'Contradicţia lui Manolescu'.

Th. Codreanu
„Deconstrucţia" canonului

Cea mai trainică sechelă moştenită de Nicolae Manolescu din anii îndoctrinării comuniste este reacţia de respingere a specificului naţional. Aparent, aflat sub armura „esteticului", criticul dă impresia că a eliminat din discursul său orice ingerinţă ideologică. Reacţiile din presă arată că aşa este şi perceput de cvasimajoritatea comentatorilor, chiar şi atunci când i se fac reproşuri. Însă dincolo de platoşa pe care şi-a confecţionat-o cu multă grijă şi pricepere, Istoria critică a literaturii române este involuntar contaminată cu ideologia internaţionalismului, nu atât fiindcă autorul nostru ar aparţine, structural, neomarxismului şi neotroţkismului, insinuate pe tărâmurile postmoderne ale politicii corecte de pe filiera Noii Stângi americane, ci fiindcă a urmat „norocul" de a beneficia de sprijinul celor mai influente cercuri ideologice de după al doilea război mondial, cu impact nu doar în centrul cultural european al Parisului. Se ştie că intelighenţia franceză (dar nu numai) a fost tradiţional marxistă şi prosovietică mai bine de jumătate de secol. În condiţiile în care întreg anticomunismul românesc tradiţional s-a prăbuşit prin ocuparea ţării de către imperiul sovietic, intelectualii români nu puteau să se realizeze în ţară decât îmbrăţişând integral sau parţial filosofia marxist-leninistă.

„Canonul" proletcultist (care a însemnat o distrugere programată a canonului occidental în varianta lui naţională) a avut o influenţă nefastă asupra structurilor antropologice ale imaginarului, ca să folosesc binecunoscuta sintagmă a lui Gilbert Durand. Mai exact spus, a produs conştiinţe sfâşiate, după experimentul spiritual asemuit aici cu cel al mâinilor care se agresează reciproc în experienţa lui Penfield. In tinereţe, nici Nicolae Manolescu nu s-a putut sustrage viziunii materialist dialectice şi istorice în scrierea primei sale istorii literare în colaborare cu Dumitru Micu: Literatura română de azi. 1944 - 1964 (1965), ceea ce nu este numaidecât un reproş de felul acelora care abundă după 1989. Înzestrat cu talent şi cu intuiţie critică remarcabilă, el s-a bucurat de sprijinul unuia dintre cei mai prestigioşi critici marxişti ai vremii, George Ivaşcu, cel care l-a şi propulsat în cultura de performanţă, încredinţându-i rubrica de cronică literară la Contemporanul, în 1962, apoi la România literară, din 1972. Cum Nicolae Manolescu provenea dintr-o familie „incorectă politic", el a fost dat afară din facultate, în 1958, pentru un an de zile, fiind reprimit în 1959. Asemenea evenimente lasă urme adânci în spiritul şi în cariera unui om. Ne imaginăm ce efect a avut asupra lui mâna întinsă de „omul providenţial" care a fost George Ivaşcu. Personalitatea de excepţie a lui Nicolae Manolescu a atras atenţia şi marxiştilor proletcultişti de felul lui Z. Ornea, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, S. Damian, Paul Cornea, inşi cu o imensă influenţă ideologică şi culturală, care s-au mulat rapid şi cu inteligenţă pe evoluţia României odată cu schimbarea de direcţie a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din 1964, continuată de Nicolae Ceauşescu.

Sub aparenţa „schimbării", ei au ştiut să întreţină aprinsă flacăra ideologiei transnaţionale protejându-se sub eticheta „esteticului", categorie culturală complexă, care, într-adevăr, deschidea posibilitatea ocultării ideologiei oficiale pentru marii scriitori. Tolerarea esteticului de către politica oficială îngăduia însă şi continuarea liniei antinaţionale sub pretextul că esteticul este incompatibil cu specificul naţional, considerat o „ideologie" de tip „fascist". Iată o „armură" neaşteptată sub care a putut fi indus în eroare şi Nicolae Manolescu. Nu întâmplător la cârma valorificării moştenirii culturale s-au postat critici ideologi de felul celor menţionaţi, apăraţi acum şi de „prestigiul" că au abandonat teoria „realismului socialist" devenind, peste noapte, „esteţi", adică „profesionişti" ai specificului literar. Un talent de felul lui Nicolae Manolescu era de uriaş folos pentru a da credit, în continuare, atmosferei resentimentare faţă de canonul naţional, chit că tânărul, apoi maturul critic venea dintr-o altă plămadă spirituală (tatăl său, Petru Apolzan, profesor de filosofie, desigur, nemarxistă, făcuse politică alături de naţional-liberali). Şi s-a văzut imediat când Nicolae Manolescu s-a apucat, în 1968, să publice antologia Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta (2 vol.). Criticul a avut nechibzuinţa să introducă în antologie şi poeme de Radu Gyr. Desigur, sub normalul argument al... esteticului. Dacă Nicolae Manolescu ar fi făcut investigaţii privitor la cine a determinat darea la topit a antologiei sale, ar fi putut afla cu mare surprindere că tocmai profitorii de pe urma talentului său de critic au sancţionat îndrăzneala-i... estetică! Şi asta se-ntâmpla în 1968, considerat anul maximei „liberalizări" din regimul Ceauşescu! Am temeiuri să cred că experienţa antologiei a fost una dintre cele decisive, alături de altele mai vechi, în a face din eminentul critic un scriptor sfâşiat, învăţând să scrie „la două mâini" antinomice încă de pe atunci. Poate că nu întâmplător teza lui de doctorat se va numi Contradicţia lui Maiorescu şi va întâmpina opoziţii la încercarea de susţinere în 1970. „Contradicţia lui Maiorescu" va deveni, în realitate, Contradicţia lui Manolescu, expresia ei narcisiacă ultimă fiind Istoria critică a literaturii române. După opinia mea, Nicolae Manolescu este una dintre personalităţile tragice ale culturii româneşti, aşa cum a fost, în felul său, şi Titu Maiorescu în raporturile sale cu centrul iradiant al canonului naţional, Mihai Eminescu.

fragment din Istoria "canonică" a literaturii române, aparut in Bucovina literara, nr. 7