante în aparatul de partid şi de stat. În 1963, sub Gh. Gheorghiu-Dej, a ocupat funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Din 1965, anul venirii la putere a lui Nicolae Ceauşescu, a devenit membru al CPEx., iar din 1969 al Prezidiului Permanent al CC al PCR, reprezentant, tot permanent, al României în Comitetul Executiv al CAER, şef al Înaltei Curţi de Conturi.

Erou al Muncii Socialiste în 1971, era prieten şi protector al unei grupări de scriitori de veche orientare troţkistă (Miron Radu Paraschivescu, Ştefan Rol, Radu Popescu, Geo Bogza, Alexandru Jar ş.a.) şi paravan ulterior al aşa-zisei «dizidenţe anticeauşiste» (Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Dan Haulică, Zigu Ornea etc.). În decembrie 1989, era cel mai vechi membru al CPEx. În ianuarie 1991 a fost arestat şi implicat în procesul fostului Comitet Politic Executiv al CC al PCR. Este scos din închisoare în împrejurari neclare.“


Vedeţi şi:

vineri, 6 februarie 2009

Cartea Albă a Securităţii: n. 448, la înmormântarea lui M. Beniuc ambasadorul R.P. Ungară la Bucureşti a depus o jerbă de flori cu tricolorul maghiar


Istorii literare şi artistice
1969-1989

A.S.R.I., Fond "D", dosar nr. 10 966, vol. 7, f. 360



Notă
29 iunie 1988


În ziua de 28 iunie a.c, a avut loc ceremonia înmormântării academicianului Mihai Beniuc, poet, membru al Uniunii Scriitorilor, decedat în seara zilei de 24 iunie a.c. Au fost respectate doleanţele defunctului, pentru a fi înmormântat cât mai sobru, fără luări de cuvânt şi împreună cu urna funerară a Emmei Beniuc, fosta soţie. Întrucât tradiţia ortodoxă nu permite înhumarea alături de o evreică, nu a putut fi înmormântat în zona scriitorilor la Cimitirul Bellu, ci în Cimitirul Evanghelic, unde actuala sa soţie avea un loc de veci.

Conducerea Uniunii Scriitorilor, prin D.R.Popescu, Constantin Ţoiu şi alţii, a participat dimineaţa la o gardă de onoare, după care a plecat la lucrările Plenarei C.C. al P.C.R. Au mai fost prezenţi scriitorii Fănuş Neagu, George Macovescu, Mircea Micu, Dan Deşliu, Mihai Ungheanu, Ştefan Luca, Traian Iancu, Alexandru Balaci, Ion Hobana, Paul Anghel, Remus Luca, Gheorghe Pituţ, Cornel Popescu, Ion Horea, Paul Everac, Marin Sorescu, Nicolae Moraru, Aurel Mihale şi alţii. A fost semnalată prezenţa ambasadorului R.P. Ungară la Bucureşti, care a depus o jerbă de flori, cu tricolorul maghiar.

S-a sesizat un mic incident, provocat de faptul că, din întâmplare, ultima jerbă peste sicriu era cea cu tricolorul maghiar. Aceasta l-a determinat pe Mircea Micu să desprindă tricolorul românesc de la o altă coroană şi să-i fixeze deasupra tuturor. Prezenţa ambasadorului R.P. Ungară a fost semnalată şi la înmormântarea, în aceiaşi zi, a academicianului Tudor Bugnariu, fost profesor universitar, ginerele lui Lucian Blaga, unde, de asemenea, la crematoriul Cenuşa, a fost depusă o jerbă de flori cu tricolor maghiar.

Aceste prezenţe sunt interpretate ca o dorinţă a Ambasadei R.P. Ungară de a marca astfel omagiul ce-l aduc unor personalităţi de origine transilvană. Această participare este cu atât mai simptomatică cu cât Mihai Beniuc şi Tudor Bugnariu sunt cunoscuţi pentru poziţia lor antimaghiară în viaţa socială.

Primul a scris, printre altele, un volum de versuri intitulat Oraşul pierdut, apărut în 1944, în care este atacat cu vehemenţă dictatul de la Viena. Tudor Bugnariu a făcut parte dintre cei care au colaborat cu fostul rabin şef al Clujului, pentru organizarea scoaterii de sub teroarea horthystă a unor evrei din zona ocupată a Ardealului de Nord, procurându-le paşapoarte false sau eliberându-le certificate de botez ortodoxe.


A.S.R.I., Fond "D", dosar nr. 10 966, vol. 7, f. 360, Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice. 1969-1989, p. 388, Serviciul Român de Informaţii, Editura Presa Românească, 1996

C. Ivănescu: „A. Pleşu este din acea echipă de oameni care nu ştiu dacă e în stare să apere interesele României în momentul acesta“ (1999)



CEZAR IVĂNESCU
Interviu realizat de Marius DOBRESCU

(Cotidianul, 5 oct. 1999)

Este poezia într-un moment de criză?

Marius Dobrescu: După opinia dvs., care sunt scriitorii români cei mai valoroşi ai momentului?

Cezar Ivănescu: Ca să pot să vă dau un răs­puns obiectiv sau aproape de adevăr, ar trebui să îmi asum un fel de cunoaştere totală a feno­menului literar românesc la ora actuală, ceea ce ar fi un lucru fals. Nu, nu mă interesează toa­tă literatura română care se scrie acuma şi nici n-are cum să mă intereseze.

Se mai scrie literatură, totuşi, la noi?
Da, se scrie, şi încă foarte mult. Există un număr mare de scriitori, asta statistic vorbind, dovadă că imediat atunci, după ’89, numărul membrilor titulari ai Uniunii Scriitorilor a ajuns la 2.500. Mai sunt vreo 25.000 în afara Uniunii şi nu ştiu câţi alţi veleitari, pentru că românul, nu?, e născut poet, jurnalist, prozator, dramaturg... şi asta beneficiind de faptul că comunismul a făcut un lucru bun şi rău în acelaşi timp: i-a alfabetizat pe toţi. Toţi ştiind să scrie, cât de cât, se consideră toţi scriitori. Practic, am putea porni de la ideea că avem vreo 23 de milioane de scriitori în România, dintre care unii nu se exprimă încă sau nu se manifestă public. De fapt, toţi sunt scriitori. Păi, Ceauşescu era scriitor, lliescu e şi el scriitor, Radu Vasile, Mischiu, nu? Dacă şi primul-ministru e scriitor... Toţi sunt scriitori. Unii, însă, n-au timp, cum frumos se exprima un domn activist pe vremuri, inginer sau cam aşa ceva de meserie, la o întâlnire cu scriitorii: „Dom’le, n-am eu vreme să scriu, că ce cărţi v-aş rade eu...“. N-avea vreme, era ocupat, altfel ne-ar fi făcut praf pe toţi. Deci, o parte dintre români n-au vreme, că ne-ar arăta ei foarte clar.

Da, sunt foarte mulţi scriitori români. Dar, acuma ce se întâmplă? Cu foarte mare sinceritate, nu m-au interesat şi nu mă interesează decât cazurile de scriitori români foarte buni, deci numai vârfurile, numai cei care în propria lor disciplină pot să spun că aduc ceva nou. Proză am scris întotdeauna şi am publicat în ultima vreme nişte cărţi care pot fi considerate în marginea prozei, între pamflet şi proză, dar nu vreau să mă pronunţ nici despre proză, nici despre teatru... Deşi am scris şi proză şi teatru. Mă refer strict la poezie. Cu poezia s-a întâmplat următorul fenomen: după ’89 au explodat în presă câteva mii de poeţi români, care nu puteau să publice înainte de 1989, nu toţi dintre ei fiind foarte valoroşi. Asta este foarte clar, foarte mulţi fiind nişte veleitari de pe vremuri, pe care-i ştiam foarte bine, şi care acum şi-au găsit editurile şi calea să se exprime. Este însă vorba şi de câţiva scriitori sau câţiva poeţi foarte foarte valoroşi, care au fost ţinuţi pe tuşă de cenzura românească.

Dintre ei, cea pe care eu o consider o valoare absolută în poezia românească, este o poetă, Gabriela Creţan, care a publicat deja două cărţi de poezie. Una la Editura Eminescu, „Mic tratat despre arta trădării“, cealaltă la Cartea Românească, întâmpinate de critica literară cu articole extrem de elogioase. Sigur că ar mai fi încă nişte nume de poeţi şi poete care au reuşit să se exprime cu adevărat plenar acum, după revoluţie. Este cazul Angelei Marinescu, care este o mare poetă şi a putut să-şi tipărească nişte antologii reprezentative.


„Nume noi, care să fi schimbat poezia românească, n-au apărut“

Deci au mai fost cazuri de colegi de-ai noştri poeţi care au putut să apară în public la adevărata lor măsură, dar în general pot spune că în aceşti zece ani, deja, de la revoluţie încoace ceva nou propriu-zis în poezia românească nu s-a întâmplat. Adică, nume noi cu adevărat şi care să fi schimbat poezia românească n-au apărut. Poezia românească a rămas, în mare, cam aceeaşi. A apărut o nouă generaţie, după cea optzecistă, cea nouăzecistă, dar ca să spui că s-a întâmplat un fenomen revoluţionar în poezia românească... acest lucru nu s-a petrecut.

„Pe Mircea Cărtărescu nu-l pot accepta ca lider al generaţiei '80“

Apropo de generaţia optzecistă, ce părere aveţi de vârful ei de lance, Mircea Cărtărescu?
Foarte proastă, după cum am exprimat-o de foarte multe ori, şi la asta vreau să şi revin. La o discuţie pe care am avut-o cu nişte domni nouăzecişti, pe unii dintre ei apreciindu-i foarte mult şi sperând să dea o operă literară importantă (Mihai Gălăţanu, Lucian Vasilescu şi alţii), ei mi-au pus o întrebare aşa, oarecum somativă, să spun din generaţia optzecistă pe cine apreciez. Am spus, domnule, o generaţie, în primul rând, nu rămâne prin patruzeci sau cincizeci de autori, asta e o aberaţie. O generaţie rămâne prin doi-trei autori mari, de vârf, care sunt reţinuţi de istoria literară şi pe care şi publicul îi acceptă şi i-am rugat pe ei să-şi definească, ca să spun aşa, liderii sau pe cei care-i consideră ei ca lideri ai generaţiei optzeciste. Şi mi-au spus de loan Mureşan de la Cluj, nu ştiu de mai cine, al doilea şi de Mircea Cărtărescu. Şi am spus că pe Mircea Cărtărescu nu-l pot accepta ca lider al generaţiei optzeciste pentru faptul flagrant, şi de altfel evident în presă la vremea lui, că a debutat ca un plagiator. Eu însumi am scris un articol de incriminare, l-am somat să-mi răspundă ceva la acuzaţia de plagiat, nu mi-a răspuns nici până în ziua de azi, deci îl consider un autor dubios în continuare. În măsura în care nu răspunzi la o acuză de plagiat care ţi se aduce în presă, nu răspunzi nici măcar credibil sau cât de cât onest, rămâi în continuare sub semnul întrebării, nu? Eu nu pot fi sigur că citesc într-o carte de Mircea Cărtărescu textul lui.

La ora actuală, cel puţin, plagiatul se poate practica într-o măsură uluitoare. Cine controlează tot ce se scrie-n lume? Asta ar fi jalea şi, pe deasupra, cei care l-au împins foarte tare şi l-au susţinut foarte tare pe Mircea Cărtărescu din anii ’80 şi până acuma ar trebui să dea un examen de onestitate în faţa publicului şi să-i arate acestui public cam ce ar însemna marca Mircea Cărtărescu. Pentru că Mircea Cărtărescu scrie ca Labiş, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Cezar Ivănescu... absolut toată lumea. El este un fel de almanah de proastă calitate, care însumează toate stilurile de poezie, lucru pe care l-a şi exprimat, de altfel, spunând că el rezumă, că face un fel de inventar al poeziei româneşti, că este el însuşi o piatră tombală a poeziei româneşti. […] Mircea Cărtărescu reprezintă la noi un fel de cosmopolitism de prost gust, fezandat, care miroase de nu se mai poate.


„Arta poeziei ne înghite pe toţi“

Adică, acum, când noi începem să redescoperim marile idei, ce înseamnă cu adevărat o mare artă, ce înseamnă arta tradiţională, ce înseamnă arta poeziei... Arta poeziei ne înghite pe toţi, cum se spune. Noi, cei care practicăm poezia suntem, de fapt, nişte anonimi care ne subsumăm acestei arte. Tu vii şi spui că poezia ta este o piatră tombală pe istoria poeziei româneşti. Poezia românească o să mai trăiască (dacă va mai trăi limba asta) mii de ani de-acum încolo şi o să uite sau nu o să uite de un Mircea Cărtărescu. Eminescu, care ştim bine că rezumă eonul ăsta de civilizaţie românească, spunea foarte clar: „Nu noi suntem stăpânul limbii, limba e stăpânul nostru“. Deci, avem nişte realităţi suprapersonale, care sunt limba, istoria unei arte, a poeziei, în speţă... Ele sunt importante, nu autorii, care pot sau nu să aducă ceva nou într-o artă. Generaţia optzecistă este pentru mine, de fapt, o deziluzie uluitoare, cu excepţiile care confirmă regula. Adică, o poetă ca Mariana Marin, care recent a tipărit o nouă carte, admirabilă şi de primă mână, de exemplu, merită toată atenţia. Sigur că printre ei pot apărea autori, care, în maturitatea vârstei, pot să dea nişte opere poetice de mare valoare şi de mare rezistenţă. În orice caz, eu îi privesc cu mefienţă pentru că sunt o generaţie care s-a impus aşa, cu mulţimea, neştiind foarte bine ce rămâne din ei şi ce vor lăsa literaturii române. Spun lucrul ăsta, deci, pentru că s-a petrecut şi în literatura română un fenomen.

„Lumea literară românească s-a grupat pe interese, pe amiciţii...“

Sentimental, lumea nu mai trăieşte soarta întregii literaturi române, lumea literară românească s-a grupat pe interese, pe amiciţii, pe coterii ş.a.m.d. şi fiecare, de fapt, urmăreşte un cerc de autori pe care-i cunoaşte foarte bine, de cunoscuţi sau de prieteni, este afectat de evoluţia acestora. Vreau să spun că evoluează mulţi scriitori în literatura română de astăzi, dar, din nefericire, despre foarte mulţi nu poţi spune că mai aduc ceva nou sau scriu ceva nou. Sau că ceea ce ei dau drept inedit şi nou în ceea ce scriu este inedit şi nou ca atare. Nu am sesizat aşa ceva. În acelaşi timp, însă, începe cu voia sau fără voia noastră o reaşezare foarte serioasă a valorilor, o regândire a valorilor literare româneşti şi, de aceea, în deplină libertate, fără a mai fi condiţionaţi politic de un regim totalitar, putem gândi liber valorile româneşti. De aceea, am şi scris o carte, care în mare rezumă tot ceea ce v-am spus aici, „Timpul asasinilor“. Este o carte despre Labiş, despre biografia şi opera poetică a lui Labiş, în care am încercat un fel de reexaminare a poeziei româneşti din ultima jumătate de veac, începând cu primul reprezentant care poate fi luat în serios după război, Labiş. Labiş este primul caz de poet pe care l-a dat regimul comunist, cu calităţile şi defectele lui, cu luminile şi umbrele lui, dar primul caz care poate fi luat în serios. Şi primul caz de autor legendar, care şi-a impus şi o operă şi o legendă şi care poate fi reprezentativ pentru poezia românească. Nu ştiu, de aceea, cum se va continua acest acest al poeziei româneşti, dar este foarte clar că în opera tuturor poeţilor români importanţi de după război va trebui creată o selecţie foarte clară, vor trebui emise nişte judecăţi foarte clare. Adică nu se poate, sub nici o formă, oricât de mult l-am iubit noi pe Nichita Stănescu, nu se poate păstra integral opera lui Nichita. Pentru că nu poţi să pui într-o ediţie de opere complete poezia lui comunistă, care din nefericire există, şi toată partea aceea a lui din operă, care este, clar, maculată. Şi nu mai poate fi citită, la ora actuală, nu că nu ar avea valoare literară în sine, dar nu mai e credibilă. Deci, acest proces va trebui de fapt să continue şi cu multe alte nume din poezia românească, care nu vor rămâne cu nimic, deşi au rafturi de cărţi. Este adevărat că procesul este foarte anevoios şi am să vă dau un exemplu.

Recent, criticul literar şi universitarul, în acelaşi timp, Marin Mincu a făcut o antologie a poeziei româneşti, în două volume, care însumează vreo mie de pagini. El este un textualist şi judecă poezia românească din ultima jumătate de veac conform acestei viziuni critice. Dar, dacă la un om de valoarea lui şi de vârsta lui şi de experienţa lui se pot încă, la ora actuală, permanentiza nu nişte greşeli sau erori, ci nişte falsuri grosolane şi de neîngăduit, atunci nu mai ştiu ce să mai cred. Adică, în această antologie este prezentat poetul Ion Gheorghe, poet de valoare indiscutabilă, de altfel, dar care, până-n ultima clipă a morţii lui Ceauşescu, i-a închinat poeme acestuia. Deci, un poet de curte al lui Ceauşescu. Aşadar, acest Ion Gheorghe, cum este prezentat în antologie? Este prezentat drept cel mai reprezentativ poet antitotalitar român. Tehnica respectivă, francezii o numesc contre-verite, contra-adevăr. Dom’le, asta înseamnă să răspândeşti în mod conştient anti-adevărul pe piaţă. Adică dă un poet totalitar notoriu, care chiar intenţiona să scrie un fel de epopee despre Ceauşescu (a şi publicat fragmente din ea în „Luceafărul“) drept un poet antitotalitar prin excelenţă. Ei bine, aşa ceva nu se poate. Adică suntem foarte jos...


„Andrei Pleşu este un copil de geniu al eseisticii româneşti“

Şi pentru că tot vorbim despre filosofie şi despre impostură, ce părere aveţi despre prestaţia lui Andrei Pleşu ca ministru de Externe?
Ca să mă pot pronunţa despre prestaţia lui Andrei Pleşu ca ministru de Externe ar însemnă să comit eu însumi o impostură, pentru că nu sunt om politic. Nici el nu este, fireşte, mai mult om politic decât mine, dar el este ministru de Externe şi eu nu. Ce vreau să spun? Un singur lucru: sigur că Andrei, Pleşu este, cum am afirmat şi-n scris, un copil de geniu al eseisticii româneşti. De acord. Dar, în momentul în care îţi asumi o anumită funcţie şi mai ales o funcţie de asta, publică, într-un guvern al României, să reprezinţi România ca ministru de Externe, este un lucru foarte grav.

Iar declaraţiile lui publice din ultima vreme, în cazul războiului din Iugoslavia, de pildă, când i s-a înmânat distincţia de Cavaler de Onoare, că ar fi dorit să fie un pilot pe un avion american şi să bombardeze şi el Iugoslavia mi se pare penibilă. Jalnică de tot.

„dl. Andrei Pleşu este din acea echipă de oameni care nu ştiu dacă e în stare să apere interesele României în momentul acesta“

Cu atât mai mult cu cât, deşi a exprimat retoric, într-o convorbire cu Octavian Paler la Pro TV, ideea că noi avem foarte mulţi români în Iugoslavia, care nu au drepturi, în felul în care s-a comportat ca ministru de Externe a dovedit că nu este om politic. Un ministru de Externe român, în cadrul crizei iugoslave, trebuia să speculeze următorul lucru: în Iugoslavia, luată per total, există mai mulţi români decât albanezi şi eu nu au drepturi nici pe sfert cât albanezii. El ar fi trebuit să bată monedă pe acest lucru. Pe lângă criza din Kosovo, să declanşeze criza românească. În Iugoslavia nu este doar cazul albanezilor, care e real, noi ştim foarte bine cum stau lucrurile... E un caz real. Albanezii au fost striviţi de tancurile sârbeşti şi înainte de perioada asta şi ştim tot ce le-au făcut sârbii, albanezilor, acolo, în Kosovo. E clar. Au fost cumplit asupriţi de sârbi. Dar nu doar ei, ci şi românii, şi un ministru de Externe trebuia să speculeze această criză Iugoslavă şi să spună: „Domnule, stai că albanezii nu sunt un caz singular. Este şi cazul românilor de pe Valea Timocului...“. Că s-a văzut: românii de pe Valea Timocului sunt aproape un milion. Mai mulţi decât albanezii din Iugoslavia, şi puteai să declanşezi atunci, ca ministru de Externe, o criză pe ce te interesa pe tine.

„neamul nostru românesc este asuprit în Iugoslavia de pe vremea lui Tito“


De acord, frumos lucru să te arăţi solidar cu cazul Kosovo şi cu cu cazul albanezilor din Kosovo, dar să-ţi urmăreşti şi interesele proprii. Eu am toată stima şi pentru sârbi şi pentru albanezi, fiecare are partea lui de dreptate, dar am stimă şi pentru neamul nostru românesc, care este asuprit în Iugoslavia de pe vremea lui Tito. Atunci existau manifestări culturale patronate de Tito şi Ceauşescu şi când se bătea toba pe marea prietenie româno-iugoslavă. La defilări, în Iugoslavia, ţiganii aveau steag şi românii nu aveau steag... Cam asta era situaţia românilor de acolo. Deci, din punctul ăsta de vedere spun şi nu vreau să vorbesc mai mult, pentru că aş intra în nişte lucruri delicate şi dificil de discutat în presă la ora actuală. Adică, dl. Andrei Pleşu este din acea echipă de oameni care nu ştiu dacă e în stare să apere interesele României în momentul acesta.

Ştiţi foarte bine, s-a scris şi în presă, s-a vorbit, eu însumi am primit scrisori de la CADA atunci, imediat după revoluţie, şi cam ştiu situaţia celor care au semnat pe la diferite ambasade angajamente că vor prelua puterea în cazul căderii lui Ceauşescu. Deci, oameni care au semnat pe la ambasade străine să-i pui miniştri de Externe ai României... mi se pare cam grav. Încep să-i dau dreptate d-lui Adrian Severin şi încep să-l înţeleg pe undeva.


„Nu mai există public de poezie“

Este poezia în criză? Este ea ameninţată cu dispariţia?
Acum, după revoluţie, am ţinut la Iaşi un curs de poezie tradiţională. Chiar aşa se şi chema: Curs de poezie tradiţională. Cu totul, vreo nouă prelegeri, în care încercam să circumscriu acest moment de criză pe care-l trăieşte poezia şi ce ar urma să se întâmple în continuare. Dacă în România, la ora actuală, mai există cititori de poezie, în mod garantat, în Germania de exemplu sau în Statele Unite ale Americii, nu există aşa-numita categorie de cititori de poezie. Cititorii de poezie de acolo (şi asta în urma discuţiile pe care le-am purtat cu oamenii respectivi) sunt poeţii înşişi, cei care scriu, se citesc unii pe alţii, sau viitorii poeţi sau numai artiştii. Poezia a devenit un fel de artă numai pentru artişti. Asta este evident. Public de poezie nu mai există, pentru că publicul este, foarte clar, captat de alte arte şi alte interese. Ne aflăm în faţa unui moment de criză, deci.Raţionamentul meu a fost următorul: dacă noi, poeţii, suntem chiar nişte oameni serioşi, ne luăm în serios condiţia şi arta noastră, trebuie să ne întrebăm foarte sincer dacă noi suntem vinovaţi de această criză, publicul este vinovat sau istoria poeziei pe care am parcurs-o. Şi concluzia mea a fost că vina nu este doar a publicului sau a societăţii în care trăim, care este clar a societate despiritualizată, şi care, cu metoda şi cu toate mijloacele posibile, încearcă să elimine poezia din statutul ei. E o societate care vrea să funcţioneze fără poezie. De ce spun asta? Pentru că dacă ne uităm de dimineaţă, de la ora trezirii, până noaptea târziu, nu există nici un minut în care omul să fie programat foarte clar pentru poezie.


„Un om modern nu mai poate folosi poezia ca pe un divertisment“

Cum era programat în societăţile tradiţionale sau în societatea burgheză cunoscută până acum. În societăţile tradiţionale ştim că poezia avea un rol foarte important, funcţional, în cadrul ritualului, al spectacolului de teatru (care era un spectacol religios la greci) sau mai târziu. La latini, apoi mai târziu în societatea medievală, la trubaduri, poezia avea o funcţionalitate foarte clară. Ea servea un anumit scop. în societatea medievală, scopul comunicării. Erau aşa numitele curţi de dragoste, courts d’amour, în care, dacă vroiai să cucereşti o femeie frumoasă, trebuia să scrii poeme. Dacă nu, plăteai un trubadur, care le scria, şi un altul, care le interpreta, şi te duceai... Deci, avea o funcţionalitate, între laic şi religios. La noi, modernii, această funcţionalitate a dispărut. Ea, practic, nu mai este programată în societatea noastră. În cazul acesta, noi trebuie să ne gândim foarte clar dacă este o artă pe cale de dispariţie, dacă nu mai este necesară, cu adevărat, publicului, sau dacă îi lipseşte ceva. Şi eu cred că-i lipseşte ceva. Ce anume? Legătura cu religia. Legătura cu această altă componentă majoră a sufletului uman. Un om modern nu mai poate folosi poezia ca pe un divertisment, pentru că arta divertismentului este, azi, foarte largă: se duce şi priveşte un strip-tease sau un spectacol sau nu ştiu ce. Atunci, poezia trebuie să se reapropie de acea zonă gravă, care ţine de mit, de religie, de manifestări importante şi funcţionale din viaţa omului, să se reaproprie de manifestările importante şi funcţionale din viaţa omului, să se reapropie de manifestările fundamental umane. Şi nu poate face acest lucru, şi nu poate recâştiga publicul pierdut, decât devenind o artă importantă.

„Arta poeziei este o artă fundamentală, religioasă şi totală!“

Noi avem un model în poezia tradiţională. Ce înseamnă poezia tradiţională? înseamnă toată marea operă poetică a umanităţii, de la Vede până la Homer. Homer sau homerizii aveau o liră şi băteau toată lumea grecească şi cântau epopei. Erau un spectacol viu, încă legat de tradiţiile religioase, de cele mitologice ş.a.m.d. Arta poeziei era o artă fundamentală, religioasă şi totală, pentru că poezia era însoţită de muzică. Acesta este un lucru foarte important, şi multă lume din jurul meu crede că la mine este doar un fix sau o idee care-mi vine din faptul că sunt şi muzician, nu numai poet / în recitalurile susţinute în public, CI. îşi cântă versurile pe muzică proprie, M.D./. Nu, marea poezie a lumii s-a scris întotdeauna însoţită de muzică.

Să-l luăm pe Ştefan Bezdechi, unul din marii elenişti ai noştri şi un mare traducător din poezia lirică greacă, care spunea următorul lucru: „Cum să ne imaginăm noi astăzi ce însemna poezia lui Pindar, când lipseşte muzica?“ Odele lui Pindar erau însoţite de muzică, la toate olimpiadele la care participa le cânta pe muzică. Muzica aceea s-a pierdut.

Spune Bezdechi: „Este ca şi cum, peste ani de zile, am pune pe cineva să citească libretele lui Wagner fără să asculte muzica lui. Ar spune, domnule, bunicel Wagner ăsta, da’ nu cine ştie ce“. Pentru că lipseşte lucrul cel mai important, muzica, suportul. Wagner era un autor de geniu şi ca scriitor şi ca muzician. El a reuşit una dintre marile sinteze ale spiritului european. Dar în momentul în care îi prezinţi unui cititor doar libretul, fără muzică... Prezintă-l pe Verdi doar cu libretele, fără muzica lui. Sau pe Mozart. Nu se poate. Şi am ajuns la această concluzie, că marea poezie va trebui să redescopere această alianţă, care este absolut salvatoare, cu muzica. Şi să redeschidă acest mare drum al poeziei viitorului, în această alianţă cu muzica. Nu fac o condiţie sine qua non din asta, dar poezia, în general, în textul ei scris, trebuie să se îndrepte către religie, către mit, către valorile mari, tradiţionale. Şi ea să răspundă unei nevoi reale a omului, să fie programată în societate, pentru că în momentul în care o laşi ca un simplu divertisment, poezia niciodată nu va mai redeveni o mare artă. Ea trebuie făcută pentru marele public (marea poezie trebuie să fie înţeleasă şi de ultimul analfabet şi de primul savant al unei ţări). Ăsta-i regimul marii poezii.


Interviu realizat de Marius DOBRESCU
Accesaţi şi www.civicmedia.ro

Românii din Ungaria, Mihai Eminescu





ROMÂNII DIN UNGARIA

+++++ Mihai Eminescu


I


În timpul de faţă grasează contradicţiunile şi suprinderile politice. În împregiurări de acestea, la oameni preocupaţi de şovinism, raţiunea sănătoasă nu prea are trecere. Din contra, omul care se ţine de o programă politică, întemeiată pe ceea ce este real şi folositoriu obştei, vine în poziţiunea de a se lupta în deşert. Ceea ce combate azi trebuie să combată şi mâne, deoarece acei ce, stăpâniţi de pasiuni şovinistice, s-au pus pe terenul contradicţiunilor şi al suprinderilor, nu se sfiesc a zice azi că albul e negru şi mâne că negrul e alb şi aşa mai departe.

În articuli de ziare, în discursuri parlamentare, în broşuri şi în alte scrieri politice cetim lucruri cari descriu situaţiunea popoarelor nemaghiare din Ungaria aşa de frumos, încât ţi s-ar părea că toată lumea din afară să râvnească la poziţiunea acestor popoare „fericite”. ,,Îndreptăţite egal” se bucură toate de aceleaşi favoruri precum au să poarte şi aceleaşi greutăţi. Parlament, ierarhia funcţionarilor de jos până sus, bunătăţile statului de tot feliul pentru întreprinderi publice şi private, garanţii pentru instrucţiunile publice şi private ... toate stau deschise şi la dispoziţiunea tuturor.

Nu este aceasta o stare fericită a naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria? Ce vor ele mai mult? Şi, apoi, când e vorba şi de români, nu se află şi ei între aceste naţionalităţi „fericite”?

Aşa ne cânta la orice ocaziune în urechi droaia de ziare cu limbă maghiară şi nemţească, plătite şi neplătite, ce s-au pus la dispoziţiunea guvernului unguresc şi naţionalităţii ungureşti, carea, prin o coincidenţă limbistică, este identică ca „naţiunea maghiară” (magyar nemzet).

Albă ca ziua bună, verde ca speranţa în bine şi roşie ca floarea parfumului este dar situaţiunea şi poziţiunea naţionalităţilor, prin urmare şi a românilor, privite prin prismele colorate ale droaiei pomenite de ziare. Naţionalii din Ungaria, fie români, fie croato-sârbi, fie nemţii, fie, în sfârşit, ce vor fi, pot ajunge bărbaţi mari de stat, ei pot propune reforme în Parlament, se pot înălţa pe treptele ierarhice civile şi judecătoreşti până la miniştri. Numai regi şi împăraţi nu se pot face. Li se înfiinţează universităţi, gimnazii şi alte şcoale de tot feliul; li se ridică teatruri din averea publică; li se subvenţionează institute de cultură; li se garantează autonomii pentru administraţiuni proprii de biserici, şcoale şi fonduri.

Dacă ar fi aşa!

Însă – acest fatal ,,însă” – , cât e de mic la vedere răstoarnă şi nimiceşte toate iluziunile câte le-ar avea. Pentru că d.e. Parlamentul nu esistă, fie cineva patriot cât de mare şi bun, pentru acel ce nu ştie vorbi perfect limba maghiară; căci este lege că numai limba maghiară esclusiv este limbă parlamentară în Ungaria[1]. În funcţiuni înalte şi inferioare în faptă numai puţin se pot străcura, şi aceştia mai cu samă dacă au abzis de simţeminte naţionale, sau ceea ce e şi mai bine văzut, dacă se reneagă cu totul.

Un naţional, prin urmare şi un român, care voieşte să poată dispune de puterile sale sufleteşti, încât [î]i permite ocupaţiunea oficială, şi pentru poporul său, este depărtat din oficiu sub un cuvânt sau altul, sau, în cazul cel mai favorabil, pus sub priveghiarea denunţătorilor şi pânditorilor după „ultraişti”, „răzvrătitori”, „panslavişti”, ,,dacoromanişti” şi alte ,,işti”, căci, în privinţa aceasta, lexiconul ,,patriotic” este bogat în termini. Românul, dar, care vrea să se dedice şi naţionalităţii sale în ceea ce este legal şi patriotic totodată, trebuie să-şi caute o carieră afară de ierarhia funcţionarilor. Vasăzică nu ministru sau altă funcţiune înaltă; un prezident de tribunal, un vicecomite nu poate un român care ţine la naţionalitatea sa ajunge, afară dacă era cea ,,fericită” l-a găsit în funcţiune şi n-a putut fi prin nici o mesteşugire escamotat din funcţiune. Ceea ce se întâmplă cu românii se înţelege că se întâmplă şi cu alţii şi viceversa. Universităţi?!? Ni s-a creat una maghiară în Cluj, alta este în Budapesta şi are să se mai creeze una în Pojon sau în Seghedin, se înţelege tot maghiară. Şi dacă îndrăznim, bunăoară, noi românii, să ne deschidem gura, vorbind de universitate românească, suntem luaţi în râs. De cine? De acei ce se laudă în lume că aici în Ungaria fiecine se poate dezvolta liber şi fără de nici o piedecă.

Gimnazii? Şcoale reale? comerciale? cu limba naţională întemeiate de stat nici pomenire! Trebuie să fim buni bucuroşi ca guvernul să ne lase în pace în şcoalele care ni le ridicăm noi şi să nu ni le şabloneze ca cele susţinute de stat pentru juni maghiari şi pentru cari vor să fie maghiari. Să ne pară bine să nu ni se ia şi ceea ce ţinem cu munca şi sudoarea noastră privată estraordinară, pentru ca să se îndrepte în contra dezvoltărei culturei noastre naţionale. Spre ce sfârşit au să servească şcoalele inferioare este învederat. Suntem aduşi ca să lucrăm cu puterile noastre, pe care statul este departe de a le sprigini, la maghiarizarea generaţiunilor viitoare, pentru că cei cari strigă în lume cât de mare e binele şi libertatea în Ungaria sunt de părere că Ungaria numai atunci va fi mare şi tare când va fi locuită numai de maghiari puri. Teatruri subvenţionăm cu toţii din punga statului cu sume colosale pentru maghiari, căci afară de teatre maghiare în Ungaria nu ştim să se bucure vreo instituţiune de feliul acesta a vreunei[a] din naţionalităţile celelalte de subvenţiuni de la stat. Reuniunilor noastre cu scop de cultură li se interzice dreptul de espoziţiune în loc de a fi spriginite din averea comună a statului. În fine, în biserică se dă autonomie pentru ca pe calea ordinaţiunilor şi a legilor nebisericeşti să fie reduse; iar prin presă ni se cântă că biserica este sau poate fi vatră de ostilităţi faţă cu statul şi cu ideea de stat, pentru că funcţionarii bisericeşti ,,nu ştiu ungureşte”. O subvenţiune oarecare dă statul şi bisericilor naţionale, ca echivalent (?) pentru serviciile care bisericile le aduc statului, dar şi aceasta se impută la numeroase ocaziuni, aruncându-[ni]-se în special nouă că statul sprigineşte cu bani ungureşti machinaţiuni în contra sa (!!!).

Este palidă coloratura aceasta, dar şi dântr-însa se pot vedea contradicţiunile de la noi din ţară.
Se înţelege că la rândul nostru când vedem aceste contraziceri nu putem tăcea. Însă [în] ce ne priveşte pe noi românii terminii în cari ne espectorăm sunt îngereşti pe lângă ai opoziţiunei maghiare când aceasta vorbeşte contra guvernului unguresc, pe lângă ai foilor ungureşti când scriu despre naţionalităţi, despre armata comună etc.

Cu toate aceste, se reped ziarele amintite la cea mai blândă reflectare asupra noastră şi ne zic că suntem „ultraişti”, ,,nemulţămitori” şi ne îndreaptă să luăm esemple din Germania, din Francia, din Italia şi din alte staturi naţionale. Ca şi când noi la poruncă ar trebui să primim ce ne spun ziarele ,,infailibile”, în tonul lor de instructori, tot de bani bun şi n-am avea nici dreptul ce ni l-a dat D-zeu ca să reflectăm.

Nu este aceasta surprinzători ca să nu zicem indignatori pentru orice om cu mintea la loc? Ne dau învăţături frumoase de moderaţiune nouă, cărora ni s-a luat, sub pretexte pompoase, totul, atunci când se zicea că ni s-au dat toate, atunci când, la stăruinţa şoviniştilor, suntem aduşi în poziţiunea ca din partea unei naţionalităţi să ni se pună sechestru pe toate aspiraţiunile ce privesc statul. În adevăr, trebuie să zicem că este metod în astfeli de absurditate care, analizată, nu este altceva decât că în “Ungaria numai o naţionalitate se cuvine să trăiască. Căci aşa ni se pare că raţionează acei cari zic că suntem ultraişti: ,,Voi puteţi trăi aici cu noi, puteţi fi ca noi: abziceţi de un puţin lucru, de limba şi de naturelul vostru. Oameni suntem şi noi maghiarii şi, dacă vă faceţi şi voi maghiari, tot oameni rămâneţi. Dar noi nici nu mergem cu pretensiunile aşa departe. Nu cerem ca la moment să vă faceţi toţi maghiari. Suntem indulgenţi. Până una alta, până când se va vota vreo lege nouă în privinţa limbei, acasă puteţi vorbi cu muierile şi cu copiii voştri limba voastră; ba chiar şi în biserică vă este permis a zice Tatăl nostru, şi dacă mai ştiţi şi alte rugăciuni, în limba voastră.”

Dar am zis că şi noi reflectăm, şi că avem însuşirea aceasta nu suntem noi de vină, căci D-ezeu ne-a dat-o şi nouă, se vede fără respect la naţionalitatea noastră.
Poate că din punct de vedere maghiar însuşirea de a reflecta şi noi este o scădere. Poate că conducătorii opiniunei publice cu patentă cred că în Ungaria va fi de ajuns dacă reflectează numai o naţionalitate şi cei ce se „pocăiesc” şi intră în sânul ei. Reflectarea la celelalte naţionalităţi, deşi încă neoprită prin vreo lege anumită, vor fi crezând acei pionieri ai şovinismului, nu este numai de prisos, dar şi periculoasă pentru întregitatea statului, doar chiar pentru ideea de stat.

În adevăr, teribili politici. Ei se vede că misiunea conducerii politice vor să o aibă în mijlocul unor fiinţe cari nu reflectează şi li e teamă că o singură reflectare nepatentată le va răsturna până şi ideea de stat.

Deci să nu ne mirăm de alte suprinderi neaşteptate, de călcarea bisericilor române şi a locuinţelor preoţilor români în diverse părţi ale ţărei căutând după arme, proclamări şi ruble (!!!), în mijlocul păcei celei mai adânci.

Ei bine, noi am combătut de ani şi combatem absurdităţile aceste, dar în deşert. Căci mai ieri-alaltăieri unele foi maghiare iar ne fac ultraişti şi ne insinuă tendenţe ostile atât întregităţii statului, cât şi ideii de stat unguresc.
În faţa tuturor acestora, precum alte naţionalităţi, aşa nici noi românii nu ne putem pune în ceartă cu D-ezeu de dragul politicilor maghiari, pentru că ne-a dat şi nouă însuşirea de a reflecta. Şi reflectând, iar nu suntem noi de vină dacă ajungem la concluziunea că noi nu numai că am putea, dar avem şi drept de a trăi în stat ca români, chiar şi cu rizicul de a nu plăcea aceasta politicilor maghiari.
Şi dreptul acesta este bazat pe raportul numeric, pe istorie şi pe lege, în fine, pe datorinţa noastră de a contribui la dezvoltarea morală-intelectuală şi materială a patriei.


II



Înainte de a trata cu numeri, premitem că dintre staturile care sunt puteri mari şi la care se provoacă cu predilecţiune foile maghiare când scriu despre raporturile interne dintre naţionalităţile Ungariei, ne vom servi de puterea care tratatului nostru este mai puţin favorabilă, de Anglia, sau mai exact, de Regatul Unit al Britaniei-Mari (Anglia, Scoţia şi Irlanda sau Hibernia). Din atitudinea foilor maghiare, atât în rubricile politice, cât şi în partea beletristică, se vede că le place mult a asemăna Ungaria cu Britania-Mare. Şi aci rasa de căpetenie e cea engleză, ca şi în Ungaria cea maghiară. Precum în Britania-Mare limba engleză, este normativă, aşadar şi în Ungaria trebuie să fie cea maghiară esclusivă.

Facem abstracţiune de la dezvoltarea istorică a Regatului Unit al Britaniei Mari şi de la împregiurările celelalte ale acestei dezvoltări care, afară de rasele domnitoare, n-au nimic în ce să se asamene şi luăm numai raportul numeric. În Britania-Mare sunt 21 830 528 englezi, 3 925 000 scoţi şi 6 087 067 irlandezi.
Raportul numeric este dară 21 faţă cu 9 dacă socotim pe scoţii, cari sunt engleziţi deosebi, sau 24 faţă cu 6 dacă adaugem pe scoţi la englezi; sau vreo 24 milioane rasă domnitoare şi 6 milioane de irlandezi, cari se luptă încă pentru a câştiga poziţiunea egală cu ceilalţi locuitori ai Regatului Unit.

De Francia, Italia şi chiar de Germania nu poate fi aici vorba, deoarece raporturile numerice ale francezilor în Francia etc. sunt atât de copleşitoare faţă cu elementele care nu aparţin rasei domnitoare din acele staturi, încât aceste din urmă dispar tocmai ca cele 20 de mii de ciangăi între 5 milioane ale României.

După această excursiune scurtă ne întoarcem la noi în – Ungaria.
Las'că la noi, în Ungaria, maghiarii nu sunt promovatorii unui comerţ colosal sau a unei industrii gigantice cu care să stăpânească pieţele mai de pe întreagă faţa pământului; nu au dexteritatea de a întemeia colonii mari în continente îndepărtate; nu au nici o literatură aşa bogată şi o limbă răspândită mai mult decât oricare alta din câte se vorbesc pe faţa pământului, dar, pe lângă toate aceste, maghiarii mai sunt foarte inferiori faţă cu numărul celorlalte naţionalităţi.

La sfârşitul anului 1880, poporaţiunea Ungariei, dimpreună cu Croaţia, era 15 695 206 locuitori.
Faţă cu tendenţa de maghiarizare este cu anevoie a spune apriat câţi dintre aceşti locuitori sunt de cutare sau cutare naţionalitate. Tendenţa maghiarizătoare a contribuit mult la încurcarea raportului numeric între naţionalităţi. Organele însărcinate cu conscripţiunea din urmă (1880) au crezut că fac un serviţiu patriotic dacă vor întocmi lucrurile astfeli ca rubrica maghiarilor să fie cât se poate de favorabilă. Au ciugulit de la toate naţionalităţile, mai mult, mai puţin, în favorul numeric al maghiarilor, afară de ce s-a putut acuira pe calea maghiarizărei numelor.

Cu toate aceste, raportul numeric în ţările Coroanei ungureşti, după date oficiale, ar fi: maghiari 5 874 500; români 2 696 000, croato-sârbi 2 496 000, nemţi 2 068 500, slovaci 1 8.18 200 şi ruteni 460 000.

Rasa domnitoare este dar, cu toate numărările oficiale, mai numai pe jumătate faţă cu cealaltă poporaţiune. Sunt deci numai majorităţi şi minorităţi relative în Ungaria şi seculul egalei îndreptăţiri credem că nu admite pentru nici o majoritate relativă privilegiul de a absorbi minorităţile relative pe cale oficială.
Dacă naţionalităţile stăruiesc pe lângă dreptul lor de esistenţă, n-ar trebui să pună pe nimenea în mirare, dar nici să supere pe nimenea. Firea statului Ungariei este de mai multe naţionalităţi, şi, dacă este aşa, pentru ce nu ar putea trăi toate împreună precum trăiesc în Elveţia nemţii, francezii şi italianii împreună; precum trăiesc în Belgia francezii şi flandrii împreună?

Încât ne priveşte pe noi românii, apoi ar trebui să ştie conlocuitorii maghiari că noi suntem în Ungaria a doua naţionalitate după cea maghiară şi aşa, dacă ţinem la dreptul de esistenţă, o facem cu acelaşi drept cu care ţin şi ei la a lor. Pentru aceea, însă, că vrem să rămânem ceea ce suntem, adecă români, nu ne-au întrecut şi nu ne vor întrece niciodată în patriotism. Iar dacă vreodată am fost în contra lor, nu a fost cauza patriotismul cel rău al nostru, ci temerea de periclitarea esistenţei noastre prin râvna cea mare a lor de a ne deznaţionaliza.

După noi, acei maghiari cari lucră cu atâta zel pentru deznaţionalizarea naţionalităţilor sunt răi politici. Ei ignorează nu numai raportul numeric care este în defavorul politicei de deznaţionalizare, dar pierd din vedere şi alte împregiurări care stau în legătură strânsă cu acel raport. Ei bine, în staturile în care fragmente mai mici îşi pierd naţionalitatea, procesul acesta nu se face pe cale oficială, ci se face de sine. Minorităţile de 1/3 % şi 1/5% caută ele singure asimilarea cu naţionalitatea domnitoare, sau deşi nu o caută vine ea de sine cu timpul. De altă parte, rasa domnitoare în raporturi ca cele atinse sunt în stare a mistui fragmentele asimilate. Dar, ca o naţionalitate de 5 milioane să asimileze 9 milioane, şi mai ales în împregiurările etnografice şi geografice în care se află naţionalităţile Ungariei este preste putinţă.


Ar trebui ca Ungaria, cel puţin 160 de ani să se închidă cu ziduri chinezeşti, prin care să nu poată străbate nici o fiinţă din afară şi chiar şi atunci ar fi o operaţiune cutezată încercarea unei asimilări în dimensiuni aşa de disproporţionate.
Din fericire pentru naţionalităţi şi nefericire pentru ideea nefericită a maghiarizărei, Ungaria nu este nici absolut independentă, deoarece, prin Pactul de la 1867, soartea ei este legată de partea cealaltă a Monarhiei, care a luat un nume provizoriu Cislaitania. Acolo raportul numeric între naţionalităţile diverse mai în aceleaşi proporţiuni este cam acelaşi ca şi în ,,Translaitania” noastră. Dar acolo, şi pe aceasta trebuie să punem accentul, naţionalităţile sunt mai mult considerate, cu toate că elementul nemţesc are mai multe şi mai mari titluri de asimilarea altor naţionalităţi. Nemţii sunt o rasă dintre cele covârşitoare în Europa, au o cultură superioară chiar şi culturei june ungureşti, au o literatură mare, colosală, am putea zice, şi în Cislaitania are, pe lângă toate aceste, şi majoritatea relativă. Nemţii însă nu fac ceea ce face naţionalitatea maghiară.
Împregiurarea aceasta ar trebui să şi-o noteze bine politicii maghiari şi să ia învăţătură dintr-însa.

Nemţii nu sunt avizaţi la simpatia naţionalităţilor conlocuitoare precum sunt maghiarii. Pe ei îi invită imperiul cel puternic al Germaniei care, când şi-ar deschide braţele ca să-i primească, ar fi în stare fără mari opintiri a mistui cele 5–6 milioane de cehi şi sloveni, cari le-ar sta în cale. Şi vreo 50 milioane de nemţi n-ar avea tocmai mari greutăţi de a cutropi vreo 5–6 milioane de slavi.

Din contra, maghiarii sunt avizaţi la simpatia naţionalităţilor ce-i încungiură, 5 să zicem 6 milioane de maghiari ar trebui să umble ca cu un ou roşu cu naţionalităţile ce-i încungioară. Ar trebui să nu vorbească ca din pod cu naţionalităţile; mai sumeţi decât englezii cu irii lor. Se vede că ei nu cunosc nici geografia patriei lor, nici raporturile etnografice dintr-însa. înainte de toate ce am mai atins, Ungaria nu e cu totul independentă, mai departe, nu e nici izolată ca Britania-Mare de mări. În mijlocul câmpului, pe şesuri întinse şi deschise, sunt laolaltă abia 4 milioane. Dar şi masa aceasta compactă este împestriţată de un milion de jidovi, nemţi şi slavi. În partea apusană sunt încungiuraţi de nemţi, cari pătrund până în inima ţărei şi în legătura în care se află cu nemţii stiriani şi austriaci se razimă de colosul nemţesc.

În partea nordică sunt încungiuraţi de nemţi, de slovaci şi de ruteni şi în partea de mieazăzi de iugoslavi cari sunt învecinaţi cu iugoslavii Peninsulei Balcanice. În sfârşit, la răsărit, sunt încungiuraţi de români. Aceştia sunt o masă mare între Tisa şi Carpaţi care, cu toate că e împestriţată de maghiari, saşi şi jidovi, au favorurile că ţin poarta răsăriteană a statului în mânile lor, ea fortăreaţa naturală din răsărit, Transilvania, este locuită, în mare majoritate, de dânşii şi sunt, aşa-zicând, în nemijlocita legătură cu milioanele de români dintre Dunăre, Marea Neagră şi Dnistru.

Momentele aceste geografice şi etnografice sunt de o importanţă considerabilă politică. Ele demandă politicilor maghiari, ca prin dragoste să ţină naţionalităţile legate de statul unguresc. Ele pretind ca lucrurile în statul unguresc să fie astfeli întocmite, încât fiecare să-şi găsească mulţămirea şi posibilitatea dezvoltărei aici şi nu în altă parte. Îndeosebi românilor ar trebui să le fie cât de prevenitori, pentru ca în viitori, împreună cu aceştia, să se poată lupta în contra undelor panslavice şi pangermane care, mai curând sau mai târziu, vor căuta să se ciocnească pe contul lor şi al nostru.


III



Mult trebuie că şi-au bătut capul şoviniştii cari voiesc să escludă naţionalităţile nemaghiare din Ungaria de la dreptul de a esista. Cu datele statistice au văzut, de la l869, că nu vor scoate-o la cale, căci pe lângă toate mesteşugirile trebuia să vadă că o preponderanţă numerică a naţionalităţei maghiare, în măsură covârşitoare, e preste putinţă.

Au căutat deci scăparea la alt mijloc care li se părea a fi mai priincios. Şi-au gândit, se vede, să pună pe naţionalităţile mai însemnate pe un teren dependent de la graţia naţionalităţei domnitoare. Spre sfârşitul acesta românii au trebuit să fie scoşi din continuitatea locuirei lor pe teritoriul ce-l ocupă şi să-i readucă prin seculul al 13 şi 14 ca servitori, ca păstori nomazi, ca paraziţi pe lângă singurii autohtoni maghiari, dându-le numai drept de esistenţă problematică, şi atârnătoare de bunăvoinţa domnilor situaţiunei. Într-aceasta au crezut şi cred şoviniştii că au aflat titlul de a-i trata cum se vor îndura domniile lor, şi cui nu-i place – meargă, cum zicea d-l Tisza mai anii trecuţi, la Bucureşti.

Spre a da ipotezei de ducere şi întoarcere a românilor un lustru de temeinicie, scriitoriul Hunfalvy [2] a luat în opul său Etnografia Ungariei asupră-şi sarcina a ,,dovedi”, cu „istoria în mână”, că de români, pe timpul când s-au aşezat maghiarii în părţile locuite de dânşii, nici pomenire n-au fost.

O nedumerire îl cuprinde, însă, pe autorul ipotezei împrumutate de la un antecesor al său, Roesler, când vede că se cam încurcă cu ipoteza adoptată. Căci când este silit să spună că românii asupriţi în seculul al 15-lea în libertăţile lor date de „regii sânţi” ai Ungariei, cearcă să iese din încurcătură cu o esclamaţiune, din care transpiră necazul omului încurcat, zicând: „Partea aceasta a istoriei este încă acoperită de întunerece multe! ”

Percurgând cineva numai fugitiv opul d-lui Hunfalvy pe care are a se întemeia o teorie de drept public, după cum îl poftesc o seamă de maghiari, trebuie să constate că în acel op în toate părţile sale sunt depuse multe întunerece, ca nişte adevărate fotografii ale întunericilor de care autorul a fost umbrit când l-a scris.
De aceea noi nu ne-am îndoit şi nu ne putem îndoi în credinţa că mai numai în sentenţa citată a d-lui Hunfalvy este tot adevărul cât se poate afla în cartea sa.
Şi e lucru firesc ca aşa să fie.

Când luna se pune între soare şi pământ şi, oprind lumina soarelui, pune pământul în umbra ei, lumea zice că soarele e întunecat. Soarele însă, este ştiut că şi atunci tot soare rămâne. Când nizuinţa d-lui Hunfalvy de a plăcea şovinismului nenaţionalităţei sale adoptate şi pentru preţul acestei plăceri dă o ipoteză plăcută, ca temei la o teorie şi mai plăcută pentru un drept public, în defavorul unei[a] sau altei[a] naţionalităţi sau a tuturor naţionalităţilor nemaghiare, când, zicem, nizuinţa aceasta se pune între adevărul istoric şi între dânsul, atunci are drept să esclame că istoria e întunecată, cu toate că adevărul istoric tot atât este de puţin întunecat ca şi soarele când luna se pune între soare şi pământ.

Roesler a păşit cu ipoteza istorică reprodusă de Hunfalvy pentru că a avut un scop, care nici Hunfalvy, nici aplaudatorii lui sau nu-l înţeleg, sau nu vor să-l înţeleagă. Roesler de bună seamă va fi cugetat să surpe continuitatea unei poporaţiuni de preste 10 milioane la gurile Dunărei, ca să încurageze pe maghiari la lupta de stârpire a românilor. El va fi cugetat că maghiarii şi românii se vor măcina în lupta aceasta unii pe alţii şi acei cari vor rămânea în urma vigurozităţii lor din această luptă de măcinare să n-aibă dreptul de autohtonie. Consecenţele merg departe şi ele îşi premit murmurul ca tunetul din depărtare. Şoviniştii maghiari n-au nici ochi, nici simţire pentru aşa ceva. Ei, îmbătaţi de succese efemere, s-au pus ca, prin renegaţii lor de astăzi, să lucre la ruinarea de mâne a statului lor. Ei nu văd că un stat poliglot între două colosuri de rase ar asigura şi esistenţa lor pe veacuri înainte, pe când un stat absorbitori de naţionalităţi trebuie să provoace resensul şi lupta distrugătoare, care tocmai pentru ei este în prima linie periculoasă.

Etnografia Ungariei susţine că maghiarii au găsit ţinuturile Tisei şi Transilvaniei fără stăpân şi de aceea mai mult le-au ocupat decât le-au cucerit. Că rutenii şi ceilalţi slavi– afară de moravi şi sloveni, în părţile apusene ale Ungariei – şi românii au venit mai târziu în părţile ocupate de maghiari.
Aici este dar puterea ipotezei maghiare şi de aici au să urmeze şi întunerecele care nedumeresc pe susţinătoriul ipotezei.

Într-un articul de ziar nu putem sta să dezbatem toate amănuntele unui op de 378 de pagine, octav mare, tipărit mărunt (garmond). Punem însă numaidecât întrebarea: Pe ce se bazează ipoteza aceasta? Răspuns: Pe neştiinţa sau tăcerea unui istoric „născut în purpur” (Constantin Porfirogenita). Acesta nu pomeneşte de altă putere cu care să se fi luptat maghiarii, de unde d-l Hunfalvy deduce că în părţile răsăritene, dacă nu se face pomenire de nimenea cu cine să se fi luptat maghiarii, la aşezarea lor în Ungaria şi Transilvania de astăzi, nici n-au esistat nimenea.

Ţinuturile de la Tisa încoace au fost dară pustietăţi şi, cu toate aceste, maghiarii s-au îmbulzit preste bieţii moravi şi sloveni, în părţile panonice şi au aşteptat cu locurile „pustii” pe români, ruteni, sârbi, saşi şi aşa mai departe, ca să le dea lor. După astfeli de afirmaţiuni, s-ar vedea că maghiarii au plecat de la Tangat sau Irtiş din Siberia cu gândul generos să ţină, şi încă locul cel mai bun din ţările ce aveau să le ocupe de ambe părţile Dunărei-de-Mijloc, pentru români cari pe atunci încă nu se hotărâseră să plece din ţara urezului, stafidelor şi olivelor spre a se aşeza în pădurile Carpaţilor şi pe şesurile din giurul acestora.

Se vede că pe atunci nu era d-l Tisza în fruntea puterei, iar de altă parte că d-l Tisza n-are puterea celor de atunci, căci desigur românii ar fi dincolo de Bosfor şi de Dardanele, dacă nu tocmai în ţara făgăduinţii, în Palestina.

Este ciudat lucru cum cronicarii cei mai vechi ai maghiarilor ştiu să istorisească despre români, organizaţi în principate sau ducate încă la venirea maghiarilor în părţile aceste, pe când, după istoricii moderni, nici picior de român n-a fost. Este de mirat cum istorici ca Gibbon şi Momsen au putut rătăci şi lăsa pe români să locuiască de la Traian încoace până în zilele noastre. Dar şi mai minunat lucru este că nişte „păstori” cari s-au „străcurat” pe „furiş” şi pe „nesimţite”, după sute de ani de la aşezarea maghiarilor, „când nici pomenire nu mai era de romanii cei vechi”, au avut de bună seamă miros aşa de ager încât au ocupat tocmai acelaşi teritoriu pe care îl avuseră romanii; că aceşti „venetici” nu au fost absorbiţi de naţionalitatea care se stabilise deja aci cu seculi înainte, ci ei,, „veneticii”, într-un timp relativ foarte scurt, abia de o sută de ani, după cum admite şi d-l Hunfalvy, ba şi mai curând, au absorbit şi cumani şi biseni şi slavi, până şi pe „maghiarii din comitatul Hunedoarei”, ba dezvoaltă atâta putere, încât, pe la începutul sutei a 14 (1303), se găseşte în Maramureş un duce, anume Nicolae, fiul comitelui Ugocei şi Maramureşului, şi ţara e plină de căpitani de districte mai mici, poporul rustic se avântase la o stare aproape independentă, plătind unele dări neînsemnate.
Comparând, astfel, faptele cum le înfăţişează d-l Hunfalvy şi cei ce-i ţin isonul, adecă şoviniştii, de o parte, şi cu faptele cum le arată documentele istorice, de altă parte, nu putem ajunge decât la bizara concluziune că maghiarii, îndată ce s-au aşezat în Ungaria, au scris diplome pentru românii pe cari [î]i aşteptau să vină şi lucru cel dintâi când au sosit a fost că românii au şi primit, care posturi de duci, care de comiţi, care de căpitani de districte, cnezi etc. etc.

Dacă se face istorie în când preste fapte şi preste rezultatele faptelor, se înţelege că trebuie să se întunece nu istoria cea adevărată, ci cea făcută pentru scopuri de partidă.
Departe de noi de a ignora diligenţa în studiul d-lui Hunfalvy spre a glorifica naţionalitatea maghiară. Din contră, noi credem că dacă, d-l Hunfalvy ar fi vrut, ar fi putut scrie un op care să facă senzaţiune în literatura Europei. Când cineva însă se condamnă d-a capo de a produce întunerece istorice, este lucru firesc că trebuie să sucească, să dreagă, să ignoreze chiar lucrurile care [î]i stau în calea ţintei sale şi atunci opul devine o făcătură mai slabă decât un cântec de adormit copii.

Pe noi românii, însă, nu ne va îmbăta nimenea cu apă rece.
Când suntem siliţi a ne da samă de antecedenţele noastre, înainte de toate, ne vine a trage la îndoială fabula cea atât de cu predilecţiune esploatată de „amicii” noştri despre evacuarea sau părăsirea Daciei sub împăratul Aurelian.

Repeţim încă o dată că nu putem ca într-un articul să facem recenziuni istorice, însă văzând cât pond se pune pe fabula aceasta, şi nu din interes ştiinţific, ci politic, vom pune unele date cari nu pot fi trase la îndoială şi de care cei ce fac politică cu istoria se feresc sau le „întunecă”. Aceasta o facem ca batâr cu atâta să întâmpinăm neadevărurile ce au devenit contagioase.

Dacia, se zice de mulţi că au părăsit-o romanii la 272 trecând, cu căţel şi purcel, Dunărea Anumit pentru ce nu se spune, fără se zice în genere: că Dacia nu se mai putea ţinea din cauza invaziunilor gotice. Cetim însă că în acelaşi timp izbucnise o revoluţiune în Asia. Aurelian, dar, au luat legiuni din Dacia şi a plecat cu ele împrotiva parţilor. Dacă pe atunci goţii erau atât de periculoşi, Aurelian nu putea lua trupe din Dacia, ci ar fi apărat-o până ar fi învins sau ar fi fost învins. Se vede însă că în timpul acela nu era mare pericol din partea aceea. După rău-obiceiul trupelor romane, Aurelian n-a, ajuns nici să treacă în Asia, pentru că fu ucis” (Syncellus, Zonara). Ce s-a făcut cu legiunile nu se spune, însă, la 276, Marcu Claudiu Tacit le ia iară din Dacia ca să le ducă contra Seytilor în Asia (Katona în Synopsi chronicarum ). La 279, împăratul Probu (după Zosimus), aşijderea în Dacia, ,se află în faţa geţilor şi bastarnilor care ocupase o parte din Dacia nord-estică. Marcu Aurel Caru bate dincolo de Dnistru la 282 pe sarmaţi. Constantin cel Mare bate (332) pe goţi pe teritoriu sarmatic (Paulus Diaconus). Împăratul Valente a trecut Dunărea (Aminianus Marcelinu) ca să pedepsească pe goţii cari nelinişteau pe romanii din stânga Dunărei. Influenţa romană înceată cu totul numai cu moartea împăratului Mauriciu, la începutul sutei a 7-a. Ce dară să-i fi înduplecat pe toţi romanii să fugă din Dacia cu aproape patru seculi înainte?

Istoricii de speculă caută să impună mulţimei cu nume pompoase de popoare barbare, cu regi şi trebi, pe când barbarii erau nişte călători cruzi, în mase, şi căutau, de o parte, să scape de acei ce[-i] împingeau de la spate, şi de altă parte, să trăiască uşor de la alţii. Cuvîntul ,,hoţi” în limba română a rămas de la ,,goţi”, căror le plăcea de minune a pune mâna pe ce le vedea ochii. Thierry, istoric şi membru al Academiei Franceze, spune că barbarilor le convenea a nu alunga pe locuitorii ţărilor pe unde treceau. Lucru natural. Oameni cărora nu le plăcea să lucre, ci să trăiască din prăzi, le convenea să aibă pe cine să prădeze. Şi cumcă cu vâlfa lor nu era tocmai aşa mare lucru, se vede că barbarii puneau mai puţin preţ pe ei decât pun numiţii istorici de astăzi. Un prefect roman în Galia (Aetius) a întrunit pe toate ,,maiestăţile” barbare ale goţilor apuseni, francilor şi saxonilor, sub conducerea sa, spre a combate banda cea mai înfricoşată de pe timpurile acele, pe a altei „maiestăţi”, a lui Attila.

Aşadar într-un timp când prădătorii se împingeau unii pe alţii ca să ajungă la bogăţiile împărăţiei Romane, de ce să fi fugit romanii din Dacia? Barbarii şi aşa se preumblau pe unde puteau numai străbate şi prin Peninsula Balcanică, prin Italia, Galia şi Spania. Iar mai nainte până puterea legiunilor tot mai era în stare să-i apere, la ce să fi trecut toată poporaţiunea Daciei în Mezia? Aceasta e aşa de absurd, pentru că Mezia avea locuitorii săi şi era şi cu mult mai mică decât Dacia şi, pe lângă toate aceste, tot aşa de nescutită de invaziuni. A pretinde aşadară de la cineva să creadă invenţiuni istorice cum le inventează tendenţioşii politici este a pretinde să credem şi în povestea despre secui, că adecă ar fi pretins de la un zugrav ca pe o scânduriţă cât palma să-i zugrăvească pe Christos în mărime firească.


III (urmare)



Că romanii în părţile unde năvăleau barbarii nu au avut viaţă tignită nu încape îndoială. Războaiele de atunci erau împreunate cu cruzimi mai brutale ca în timpul nostru. La năvălirea cea dintâi, locuitorii împărăţiei, mai cu samă din cetăţi, se retrăgeau în locuri cari le ofereau siguranţa. Arhivele şi casele publice negreşit că se vor fi luat măsuri ca să nu cadă pradă în mânile barbarilor. Aşa ceva se întâmplă chiar şi în zilele noastre, când războaie se poartă între armatele staturilor moderne. Cu deosebire în timpul hunilor, fuga sau retragerea era foarte obicinuită, pentru că hunii când încungiurau timp mai îndelungat o cetate şi pe urmă o luau, omorau ce le venea înainte, ardeau şi risipeau cetăţile, încât unele dispăreau cu totul de pe faţa pământului şi pentru totdeauna, altele pe timp îndelungat.

Retragerea sau fuga locuitorilor însă nu era identică cu părăsirea generală a provinciilor. Barbarii, cum am zis, erau trecători, împărăţiile lor efemere. Politicii romani de atunci încă nu renunţau aşa lesne la pretensiunile lor asupra provincielor împărăţiei. Lipsesc dară momentele care să fi înduplecat pe oamenii dedaţi la stabilitate a-şi lua pe barbari de model şi a se porni la călătorii în lumea largă.

De altă parte mai este a se cumpăni că nici în împărăţie soartea poporului nu era strălucită. Împărăţia era în decădere şi poporul, va să zică munca şi sudoarea lui, era esploatată de puternicii cari îşi ştiură concentra averi mari în mânile lor. Deci poporul se bucura numai de numele libertăţii în împărăţie şi nu pierdea mult, mai numai că schimba stăpânii. Esploataţi mai nainte de romani, acum trebuiau să dea din câştigul după asudoarea lor străinilor. Hyeronim, Priscu şi Salviani, toţi trei romani, constată că romanii sub barbari se aflau, după împregiurări, oare[cum] mai bine ca în împărăţia Romană şi că romanii nici nu prea aveau mare dorinţă de a fi reîncorporaţi în împărăţie. Trimisul împărătesc din Roma nouă (Constantinopole), Priscu, la Curtea lui Attila spune că a dat de un roman care se află foarte bine între huni şi ajunsese în mare vază. Acelaşi Priscu mai spune că, la Curtea lui Attila, romanii se aflau în poziţiuni însemnate şi că şi la mesele lui se auzea vorbindu-se limba romană.

Ne-am întinde prea departe când am înşira toate momentele câte se pot înşira încă pentru a arăta că romanii nu an părăsit Dacia cu uşurinţa cu care-i strămută unii scriitori preste Dunăre.
D-l Hunfalvy cred, nu de la sine, ci tot după Roesler, a găsit un moment foarte ponderos contra continuităţii romanilor în biserica acestora, pentru că zice: „până în suta a 14-a nu aminteşte nimenea de biserica românească”.

Ne pare rău că trebuie să ne ţărmurim cât se poate şi în ceea ce priveşte punctul acesta. Se pare că d-l Hunfalvy, în privinţa aceasta, îşi închipuieşte, din capul locului, o Ungarie convertită pur şi simplu la biserica apusană (romano-catolică). Desconsideră mai departe antagonismul bisericei apusene contra “bisericei ortodoxe răsăritene şi din premisele aceste face concluziuni.
Creştinismul au străbătut treptat în împărăţia Romană. Abia în seculul al 4[-lea] îl vedem ajuns a fi recunoscut de stat. Barbarii cei dintâi cari au năvălit în împărăţia Romană, goţii, sunt însă creştini. Creştinismul lor îşi are originea din contactul cu împărăţia Romană, înainte de a se fi arătat în Dacia, până când se aflau pe malurile nordice ale Mărei Negre. Ulfila, de origine din Cappadocia, căzut în prinsoare cu părinţii săi la goţi, pe la anul 258, a fost cel mai de frunte apostol al goţilor. La început ortodox, mai apoi arian, a introdus arianismul între goţi. Un contimporan al său, Maximin, episcop în părţile dunărene (în Dacia?), este cel dintâi autor al biografiei lui Ulfila. Semn dara că creştinismul a esistat în Dacia pe atunci. Phylostorgm atestă mai departe că Ulfila s-a hirotonit în împărăţia Romană. Istoria bisericei creştine din timpurile acele ne spune apriat că arianismul s-a răspândit în Orient foarte tare. Când s-a stârpit, arianismul oriental a rămas ortodox.

Religiunea care a trebuit să fie mai răspândită în părţile aceste a fost, la venirea maghiarilor, cea ortodoxă răsăriteană. Ştirile cele mai vechi atestă aceasta. Însuşi regele Ştefan a întemeiat o monastire ortodoxă (Vesprim) în Ungaria. Împregiurarea că regele Ştefan a primit şi introdus ritul latin nu are altă importanţă decât introducerea unei novaţiuni, pe lângă a cărei răspândire, la îndemnul papilor, au stăruit aşa de mult şi următorii regi ai Ungariei.

Românii, aşadar, cari erau creştini, după cum atestă şi Iung, provocându-se la ,,vita S. Sabae şi Nicetae”, încă din secolul al 3-lea, au trebuit să fie ortodocsi, deoarece numai cel dintâi rege ung[ur] au început cu introducerea apusanismului în Ungaria. Dar d-l Hunfalvy însuşi mi poate trage la îndoială biserica ortodoxă organizată cu episcopi în 1234, pe care papa Grigore IX îi numeşte „pseudoepiscopi”. Şi, dacă la 1234, biserica ortodoxă era organizată în ep[isco]pii, aceaste nu s-a putut preste noapte şi la o poporaţiune care atunci, după d-l Hunfalvy şi profesorul său Roesler, era pe drum aşa-zicând cătră ţinuturile aceste.

Locul unde au rezidat aceşti ep[isco]pi puţin împoartă. Destul este dacă au esistat. Iar dacă papa porunceşte regelui Bela ca să silească pe români a se face papişti, de bună seamă au trebuit să fie în Ungaria, unde putea să aibă regele vreo influinţă asupra lor.

Mai departe nu ne putem întinde, căci nu putem face istorie. Este de ajuns însă şi atâta pentru a risipi nedumeririle acelora ce şi în privinţa aceasta vor să ne dispute continuitatea.

D-l Hunfalvy, ca şi formulariul său Roesler, deduce întreruperea esistenţei românilor în părţile Daciei şi din împregiurarea că nu s-au păstrat numiri vechi, pe cum s-au întâmplat în alte părţi. Iung, în cartea sa Römer und Romanen, arată necunoştinţa sau nesinceritatea istorică a lui Roesler, prin urmare şi a lui Hunfalvy. Iung spune că o sumă de râuri au păstrat numirile de cetăţi romane până în ziua de astăzi, care dovedesc că continuitatea poporaţiunei romane n-a fost întreruptă niciodată. Aşa aminteşte de Valea Ampoiului, care a păstrat numirea Ampelum; Berzava un râu lateral al Timişului, care a păstrat numirea staţiunei Bersovia, Cerna al coloniei Zerna; „Samus” se chema în timpul romanilor ţinutul Someşului. Iung mai înşiră şi alte numiri de râuri şi de munţi care aparţin limbei romane şi române.

Încât pentru numirile cetăţilor distruse de barbarii cari au urmat, unii după alţii în intervaluri relativ scurte, în timp de nouă seculi, acele nu s-au păstrat după cumse află în itinerarii. La mintea sănătoasă a omului este că între viforuri cari durează nouă seculi e greu de a înnoi cetăţi distruse şi preste tot de a zidi cetăţi. Cu toate acestea, întrebarea aceasta e cu mult mai grea, decât să poate fi dezlegată prin o simplă negaţiune sau prin afirmaţiunea că numirile sunt toate de origine slavonă şi maghiară. Numirile moderne ale cetăţilor din părţile fostei Dacii ar merita a fi supuse unui studiu mai profund decum s-a făcut până acum, dar din partea bărbaţilor noştri. După numirile cetăţilor şi satelor cum sunt astăzi şi se vede că cu deosebire cele maghiare sunt fabricate în mare parte, în ţinuturi locuite de români, din numirile româneşti, unele ca să nu le mai poţi cunoaşte originea şi ca să se înfăţişeze originale maghiare. Pe împregiurarea aceasta se vede că d-l Hunfalvy pune mare pond şi spune de multe ori, cu mândrie, că cutare loc în limba maghiară se numeşte aşa, şi uită sau, ce e mai probabil, nu ştie dacă acel cutare loc nu are şi numire românească.

Dar ce au să zică lucruri care încă nu sunt din destul studiate faţă cu împregiurări cari dovedesc că în 1164 românii se aflau în vecinătatea Galiţiei? Aşadară înainte de terminul ce li-l pune Roesler şi după el Hunfalvy, ca să se poată ,,străcura” preste Dunăre în fosta Dacie.

Împregiurarea dar că, sub Aurelian, nu s-au dus romanii din Dacia cu căţel cu purcel preste Dunăre ; împregiurarea că până pe la începutnl secolului al 7[-lea], nu numai se găsesc romani pe teritoriul Daciei, dară şi legăturile politice cu Roma veche sau nouă se întrerup, dar nu se sfârşesc; ca în suta a douăsprăzecea romanii se găsesc vecini cu Galiţia, vasăzică, în nordul estrem al Daciei, ceea ce n-ar fi cu putinţă, dacă ar fi început a trece Dunărea spre a se aşeza numai în suta a treisprăzecea; împregiurarea că numirile parte sunt păstrate în limba română şi încât s-ar părea dubioase, nu sunt studiate de ajuns; ne întăreşte în continuitatea locuirei romanilor dezvoltaţi (prin asimilarea barbarilor cari se aşezară statornic pe lângă dânşii) în români. De unde urmează că cronicarii cei vechi ai maghiarilor oricât sunt de „poetici”, şi din cauza aceasta despreţuiţi de „erudiţii” moderni, înfăţişează venirea maghiarilor în părţile noastre mai aproape de adevăr decât cizmarii politici, cari întind biata piele a istoriei pe calapoadele lor politice după fasoane „pragmatice”, fără pic de considerare la adevărul istoric.

Maghiarii dar când au venit au găsit pe români unde sunt şi astăzi, în organisme politice şi bisericeşti. La presupunerea aceasta ne îndreptăţeşte, afară de cele mai sus zise, pe lângă sâmburele dezbrăcat de poezia cronicelor maghiare şi ceea ce trebuie să admită şi d-l Hunfalvy despre „libertates sanctorum regum“, acordate românilor şi mai târziu reclamate de aceştia.

Relativ, maghiarii au fost în popor mai mic ca celelalte popoare barbare. De trei ori scos de pe teritoriele în care s-a aflat, era acum a patra patrie ce şi-o căutau. D-l Hunfalvy zice că părţile locuite astăzi de români în Ungaria proprie şi Transilvania au fost mai mult ocupate decât cucerite. Cronicariul anonim ne spune de ciocniri cu românii şi apoi de împăcări şi încumetriri. Din amândouă feliurile de supoziţiuni se vede că organismele româneşti erau atunci viguroase şi maghiarii cu puterea n-au putut să se facă stăpâni preste ele. De aceea norocul cu sabia l-au căutat maghiarii mai mult spre apus decât spre răsărit. Bătaia ce li-au dat-o nemţii pe câmpia Lechuhii i-a îmblînzit şi s-au lăsat de cuceriri şi prădări şi s-au gândit la o viaţă pacinică.
Odată puşi pe calea aceasta au început a se organiza ei între ei şi a primi şi organizaţiunile aflate deja.


La mijlocul acesta se vede că s-au văzut regii lor prevăzători şi pentru ca să poată mai curând înfrâna pasiunile cele desfrânate ale elementului aplecat spre o viaţă războinică şi prădătoare. Astfeli se poate esplica şi sentenţa celui dintâi rege: Regnum unius linguae imbecille et fragile est.

Din cele ce vor urma vom avea ocaziune să vedem cum instituţiunile aflate de maghiari au fost recunoscute şi cum numai treptat s-au delăturat, după ce puterea maghiară au prins rădăcini în fosta Panonie şi cum numai în timpurile mai dincoace au nivelat acele instituţiuni şi pe urmă au trecut şi la nivelarea naţionalităţilor.


IV


Dezvoltarea dreptului public şi a dreptului preste tot din seculii 3–11 în ţinuturile noastre de astăzi se poate urmări foarte puţin sau nicidecum. Urmele sunt foarte rari şi nesigure. Şi nici că se poate altfeli.

Barbarii care năvăleau nu îşi băteau capetele cu codificări de legi, ci mai mult cum să-şi asigure esistenţa de pe spinarea poporaţiunei ce o afla cultivând pământ, vite şi industrie. Într-aceasta se uneau cu toţii.

În formă însă se deosebeau.
Unii erau adevăraţi lotri. Luau ce găseau şi omorau ce le ieşea înainte. Pentru că principiul lor era a merge apoi mai departe, la alte poporaţiuni, pe care aşijderea să le prădeze.

Alţii mai cuminte se prezentau ca „oaspeţi” sau ca „scutitori” şi se întroduceau cu puterea în averea locuitorilor. Conform legei de încuartirare a Împărăţiei Romane, locuitorii trebuiau să le dea a treia parte din posesiunea lor. Aceasta era o procedere „domoală” şi numai în caz de opoziţiune era pedepsită „extinctis habitatoribus” (stingând locuitorii).

Barbarii dar, precum se vede, duceau puţini §§ [galbeni] cu sine. Politica sau diplomaţia lor era foarte simplă: voiau să trăiască fără să lucre. Şi aşa, afară că se priveau de stăpâni ai posesiunii, în afacerile publice interne ale poporaţiunilor nu se amestecau, precum aceste nu se amestecau în „disciplina” lor de oarde.

Iung în Roemer und Romanen zice în privinţa aceasta: „Poporul de rând a rămas cel puţin în starea în care s-a aflat mai nainte: coloni sau arători ai posesorilor noi, cum odinioară erau ai vechilor posesori. Germanii n-au stins poporaţiunea ţărei ocupate pe teritoriu roman. Aşa de numeroase nu erau neamurile singuratice ale barbarilor ca să se poată lipsi de puterile lucrătoare care esistau ...”

Din cele ce zise lung mai departe se vede că poporaţiunea romană şi-a păstrat sub goţi, ca şi sub huni, oarecare independenţă [3].


Şi Diefenbach [4] spune, ca şi alţi scriitori, că nici ceilalţi “barbari cari au urmat nu s-au aşezat cu statornicie în ţinutul Daciei, ci au trecut ca nişte unde răpitoare, omorâtoare şi stârpitoare de cultură.

Slavii abia au fost aceia cari au fost mai statornici şi cari se vede că au avut înrâurinţă asupra limbei şi asupra vieţii publice a romanilor.

Elementul român, însă, pe lângă toate câte au avut să, sufere până la venirea slavilor, tot a fost aşa de puternic încât i-a absorbit, precum au absorbit şi alte fragmente de neamuri venite mai târziu.

Procesul de asimilare a fost aşa de înaintat, încât slavii care au rămas pe teritoriul locuit de români, la venirea maghiarilor, mai erau numai sporadici şi pe clina asimilărei. Astăzi, dacă n-ar fi alte urme rămase de dânşii în numiri de comune şi familii [5], s-ar părea că nici picior de slav n-a călcat pe timpurile acele în ţinuturile locuite de români.

Românii, aşadară, imprimând slavilor naţionalitatea lor, au imprimat şi instituţiunilor care s-au format în timpul până la venirea maghiarilor, ori de unde se vor fi dezvoltat, naţionalitatea lor.

Când au sosit maghiarii în Panonia, cel puţin în Transilvania de astăzi au trebuit să existe organisme politice acum româneşti. Zicem cel puţin, cu toate că, după cum se va vedea, organismele acestea au trebuit să fie mai întinse, pentru că le aflăm atât în nord-ostul şi ostul Ungariei proprie de azi, cât şi în sud-ostul acesteia, în Banat.

Urmează deci a pune întrebarea: Cum şi în ce raport de drept public au putut fi românii cu maghiarii la începutul convieţuirei lor?

Notariul Anonim al regelui Bela spune în adevăr multe minuni despre contactul maghiarilor cu românii, aşa însă ca să nu sufere nici gloria armelor maghiare şi să nu se supere nici românii. Înainte de toate Anonimul purcede din două puncte de vedere. Fiind episcop latin, făcu în cronica lui diplomaţie potrivită timpului de atunci. El a vrut, se vede, să atragă prin istoria sau cronica sa pe maghiarii îndărătnici cătră biserica creştină latină; de altă parte, ca să le facă cât mai plăcute biserica latină, au împănat istoria cu cuceriri miraculoase săvârşite de maghiari. Spre sfârşitul acesta episcopul fanatic, după spiritul timpului de atunci, mamei lui Almos, deşi păgână, a trebuit să i se arate în vis vedenii d[umne]zeieşti; darul d[umne]zeiesc a trebuit să meargă înaintea maghiarilor ca şi înaintea lui Moise. Şi bătăliile maghiarilor păgâni n-au fost mai puţin norocoase decum au fost ale evreilor din Testamentul Vechi. A uitat Anonimul să spună că soarele a stat în loc ca să privească cu plăcere la vitejiile maghiarilor.

Sâmburele istoriilor miraculoase ale Anonimului conţine, cu toate aceste, un ce important şi pentru noi: ne descopere popoarele cu care s-au întâlnit maghiarii. Aceste sunt slavii şi apoi românii.

Itinerariul maghiarilor grămădit cu miraculozităţi, e în consonanţă – în cele esenţiale– cu alţi cronicari şi cu alţi istorici, chiar şi cu Etnografia d-lui Hunfalvy. Pentru că credem din toate că maghiarii, când au venit în ţinuturile în care se află astăzi, au ocolit „pustietăţile” (d-lui Hunfalvy), adecă părţile locuite de români, şi s-au întâlnit cu slavii cari locuiau spre apus de la ţinuturile românilor. Aceasta o adevereşte şi numirea cu care au numit maghiarii pe români, numindu-i ca şi slavii ,,vlahi”. Deosebirea între Anonimul Notariu şi între Hunfalvy este numai că cel dintâi aminteşte de români, cel din urmă nu vrea să ştie că au esistat pe timpurile acele români în fosta Dacie.

Jung ne spune că maghiarii s-au aşezat în secolul al 9[-lea] în Panonia şi trăiau acolo ca „nobilime” între supuşii slavi, ocupându-se cu războaie (nu de ţesut), vânat şi pescuit. ,,Încă în secolul al 12[-lea.] locuiau maghiarii în corturi şi urau viaţa în cetăţi”.

Din toate cele de până aci, între maghiari şi romani nu vedem încă nici un raport afară de cel de vecini.

Timpul dar când au venit românii întâiaşi dată în contact cu maghiarii trebuie încă eruat. Atât fabulele cele vechi cât şi cele nouă nu ne dau în privinţa aceasta desluşiri apriate.

Cumcă nici maghiarii nu au adus cu sine nici biblioteci cu legi codificate, nici arhive, se poate vedea şi din cele citate. Mulţimea terminilor primiţi pentru numirea aşezămintelor ierarhice administrative şi juridice din evul mediu, indigită că au împrumutat multe de la slavi, înainte de a introduce sistema feudală, împrumutată, mai tîrziu de la vecinii din apus, de la germani.

Precum dară n-au putut aduce maghiarii instituţiuni pentru slavi, aşa n-au adus nici pentru români...

Când aşadară în secolul al 11[-lea] maghiarii au venit în contact cu românii – căci atunci ni se pare a fi avut loc cel dintâi contact statornic – şi aceştia-şi avură instituţiunile lor dezvoltate, care la început să vede a fi rămas neatinse.

La presupunerea aceasta ne mai îndreptăţeşte următoriul pasagiu din Pici [6]: ,,Cine cunoaşte numai pe deasupra măcar istoria Ungariei va fi suprins că în anul 1000, când S. Ştefan a primit de la papa Silvestru coroana regală, încoronatul rege nu avea în posesiune decât numai o mică parte din regatul de mai târziu al Ungariei: principatul Panoniei de odinioară şi ţara despre meazăzi de la lacul Balaton; ţinutul Banatului Timişean, Transilvania întreagă şi, după Chronica Hungarorum, Slovacia întreagă, nu aparţineau regatului nou, ba şi când, mai târziu, ţinutul Banatului Timişean şi Transilvania au fost cucerite (?) de S. Ştefan, n-au întrat în nemijlocita posesiune a regelui.”

Ca să putem judeca împregiurările îngropate nu numai în depărtarea secolilor, dar şi în diversele interese a acelor ce s-au ocupat până acum cu situaţiunea din timpurile contactului celui dintâi al maghiarilor cu românii, trebuie să avem idei clare despre factorii acelor timpuri.

Maghiarii, popor barbar, iubitori de războaie şi de escursiuni de pradă, au încăput între slavii cu oarecare ordine socială, însă nu destul de tari ca să le reziste la cea dintâi năvală. La răsărit, românii, aşijderea cu ordinea lor socială, evitaţi de maghiari, de silă sau de voie bună nu se poate şti. La apus împărăţia Romană-Germană, care era încă în facere, şi la miazăzi împărăţia Romană-Răsăriteană în cădere, şi alte fragmente de popoare.

Mai puţin la număr decât goţii sau hunii, după vreo câteva încercări nenorocoase cu armele, conducătorii lor, cumpănind bine împregiurările, s-au hotărât pentru statornicie şi civilizaţiune. Spre sfârşitul acesta au trebuit să împrumute instituţiuni pentru sine de o parte, de alta au trebuit să între în relaţiuni de alianţă sau federaţiune ca popoarele între care şi pe lângă care vieţuiau. Aceasta cu atât mai vârtos cu cât masa poporului maghiar, neprevăzătoare şi care nu cunoştea raporturile în care se afla, stăruia pe lângă viaţa sălbatică cu care era deprinsă din patria originală de unde venise.

Nizuinţa conducătorilor de a căuta razim în popoarele cu care se aflau acum maghiarii în contact transpiră chiar din cronicele miraculoase ale maghiarilor, cari încuscresc d.e. maghiarii cu românii [7]. Nizuinţa însă se vede mai învederat din cuvintele ce se pun celui dintâi rege maghiar în gură, care caută a-şi razima dominaţiunea pe diversitatea limbilor”.

Slavii mai întâi, şi după ei românii în ducatele lor (Maramureş, Banat, Transilvania, Făgăraş), au trebuit dară să fie elementele cele dintâi pe care s-au răzimat întemeietorii statului unguresc. Ei, ca federaţi, respective instituţiunile lor, au fost care au dat naştere ordinii de drept şi consolidărei Regatului Unguresc.

Raportul între maghiari şi români se prezentează aşadară, îndată după contactul statornic, cu un raport federalistic.

Introducerea feudalismului, precum se pretinde de regele Ştefan I, pe români, la început, nu i-a jignit. Românii au rămas în dreptul lor naţional în ceea ce priveşte posesiunea, serviciul cu armele, administraţiunea şi justiţia. Decretele regilor şi comiţielor au început numai în decursul secolului 13 a fi normative în prima linie pentru nobilime. Nu numai românii s-au bucurat în Ungaria de drepturile lor proprii avute, ci şi oaspeţii şi coloniştii veniţi mai târziu se administrau şi judecau prin ei înşişi, adecă prin instituţiunile ce şi le aduceau cu sine, d.e. saşii şi zepusenii.

Cum am zis, însă, în seculul amintit (1222) întâlnim cea dintâi schimbare a raporturilor de până aci. Nobilimea, temătoare de potestatea regilor, a stors de la regele Andrei II aşa-numita Bulla aurea.

Bulla aurea a dat naştere unei direcţiuni nouă în restrângerea drepturilor naţionale şi în centralizarea regatului.

Poate că direcţiunea aceasta nouă a îndemnat pe Radu Negru din Făgăraş şi mai târziu pe Dragoş din Maramureş a-şi căuta patrii nouă în ţinuturi româneşti la miazăzi şi la răsărit de la Carpaţi, ţinuturi cari mai nainte erau bântuite de barbari.


IV (urmare)


Din izvoarele ce ne stau la dispoziţiune se vede că urmările Bullei de aur nu se simt dintr-o dată, ci succesive.

În Maramurăş şi în comitatul mărginaş al Ugocei, la începutul secolului al 14 (1303), găsim stări cari dovedesc că românii. În timpurile acele se aflau încă în condiţiuni favorabile. Un duce în fruntea lor, administraţiune proprie în toate ramurile, înşişi ţăranii fără sarcini împovărătoare. Atunci găsim pe ducele Nicolae, care într-un document din acele timpuri este numit
„nobilis vir et honestus ... Vaivoda”.

Şi după emigrarea lui Dragoş, pe la anii 1363–1392, sunt urme de voivozi români în Maramurăş. Satele îşi aveau cnezii (primarii) lor, sătenii plăteau quinquagesima şi unele daturi neînsemnate castelanilor regali. Judecăţile urmau între dânşii după drepturile lor naţionale. Într-un document din anul 1378, aflăm că regina Elisabeta în afaceri de competenţă zice între alte: ,,... quare fidelitati vestrae ... mandamus quatenus praedictos knezios et olahos nostros in nullis causis j u d i c a r e sitis ausi ... si quidem autem actiones contra ipsos habetis ... in preasentia ... officialis eorundem olachorum prosequi debeatis ...
jude observato aliud non facturi.”

În condiţiuni de asemenea se găseşte Banatul, întărite de regii de mai dincoace până în jumătatea a doua a seculului al 15[-lea]. Regele Ladislau, într-un document din an. 1457, zice, între alte, după ce motivează pentru ce întăreşte instituţiunile (in custodia et tutione vadorum Danubii): ,,... omnia et singula eorundem Valachorum et Kneziorum privilegia super quibuscunque eorumque libertatibus, Praerogativis et Juribus confecta... “.

Deosebirea între Maramurăş şi Banat este, dacă poate fi vorba de deosebire, că aici nu este un duce în fruntea ţării, ci un ban (Domn) care, un timp era totodată şi Domn Þărei Româneşti şi Făgăraşului şi Amlaşului. Şi banul, ca şi ducele, reprezenta teritoriul supus jurisdicţiunei sale şi lângă el congregaţiunea generală a „districtelor valahice”. Mai era şi deosebirea că în secolul acesta vedem că privitori la districtele acestea decretează regele Ladislau, ca şi antecesorii săi: ,,nullo unquam tempore alicui exstraneo posessiones et villas donare ... Et quod huiusmodi 8 Districtus ab invice non separabimus, nec aliquam ex eis donabimus sed S. Regni coronae .. . vinctos tenebimus.”

Ceea ce va să zică că ţinutul are a se conserva neatins şi neînstrăinat.
În Transilvania cetim între altele la Kemeny un document din 1363, care se începe: ,,Nos Petrus Vice-Vajnoda Transilvanus . . . judicium et justitiam facere debemus”, care, de o parte, ne înfăţişează guvernarea separată a Transilvaniei sub ducii şi viceducii proprii şi, de altă parte, în care se vede că într-o afacere de proces ,,... coram nobis et regni nobilibus de comitatu Hunyad ac universis Kenezis ct senioribus olachalibiis Districtus Hacsak comparendi assignassemus...”

Cumcă şi mai încolo în Transilvania, vasăzică afară de comitatul Hunedoarei, au esistat; stări ca cele descrise pentru români testează şi scriitori bizantini când descriu războiul regelui Sigismund cu sultanul Baiazet (1391). Acei scriitori spun că dacii sau blaccii, pe cari îi numeşte „hominum generi non ignobili”, se guvernează „proprio jure propriisque legibus”; mai departe:
,,Jussi proficisci in militiam, regi parente, tributum ferentes quando cumque iis imperabit, solummodo petentes, ut sibi proprio jure, suisque legibus, rempublicam administrare liceat”.

Făgăraşul (Terra, Fugros) este mai puţin atins de influenţa Bullei de aur. Dreptul de proprietate românească-[î]l atribuie unui document din 1231 timpurilor dominaţiunei „bulgăreşti”. în privinţa ţinutului acestuia documentele se contrazic. După unele documente s-ar părea că Terra Fugros se ţinea până în seculul al 15[-lea] de România (Muntenia, Valahia), după altele, că domnitori transalpini aveau stăpânire feudală asupra lui. A descurca lucrul în privinţa aparţinerei Þărei Făgăraşului în seculii amintiţi este treaba istoriei. Scrierile istorice de până acum fiind scrise mai cu seamă de autori români, ne lasă în [ne]dumerire. Scopul nostru nefiind de a face istorie, atingem numai împregiurarea aceasta şi punem înaintea cetitorilor unele citate. Istoricul Fejer d.e. ne spune de un document de la 1369 care se începe aşa: „Ladislaus, Dei et regis Hungariae gratia, Wayuoda Transalpinus et Banus de Zeverino nec non dux de Fogaras ...”; la acelaşi se află alt document care se începe: „Vladislaus Vajuoda Transalpinus Banus de Zeverino et dux novae plantationis terrae Fugaras”; tot la acelaşi, din an. 1390:
,,Mircius Dei gratia Va j u o d a T r a n s a l p i n u s, F o g a r a s e t O l m a s dux Severini, Comes terrarum Dobrodicii despotus et Tristi dominus “.

Din toate cele de până aci şi din alte multe, cari nu se pot cita aici, se vede că românii, şi după contactul mai de aproape cu maghiarii şi după începerea direcţiunei celei nouă, au păstrat mult timp poziţiune independentă, ba, ceea ce este mai interesant, au avut şi legături cu românii de la Dunăre.

Regii Ungariei, mai cu samă însă cei din seculii 13 şi 14, treptat au primit pe români în nobilimea ungurească. Pe lângă toate rezervele regilor cu anumite teritorii, pe cum am văzut în Banat, prin primirea aceasta, casta nobililor s-au sporit şi s-a întărit. Întărirea acestei caste a mărginit treptat drepturile naţionale ale românilor. Regii înşişi, precum am văzut din documentul citat din timpul reginei Elisabeta, trebuia din când în când să întervină ca să împiedece amestecul nobilimei în drepturile nenobililor.

Altă împregiurare funestă pentru drepturile naţionale ale românilor a fost propaganda romano-catolicismului, ceea ce convenea mult şi regilor. Primirea în sânul nobilimei era împreunată cu propaganda aceasta. Fiecare român, dacă devenea nobil, se înstrăina şi de religiunea connaţionalilor săi. Din documente de pe timpul regelui Ladislaus se vede rigorozitatea cu care se procedea contra nobililor cari „contempta Religione fidei Christian[a]e, secte scismatice Wolachorum ... adhesisse dicuntur”. Paralel cu rigoarea aceasta merge restrângerea în drepturi a chenezilor români. Deja regele Ludovic (1366) dispune că numai chenezii cari sunt confirmaţi prin litere regale pot fi consideraţi de asemenea cu nobilii, ceilalţi să se considere de homines comunes sau olahos.

Negreşit că la dezvoltarea aceasta vor fi contribuit şi împregiurări esterne. Progresul ce-l făceau cele două principate dincolo de Carpaţi şi nesuccederea lui Carol Robert şi a următorilor lui de a le subjuga a accelerat procesul îndreptat contra drepturilor naţionale române. Seculul al 15[-lea] ne înfăţişează încoronarea direcţiunei din cestiune. Nobilimea, destul de puternică ca să păşească cu pretensiuni tot mai mari şi mai împovărătoare faţă cu poporul, căuta factori cu care să se alieze spre a putea mănţinea puterea ei.

Spre sfârşitul acesta românii, câţi mai păstrase drepturi pentru serviţiile lor, cum a fost d.e. cei din castrul Saligo (Sălişie), cu apertinenţiile sale, şi ai castrului Talmaciului, cu apertinenţiile sale, au fost administrativ încorporaţi la pretoriul Sibiiului; brănenii la al Braşovului; rodnenii la al Bistriţei. Þinuturile aceste nu au fost aservite nimărui şi, în puterea decretelor regale (Sigismund 1438; Ladislau 1453; Mathia 1464,1467 şi 1464 [sic], se bucurau de aceleaşi drepturi ca pretoriile la care fură încorporaţi; însă nu mai erau în deplina independenţă administrativă ca mai nainte.

La anul 1437 care face epocă în istoria românilor, în special în Transilvania, se găsesc în faţa nobilimei aliată cu saşii şi cu secuii, ceşti din urmă colonizaţi, precum afirmă d-l Hunfalvy, de regii din Casa Arpadiană la marginea răsăriteană a Transilvaniei.

Dezvoltarea aceasta a lucrurilor era periculoasă nu numai pentru români, ci şi pentru Regatul Ungariei. Dezvoltarea aceasta şi-a şi răzbunat la 1526, zdrobind regatul şi dărăbuindu-l în mai multe părţi. Regii, sub influenţa nobilimei puternice, spriginită, cum am zis, şi de împregiurări, confirmau pretensiunile acesteia şi nu mai erau acum în stare să pună piedeci pornirei arătate. Greutăţile de pe umerii poporaţiunei apăsate acum iau dimensiuni întinse. De altă parte au devenit insuportabile. Ciocnirea nu putea să lipsească.

Pretensiunile esagerate ale episcopului catolic transilvan (Lepeş pretindea decima restantă pe zece ani) şi năzuinţa de a lega de glie o parte a poporului, scos succesiv din dreptul de proprietate, au provocat răscoala din 1437, la care s-au alăturat şi nedreptăţiţii cari făceau parte din naţionalitatea maghiară. Răscoala s-a sfârşit în favoarul populaţiunei apăsate. Nobilimea, secuii şi saşii, aliaţii aceleia, a trebuit în octomvre 1437 să păşească la o învoială, care avea a se prezenta regelui (Sigismund) să o sancţioneze. Regele însă a murit în decemvre a aceluiaşi an.

Nobilimea şi aliaţii ei, cu toată învoiala, murind acum şi regele, au înnoit alianţa cu secuii şi saşii şi lupta s-a început din nou. Sfârşindu-se lupta reînnoită în defavorul poporaţiunei apăsate aceasta a rămas într-o stare precară. De aci încoace nu mai întâlnim documente cari să zică că la 1291
,,... quod cum universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis in partibus transilvanis ... pro reformatione status eorundem congregationem cum eisdem fecissemus “.

Cu toate aceste, până în seculul al 17[-lea] găsim pe românii din Transilvania având chenezii lor şi constituţiunea lor rurală. Numai de după moartea lui Mihai datează legile care declară pe români privaţi de drepturi şi-i iobăgesc în toată forma. Dar nici aceste nu se estind asupra tuturor românilor, pentru că boierii din părţile Făgăraşului cari îşi primiră boieronatul încă de la domnii transalpini, nobilii ţărani din alte părţi ale Transilvaniei nu cad în categoria aceasta.
Din toate dar, chiar şi din părţile cele mai triste ale istoriei românilor, rezultă că românii din Ungaria şi Transilvania au avut pământul lor, sau ca proprietate ereditară sau ca posesiune în puterea dreptului avitic consvetudiunal după obiceiul vechi) şi că şi acei cari au pierdut acest drept l-au pierdut în urma dezvoltărei succesive a împregiurărilor interne, nu însă prin puterea cucerirei cu sabia.

Mihai Eminescu, Românii din Ungaria, articol publicat în ziarul Curierul de Iaşi, 13, 15, 22, 27 mai, 10, 17 iunie 1882, (text reprodus după ediţia Perpessicius, vol. X, pp. 657-669


Note

1 În Cislaitania sunt admise toate limbile recunoscute de stat.
2 Hundsdörfer.
3 Iung zice:... behielten dieselben ihre Selbständigkeit vollkommen bei (pag. 183 şi 184).
4 Völkerkunde Osteuropas.
5 Numele slave de familii sunt însă şi mai dincoace, din influenţe esterne.
6 Abstammung der Romanen.
7 Fiica lui Menumorut se mărită după fiul lui Arpad, zice An[onymus] Not[arius].

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)