Au sosit în Bucureşti dorobanţii de pe cîmpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atîta, sînt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sînt bucăţi, iar sub manta cămaşa pe piele, şi nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălţaţi sînt tot atît de rău, unul c-un papuc ş-o opincă, altul c-o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de plîns, într-o stare care te revoltă în adîncul inimei.
O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicaţie nu ne poate mulţămi faţă cu această mizerie vădită şi strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Sîntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe ţăranii noştri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puţin oameni. Turcii, despre cari se zicea că mor de foame şi de frig, au sosit la Bucureşti mai bine îmbrăcaţi şi mai îngrijiţi decît soldaţii noştri. Ruşii cari pleacă la cîmpul de luptă sînt toţi îmbrăcaţi bine, cu cojoc şi cu manta sănătoasă, şi bine încălţaţi; la ai noştri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Şi astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvînt mai rău, în zăpadă şi în ger, nemîncaţi, neîmbrăcaţi, decimaţi mult mai mult de frig şi de lipsă decît de gloanţele duşmanului. Nu sînt în toate limbile omeneşti la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stîrpiturile ce stăpînesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă, pozitivă a României, pe acel ţăran care muncind dă o valoare pămîntului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsîndu-si sîngele onorează această ţară. Şi pe cînd aceşti cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranţi, această plebe franţuzită, aceste lepădături ale pămîntului, această lepră a lumii şi culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos şi mai laş pe faţa întregului univers face politică şi fanfaronadă prin gazete şi se gerează de reprezentanţii unei naţii ai cărei fii aceste stîrpituri nu sînt şi nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol şi desculţ, flămînd şi bolnav pe cîmpiile Bulgariei, îi degeră mîni şi picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului şi, veniţi înapoi în ţară, cad pe drumuri în ţara lor proprie de frig şi de hrănă rea. Şi tot în această vreme vezi greci obraznici în mijlocul Bucureştilor refuzînd de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de „om şi om“ aşa de departe încît fiece grecotei, fiece venitură, fiece bulgăroi e mai om în această ţară decît acel ce-şi varsă sîngele pentru ea. Scuzabil n-au fost acest război, dar explicabil putea să devie purtat în condiţii normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi şi flămînzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame şi frig.
Consistă această ţară din călăi şi din victime?
Mihai Eminescu, Dorobanţii, Timpul, 30 decembrie 1877
articol reprodus după ediţia Perpessicius, M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 33
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu