Salonul oficial. Pictură Sculptură
Prima pagină a catalogului, anul 1941
Nicolae Stoica, Un amator de icoane
Nicolae Brana, Plângerea lui Iisus
Titi Murnu-Filionescu, Adormirea
C. Nistor, Cavalerii Apocalipsului
Expoziţia anuală de stat a artelor plastice
(pictura, sculptură, grafică).
Prima pagină a catalogului, anul 1953
Mihai Wagner, V.I. Lenin
Marius Butunoiu, I.V. Stalin
Iosif Iser, Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej
Gabril Miklossy, Tovarăşii Voroşilov şi Gheorghiu-Dej
în vizită la G.A.C. Livedea
Lidia Agricola, V.I. Lenin la al VII-lea Congres al P.C.U.S.
„Stalin este Lenin de astăzi“*
„Întreaga lume este acum împărţită în două lagăre. În lagărul care luptă pentru socialism şi comunism, puterea aparţine poporului. Aceasta determină toate laturile vieţii, atât a Uniunii Sovietice, cât şi a ţărilor de democraţie populară. Aceasta determină şi orientarea fiecărei noi culturi naţionale în aceste ţări. Şi cu toată varietatea acestor culturi, vedem în fiecare din ele cum se dezvoltă repede arta de tip nou, socialist. Arta nouă ce se naşte, slujeşte poporul, slujeşte măreaţa cauză a dezvoltării sale spirituale multilaterale, contribuie la crearea unui luminos viitor al omenirii.
Realismul socialist s-a statornicit ca linie generală a artei sovietice, nu pentru că un grup de artişti a învins alt grup; realismul a învins, pentru că tot ceea ce în artă nu a mers în folosul poporului, – a slăbit în mod inevitabil, a decăzut şi a pierit; şi dimpotrivă, tot ceea ce a slujit cauza victoriei poporului, s-a întărit, s-a afirmat, a antrenat toate talenele, forţele mari, a primit un ajutor general. Elementul hotărâtor a fost voinţa poporului, sprijinit de Partidul Comunist.
În fiecare din republicile socialiste ale Patriei noastre se dezvoltă o artă proprie, care oglindeşte cauza comună a construirii comunismului într-o formă şi cu un material luat din viaţă, caracteristice poporului respectiv, o artă naţională în formă şi socialistă în conţinut.
Arta de tip nou, socialistă, se dezvoltă acum în toată varietatea ei naţională nu numai la noi, în Uniunea Sovietică, ci şi în marea Chină, în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, România, Albania, în Germania Democratică. Mlădiţele artei noi cresc şi în ţările în care imperialismul mai schilodeşte geniul artistic naţional.
Măreţe scopuri comune unesc azi pe oamenii progresişti din lumea întreagă, inclusiv pe toţi artiştii progresişti. Prin mijlocirea artei, artiştii trebuie să vorbească cu popoarele care i-au născut şi i-au încredinţat făclia culturii — despre aceste sarcini măreţe, dintre care cea mai importantă este lupta pentru pace şi progres. Trebuie să ne însuşim o mare măiestrie în exprimarea adevărului în artă, pentru a răspunde cerinţelor poporului. Experienţa artei sovietice, realizările ei, ne arată că această măiestrie poate fi obţinută numai studiind viaţa, căutând să înţelegem legile ei în lumina ştiinţei marxist-leniniste, însuşindu-ne experienţa clasicilor realismului şi în primul rând a clasicilor poporului respectiv.
Anul 1953 a fost marcat de hotărârile deosebit de importante ale Partidului Comunist şi ale Guvernului Sovietic îndreptate spre continua satisfacere a cerinţelor materiale şi Culturale mereu crescânde ale poporului sovietic. Întreaga activitate a Academiei de Arte, trebuie să fie subordonată rezolvării acestor sarcini ale întregului popor. Datoria noastră constă în a crea opere de artă care să însufleţească poporul la construirea comunismului, să educe gusturile sale artistice.
Mergând pe calea trasată de Partidul Comunist, pe calea verificată a realismului socialist, oamenii de artă sovietici vor îndeplini cu cinste sarcinile de răspundere care le revin.“
Sarcinile noastre, A. Gherasimov, Preşedintele Academiei de Arte a U.R.S.S. articol din lucrarea Probleme de artă plastică, culegere de traducere de materiale sovietice, Consiliul General A.R.L.U.S. în colaborare cu Uniunea Artiştilor Plastici din R.P.R.
* „Stalin este un demn continuator al cauzei lui Lenin, sau, cum se spune acum în partidul nostru, Stalin este Lenin de astăzi“.
I.V. Stalin, Scurtă biografie, ediţia a doua corectată şi completată, lucrare coordonată de un colectiv de redactori, varianta în limba română a fost întocmită în colectivul de redacţie al Editurii Partidului Comunist Român, după originalul în limba rusă, apărut la Editura de Stat pentru literatura politică, Moscova, 1947 şi tipărit la Editura Partidului Comunist Român, 1947
„Istoria omenirii nu a cunoscut regim
mai diabolic decât regimul sovietic“
„Apreciez că nu se poate trăi într-o societate liberă şi într-un stat de drept fără întoarcere la trecut, fără reactivarea memoriei colective a românilor, a satului românesc mai ales, memorie pe care forţe ostile nouă au încercat să o distrugă în totalitate. Cartea domnului Bogdan [-Velişco], Infernala captivitate, are şi această misiune de a revitaliza memoria românilor cu privire la răul de neimaginat pe care ni l-au adus bolşevicii de la răsărit, în frunte cu Stalin, rău comparabil doar cu invazia popoarelor migratoare din sec. VII-VIII. Istoria omenirii nu a cunoscut regim mai diabolic decât regimul sovietic. Atilla, Ginghis Han, Tamerlan, Timur şi alţi conducători ai hoardelor tătare mongole, au rămas, faţă de fiara monstruoasă, apocaliptică care este Stalin nişte simpli huligani... (Ion Pelivan, Membru în Sfatul Ţării din Basarabia anului 1918)
Această împrospătare a memoriei o facem nu ca să cerem răzbunare sau pentru a stimula sentimentele de ură şi revoltă, ci o facem pentru ca noi, toţi românii, să nu uităm aceste atrocităţi şi să încercăm să le prevenim, să nu mai permitem ca părinţii, copiii, soţiile noastre, compatrioţii noştri să suporte atâta umilinţă.
Noi credem că această misiune îi revine, în primul rând, Armatei Române care, prin forţa ei, trebuie să descurajeze orice agresor probabil. Astfel, vrem să sensibilizăm şi prin această carte factorii de conducere, în sensul că, în condiţiile în care dezagregarea imperiului de la răsărit este destul de probabilă în opinia noastră, întărirea capacităţii de luptă a Armatei Române (motivaţia pentru luptă, înzestrarea organizarea etc.) este o datorie sfântă, neîmplinirea ei însemnând un atentat la însăşi fiinţa noastră naţională.“
Lt. col. (Rz) Alexandru-Nicolae Teodoreanu, Argumentum, prefaţă la Infernala captivitate, Ed. Fundaţia Gheorghe Cernea, Ploieşti, 2002
„M-am născut ca să mor pentru Dumnezeu
cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa“
„[...] Aiud însângerat este o consecinţă a faptului că, pe tot parcursul vieţii, nici o clipă nu m-am gândit să-mi cumpăr libertatea vânzându-mi conştiinţa, vânzându-L pe Dumnezeu sau vânzându-mi neamul.
«Conştiinţa este glasul Lui Dumnezeu în om», după cum spunea Immanuel Kant, şi cred că reprezintă valoarea cea mai însemnată care i-a fost hărăzită omului pentru a-l deosebi de celelalte fiinţe. Tocmai de aceea, se spune că trebuie să mergi pe drumul dumnezeirii, unde nu există loc de renunţări.
[...] Am primit o condamnare politică de 47 ani, singura vină fiind aceea că am făcut legământ de iubire cu patria mea creştină şi străbună. La prima arestare, în 1949, primul gând a fost că va trebui să fac închisoare pentru un ideal al meu, Basarabia şi nordul Bucovinei, pentru că sunt ale noastre, pentru că am cântat «Deşteptă-te române!» şi «Hora Unirii», pentru că am gândit şi simţit româneşte.
După acel trist şi îndoliat 23 august 1944, când au năvălit ruşii în ţară, am fost martor şi am trăit ororile pe care le făceau aceşti sălbatici. [...]
Trăiam din plin eroismul românilor despre care învăţasem în şcoală, citisem şi ce înseamnă comunism în «Destinul omenirii» de P.P. Negulescu iar acum îl vedeam, lucru care nu a făcut altceva decât să mă revolte şi să mă transforme în duşmanul acestor barbari care ne călcaseră ţara pentru a 12-a oară în istorie.
[...] Şi, mai mult decât atât, ne pângăreau mamele, surorile şi fiicele sub ameninţarea armei şi, după ce le batjocoreau, le ucideau pur şi simplu, căzându-le astfel victime până şi fetiţe în vârstă de 8 ani. Nelegiuirile lor depăşeau orice imaginaţie, iar gândul de pedepsire încolţea în fiecare om al locului, impunându-se grabnice măsuri împotriva acestor vandali. [...] Asemenea mie au gândit mii de români şi au luat drumul munţilor unde au luptat ani la rând, mulţi dintre ei murind acolo şi tot mulţi fiind prinşi, apoi executaţi.
Singurul care a scăpat a fost ing. Gavrilă Ogoranu, cel care a fluturat un steag în Munţii Făgăraşului până în 1956. Acest Gavrilă Ogoranu era un adevărat simbol al jertfei şi rezistenţei neamului românesc, inclusiv al oamenilor de bună-credinţă întemniţaţi la acea vreme. Suntem singurul popor dintre cele stăpânite de comunism care, după ce-al doilea război mondial, a luptat efectiv cu arma în mână împotriva acestuia.
Am tot nădăjduit să se schimbe ceva în România, să revină vechea conducere, să scăpăm de năvălitorii din Răsărit, lucru pe care, sincer să fiu, l-am aşteptat tot timpul dar, în ceea ce mă priveşte, nu am capitulat nici o clipă de la ideea mea.
După ce am executat prima detenţie, m-au trimis în D.O. şi nu în libertate, apoi «Lotul celor 11» din Răchitoasa a fost trimis în judecată sub acuzaţii imaginare, pentru că nu-şi permiteau ca o parte dintre luptători să-şi recapete libertatea de teamă să nu cheme oamenii la răzmeriţă.
Au urmat apoi reeducările din 1960-1964, la Aiud rezistând sub 1% din numărul total de întemniţaţi – apreciat la acea dată de circa 7.000; ulterior am aflat că au fost în jur de 11.000 de deţinuţi politici în cei 4 ani de reeducare.
În iulie 1964, cu 10-12 zile înainte de eliberare, din Zarca am ieşit 94-96 de oameni, dar au mai căzut şi dintre aceştia când au venit procurorii militari de la Bucureşti pentru a mai rupe dintre noi, aşa încât, până la urmă, au rămas doar 56 de condamnaţi politici care nu acceptat pactul cu diavolul roşu.
A fost o cădere fantastică, asemenea îngerilor în frunte cu Lucifer, iar victimele au suferit atât de mult, încât, la un moment dat, nu au mai rezistat – orice metal are un punct de topire şi, din nou, spusele lui Seneca revin decisiv: «Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob!». Aşa încât, ca să poţi trece prin acest crunt iad, trebuia să ştii să mori, de aceea nici n-au rezistat decât numai cei care au fost pregătiţi pentru acest lucru.
O frântură de timp dacă te-ar fi copleşit ceva din frumuseţea vieţii, erai pierdut! Viaţa şi libertatea trebuiau privite cu indiferenţă, iar tu, luptătorul, trebuia să fii pregătit să mori în orice clipă. Acestea ar fi fost condiţiile pentru a putea pluti, dar oare câţi au gândit în felul acesta şi câţi au mers, până la sfârşit, pe acest drum? [...] Este foarte interesant cum trăieşti în viaţă, dar în aceeaşi măsură cum mori şi socot că trebuie să mor aşa cum am trăit: mergând pe drumul aceluiaşi ideal trasat de morala creştină.
„Dumnezeu a fost cu mine în toate închisorile vieţii!“
Tocmai de aceea, mă încearcă un sentiment de milă faţă de cei care au cedat, fiind poate torturaţi sau, chiar şi în libertate, şantajaţi. Însă faţă de cei care au făcut-o din pură laşitate, mânaţi de dorinţa de a provoca un rău, la milă mai adaug şi o anumită silă şi dispreţ. Chiar dacă şi ei se numesc oameni, stau sub acest blazon doar în faţa celor care nu le cunosc zbaterile de căzuţi în noroi şi hrăniţi din răul pe care l-au făcut altora.
Mă doare şi încerc să îi înţeleg, să le găsesc o justificare, dar din păcate sunt greşeli care parcă nu pot fi iertate. Poate toate au urmat un aşa curs pentru că Dumnezeu a dăruit neamului românesc o mulţime de calităţi în defavoarea verticalităţii, pe care românul nu prea o are, dar în momente grele, de impas, a apărut cineva care a salvat situaţia. Să nu uităm că în secolul al XIX-lea, neamul românesc a avut atâţia oameni de frunte, încât se spune că am parcurs în 50 de ani ceea ce ţări înaintate au parcurs în 300 ani.
Pentru mine, cei 47 ani de condamnare politică, în afară de faptul că au fost 23 ani de privare de libertate, echivalează cu toată tinereţea mea lăsată în temniţă pentru un ideal în slujba neamului românesc, dar nu mă încearcă păreri de rău având în vedere măreaţa ţintă către care m-am orientat. Au fost deţinuţi politici cu pedeapsă chiar peste 23 ani făcuţi la zi – arestaţi în ianuarie 1941 şi eliberaţi în iulie 1964, după 23 ani şi 7-8 luni, oameni deosebiţi, adevăraţi luptători legendari în faţa cărora mă descopăr şi mă închin. Şi toate, pentru că nu au renunţat la vis... “
Grigore CARAZA
Piatra Neamţ, iulie 2004
* * *
„Jilava [...] are un câmp numit Valea Piersicilor, căruia i se mai spune şi Valea Plângerii pentru că în acest areal s-au făcut multe execuţii, sute de oameni trecând pe cealaltă lume, de cele mai multe ori nevinovaţi.
Astfel, pe data de 1 iunie 1946, în Valea Piersicilor au fost executaţi unii dintre cei mai mari oameni care au condus destinele ţării: Mareşal Ion Antonescu, prof. univ. Mihai Antonescu – ministru de Externe, generalul Picky Vasiliu – fost comandant al Jandarmeriei Române, precum şi prof. univ. Gheorghe Alexianu – fost guvernator al Transnistriei. [...]
Pe 21/22 iunie 1941, într-o sâmbăta spre duminică, generalul Ion Antonescu, conducătorul statului român, a declarat război fostei URSS, pentru a readuce la sânul patriei două provincii româneşti, Basarabia şi nordul Bucovinei, ambele cotropite de ruşi. Declaraţia de război a fost transmisă dintr-un vagon militar aflat în gara din Piatra Neamţ. După mulţi ani, într-o lume care părea mai bună decât cea din trecut, în apropierea aceleiaşi gări, s-a ridicat bustul celui care a fost mareşalul Ion Antonescu. O statuie similară a fost ridicată şi pe locul unde a fost executat, în Valea Plângerii-Jilava [...].“
„România – lagăr naţional“
„Prevalându-se de faptul că au ajuns la putere, comuniştii au inventat cele mai diabolice metode de aşa-zisă corecţie, dar care nu aveau nimic în comun cu ceea ce se cheamă echivalent între gravitatea infracţiunii şi pedeapsa aplicată. Orice ar fi putut face atingere la orânduire era distrus fără discernământ, astfel ca nici o bridă să nu se mai răzleţească vreodată de imperiul supunerii pe care l-au instituit. Aşa au fost ucişi sute de mii de oameni în cumplitele temniţe comuniste, iar intelectualitatea, cea care prin valoarea-i incontestabilă ar fi ameninţat poziţia noului sistem, era decimată metodic.
Cum „depozitele“ existente nu aveau capacitate suficientă pentru victimele condamnate, comuniştii au procedat la extinderea rapidă a numărului de închisori, astfel că, în scurt timp, România a devenit prima ţară din lume care deţinea cele mai multe obiective de exterminare pentru deţinuţii politici. A fost schimbată destinaţia iniţială a unor amplasamente, cu predilecţie vechi locaşuri de cult – mânăstiri, biserici, precum şi o serie de imobile a căror arhitectură solidă constituia o garanţie pentru săvârşirea scopului criminal: genocidul unui popor. Chiar şi aşa, spaţiul nu era îndeajuns. Şi au găsit o altă soluţie: exterminarea în masă a opozanţilor!“
fragmente din cartea Aiud însângerat, Grigore Caraza
În perioada următoare încheierii celui de-al Doilea Război Mondial cenzura prin presă, în România, a fost totală, nimeni nu mai putea exprima în mod liber opinii critice sau contrare celor oficiale, şi a avut un singur rol, acela de a sluji interesele puterii comuniste.
După război încep să apară diverse asociaţii care aveau ca scop răspândirea şi implementarea comunismului (proces care va continua cu terorizarea populaţiei prin naţionalizarea locuinţelor, fabricilor şi a tuturor averilor, prin trimiterea în puşcării a oponenţilor, a tinerilor şi a bătrânilor, a celor care au făcut politică şi a celor care nu au făcut, deopotrivă a ţăranilor şi a intelectualilor etc.).
„Muncitorii din toate ţările ştiu că fiecare cuvânt pronunţat de Stalin este cuvântul poporului sovietic şi că după fiecare cuvânt urmează fapte.“, „Toţi cunosc forţa invincibilă şi de neclintit a logicii stalinste, claritatea de cristal a spiritului său, voinţa de oţel, devoramentul lui faţă de partid, credinţa înflăcărată în popor şi dragostea pentru popor.“
Din punctul de vedere al partidelor de opoziţie, epuraţia a fost definită ca fiind o soluţie pentru înlăturarea din viaţa de stat a elementelor ce s-ar fi dovedit pătrunse de idei şi sentimente dictatoriale, cu înclinaţii ideologice către naţional-socialism, fascism sau cu interese materiale strâns legate de cele ale Germaniei lui Hitler sau sateliţilor ei. Însă, considerând că sfera de aplicare a epuraţiei era prea restrânsă, comuniştii au reuşit extinderea ei şi la profesiunile libere, la activitatea comercială şi industrială. Organul oficial de presă al Partidului Comunist, ziarul Scânteia, a pornit încă din octombrie 1944, o campanie pentru eliminarea din presă şi din rândurile scriitorilor a celor consideraţi profascişti. Sub pretextul democraţiei s-au făcut prin aceste epurări, «adevărate acte de dictatură şi teroare printre funcţionarii conştienţi, care au refuzat învestitura comunistă.»
Trebuia să-i fie smulse şi ultimele «rădăcini blestemate», rădăcini reprezentate şi de duşmanii «istorici» ai democraţiei: Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, cunoscută fiind conlucrarea dintre liberali, ţărănişti şi legionari împotriva comuniştilor. Activitatea «duşmanilor», spuneau aceştia, era camuflată în partidele istorice, iar guvernele ce s-au perindat la cârma ţării până la 6 martie, n-au exprimat interesele poporului şi n-au vrut ca România să devină un stat puternic şi independent. Mai mult, citim în Adevărul Ardealului, Organul Comitetului General pentru Nordul Ardealului, că «politica greşită, criminală a guvernelor trecute a trimis în administraţia românească multe elemente fasciste din administraţia trecută, a dictaturii antonesciene, care au căutat să continue şi pe mai departe spiritul dictaturii.»
Într-o cuvântare, Ana Pauker spunea: «Casa noastră astăzi este pe alocurea pângărită, murdărită. În casa noastră mai miroase rău a dihanie fascistă, legionară… Deci, o muncă de primă importanţă este să ne curăţim casa, să respirăm aer curat în ţara noastră. Munca de epuraţie şi de arestare a criminalilor de război şi a fasciştilor este bine pornită de guvern. Ea va fi continuată şi trebuie ajutată de toţi democraţii.»
Presa comunistă lăsa să se creadă că toate acţiunile PC erau validate de popor, deşi însuşi preşedintele SUA, Harry Truman, aprecia că regimurile comuniste din România şi Bulgaria nu asigură tuturor elementelor democratice dreptul de a-şi exprima liber părerea şi prin sistemul lor de guvernare nu reprezintă voinţa poporului. Aceste formulări erau menite să creeze în auditoriu o atmosferă de teroare, care venea, dacă ar fi să dăm crezare presei comuniste, din partea fasciştilor şi legionarilor, a oamenilor lui Antonescu. Un exemplu era Scânteia, care repeta în numeroase numere, cum mulţimea scanda: «Să fie curăţat aparatul de stat!» , «Afară cu legionarii!», «Cerem arestarea trădătorilor!» etc. [ v. alăturat Churchill, Truman şi Stalin, Potsdam, iulie 1945 – n.n.]
Pe lângă motivele interne care au determinat epuraţia, au fost şi unele motive externe, reprezentate de presiunile Moscovei. A. I. Vâşinski, comandantul trupelor Armatei Roşii din România, declarase că va oferi comuniştilor tot sprijinul pentru eliminarea fasciştilor şi progermanilor, şi în numeroase rânduri, s-a declarat nemulţumit de modul lent în care se realiza, «datorită sabotajului unor funcţionari influenţi», impulsionându-i pe comunişti la noi asalturi asupra societăţii.
