Cartea, informaţie, emoţie, artă! C. Julii Caesaris Commentarii de Bello Gallico et Civili (Viena, 1822)
Cartea, informaţie, emoţie, artă, zeci, sute de pagini care închid în sine pe lângă textul propriu-zis şi adnătorile unor oameni care au citit-o, admirat-o, daruit-o.
Cartea ca obiect care densifică trăirile, cartea ca pasiune care uneşte gândurile şi de ce nu cartea vie care ne vorbeşte, câteodată, ca unică mărturie, despre oamenii care au atins-o, despre trăirile, preocupările şi viaţa lor. Cele câteva rânduri risipite pe marginile albe ale foilor sunt poate, de multe ori, singurele informaţii care răzbat despre posesorii ei.
Nu vei şti niciodată cum arăta cel care a îndrăgit-o, dar vei avea în mâini o fărâmă din sufletul său, nu vei cunoaşte altceva în afara unui nume şi a unor minime informaţii, dar citind ce a scris vei ţine vie, preţ de câteva clipe, imaginea unui Om din trecut.
Aminteşte-ţi că şi tu vei deveni cândva acel Om din trecut. Acordă ceva din timpul tău liber şi pentru elogierea celor care au fost, care au trăit şi au murit pentru acest pământ, pentru ca tu să fii liber, celor care scriind şi-au pus viaţa, talentul şi întreaga lor cunoaştere în slujba Binelui, celor care au făcut posibilă clipa de splendoare magică pe care o trăieşti citindu-i!
Roagă-te pentru toţi cei care au fost ca şi când te-ai ruga pentru tine!
Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)
...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie
„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu
Mircea Eliade
Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr principatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu