Mihai Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă (I)

ACTUALITATEA


Sociologia nu este pînă acum o ştiinţă, dar ea se întemeiază pe un axiom care e comun tuturor cunoştinţelor omeneşti, că adică întâmplările concrete din viaţa unui popor sînt supuse unor legi fixe, cari lucrează în mod hotărît şi inevitabil. Scriitori cari în privirea ideilor lor politice sînt foarte înaintaţi au renunţat totuşi de-a mai crede că statul şi societatea sînt lucruri convenţionale, răsărite din libera învoială reciprocă dintre cetăţeni: nimeni afară de potaia de gazetari ignoranţi nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi parla­mentele sînt temelia unui stat. De sînt acestea sau de nu sînt, statul trebuie să existe şi e supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecinţă. Deosebirea este că în viaţa constituţională lupta pentru existenţă a grupurilor societăţii care ştiu puţină carte găseşte răsunet, pe cînd în statul absolutist acea luptă e regulată prin o putere mult mai înaltă, a monarhului adică, al cărui interes este ca toate clasele să steie bine şi ca lupta dintre ele să nu fie nimicitoare pentru vreuna.

Nimic nu arată mai mult că spiritul public nu e copt decît discuţii asupra teoriilor consti­tuţionale. Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintîi tineri rău sau deloc preparaţi s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite a unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitînd că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie are un trecut foarte lung în urmări, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducînd formulele scrise ale vieţii publice de acolo. E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănînci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită.

Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atîta, sînt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mîna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pînzătură fină, din fier maşine, din lînă postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei?

Clasa noastră de mijloc consistă din dascăli şi din ceva mai rău, din advocaţi.
D. X bunăoară e plătit de stătea să înveţe pe studenţii de la universitate limba română din punct de vedere filologic şi istoria românilor, două obiecte pe cari nu le cunoaşte deloc.

Să ne-nţelegem. Nu avem pretenţiune ca profesorii noştri să fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurări normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvăţat carte şi, fiindcă nu este cu totului tot mărginit, încît să aibă nevoie de a fi instalat, într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăşi studenţilor ceea ce au aflat alţii, de ex. învăţaţii străini, despre limba română, le-ar fi arătat calea bună şi bătută de oameni mai cuminţi, încît s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, că un şcolar poate învăţa de la profesorul său mai mult decît ştie acesta însuşi. Atunci nu l-am fi auzit susţiind pe d. X autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplină şi un falsificat greoi, pe care-l cunoşti ca atare la cea dintîi vedere.

Dar împrejurările nefiind normale d. X nu învaţă nimic, ci face politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sînt cuvinte care se-nvaţă pe de rost într-un sfert de ceas şi care-l ridică pe om la noi în ţară, făcînd de prisos orice muncă intelectuală.

Căci natura comună nu munceşte decît de silă. Silit de împrejurări normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru ; nesilit de nime­nea, se simte în sat fără cîni şi umblă cu mînile în şolduri, lasă şcoala pustie şi vine la Bucureşti ca să-şi facă mendrele şi să-şi deie o importanţă pe care natura n-au voit să i-o deie.

Tot astfel e d. Y şi bună parte din cumularzii universităţilor. Am luat profesori de uni­versitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de deca­denţă. Şi cine plăteşte oare pe aceşti domni din clasa de mijloc a căror mîni şi inteligenţe nu produc valori de un ban roşu măcar? În linia din urmă munca ţăranului care, ca dorobanţ moare pe cîmpul de război, ca muncitor se speteşte plătind dări, pentru a ţinea pe umerii lui o clasă de trîntori netrebnici.
Ce să mai zicem de advocaţi?
Întorşi din străinătate, ei nu şi-au dat silinţa să-nveţe legile şi datinile pămîntului, să codifice obiceiurile naţiei româneşti, ci au introdus pur şi simplu codicele pe cari le învăţaseră la Paris, ca şi cînd poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuia să i s-aducă toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocaţii sînt inteligenţele cele mai stricate din lume. Căci, într-adevăr, ce credinţe poate avea un om care azi susţine, mîini combate unul ş-acelaşi lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb şi albu-i negru? Oricît de bună morişcă intelectuală ar avea, ea se strică cu vremea şi devine incapabilă de a afla adevărul. De aceea cele mai multe din discuţiile Adunărilor au caracterul de cîrciocuri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papură, de vorbe înşirate şi fire încurcate.

Acestea sînt elementele cărora legile noastre franţuzeşti le dau în stăpînire ţara. Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vînză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român.

Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni cari pe calea statului voiesc să cîştige avere şi onori, pe cînd statul nu este nicăieri altceva decît organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sînt aceste păpuşi cari doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulînd cîte trei, patru însăr­cinări publice dintre cari n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă? Ce caută d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atîtea cunoştinţe pozitive pe cîte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care cu toate acestea pretinde a fi mare politic şi om de stat?

Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sînt străine; ele sînt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre neavînd destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, cari să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sînt liberalii noştri. Şi, cînd loveşte în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român.

Într-adevăr, d. Serurie, care a scris un volum de poezii „greceşti“, d. Andrunopulos, care batjocoreşte armata noastră puind-o să joace la circ, d-nii C.A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieşte textul cronicelor României, sînt singurii români adevăraţi, iar noi ţăranii, mici şi mari, căci, la urma urmelor tot ţărani sîntem, noi băştinaşii din ţările acestea sîntem străini cari vindem ţara cui ne dă mai mult pe ea.

Liberalii sunt smîntîna şi temeiul României, noi sîntem nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni autohtone, cari nu merită să fie băgate în seamă. De! iertaţi-ne, boieri, Arioneşti şi Cărădeşti, că ni s-a părut şi nouă biet că trăim în ţara noastră şi avem de zis o vorbă. Iertaţi-ne pentru că nu băgasem de seamă că sîntem în Bulgaria, iertaţi-ne apoi că n-am voit să ne batem pentru bieţii greci şi bulgari.
Nu vedeţi că ne-am supus stăpînilor? Nu vedeţi că ne-am trimis copiii la jungiere pentru că d. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca pînă şi cioro-horo, rumânuş de laie, alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne batjocorească în toate zilele. Nu vă e destul, milostivi stăpîni?

Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească şi să vă întrebăm ce poftiţi d-voastră? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricelor mari, pe reprezen­taţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului“, şi ale „Românului“ şi de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei! Căci nu credem să puteţi cere ca noi să confundăm mătăsăriile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Tonescu, nici postavurile de Manchester eu isteţiile d-lui Popovici-Ureche.

Ciudată ţară într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-au crescut, adică i-au hrănit prin internate, ca după aceea să-şi cîştige, printr-un meşteşug cinstit, pîinea de toate zilele.

Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mîntuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească pînă la sfîrşitul vieţii. Dar nu-i numai atîta.

Domnia lor vor să facă pe boierii. 3-4-500 de franci pe lună nu-i liniştesc şi nu-i fac să se puie pe muncă pentru a deveni folositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sînt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la cari cinstiţii lor părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul şi sfiştocul din casă în casă, nici nu visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dedese naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi tîrzii la minte, de rînd, adesea foarte de rînd.

Căci din două una. Sau aceşti oameni sînt toţi genii, şi prin „calitatea“ muncii lor inte­lectuale merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducînd nici o valoare, nereprezentînd nici un interes general decît pe al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinşi în întunericul ce li se cuvine.

Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decît coborîtorii din neamurile cele mai vechi ale ţărei.

De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scînteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei, pentru că, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor [de] cuvinte, s-ar mîntui cu domnia demagogilor.

Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii cînd unul le-ar zice: ,,Ia staţi oameni buni! Voi plătiţi profesori cari nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori cari vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toţi poruncesc, şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpîn care să-i ţie în frîu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creîndu-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe cînd ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stăpînească cei ce n-au nevoie de averile voastre, avînd pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dînşii!

De aceea alungaţi turma acestor netrebnici cari nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc [să] vă iconomisească pe voi toţi“.

Mihai Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, I. Actualitatea,
articol publicat în ziarul Timpul, 11 decembrie 1877
(text reprodus după ediţia Perpessicius, vol. X, pp. 17-20)