1990: Postul EUROPA LIBERA (19 iun.): Intelectualii români condamnă teroarea Mineriadei. Revista ROMANIA LITERARA (5 iul.) spala imaginea lui ILIESCU

EUROPA LIBERĂ

Perspective Europene
O emisiune de Gelu Ionescu

Intelectualii români condamnă teroarea Mineriadei

Participă la program: Adrian Marino, Ion Negoițescu, Aurel Stroe, Andei Ujică, Ștefan Zorzor, Victor Ivanovici.

Din cuprins:
Adrian Marino comentează de la Munchen: „iau cunoștință cu oroare și indignare de represiunea sălbatică și sîngeroasă de la București.... Ceaușescu este mort dar ceaușismul reînvie... ”

Scrisoare deschisă adresată de Andrei Ujică, de la Heildelberg, lui Ion Iliescu.

Scrisoare deschisă a compozitorului Aurel Stroe din Mannheim adresată președintelui Ion Iliescu.

Protestul compozitorului Ștefan Zorzor: „tovarășii care acum lovesc cu bîta pe tinerii, bătrînii și chiar pe copiii care cereau un simplu dialog, nu posedă și nici nu reprezintă nici știința politică, nici umanitatea, nici democrația. Ei se dovedesc a fi o bandă de teroriști însetați de ceea ce Ceaușescu deținea.

Scritorul Victor Ivanovici de la Atena: „Acum este cît se poate de clar că scrutinul de la 20 mai a fost viciat de o fraudă morală... Acum este limpede că pactul sau contractul social instaurat în urmă cu nici o lună în fața urnelor a fost rupt, unilateral, de către actualii guvernanți ai României.”

Criticul Ion Negoițescu: „România, ca și pe vremea lui Ceaușescu la finele carierei sale, face tot ce poate pentru a indispune Occidentul, parcă prada unei alienări sinucigașe. ...Absurditatea actualului președinte constă în sporirea haotică a haosului. Ca și Ceaușescu, domnul Iliescu este satisfăcut de originalitatea sa pe care a proclamat-o din primele zile. O originalitate care și-a atins punctul culminant în convocarea minerilor, însărcinați să facă ordine în capitala țării, să ne învețe pe toți, poate și pe cei din restul Europei, ce este democrația și cum funcționează ea pe baza principiului bîtei...”

sursa: Arhiva istorică Radio Europa Liberă / Pagini din Arhiva RFE Hoover
19.06.1990 - Intelectualii români condamnă teroarea Mineriadei

document audio: http://realaudio.rferl.org/MD/manual/2010/06/16/d6b34223-b7a2-41f3-a54b-4cd0583822c1.mp3

ROMÂNIA LITERARĂ

Ion Iliescu, Nicolae Manolescu, interviu acordat în exclusivitate revistei România literară,

joi 5 iulie 1990

„Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?

Ion Iliescu: Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor, – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“

FII ALATURI DE NOI! SEMNEAZA APELUL PENTRU SCRIITORUL CEZAR IVĂNESCU

SCRISOARE DESCHISĂ

Domnului Preşedinte al României Traian Băsescu
Parlamentului României
Domnului Preşedinte al Colegiului CNSAS Dragoş Petrescu
Domnului Preşedinte al Uniunii Scriitorilor Nicolae Manolescu
Societăţii Civile din România

La 24 aprilie 2008 a încetat din viaţă, în mod neaşteptat şi în condiţii încă neelucidate, unul dintre marii scriitori români contemporani, Cezar Ivănescu. Suspiciunile privind moartea poetului sunt legate, pe de o parte, de o serie de culpe medicale, cu totul stranii (pentru că nu este vorba de o singură greşeală, ci de un şir întreg de erori, parcă bine coordonate), iar, pe de altă parte, de înscenarea pusă la cale împotriva lui la sfârşitul lunii ianuarie 2008.
Zvonul infamant transmis de agenţia de ştiri NewsIn, referitor la existenţa unui verdict de poliţie politică pronunţat de CNSAS în cazul lui Cezar Ivănescu şi aceeaşi afirmaţie defăimătoare repetată pe un post de televiziune, două zile mai târziu, de dl Mircea Dinescu, membru CNSAS, au fost rapid preluate şi difuzate, fără discernământ şi fără o minimă cercetare, de aproape toate canalele de ştiri, ducând la declanşarea unui scandal mediatic de proporţii.
Dacă declaraţia dlui M. Dinescu îşi găseşte o explicaţie (psihologică) în sentimentele de inamiciţie pe care acesta i le purta de zeci de ani lui Cezar Ivănescu (animozităţile dintre ei constituind deja un fapt de istorie literară), rămân în schimb cu totul de neînţeles urgenţa şi lipsa de profesionalism cu care a reacţionat cea mai mare parte a presei.
În lipsa oricărui document oficial care să probeze temeiul acestei acuzaţii şi având în vedere că mediatizarea ei necontrolată a avut consecinţe dintre cele mai grave, nu putem decât să o considerăm calomnioasă şi să solicităm instituţiilor abilitate să facă lumină în acest caz.
O anchetă realizată de Jurnalul Naţional din 12.02.2008 (“Cezar Ivanescu, o nebuloasa pentru CNSAS”), este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS – care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cel mai în măsură să cunoască adevărul – sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris în acea perioadă!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei.
Urgenţa unei clarificări autorizate a cazului Cezar Ivănescu, validată prin prezentarea şi publicarea documentelor doveditoare, este cu atât mai mare cu cât culpa celor implicaţi în colportarea falsei ştiri a avut urmări de o gravitate extremă: pe fondul traumei provocate de compromiterea sa publică, al tensiunii în care a trăit în ultimele luni în încercarea disperată de a-şi demonstra nevinovăţia, starea de sănătate a poetului s-a înrăutăţit dramatic, pentru ca, în cele din urmă, el să se stingă răpus de o acută suferinţă cardiacă.

Hotărârea de a solicita CNSAS să verifice dosarele membrilor din conducerea USR, luată în 2006 de Consiliul USR, fusese aprobată cu entuziasm şi votată de Cezar Ivănescu însuşi. În urma acestei decizii, toată corespondenţa, adresele, înştiinţările şi orice alt act emis de CNSAS referitor la oricare dintre persoanele supuse verificării soseau în mod oficial pe adresa USR (de altfel, până la data de 4.02.2008, veniseră doar 9 decizii din 67 solicitări, aşadar CNSAS a verificat doar 9 persoane din conducerea USR, pe parcursul unui întreg an). De aceea, conducerea USR, căreia nu-i parvenise niciun astfel de document, era obligată moral şi statutar să declare public acest lucru. Conform Statutului USR (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), atât Conducerea USR, cât şi Directorul de Imagine al USR erau obligaţi să adopte o atitudine tranşantă în mod direct şi imediat, fie printr-o conferinţă de presă, fie printr-un comunicat de presă în care să indice cu fermitate adevărul şi anume faptul că USR nu a primit o hârtie oficială în cazul Cezar Ivănescu.
În absenţa unei asemenea atitudini, pe 4 februarie a.c., poetul se vede constrâns să recurgă la o formă radicală de protest, declarând greva foamei la Sala cu Oglinzi a USR, cu intenţia de a-i determina pe cei în cunoştinţă de cauză să recunoască public adevărul.
Sub presiunea gestului său de protest, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România redactează, în cele din urmă, un comunicat în care se afirmă că dialogul cu CNSAS este necesar din cauza „apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS”, recunoscând astfel că nu este în posesia niciunui document incriminant. Această declaraţie târzie (şi forţată de împrejurări), publicată numai pe site-ul USR, a trecut însă neobservată, dată fiind lipsa oricărei alte forme de mediatizare, dar şi formularea ei confuză şi ezitantă.
Tot cu această ocazie, Cezar Ivănescu – în calitate de membru al USR şi al Consiliului de conducere al acesteia – a înaintat un memoriu Preşedintelui USR Nicolae Manolescu şi un altul – în calitate de Cetăţean român şi de membru al Ordinului Steaua României în grad de Comandor – Preşedintelui României Traian Băsescu (nr. 2994/4.02.2008, Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală). A murit însă fără să fi primit vreun răspuns la întâmpinările sale, trimise şi înregistrate legal, conform legislaţiei în vigoare, fără a-şi vedea dosarul/dosarele de la CNSAS, fără ca măcar o instituţie a Statului Român, democrat, european, să-i dea de ştire că ar fi luat notă de petiţiile sale.
După moartea sa, campania de denigrare a continuat cu aceeaşi forţă. Chiar a doua zi după tragicul eveniment câţiva scriitori şi critici îşi exprimau regretele ipocrite, grăbindu-se să adauge că era o persoană „incomodă”. Nu se specifică însă din ce motiv şi, mai ales pentru cine era incomod Cezar Ivănescu. Unul din scriitorii care a făcut această mărturisire recunoaşte totuşi că nu a avut „niciun fel de relaţie cu poetul. Nu era un om deosebit de plăcut. Am avut informaţii indirecte în ceea ce îl priveşte.” Din nou acuzaţii „după ureche” încheiate cu o afirmaţie infamantă, potrivit căreia ultimele informaţii despre poet, care făceau referire la colaborarea acestuia cu fosta Securitate, "au lăsat tuturor un gust amar”. În acelaşi timp, o mare parte a presei scrise şi audio-vizuale a preluat, chiar în anunţul mortuar, formula privind "verdictul de colaborare cu Securitatea ", căutând parcă s-o fixeze bine in mintea publicului neştiutor. Ca de altfel o seamă de personaje din mediul cultural, culminând cu declaraţia pe Mediafax a dlui Adrian Iorgulescu, Ministrul Culturii şi Cultelor („Sigur, lucrul care a marcat într-un fel ultima perioadă a existenţei lui a fost decizia CNSAS cu privire la colaborarea sa cu Securitatea”), care, fără să se informeze, aşa cum l-ar fi obligat statutul său de înalt funcţionar al statului, a repetat şi a difuzat minciuna, oferindu-i astfel valoare oficială!
Şi în faţa acestor atacuri USR a păstrat o tăcere glacială, deşi, reamintim, dezminţise prin comunicat oficial zvonul respectiv şi deşi unii dintre cei care au continuat să-l propage sunt membri ai breslei scriitoriceşti.
Singurul document oficial redactat cu această tragică ocazie a fost un scurt necrolog publicat pe site-ul USR, care conţine însă o insinuare otrăvită ("dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa" etc.), sugerând indirect existenţa unor derapaje în viaţa poetului. La ce fel de „sinuozităţi biografice” s-ar putea gândi cititorii neavizaţi – în contextul actual, când acuzaţia de poliţie politică n-a fost dezminţită de nicio sursă autorizată – dacă nu chiar la pactul cu diavolul de care este învinovăţit?
Poetul Cezar Ivănescu a murit umilit în propria ţară, ucis fizic, moral şi social de atacurile nedemne îndreptate asupra sa în foc încrucişat, care au urmărit să-l elimine din viaţa publică, precum, odinioară, pe Eminescu şi Labiş. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică a poeţilor de geniu veniţi din Moldova ca să moară la Bucureşti.
Din tot ce a rămas în manuscris rezultă în mod zguduitor cât de mult a suferit Cezar Ivănescu din cauza acuzaţiilor „pe surse“ (niciodată probate!) la care a fost supus, în locul recunoaşterii cuvenite, atât a valorii sale ca autor, cât şi a valorii sale ca model uman, de existenţă exemplară.
Revelator în acest sens, precum şi pentru forţa cu care a luptat până la capăt pentru a-şi dovedi nevinovăţia, este următorul pasaj dintr-o ultima scrisoare, postumă, adresată Domniei-Sale Domnului Traian Băsescu, în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României.

„Domnule Preşedinte, supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.

În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conform căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic.[…]

Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.
Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.
Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi d-voastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnul Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu.“

Cât de enormă şi de revoltătoare este învinuirea de colaborare în cazul lui Cezar Ivănescu reiese fără echivoc din datele biografiei sale, constituind tot atâtea argumente faptice pentru o viitoare judecată a istoriei literare, când acuzatorii înşişi vor fi judecaţi.

În timpul regimului comunist poetul a trăit şi şi-a scris cea mai mare parte a operei într-o stare apăsătoare de sărăcie, pe care şi-a asumat-o însă cu demnitate – angajat fiind doar cu jumătate de normă la revista „Luceafărul”; în această neagră perioadă nu s-a bucurat de niciun fel de funcţii sau privilegii – precum unii dintre inchizitorii săi de astăzi –, dimpotrivă, a fost constant marginalizat şi ţinut într-un con de umbră, atât de liderii comunişti, cât şi de mai mărunţii lor executanţi; a declarat în trei rânduri greva foamei (în perioada anilor '60, în 1983 şi în 1986), cu un curaj sinucigaş pentru vremurile acelea, mai ales că gesturile sale repetate de protest n-au fost niciodată susţinute de forţe din afara ţării (aşa cum s-a întâmplat cu unii dintre „dizidenţii” cu patalama de astăzi, cărora, cu toată teroarea comunistă, nu li s-a clintit un fir de păr de pe cap).

Cartea Albă a Securităţii, publicată sub coordonarea lui Mihai Pelin, conţine pasaje mai mult decât edificatoare privind comportamentul său curajos şi exemplar, precum şi sinteze ale formelor de represiune la care era supus în regimul comunist de către Securitate: „Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la USLA. Şi Direcţia a V-a.“ (Cartea Albă a Securităţii, Ed. Presa Românească, Bucureşti, 1996).

În noua societate democratică, Cezar Ivănescu devine primul grevist al foamei în momentul în care, la 5 ianuarie 1990, Mircea Dinescu, proaspăt recompensat pentru activitatea sa „revoluţionară” cu învestitura de Preşedinte al USR, îl dă afară abuziv din colectivul de redacţie al revistei „Luceafărul” („Am fost singurul ziarist dat afară din presă – declara în ianuarie 2008 Cezar Ivănescu rememorând acest episod. Nu s-a luat atunci atitudine faţă de Ion Gheorghe, care a scris atâtea laude lui Ceauşescu, şi nici faţă de Titus Popovici, care a făcut parte din Comitetul Central al PCR ); tot în 1990 este maltratat în timpul mineriadei din iunie, când indivizi travestiţi în „ortaci” îl trimit în stare gravă la Spitalul de Urgenţă.

În comunism, ca şi în postcomunism, Cezar Ivănescu a luptat întotdeauna de unul singur împotriva ideologiilor nocive, a minciunii proliferante, a contrafacerilor valorice şi a imposturii generalizate, împotrivindu-se unei maşinării infernale, care, în cele din urmă, l-a spulberat. Ce nu au reuşit comuniştii, care s-au mulţumit să-l împingă la marginea vieţii literare şi sociale, dar nu l-au lichidat fizic, au izbutit, într-un elan de furie primitivă, urmaşii lor, „democraţii” de astăzi.

Deşi în ce priveşte persoana lui Cezar Ivănescu nicio reparaţie nu mai este posibilă, dat fiind faptul irevocabil al morţii sale, memoria sa trebuie să rămână nepătată aşa cum a fost poetul însuşi de-a lungul întregii sale vieţi.

De aceea, considerăm prin prezenta că atât Uniunea Scriitorilor cât şi Preşedinţia României, cărora poetul le-a adresat cereri şi memorii în legătură cu defăimarea sa, sunt datoare cu un răspuns oficial, scris, cu dreptul de a fi făcut public, în presă şi în media, adresat opiniei publice româneşti, şi, nu în ultimul rând, familiei, prietenilor şi admiratorilor săi. Aşa este democratic, aşa este corect şi moral, într-o societate în care demnităţile publice sunt obţinute sub imperativul funcţionării legale a instituţiilor publice şi a dreptului la informare corectă şi nemijlocită a cetăţeanului, cu atât mai mult atunci când este vorba de personalităţi care, prin întreaga lor activitate, au contribuit la faima României şi la cunoaşterea de sine a poporului român.

Ţinând cont de faptul că trăim într-o ţară membră a Uniunii Europene în care drepturile cetăţenilor ar trebui să fie integral garantate, atât de o Constituţie modernă, cât şi de un principiu fundamental în democraţie – acela al prezumţiei de nevinovăţie –, se impune, de asemenea, o luare de poziţie oficială, fermă şi imediată a Biroului de presă al CNSAS. O atare declaraţie ar fi salvat de la moarte o personalitate de geniu, de talie mondială, şi ar fi devenit, în acelaşi timp, dovada incontestabilă a faptului că CNSAS-ul este o instituţie reală, activă, care funcţionează în deplină armonie cu legile unui stat de drept.

Solicităm Preşedintelui României Traian Băsescu, Conducerii Uniunii Scriitorilor şi Preşedintelui Nicolae Manolescu, precum şi Conducerii CNSAS, să dea răspunsuri clare şi precise, în legătură cu cele două cereri şi memorii trimise de Cezar Ivănescu, în timpul vieţii, la care nici post-mortem nu s-a primit vreun răspuns.

Acordăm instituţiilor în cauză, încă o dată, termenul prevăzut de lege pentru datoria de a răspunde la petiţiile cetăţenilor.

Alături de noi, opinia publică românească este interesată să afle acest răspuns.

Anexăm cele două petiţii înaintate de poet Preşedinţiei României şi Conducerii Uniunii Scriitorilor, Preşedintelui Nicolae Manolescu.

Drept pentru care semnăm.

1. Ion Murgeanu, scriitor, membru al USR, Bucureşti
2. Gabriela Creţan, scriitor, membru al USR, cercetător ştiinţific, Bucureşti
3. Gelu Alecu, sociolog, Bucureşti
4. Clara Aruştei, inginer, Bucureşti
5. Magda Ursache, scriitor, critic literar, membru al USR, Iaşi
6. Petru Ursache, etnolog, estetician şi istoric literar, prof. univ. dr., Universitatea "Al.I. Cuza", Iaşi
7. Victor Roncea, ziarist, coordonator Asociaţia Civic Media, Bucureşti
8. Valentin Ciuca, critic de artă, membru al UAP Romania, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, Iaşi
9. Miron Manega, scriitor, ziarist, Bucureşti
10. George Roncea, ziarist, Bucureşti
11. Simona Modreanu, prof. univ dr., director Editura Junimea, Iaşi
12. Constantin Simirad, conf. univ. dr., ambasador, Iaşi
13. Lucreţia Berzintu, asistent social şi publicist, Israel
14. Maria Oprea Dobrescu, jurnalistă, preşedinta Asociaţiei Jurnaliştilor şi Scriitorilor Minorităţilor Etnice din România "Europa 21", Bucureşti
15. Marius Dobrescu, scriitor, traducător, redactor-şef al revistei "Prietenul albanezului", Bucureşti
16. Noemi Bomher, conf. dr., Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi
17. Corneliu Leu, scriitor, membru al USR, Bucureşti
18. Ion Lazu, scriitor, membru al USR, Bucureşti
19. Lidia Lazu, scriitor, membru al USR, Bucureşti
20. Paula Braga Simenc, traducator, Ljubljana, Slovenia
21. Ion Iancu Vale, jurnalist, Târgovişte
22. Theodor Codreanu, critic şi istoric literar, membru al USR, Filiala Iaşi
23. Marcel Buzea, inginer, Editura Junimea, Iaşi
24. Dr. Mirel Giurgiu-Georg, medic, Frankenthal, Germania
25. Alexandru Cetăţeanu, scriitor, preşedintele Asociaţiei canadiene a scriitorilor romani, (ACSR), Canada
26. C.T. Ciubotaru, scriitor, membru al USR, Bacău
27. Teodora Zamfir, secretar de redacţie, Editura Junimea, Iaşi
28. Mihaela Dordea, critic de teatru, scriitor, jurnalist, Bucureşti
29. Mircea Gheorghe, scriitor, membru al Asociatiei canadiene a scriitorilor romani, (ACSR), Canada
30. Ioana Greceanu, scriitor, membru al USR, profesor, Bucureşti
31. Alexandru Mica, scriitor, prof. univ. dr., membru al USR, ambasador, Bucureşti
32. Niculina Oprea, scriitor, membru al USR, consilier juridic in Ministerul Transporturilor, Bucureşti
33. Aurel Podaru, scriitor, orasul Beclean, Bistita-Nasaud
34. Cristinel C. Popa, corespondent Jurnalul Naţional, Iaşi
35. Camelian Propinaţiu, scriitor, Bucureşti
36. Ion Scarlat, profesor de matematică, membru al Asociaţiei Culturale "Mileniul 3" Roşiori
37. Al. Florin Ţene, scriitor, preşedintele Ligii Scriitorilor din România
38. Adrian Urmanov, scriitor, Durham, UK
39. Mihaela Varga, director Editura Maiko, Bucuresti
40. Geo Vasile, scriitor, italienist, membru al USR, Bucureşti
41. N. Georgescu, prof.univ.dr., scriitor, membru al USR, Bucuresti
42. Ancelin ROSETI, scriitor, membru al USR, filiala Bacău
43. Alexandru Pamfil, sculptor, membru al UAP Romania, Galati
44. Victoria Milescu, scriitor, membru al USR, Bucuresti
45. Cristiana Manuela Georgescu, profesor de limba engleză, Piteşti
46. Mircea Drăgănescu, scriitor, membru al USR, profesor Titu-Dâmboviţa
47. Victoriţa Duţu, profesor de matematică, Bucureşti
48. Alecu Ivan Ghilia, scriitor, artist plastic, membru al USR, Bucureşti
49. Maria Doina Bănescu, profesoară, Târgovişte
50. Constantin Bănescu, profesor, Târgovişte
51. Valeria Manta Tăicuţu, profesoară, membră USR filiala Bacău
52. Virginia Mateiaş, jurnalist, Quebec, Canada
53. Anca-Maria Buzea, şef secţie MLR Iaşi,
54. Nicolae Creţu prof. Universitatea "Al.I. Cuza", fost director ed. Junimea Iaşi
55. Ioan Visan, cadru didactic, prozator, Târgovişte
56. Remus Valeriu Giorgioni, scriitor şi jurnalist, Lugoj
57. Mihai Firică, scriitor şi jurnalist, membru al USR - Filiala Craiova
58. Nicolae Coande, scriitor, membru al USR, Craiova
59. Alexandru Petria, scriitor si ziarist, Bistriţa
60. Aura Christi, scriitor, editor, redactor-şef, revista Contemporanul, Bucureşti;
61. Andrei Potlog, editor, Asociaţia EuroPress, Bucureşti;
62. Liuba Potlog, pensionară, Bucureşti;
63. George Anca, conf. dr., scriitor, traducător şi editor, membru al USR, preşedinte Asociaţia Culturală Româno-Indiană
64. Monica Mureşean, scriitor, ziarist, filolog, Bucureşti
65. Nicolae Stan, profesor, dr. în istorie, Târgovişte
66. Ioana Elena Popescu, funcţionar bancar, Iaşi
67. Aurelia Călinescu, artist plastic, membru UAP, Sibiu
68. Melania Florea, farmacist, Bucuresti
69. Ileana Cudalb, scriitor, Canberra, Australia
70. Liviu Antonesei, scriitor, prof. univ. dr., Universitatea "Al.I. Cuza", Iaşi
71. Sorin PALIGA, Dr. (PhD) în filologie, Univ. din București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, România
72. Viorel Ilişoi, ziarist, Bucureşti
73. Liviu Ioan Stoiciu, scriitor, membru al USR, Bucureşti
74. Mihai Stan, Editura Bibliotheca, Societatea Scriitorilor Târgovişteni;
75. Virgil Diaconu, scriitor, membru al USR;
76. Ioan Matiuţ, scriitor, membru al USR;
77. Paulina Popa, scriitor, editor, redactor-şef, revista Semna-Emia, Deva;
78. Dan C. Badea, cercet. şt., Bucureşti
79. Grişa Gherghei, poet, prozator, eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania
80. Marin Ifrim, membru al USR, secretar general al Asociaţiei Culturale "Renaşterea Buzoiană
81. Ion Roşioru, scriitor, membru USR, Filiala Dobrogea, Hârşova
82. Florin Dochia, scriitor, jurnalist, Câmpina
83. Isabela Vasiliu-Scraba, filosof şi istoric al filosofiei, Bucureşti
84. Olimpia Iacob, traducător literar, Satu Mare
85. Andrei Bârza, Sibiu
86. Lamba Claudia Evelin, Sibiu
87. George Ioniţă, scriitor, membru al Ligii Scriitorilor din Romania, Titu


Listă deschisă de semnături.

Fii alături de noi,

semnează online: http://www.petitieonline.ro/petitie/semnaturi/scrisoare_deschisa_pentru_cezar_ivanescu-p40546046.html
sau trimite acceptul tău prin e-mail: clara_arustei@yahoo.com

Nicolae BREBAN despre „Tezele din iulie“ şi preluarea conducerii României literare de către G. IVAŞCU şi N. MANOLESCU, numiţi direct de N. CEAUSESCU

ÎN LUPTĂ CU ISTORIA

În numărul 26 al revistei „România literară“, din 6-12 iulie a.c. directorul revistei, criticul şi istoricul literar N. Manolescu, în obişnuitul său editorial ce poartă acum titlul de „Vară fierbinte“ face, cu ocazia împlinirii a şase ani de la dispariţia mentorului său, George Ivaşcu, câteva interesante precizări şi comite, cu aceeaşi ocazie, câteva, extrem de regretabile, semi-adevăruri, omisiuni de adevăr sau pur şi simplu: minciuni, cum doriţi, fapt extrem de regretabil mai ales când acestea se întâmplă sub pana unui istoric, chiar dacă e vorba doar de un istoric literar.
„Vara fierbinte“, aţi ghicit, este vara anului 1971, când au fost lansate „Tezele din iulie“ ce urmau nu numai să marcheze o veritabilă şi brutală cotitură în politica PCR în cultură şi ideologie dar şi începutul dictaturii perechii Ceauşescu ce avea să ducă România în dezastru.

Micul editorial de care vorbim conţine, cum spuneam, câteva extrem de interesante date, precizări, aproape confesiuni din partea fostului cronicar literar al „Contemporanului“ şi apoi al RL; astfel, aflăm cum N.M. l-a vizitat pe Ivaşcu „în noaptea cu pricina“, după ce el însuşi, Ivaşcu, fusese convocat, de-o manieră cam abruptă de şeful statului, de Ceauşescu.

Nu ştim de care „noapte“ e vorba, deşi, e drept, ceva mai sus se specifică faptul că „Ivaşcu a devenit peste noapte" directorul RL. Deci, în acea „noapte" când Ivaşcu a devenit „peste noapte“ redactor-şef al RL – mai exact a fost mutat de la Contemporanul la RL, – mai tânărul sau – emul, Manolescu, îl vizitează, la „cererea acestuia“ intempestiva – „cred că era singura dată când mă caută el pe mine“ – şi află, de la un Ivaşcu destul de agitat, noutatea: Ceauşescu vrea să-l mute la RL. De ce?! „Trebuia întărită linia ideologică a principalei publicaţii literare“ adaugă N.M. „Explicaţia, adaugă tot dânsul, era aceea obişnuită (s.n.) în epoca respectivă“.

Ei bine, tocmai asta e, că explicaţia nu era deloc „obişnuită“ în „epoca respectivă“ cum zice criticul nostru literar reuşind, printre altele şi o mică mostră de limbă de lemn. „Sarcina“ lui Ivaşcu poate că era aceea, ca şi a altor şefi ai unor publicaţii centrate de a „întări ideologia“ dar explicaţia numirii sale abrupte la RL era cu totul alta şi este una pe care o ştie foarte multă lume: postul, anume, de redactor-şef al „României literare“ rămăsese vacant prin demisia, trimisă de la Paris, a lui N. Breban, care, în acelaşi timp, în ziarele şi revistele din capitala Franţei îşi făcea cunoscută ne-adeziunea sa la „tezele din iulie“. Iar Ivaşcu a ocupat acest post nu în septembrie, cum în mod eronat o indica Manolescu ci în octombrie şi e suficient pentru aceasta de consultat casetele redacţionale pe care RL le-a publicat de curând cu „ocazia“ celei de a 25-a aniversări a RL.

Pentru că a mai făcut în vreo două rânduri aceasta „omisiune“ mă simt obligat la cuvenita rectificare, readucând aminte istoricului, literar N.M. obligaţia sa de a respecta adevărul. Cu atât mai mult cu cât nu este vorba de simple date biografice sau de un „simplu“ istoric al unei reviste, ci de istoria culturii şi chiar de istoria politică a ţării noastre.

Iată ce scrie în aceeaşi revistă – România literară – criticul Mircea Iorgulescu, spre deosebire de N.M. fost membru al redacţiei în aceea „vară fierbinte", cu abia două luni înainte de falsele informaţii pe care ni le dă actualul director, în numărul 18, din 11–17 mai '94: „...Nicolae Breban a făcut un gest fără precedent în istoria de până atunci a regimului comunist din România: a criticat public orientările şi măsurile anunţate de „conducerea superioară de partid şi de stat“. Mai mult, a făcut-o în presa din Occident. Nicolae Breban era cel mai înalt demnitar român de partid care se distanţase public vreodată de linia partidului.“
Deci, iată, nu-i aşa, explicaţia acelei „agitaţii“ cu care-l primise „în noaptea aceea“ Ivaşcu pe mai tânărul său protejat. Şi, cu aceeaşi ocazie, mai aflăm unele amănunte extrem de interesante: şeful PCR îl ruga pe Ivaşcu să preia, deci RL iar Ivaşcu, la rândul său a „pus o condiţie“: să fie asistat în această „muncă" (de întărire a ideologiei şi a dictaturii, nu-i aşa?!) de N. Manolescu, în calitate de redactor-şef adjunct. „Cum nu eram membru al P.C.R. – precizează în continuare N.M., numirea într-o funcţie de conducere presupunea şi o derogare, pe care Ivaşcu o şi obţinuse de la Ceauşescu“.

Deci, deşi nu era „membru PCR“, Manolescu a acceptat să fie numit, şi de cine, chiar de viitorul dictator, în nomenclatura partidului, deoarece despre această derogare e vorba. Într-adevăr, toţi cei care se aflau în conducerea unei publicaţii centrale de presa comunistă făceau parte, efectiv, din nomenclatura partidului. E amuzantă această involuntară confesiune, nu?! N. Manolescu, atât de mândru peste tot de a „nu fi făcut parte din membrii PCR", în grabă sa puţin crispată de a-şi construi un „nou dosar“, ne declară pur şi simplu, cu o candoare pe care, recunosc, nu o interpretez prea bine, de a fi făcut parte din nomenclatura! Şi când intră D-sa în această nomenclatură?! Când N. Breban iese, în mod public din ea! Amuzant, nu, mai ales pentru cineva care nu numai că ne propune un „dosar" pilduitor de opozant la comunism dar care se şi pregăteşte – e adevărat, fără spectaculoase rezultate până acum! – să conducă destinele noii Românii, în numele, bineînţeles al „adevărului şi democraţiei“!

Să nu credeţi că „tov. Ceauşescu“ era un prost cunoscător de oameni, un novice în „alegerea cadrelor!" A, nu, abia numiţi, cei doi, Ivaşcu şi N.M. s-au pus, într-adevăr pe treabă: iată ce mărturiseşte acelaşi M. Iorgulescu în RL din mai, a.c., în articolul deja citat:

„G. Ivaşcu a venit la România literară cu un mandat precis, încredinţat personal de N. Ceauşescu: să „desbrebanizeze“ revista. Nu ştiu dacă i s-a cerut sau nu să ne şi dea afară din redacţie, dar din revistă ne-a cam alungat pe toţi. Cea dintâi acţiune de „desbrebanizare“ a constat în distrugerea paginilor de critică. Au dispărut, inclusiv grafic, toate rubricile de până atunci, colaboratorii au fost îndepărtaţi, fie amestecaţi într-un puhoi de recenzenţi de toată mâna... Revista s-a schimbat peste noapte; a devenit informă, confuză, banală, cu mici insule de interes... pierdute într-o mare de platitudini. Nici aducerea lui Nicolae Manolescu şi instalarea lui la „cronica literară" nu a redat României literare din primii ani ai epocii Ivaşcu prestigiul critic pe care-l avusese în perioada Breban...“

Două lucruri, cel puţin, mă nedumeresc şi îmi pare rău că trebuie să le comunic public criticului excelent şi fostului meu prieten N. Manolescu, cel care mi-a apărat „Bunavestire“ precum şi alte cărţi: de ce crede D-sa că poate ascunde, oculta, un lucru atât de cunoscut, cum ar fi ieşirea mea, publică, în semn de protest faţă de dictatura ce începea, din conducerea României literare, a conducerii U. Scriitorilor, a nomenclaturii de partid şi a partidului comunist însuşi?! Cui îi foloseşte aceasta, pe cine deranjează acest lucru?! Şi-apoi cum poate crede un istoric literar, un comentator de moravuri nu numai literare, că poate fi şters, exclus, evacuat, un fapt se pare unic din istoria ţărilor din Est şi cu care, să mă ierte, ar trebui să ne mândrim puţin, noi, intelectualii români care nu suntem prea bogaţi în asemenea atitudini, de ce mă obligă, în fapt, dl. Manolescu să amintesc eu însumi „vara mea fierbinte“ la Paris, în '71, când mie, de aproape cinci ani de când m-am întors în ţară definitiv, nu-mi prea stă în obicei să o fac?!

Şi-apoi... ciudata, inexplicabila naivitate, mândrie aproape cu care a consemnat N.M. faptul de a fi sărit în ajutorul mentorului său, G. Ivaşcu! Nici o clipă lui Manolescu nu-i „dă prin cap“ că ar fi putut atunci, în vara lui '71 când, cum spuneam şi cum o ştim cu toţii, se decideau, într-un mod nefast nu numai soarta culturii dar şi soarta politică a ţării, să încerce să-l convingă pe Ivaşcu să refuze de a-l înlocui pe N. Breban la conducerea RL sau, măcar să refuze el însuşi de a „colabora“ într-un moment în care, chiar în Bucureşti, erau scriitori de primă importanţă ce îndrăzneau să protesteze, precum Leonid Dimov, A.E. Baconsky şi alţii, nu prea mulţi e adevărat dar, în fapt, în revistele literare din ţară şi în corpul U. Scriitorilor – pentru a vorbi doar de lumea literară – a început din „clipa aceea", din vara aceea o surdă, uneori anonimă însă destul de eficientă, luptă de rezistenţă contra dictaturii născânde şi tot mai brutale! De ce nu s-a solidarizat tânărul şi sclipitorul cronicar de la Contemporanul cu cei citaţi mai sus, cu D. Ţepeneag şi Paul Goma, cu cei, nu puţini care refuzau în acea vară să semneze „adeziuni“ la „politica partidului“, cu cei ce deveneau lucizi de gravitatea situaţiei politice, nu numai literare?!

Da, atunci s-ar fi putut lupta, poate nu pentru răsturnarea perechii dictatoriale dar, cu siguranţă pentru limitarea catastrofei, pentru iniţierera unui minim nucleu de rezistenţă?! De ce?!

A, cu vivacitatea-i cunoscută, D-Sa îmi va răspunde – dacă, bineînţeles, copleşitoarele-i sarcini pe „linie de partid şi de stat“ îi vor lăsa un răgaz cât de mic! – îmi va răspunde că „în fapt“ a şi îndeplinit-o această „rezistenţă literară“, servind valoarea şi literatura vie, săpătâmână de săptămână. Nu direct, ci in-direct!

Foarte frumos numai că... nu ajungea! Şi eu am făcut-o, şi alţii, această „împotrivire indirectă“, creând un anume climat literar şi valoric în care s-au putut relua, de bine – de rău, tradiţiile culturii noastre dintre războaie, în care puteau să se formeze tineri scriitori de talent. Dar în vara lui '71, în faţa asaltului brutal, repetat, insidios şi tenace, al perechii „prezidenţiale“ şi al camarilei lor – asalt ce viza nu numai cultura ci soarta României! – opoziţia din „indirectă", implicită, profesională, etc. trebuia să devie frontală, directă, afirmată! Sigur, fiecare după temperamentul şi habitudinile sale dar, oricum, cei ce aveau pretenţia de a fi personalităţi de prim rang (şi erau, în fapt!), ar fi trebuit, într-un fel sau altul să-şi declare responsabilităţile, luciditatea în faţa istoriei! Acum, după douăzeci de ani, e puţin târziu! E puţin târziu şi, mai ales, e cumva ticălos să încerci să modifici „dosarul istoriei", manipulând datele în manieră tipic stalinistă. Necinstit, naiv şi... inutil!

Şi-apoi, cum, cădem din nou în Orwell, „trecutul devine din nou imprevizibil"?! Scriem istoria precum comuniştii – precum staliniştii! – din nou cu spatele la viitor, cu spatele la prezent, în dispreţul leneş al adevărului?! Cum putem numi „omisiunea de adevăr“, nu este acesta şi un delict în jurisprudenţa civilă şi penală?!

Nu-nu, eu nu am să-l trimit în judecată pe şeful PAC, – eu nu am să uit niciodată ceea ce a făcut, D-sa, cu o rară tenacitate, săptămânal, pentru valoare, pentru literatura vie – de ce a părăsit-o «cum?! – pentru câteva din cărţile mele pe care le-a înţeles şi apărat, pentru care a suferit – după singura cronică pozitivă la Bunavestire i s-a luat cronica literară, la RL, pentru câteva luni, parcă! – nu, lucrurile acestea nu se uită îi recomand doar – acum, când prietenia noastră a încetat definitiv! – îi recomand, dacă-mi permite, dacă vrea să fie o pildă pentru tineri, să respecte adevărul. Cel individual ca şi cel colectiv, istoric, adevărul care trebuie, în sfârşit să stea la baza societăţii României după Decembrie '89. Şi, astfel, respectând adevărul, îşi va îndeplini nu numai o obligaţie elementară de cetăţean şi de istoric, dar îşi va asigura, îl asigur şi o minimă demnitate a persoanei!

Nicolae BREBAN
articol reprodus după Contemporanul, 14 iulie 1994, 16-17-18 (209-210-211)

Victor RONCEA: NICOLAE MANOLESCU A PUS „ROMÂNIA LITERARĂ” în slujba Gold Corporation

Intelectualii GOLD

„Distrugerea comunităţii Roşia Montană, veche de peste 2000 ani, prin strămutarea unei părţi a populaţiei, demolarea de clădiri (unele având calitatea de monument istoric), biserici, mutarea de cimitire şi alte acţiuni similare este inacceptabilă pentru o societate civilizată”. Citatul face parte din Declaraţia solemnă privind proiectul Roşia Montană, adoptată de Adunarea Generală a Academiei Române, for suprem al intelectualităţii române din care Nicolae Manolescu face parte ca membru corespondent, din 1997. Cu toate acestea, Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Consiliului Naţional de Acreditare Titluri şi Diplome Universitare de pe lângă Ministerul Educaţiei şi Cercetării, membru de vază al Comisiei Tismăneanu, profesor doctor la Universitatea Bucureşti, director al revistei „România literară“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“ şi editorialist la „Adevărul“ lui Patriciu şi, în acelaşi timp, simultan şi concomitent, ambasador la Paris al României, la instituţia internaţională însărcinată cu protejarea patrimoniului cultural şi natural mondial, UNESCO, s-a gândit că, în folosul banilor, poate nesocoti decizia Academiei Române. Drept urmare, şi-a pus revista pe care o patronează, „România literară“, cu tot cu angajaţii ei, intelectuali de la sate şi oraşe, în slujba „Gold Corporation - Roşia Montană“, care o sponsorizează oficial, ca pe o echipă de fotbal oarecare, împreună cu Fundaţia Anonimul, dar nu veneţian, ci moscovit, ţinând cont că e vorba de însuşi vânzătorul Rompetrol, Dinu Patriciu.

„Academia Română este dispusă să participe, prin specialiştii ei, la aceste operaţiuni care ar putea salva un spaţiu care are pentru români şi o valoare emblematică. Este vorba, să nu uităm, de «ţara» lui Avram Iancu, simbol al luptei pentru libertate a românilor din Transilvania“, se afirma în Declaraţia Academiei. E drept, s-ar putea să fie vorba şi de niscai resentimente, ţinând cont că distinsul intelectual a fost rejectat chiar de două ori de către forul academic, ultima oară anul trecut. „Respingerea titularizării (pentru a doua oară!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se bălăceşte de ani şi ani de zile“, avea să afirme la vremea respectivă angajatul său Mircea Mihăieşi, evident, chiar în „România literară“. Cu toate acestea, punerea intelectualilor pe care se presupune că îi reprezintă cunoscutul director al revistei, preşedinte al USR şi al atâtor alte comiţii şi comitete, sub steagul unei companii atât de controversate nu poate decât să dovedească din nou înaltul nivel moral în care se scaldă erijatul „for moral“ al României, cu Cărtărescu, pupilul lui Manolescu, plasat în fruntea brigăzilor „Gold“.

Nicolae Manolescu, devenit milardar în 2005, graţie unui premiu oferit de aceeaşi mărinimoasă Fundaţie Anonimul Patriciu, a mimat dizidenţa înainte de 1989 pentru a se urca, în 1990, pe cadavrele Pieţei Universităţii, la conducerea Alianţei Civice care, la fel ca şi Frontul Salvării Naţionale, avea să se transforme rapid în partid, trădând propriile declaraţii de la întemeiere. În memoria celor care le pasă de România, Manolescu a rămas bine întipărit, după ce, imediat după sângeroasa mineriadă din iunie 1990, când încă se aflau închişi studenţi arestaţi ilegal de regimul FSN, distinsul intelectual s-a înfăţişat cu Zigu Ornea la poarta lui Ion Iliescu pentru a-i lua un „interviu cretin“, după cum l-a caracterizat Paul Goma, de spălare a noului „conducător iubit“. Este de amintit doar întrebarea principală: „Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic) şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două, când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi - şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac - credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?“.

Patrimoniul UNESCO sau aurul de la Gold?

Iată cum, după 20 de ani, aceeaşi „principală revistă literară din ţară“ socoteşte firesc să pună „simpatia scriitorilor şi intelctualilor“ între faldurile trenei celor care plătesc mai bine, indiferent că reprezintă un proiect distrugător al valorilor României, cele pe care trebuie să le apere, nu-i aşa, un ambasador la UNESCO. Ce speranţe pot avea toţi realii intelectuali români care se luptă să prezerve siturile arheologice milenare, pentru înscrierea localităţii Roşia Montană în patrimoniul UNESCO, atunci când însuşi reprezentantul României la forul mondial este plătit de firma care şi-a propus distrugerea acestuia?

Duplicitatea şi decăderea morală a lui Nicolae Manolescu, consacrat drept demolator al lui Eminescu, cu scopul de a-l instala pe soclul românului absolut pe fiul său literar nelegitim, Cărtărescu - nu durează de azi-ieri. Într-un interviu publicat anul trecut în (acelaşi) „Adevărul“, Manolescu afirma fără jenă: „Înainte de 1989 n-am scris niciodată despre 23 August, sărbătoarea naţională a Republicii Socialiste România. Deşi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reuşit să evit orice comentariu. Compromiţător, indiferent ce ar fi conţinut.“

Manolescu se pare că uitase o parte importantă din biografia sa. Astfel, în „Contemporanul“, nr. 34 din 21 august 1964, în cinstea „marii sărbători“, distinsul „anti-comunist“ scria: „23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate... Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine - aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 - misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste...“.


Manolescu: „Constructorul comunismului cultivă lumina“

Scriitorul George Mirea, care-l cunoaşte mai bine, din tinereţe, îi aduce aminte criticului amneziac că tocmai la aceste comentarii era folosit de protectorul său, George Ivaşcu: „După două decenii de la prăbuşirea (în sus!?) a comunismului, încă mai înregistrăm gesturi incredibile de laşitate, sfidare violentă a memoriei, profit imoral bazat pe maladia devastatoare a subculturii galopante în proporţie de masă. Ar fi bine ca acest drept câştigat să nu ne mai fie, în niciun fel, terfelit în minciună. Adevărul, oricât de vinovat, de neplăcut, de apăsător asupra conştiinţei, trebuie recunoscut şi asumat de demnitate. Nu pentru ca un om sau mai mulţi oameni să fie judecaţi, condamnaţi, ci, mai important, reabilitaţi; valoarea lor şi a ceea ce ne-au oferit/dăruit depăşind cu mult mai mult momentele unor rătăciri în care au crezut ori s-au prefăcut că acceptă, aflându-se şi ei sub vremuri“.

Începând din anul 1961 (v. „Viaţa românească“, nr. 7) şi până 1965 (v. „Literatura română de azi“, încercare de sinteză, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolşevice... La vârsta de 23 ani, proaspăt absolvent şi colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, „Contemporanul“, condusă de comunistul-ilegalist George Ivaşcu, şeful lui Nicolae Manolescu, tânărul critic făcea exact contrariul a ce se spune în Postfaţă de către Sorin Alexandrescu.

Să cităm de ici-de colo: „Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în cunoştinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.“ (Înnoire, în „Contemporanul“, nr. 34, 24 august, 1962).

A se observa că este vorba de articole aniversare. Ultimul slăveşte cele două decenii de la Eliberare. Un bilanţ literar al socialismului victorios. Manolescu a semnat săptămânal asemenea cronici în «Contemporanul» şi, normal, era bine stipendiat.

În anul 1965, împreună cu D. Micu (bineşcolit la «Scânteia» ani de zile!), editează volumul «Literatura română de azi» (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 de exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej şi lui Nicolae Ceauşescu şi literaturii socialiste/comuniste“.

Aşadar, echipa de intelectuali profitori, de la Ceauşescu la Iliescu, la Constantinescu şi, apoi, iar la Iliescu, până la Băsescu, se pare că ştie să profite cu brio de toate oportunităţile „Gold“.

Victor RONCEA

SURSA: CURENTUL INTERNAŢIONAL
http://www.curentul.ro/
Vineri, 29 ianuarie 2010
„România literară“ în slujba Gold Corporation

CEZAR IVĂNESCU ACUZĂ. Vocea adevărului, de dincolo de moarte. Mesaj adresat lui NICOLAE MANOLESCU, încă preşedinte al USR

A treia scrisoare a Poetului Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, către domnul Nicolae Manolescu, preşedinte al USR


Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, domiciliat în Bucureşti [...], membru al Consiliului USR, director al Editurii Junimea, Iaşi, Bd Carol I, nr. 3-5, tel./fax 0232/410 427, Comandor al Ordinului „Steaua României“, vă reproduc în întregime primele două scrisori pe care vi le-am adresat în 1.02.2008 şi 4.02.2008, precum şi Comunicatul Comitetului Director al USR.

______________

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din conducerea USR am făcut un demers oficial la CNSAS pentru a fi invitaţi să ne vedem dosarele din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta Securitate ca poliţie politică.

CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, nici nu m-a invitat să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, nici nu mi-a comunicat în mod oficial printr-o decizie, aşa cum prevede legea, punctul său de vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, lucru pe care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările se fac pe adresa USR, şi până în clipa de faţă nu am primit nimic din partea CNSAS.

Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 agenţia de ştiri NewsIn citând „surse din cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“.

Trăind într-un strat democratic, de drept, consider că toate organele statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat sa transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul prevăzut de lege. Întrucât, repet, nu am primit oficial o decizie, anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR până joi, 7.02.2008, decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept „zvon calomnios“.

Cu cele mai nobile sentimente.

1.02.2008 Cezar Ivănescu Bucureşti

D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

____________________

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.
Cu cele mai nobile sentimente.

4.02.2008
Cezar Ivănescu Bucureşti
D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

____________________

Solicitarea adresată CNSAS

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.

Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS. Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor. Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său. [în fapt,în presă nu au apărut nici un fel de informaţii referitoare la dosarul de la Securitate al lui Cezar Ivănescu, ci doar comentarii murdare lansate de M. Dinescu şi neprobate prin nimic – n.n.]

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România

________________

Prima observaţie care se impune, Comunicatul nu este datat, dovadă de amatorism din partea domnului Horia Gârbea, Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Director de imagine şi comunicare al USR.

Să trecem însă la chestiunile de fond.

Din 29.01.2008 şi până în 5.02.2008, am fost livrat linşajului mediatic de către Uniunea Scriitorilor din România din lipsă de profesionalism, rea-credinţă sau pur şi simplu complicitate cu agenţiile de ştiri (NewsIn în primul rând), presa scrisă şi mediile care au difuzat în draci ştirea că „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“; am identificat din prima „sursele din cadrul Colegiului CNSAS“ în persoana soldatului fruntaş al Securităţii, tovarişci Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, sursa mi-a confirmat supoziţia, autodivulgându-se sub toate formele posibile (presă, televiziune etc.) şi plasându-se inconştient sub incidenţa Legii de funcţionare a CNSAS, pe care o puteţi consulta. Asupra soldatului fruntaş al Securităţii nu insist, va insista instanţa judecătorească.

Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12.00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper...

Pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea, vă anunţ pe această cale că voi acţiona în justiţie, atât pe domnia-ta ca Preşedinte, cât şi USR ca instituţie.

Am revenit cu această a treia scrisoare pentru a vă reaminti că nu mi-aţi răspuns la punctele 1 şi 5 din cea de a doua scrisoare: oare vi s-a obnubilat întru atât spiritul critic, încât să-i acordaţi votul decisiv pentru obţinerea Premiului naţional „Mihai Eminescu“, în 15 ian. 2008, acestei nulităţi literare, tovarăşci Dinescu Mircea, soldat fruntaş al Securităţii? veţi demara ancheta cerută de mine la punctul 5?

Aştept în continuare să-mi văd propriul dosar (dosare) din Arhivele Securităţii şi-i anunţ pe această cale pe membrii Colegiului CNSAS că de pe 29.01.2008 şi până azi, 6.03.2008 nu au fost în stare să articuleze un răspuns public, cât de cât onorabil.

Sesizez Parlamentul României să ia măsurile ce se impun: excluderea din cadrul Colegiului a numitului Dinescu Mircea şi sancţionarea întregului Colegiu pentru sfidarea legilor acestei ţări.

În încheiere vă reamintesc cererea mea exprimată în Şedinţa de Consiliu din dec. 2007 (cf. cap. 1, art. 7 din Statutul USR) de a fi trecute pe site-ul USR statele de plată din USR şi toate celelalte informaţii necesare, conform principiului transparenţei, pentru ca toţi scriitorii români să se poată informa corect (nu din zvonuri) asupra modului în care este administrat banul obştei? Dacă e nevoie să declar greva foamei şi pentru art. 7, cap. 1 din Statut, spuneţi-mi, şi o fac cu plăcere.

Nedorind să mă las intoxicat de colportorii de ştiri „cu surse din cadrul“, v-am scris această scrisoare pentru a apăra imaginea tânărului asistent universitar şi critic literar Nicolae Manolescu al anilor ’60, cel care m-a debutat, fără să mă cunoască, în literatura română...

Cum calificaţi, ca Preşedinte al USR, comportamentul lui Valeriu Stancu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, care a refuzat să publice un comunicat oficial chiar şi la o lună după apariţia Comunicatului Comitetului Director al USR, eu fiind totuşi membru al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi? Mă gândesc să-l acţionez în justiţie, măcar de dragul simetriei, ţinând cont de faptul că eu l-am debutat în literatura română...

Aştept răspuns.
Cu cele mai nobile sentimente

6.03.2008 Cezar Ivănescu

Domniei-Sale Domnului Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR

Nota: Textul scrisorii a fost reprodus parţial în Mişcarea literară, nr. 1 (29), 2009, pp. 47-48, revistă care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

SURSA:http://cezar-ivanescu.blogspot.com/

INTELECTUALII DEMOCRATURII. Azi - Nicolae Manolescu

Intelectualii Democraturii (I)

Nicolae Manolescu a fost cel mai important cronicar literar al epocii Ceauşescu. De la început şi pînă la sfîrşit. Pe atunci, meseria lui avea o foarte bună cotă socială. Misterios, după 1989, după Revoluţie, Nicolae Manolescu e asimilat unui mare disident. Ca şi Gabriel Liiceanu şi ca atîţia alţii. Cu traiectorii inexplicabile şi înainte, şi după. Cum a devenit Nicolae Manolescu la pensie şi mare diplomat la UNESCO e un alt mister care aşteapta să fie dezlegat.

La începutul anilor ’60, Manolescu a scris unele dintre cele mai odioase articole „proletcultiste”. M. Niţescu, mort la finele anilor ’80 în condiţii neelucidate, a probat într-o carte că Nicolae Manolescu a plătit cel mai greu tribut din generaţia sa propagandei de partid. În chip inexplicabil, Manolescu s-a înşurubat atît de bine în „structurile literare”, încît n-a mai avut nevoie nici de carnetul de membru de partid (PCR). Puritate maximă. Dar ce fel de puritate ?

Scriitorii clujeni au trecut printr-un moment de mare emoţie la apariţia Istoriei literaturii de Nicolae Manolescu. Pentru că foarte mulţi dintre ei nu s-au regăsit în cartea de vreo 30 de ani promisă să fie complementul Istoriei... lui Călinescu. Clujenii s-au stresat degeaba : cărămida lui Manolescu e doar cel mai mare fîs al criticii şi istoriei literare din 1989 încoace. Fîsul are totuşi un merit, acela că Manolescu nu mai poate folosi „marea” sa Istorie ca argument de teroare şi şantaj pentru scriitorii încă în viaţă. Ceea ce, cu mănuşi sau fără, a cam făcut în ultimele trei decenii. Tovărăşeşte.

Chiar şi o parte a Securităţii, una colaterală, a dat-o-n bară cu Nicolae Manolescu. Mihai Pelin a deschis Cartea albă a Securităţii (1996) cu un document (Doc. 1) despre criticul literar. „Notele” lui Mihai Pelin la acest document, stupefiante, au scăpat vigilenţei lui Virgil Măgureanu.

Iată-le :
„La 17 noiembrie 1969, documentul referitor la Nicolae Manolescu a fost notat cu următoarea rezoluţie : „Pentru ultima oară vă atrag atenţia să puneţi în lucru prin mapă acest element. În termen de trei luni să rezolvăm cazul. Prezentaţi o schiţă cu sarcinile ce vi le propuneţi.”

Mihai Pelin comentează : „Din documentele anterioare, rezultă că ideea ca Nicolae Manolescu să fie recrutat ca informator aparţinea biroului de Securitate din Cîmpina, care înaintase un dosar corespunzător inspectoratului din Ploieşti.

La 5 martie 1969, de la Ploieşti spre Cîmpina a plecat următoarea adresă :
„Vă restituim alăturat dosarul de lucru al numitului Marin Nicolae (Nicolae Manolescu – n.n.) din oraşul Cîmpina, urmînd ca dv. să continuaţi, pe de o parte, urmărirea lui activă, iar pe de altă parte să fie contactat conform indicaţiilor date... Din studiul dosarului rezultă că dintr-un anumit punct de vedere, susnumitul ar prezenta interes pentru organele D.G.I.E., ţinîndu-se cont de pregătirea sa şi, mai ales, de relaţiile ce şi le-a creat în Franţa şi R.F. a Germaniei. Nu există date suficiente în ceea ce priveşte atitudinea sa faţă de regimul socialist, faţă de politica partidului nostru şi, de aceea, verificările ulterioare vor trebui tocmai acest aspect să-l aibă în vedere, cît şi relaţiile sale interne şi externe. Din punct de vedere al atitudinii sale rezultă, totuşi, că nu are o poziţie tocmai corespunzătoare, dacă analizăm conţinutul scrisorii expediate lui Paul Miron în R.F. a Germaniei, prin care îi dă de înţeles că, dacă s-ar mai duce în Germania, nu s-ar mai întoarce în ţară. De asemenea, felul cum a conceput antologia poeziei româneşti dintre cele două războaie dovedeşte că poziţia sa politică nu este corespunzătoare, deşi el, în discuţii, face mult caz de faptul că este fiu de muncitor, că simte muncitoreşte, că are ură împotriva legionarilor etc. Urmează ca, după clarificarea acestor probleme, să analizăm din nou acest caz şi numai atunci vom hotărî dacă va corespunde pe linia muncii D.G.I.E.”

Securitatea din Cîmpina şi din Ploieşti nu era la curent nici cu articolele pure şi dure ale lui Nicolae Manolescu din 1961-1965 şi nici cu relaţia privilegiată a tînărului Manolescu cu tovarăşul George Ivaşcu, director la Contemporanul şi, ulterior, la România literară.

În scurta sa prefaţă la Cartea albă a Securităţii, Virgil Măgureanu, directorul S.R.I. în funcţie în 1996, îl citează de două ori cu admiraţie pe Nicolae Manolescu („oameni de talia criticului literar Nicolae Manolescu sau a criticului de artă Andrei Pleşu”). Despre dosarul de la Securitate al lui Nicolae Manolescu nu se ştie încă mai nimic. S-ar putea ca, odată cunoscut, acest dosar să fie mai valoros, chiar şi în ceea ce priveşte literatura din comunism, decît Istoria semnată de critic. Nu e exclus ca ierarhiile instaurate în 1960, dintre care multe valabile şi astăzi, să fie mai degrabă militare decît literare.

Petru Romoşan

CA-CARTARESCU la Paris, sub aripa lui tatuka Manolescu, cu o alta sinecura ICR

În afara fondurilor risipite pentru traducerea volumului "L'aile tatouée" (în româneşte "Orbitor-Aripa dreapta"), Institutul Cultural Român i-a oferit autorului Mircea Cărtărescu, din bani publici, şi un sejur la Paris. L-am zărit, pe 7 octombrie, în librăria "L'écume des pages", învîrtindu-se printre standurile de cărţi, cu un pahar de carton în mînă, strivit de notorietatea cîştigată pe banii Statului Român. Aştepta "asaltul" admiratorilor invitaţi să-i solicite autograful pe volumul mirosind încă a cerneală.
N-a fost să fie!

N-avea cum să fie, cu toţi banii cheltuiţi de România! Cîteva minute înainte de ora anunţată, librăria, cam înghesuită din cauza spaţiului prea strîmt, a părut neîncăpătoare cînd şi-a făcut apariţia Institutul Cultural Român de la Paris, reprezentat de directoarea Magda Cârneci (ca o Walkirie încărunţită) şi de fotograful om-la-toate, mai preocupat de propria soţie, pe care o urmărea din ochi şi obiectiv, ca să nu scape pruncul agăţat într-un ham pe burtă.

Curînd, ţanţoş, şi-a făcut intrarea Edy Reichmann, imigrant de meserie, colaborator din cînd în cînd la "Le Monde" şi autorul celor două cronici care au apărut în cotidianul francez şi care erau expuse în vitrina librăriei. Trei români din "imigraţie" s-au apropiat pentru pupăturiAutorul (mult mai scund şi mai urît decît mi-l imaginam) a zîmbit fericit că trebuie să se încline ca să o sărute pe pitica Wanda Mihuleac, odrasla securistă stabilită la Paris.

Cînd, în fine, a apărut şi Nicolae Manolescu, ambasadorul României la UNESCO, însoţit de fetiţa de 9 ani, care ţine locul nevestei, de cînd aceasta l-a părăsit, s-a trecut la bla-bla-ul de rigoare. Baconski a tras chiulul, nu-i nimic, află el, Zeus, şi îl rezolvă! A vorbit Reichmann, cu o voce mică şi hrăpăreaţă, înghiţind vorbele, fericit că lipsa microfonului camuflează sărăcia de idei şi franceza stîlcită. S-au înţeles perfect cuvintele "scatologie" şi "stîlpi", noţiuni pe care atît vorbitorul, cît şi scriitorul le cunosc foarte bine, fiind mari amatori. Edy a continuat cu o bombăneală pripită, în care a rezumat laudele nesemnate şi, deci, neasumate (le-o fi scris Cărtărescu?), de pe coperta a IV-a a volumului proaspăt lansat: "cel mai mare... cel mai publicat". A încheiat discursul cu "nu ne mai rămîne decît să aşteptăm Premiul Nobel". În acel moment, Cărtărescu a zîmbit discret, bîţîindu-se de pe un picior pe altul, ca un căţel dresat. Îi mai venise inima la loc după fraza cu "scatologia", care îi plăcea, nici vorbă, dar parcă nu suna bine în acel decor şi care îl făcuse să rostogolească ochii spre vorbitorul gîngăvit. Ceremonia s-a încheiat prin intervenţia responsabilului de carte, care nu contenea să mulţumească Institutului Cultural Român pentru contribuţia substanţială care l-a făcut cunoscut în Franţa pe Cărtărescu. Aşteptăm, şi noi, cifre exacte pe site-ul ICR!

Atmosfera s-a mai animat cînd cei cîţiva clienţi întîmplători au fost nevoiţi să rămînă în librărie, pentru că afară ploua cu găleata. Cînd stropii s-au mai rărit, Reichmann a ieşit sub o umbrelă de cucoană şi s-a oprit să-şi mai citească o dată articolele expuse în vitrină.

EUGEN MIHĂESCU,
Membru de onoare al Academiei Române

Vezi si Mircea Cartarescu - Scatologia, obsesia sexuala si degenerarea, la rang de opera literara - Extrase din Orbitor (blog Roncea)

SURSA: http://victor-roncea.blogspot.com/2009/10/ca-cartarescu-la-paris-sub-aripa-lui.html

PS

Orbitor, toate aripile :) traduse în toate limbile cu putinţă (desigur, pe banii noştri, prin programul 20 de autori promovat de ICR! Slava Domnului că „autorele“ a ales un fluture – adică o trilogie, şi nu un miriapod... că nu ştiu zău pe unde ar mai fi scos ICR-ul cămaşa!).

Reacţia presei? Aproape nulă! Citiţi ce „cronici zdrobitoare“ prezintă ICR, pe site:

“[Orbitor] are un gust mai proaspăt şi mai nou decât cele mai multe cărţi citite recent.”(Jonny Halberg în Dagbladet, 25 iunie 2008)

“Primul meu gînd dupa terminarea lecturii a fost: veştile despre moartea iminentă a «romanului» (repetate de mai multe ori de cînd practic eu aceasta meserie!) sunt foarte exagerate.” (Knut Faldbakken în VG [Verdens Gang - «Mersul lumii»], 10 august 2008

MANOLESCU. Problema ortografiei. I. SAVA: “Dle preşedinte, doar nu toţi tinerii erau feciori de chiaburi sau de moşieri, ca să se teamă de Securitate”

"Chiar riscīnd să-i şochez pe unii, voi afirma ritos că mă frămāntă mult mai mult babelul ortografic īn vigoare după 1993 decīt faptul că â ar avea caracter naţional, în vreme ce î ar fi rodul sovietizării. Şi nu dacă eşti mai bun romān scriind sunt este preocuparea mea de căpătīi, ci faptul că, pe līngă deteriorarea pronunţiei, sărăcirea vocabularului şi imbecilizarea gramaticii, legate de şovăielile culturale ale tranziţiei, onorabilii academicieni nu s-au gāndit de două ori īnainte de a adopta o hotărāre plină de cele mai grave urmări." Nicolae Manolescu


UMBRĂ A TRECUTULUI
PE ROMÂNIA ANULUI 2001
(Problema ortografiei Limbii Române)
de Dan I. Papuc

Comunismul, mai ales īn Romānia, a fost o boală teribilă, aproape letală pentru existenţa ca naţiune a poporului romān. Ieşirea din această boală (decembrie 1989) s-a petrecut printr-o baie de sānge. Convalescenţa este penibilă, arătāndu-se a fi fără de sfārşit. Sechelele, numeroase şi profunde, sunt greu de īndreptat, de vindecat.

Comuniştii au condus Romānia, de-a lungul a patruzeci şi cinci de ani, cu ajutorul a două arme teribile: frica şi sărăcia. La sfārşitul celor patruzeci şi cinci de ani “de domnie”, ei au reuşit să facă, din vrednicul popor romān de altădată, un popor de asistaţi, un popor “vegetal”. A trebuit ca toate celelalte popoare europene, oprimate de comunişti, să-şi recapete libertatea, pentru ca şi romānii să īndrăznească să facă acelaşi lucru. Şi odată libertatea cāştigată, romānii nu au prea ştiut ce să facă cu ea. Demonstrează din plin acest lucru cei unsprezece ani trecuţi din decembrie 1989.

Examinānd istoria dictaturii comuniste din Romānia (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989), deosebim cu uşurinţă trei mari perioade.

– O perioadă criminală (1945-1964). A fost perioada unei crunte terori, teroarea roşie, operă demonică a Securităţii. A fost perioada de sovietizare a ţării prin “mari transformări revoluţionare” (ale căror sechele īmpiedică şi astăzi progresul economic şi social al Romāniei), o perioadă de cumplită spoliere a Romāniei de către ruşi, cu ajutorul unor societăţi economice denumite sovromuri (societăţi economice sovieto-romāne).

– O perioadă a speranţelor (1964-1971). S-a petrecut atunci o oarecare distanţare de imperiul sovietic, au avut loc īncercări de democratizare a ţării, de descentralizare a economiei. Īn fond, totul a fost un scenariu, abil regizat, care a asigurat comuniştilor trecerea fără probleme de la dictatura comunistă a lui Gh. Gheorghiu-Dej la dictatura naţional-comunistă a lui Nicolae Ceauşescu.

– O perioadă murdară (1971-1989). Este perioada īn care unul din cinci romāni a devenit informator al Securităţii, perioada unei crunte sărăcii, viaţa find posibilă, pentru cei mai mulţi dintre romāni doar datorită PCR-ului (sistemul pile-cunoştinţe-relaţii) şi furtului din īntreprinderi şi de pe ogoare, perioada īn care ţara s-a umplut cu “ctitorii” industriale faraonice falimentare (pietre de moară legate de picioarele economiei romāneşti), perioada unui penibil cult al personalităţii importat de la Kim Ir Sen şi a unei mini-revoluţii culturale, importată de la Mao.

Acesta ar fi un sumar istoric al dictaturii comuniste din România.

* * *

Īn rāndurile ce urmează facem o īncercare de prezentare şi analiză a unei sechele, provenită dintr-o samavolnicie comunistă, operată īn viaţa intelectuală a poporului romān, īn perioada criminală (1945-1964). Este vorba de o sechelă, pe care o vom denumi problema ortografiei Limbii Române. Pentru o īnţelegere corectă a acestei probleme, mai ales de către cei tineri, este necesar a schiţa, ceva mai īn detaliu, caracteristicile vieţii romānilor īntre anii 1945-1964 (perioada criminală a dictaturii comuniste din Romānia).

Între 1945-1964, romānii au fost conduşi de către comunişti, nu prin frică ci printr-o adevărată teroare, teroarea roşie. Ani īn şir, dubele Securităţii au cutreierat noaptea satele şi oraşele, rdicānd oameni, fără a se şti “de ce”, uneori aceştia dispărānd fără urmă. Din īnchisori şi lagărele de muncă, ce īmpānziseră ţara (Piteşti, Sighet, Aiud, Gherla, canalul Dunăre-Marea Neagră, etc., etc.) transpirau veşti despre torturi de o bestialitate nemaiauzită. Cānd aveau loc procese, condamnările erau de ordinul zecilor de ani. Īn acele vremuri nimeni nu era sigur de libertatea sa, de viaţa sa. Asupra Romāniei plana, în acei ani, nu frica ci groaza.

Iosif Sava: “Domnule preşedinte, doar nu toţi tinerii erau feciori de chiaburi sau de moşieri, ca să se teamă de Securitate”

După 1989, unii au uitat (sau s-au făcut că uită) ce s-a īntāmplat īntre anii fatidici, 1945-1964. La una dintre seratele muzicale TV ale lui Iosif Sava, invitat fiind preşedintele ţării, Ion Iliescu, amfitrionul Iosif Sava īi cerea preşedintelui să spună tuturor ce entuziasm domnea īn rāndurile tineretului romān prin anii 1948-49.

“Domnule preşedinte, doar nu toţi tinerii erau feciori de chiaburi sau de moşieri, ca să se teamă de Securitate”.

Mă īntreb: oare să nu fi ştiut ieşeanul Iosif Sava că īn luna iunie 1948, la tribunalul militar din Iaşi, au fost judecaţi unsprezece copii din clasa a treia (echivalentul clasei a şaptea de astăzi) a gimnaziului din Tg. Neamţ, membri ai unei auto-īnfiinţate echipe de fotbal, martori la proces fiind tot restul clasei?

Sentinţa, dată doar īn 20 de minute: membrii echipei de fotbal au primit īntre doi şi trei ani de puşcărie, iar toţi martorii (restul clasei a treia de la gimnaziul din Tg. Neamţ) cāte patru luni de īnchisoare. Nu ştiu ca vreunul dintre aceşti copii să fi fost fiu de chiabur sau moşier, dar ştiu că, īn aceeaşi perioadă, procese asemănătoare au avut loc la Vaslui şi la Roman.

La Roman, cāţiva elevi (īn jur de zece) din clasa a opta (echivalentul clasei a dousprezecea de astăzi) a liceului din localitate, au fost condamnaţi la cāte şapte (7!) ani de temniţă, fără o motivare precisă. Se pare că unul dintre ei, un bricoleur avizat īn domeniul radiofoniei, realizase un aparat radiofonic de emisie şi se lăudase cu isprava sa. Ceilalţi, aflaseră de această realizare, atāt de periculoasă regimului, şi … nu īl turnaseră la Securitate! Cei şapte (7!) ani de temniţă, au fost făcuţi efectiv, īn condiţii īnspăimāntătoare.

Mai ştiu că tuturor acestor tineri li s-au īntocmit caziere de condamnaţi politic, viitorul lor īn societate fiind pus total sub semnul īntrebării. Unii, la ieşire din īnchisoare în 1956, au īncercat să-şi continue studiile īn īnvăţămāntul superior.

Īn 1958, de frica rezonanţei evenimentelor din Ungaria din 1956, conducătorii comunişti au hotărāt īndepărtarea acestor foşti deţinuţi politici din universităţi. Ei erau suficient de mulţi, īn toate universităţile ţării. Eliminarea s-a făcut imediat. Pentru unul dintre aceşti nefericiţi şi nenorocoşi (prieten al meu, un tānăr de o rară distincţie şi tărie sufleteasca, Viorel Stoica, fie-i numele īn veci pomenit!) această a doua lovitură, total nedreaptă, a fost o condamnare la moarte. Mai este de ştiut că unii dintre cei condamnaţi s-au salvat, devenind (unii chiar din īnchisoare!) informatori ai Securităţii. Chinurile morale ale vieţii lor cine le poate īnţelege?

Īn ceea ce priveşte cel de al doilea instrument de conducere a ţării, sărăcia, şi ea a fost utilizată sistematic şi din plin īn perioada criminală. Pentru marea majoritate a populaţiei Romāniei, sărăcia a avut atunci forme efectiv de nesuportat. Cine īşi mai aminteşte astăzi oare de “postul festivalului” din vara anului 1953? Dar de cozile permanente la alimente, cānd acestea existau? Dar de cartelele la toate tipurile de produse necesare vieţii? Oare Romānia nu putea să-şi hrănească atunci populaţia? Nici vorbă! Sărăcia lucie provenea din faptul că, prin intermediul sovromurilor, Romānia era jefuită de ruşi, cum nu a fost jefuită niciodată īn istoria ei. Mă īntreb, ce ştie tineretul anului 2001 despre toate acestea?

Īn această atmosferă sumbră, prin 1951-52, au fost operate schimbări īn domeniul ortografiei limbii române, schimbări ce au generat, după revoluţia din 1989, discuţii interminabile īn mijloacele media, agitānd mult viaţa culturală a ţării, mai ales īn domeniul filologiei şi literaturii. S-a conturat o problemă, evident sechelă a transformărilor comuniste din anii 50, care aruncă o umbră asupra Romāniei şi īn anul 2001, ea fiind departe de a fi rezolvată. O vom denumi problema ortografiei Limbii Române.


* * *

Īn ce constă problema ortografiei Limbii Române? În 1951 sau 52 (?), printr-un ucaz al nu ştiu cui (probabil al comitetului central al PMR-ului, īn care poate a fost amestecată şi Academia RPR, dacă aceasta nu era cumva atunci inexistentă, fiind īn completă epurare şi transformare), fără nici un fel de discuţii sau posibile comentarii, s-a hotărāt, printre altele, īnlocuirea īn scriere şi pronunţare a cuvintelor sunt, suntem sunteţi prin cuvintele sīnt, sīntem, sīnteţi şi, īnlocuirea peste tot īn scriere a literei â prin echivalentul fonetic î.

Ce a īnsemnat aceasta atunci? Este necesar să explicăm acest lucru, mai ales unui tānăr, posibil cititor al acestor rānduri.

Schimbarea din domeniul ortografiei, precizată mai sus, a fost resimţită atunci de marea majoritate a intelectualilor romāni, ca o ameninţare directă la independenţa naţională a ţării, fiind o īncercare evidentă de estompare a caracterului latin al Limbii Romāne. (grafia unui mare număr de cuvinte, ca de exemplu România, român, cāmp, pāine, cāntec, fāntānă; …, grafie ce mărturisea originea latină a acestor cuvinte, era īnlăturată!).

Schimbarea, complet neaşteptată şi nemotivată atunci, era interpretată ca o testare a reacţiei societăţii romāneşti la schimbări mult mai importante: o eventuală integrare a Romāniei printre republicile surori ale “măreţei” Uniuni Sovietice. Această bănuială era justificată prin tot ceea ce se petrecea atunci īn ţară (lucruri de neīnchipuit astăzi). În mare grabă, de la o zi la alta, sub supravegherea atentă a atotputernicilor consilieri sovietici, totul se schimba īn ţară după tipare sovietice.

Ţara nu mai era divizată īn judeţe ci īn regiuni şi raioane. Exista o regiune denumită Regiunea Stalin iar capitala acestei regiuni era Oraşul Stalin, fostul şi actualul oraş Braşov. Uniforma şi armamentul armatei romāne erau sovietice. Pānă şi şuieratul, de pānă atunci al locomotivelor trenurilor, a fost īnlocuit cu răgetul unor sirene de tip sovietic. Cu excepţia şcolilor primare, īn īntreg procesul de īnvăţămānt se preda limba rusă. Legăturile culturale şi ştiinţifice cu Occidentul erau aproape complet tăiate, unele fiind menţinute doar pentru propaganda externă etc, etc. Īn mare, avea loc o sistematică operaţie de omogenizare politică, socială, economică şi culturală a Romāniei la standarde sovietice, omogenizare ce nu prevestea nimic bun. Dacă Stalin nu ar fi murit īn 1953, dacă nemţii din Est nu s-ar fi mişcat īn acelaşi an şi dacă, apriga luptă pentru putere de la Kremlin nu ar fi provocat dezgheţul lui Hrusciov, care a incitat revolta ungurilor din 1956, nu este deloc aberant să se presupună că īntregul lagăr socialist (Romānia, Republica Democrată Germană, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Albania) urma a fi integrat atunci īn Uniunea Sovietică. Cu Stalin la Kremlin, nimeni nu s-ar fi opus unei asemenea mişcări.

Ca să terminăm, pentru ştiinţa celor ce nu au trăit acele vremuri, schimbarea din domeniul ortografiei, operată samavolnic īn anii cincizeci, nu a fost doar o oarecare operaţie de simplificare a scrierii Limbii Romāne ci, evident, mult mai mult. Ea a fost resimţită atunci, īn anii cincizeci, cu amărăciunea revoltei neputincioase. Dintr-o dată, fără multă vorbă, am ajuns să trăim īntr-o ţară denumită Romînia, să fie “interpretabil” şi deci deosebit de periculos să te scapi şi să spui “eu sunt român" în loc de "eu sînt romîn”. Multe cuvinte romāneşti şi-au schimbat īnfăţişarea scrisă, solicitānd mare atenţie la scrierea lor. Eventualele greşeli īn acest domeniu erau greşeli politice, nu de ortografie. Pedepsele puteau fi foarte grave. (Remarcăm, revenirea la grafia România, român a fost decisă, mult mai tārziu, de Nicolae Ceauşescu!)

A venit marea eliberare din 1989 şi … īn 17 februarie 1993, printr-o hotărāre a Academiei Romāne, s-a revenit, īn cazurile specificate mai sus, la grafia impusă de Academia Romānă de dinainte de 1948. Spre mirarea multora, hotărārea Academiei a provocat o adevărată furtună īn lumea intelectuală romānă. Unii, mai ales cei care au trăit ca maturi anii cincizeci, s-au bucurat. O evidentă acţiune politică de estompare a latinităţii Limbii Romāne fusese anulată. Alţii, şi nu puţini chiar dintre marii oameni de cultură ai ţării noastre, au protestat. Astfel s-a conturat aşa numita problemă a ortografiei Limbii Romāne, care a divizat drastic intelectualitatea romānă īn două grupe, mai degrabă, două tabere. Prima tabără a fost a celor care s-au bucurat şi aplică hotărārea Academiei Romāne din 1993. A doua, a celor ce contestă acestă hotărāre şi nu o aplică.

* * *

Prezentăm cititorului, doar pentru informarea sa, o mostră a felului īn care se desfăşoară polemica īn această problemă, īntre cele două tabere.

Autorul textului de faţă, profesor de matematică al Universităţii din Timişoara, aparţinānd primei tabere, s-a implicat direct īn problema ortografiei Limbii Române, doar în decembrie 1996. Cauza a fost citirea unui articol, cu totul aparte, intitulat Ortografia, semnat de un domn, Alexandru Laszlo, publicat īn pagina a treia (deci la un loc de mare cinste!) īn Romānia Literară nr. 46, din 20-26 noiembrie, 1996. Īn acel articol, d-l Laszlo se dorea a fi un apărător al celei de a doua poziţii.

D-sa, cu duritate a făcut praf Academia Romānă, vinovată de hotărārea din 1993: “stalinism fără Stalin”, Bārlădeanu, Manea Manescu, “falsă autoritate dublată de o crasă incompetenţă”, “abuz grosolan” etc. Nu iau apărarea Academiei Romāne.

Şi īn anul 2001, Academia Romānă nu este nici mai bună nici mai rea, ci la fel ca toate celelalte instituţii ale statului romān: guvern, parlament, justiţie, poliţie, īnvăţămānt etc.

D-l Laszlo a trecut apoi la atacul celor care nu-i īmpărtăşeau opţiunea. Aceştia erau, după el, oameni cam idioţi, oameni care ar dori ca īngheţata să fie servită fiartă, semaforul să aibă cele trei culori naţionale, foarfecele să aibă trei inele pentru degete, acul să fie ascuţit la ambele capete etc. Argumentele, din articolul incriminat, īn susţinerea poziţiei proprii, care pot fi luate īn considerare, erau conţinute doar īn două propoziţii, pe care le vom reda aşa cum au fost publicate īn noiembrie 1996, īn săptămānalul Romānia Literară.

Prima dintre ele:

"Am văzut pīnă acum că argumentele īn favoarea lui ā se bazează pe judecăţi de natură istorică, politică, patriotică sau de falsă autoritate a deciziei. Niciodată, īnsă, nu se recurge la criterii intrinsece, referitoare la spiritul īnsuşi al limbii. Acestea pot fi cel puţin două, dar sīnt limpezi şi suficiente: al consecvenţei şi al minimului efort".

A doua frază:

"Dar obiecţia esenţială care i se poate aduce noului gest de stīlcire a ortografiei noastre este că eludează caracterul funcţional, ancilar, al limbii. Vorbim cu scopul de a ne exprima, de a transmite concepte şi noţiuni: Limba este doar un instrument, un mijloc de comunicare, iar interesul tuturor ar trebui să tindă către simplificarea sa (fireşte, īn limitele cerinţelor estetice) şi nu spre inutila sa complicare."

Cum articolul a fost publicat la loc de cinste īn Romānia Literară, şi cum el era plin de insulte la adresa celor care aveau o altă opinie decāt aceea a d-lui Laszlo, autorul textului de faţă, a a trimis, prin decembrie 1996, revistei R. L. o replică spre publicare. Nefiind specialist īn probleme filologice, īn textul trimis spre publicare revistei Romāniei Literare, autorul textului de faţă a pus atunci doar īntrebări, aşteptānd răspunsuri lămuritoare de la d-l Laszlo sau de la cei de la R.L. Replica la īntrebările puse nu a apărut īn revistă şi nici eventuale răspunsuri la acele īntrebări, nu au fost date. Pentru informarea exactă a unui eventual cititor, redăm aici o parte a acelui text-replică, nepublicat de către R.L.

«Nu sunt filolog. Īmi pun doar nişte īntrebări:

Problema limbii nu este o problemă politică, patriotică?

După d-l Laszlo, nu. Referindu-se la argumentele utilizate pentru a se justifica introducerea literei â, la punctul 2 al “sistematicului” său articol, punct intitulat “Discursul patriotic”, d-l Laszlo scrie: “Nu lipsesc din acest tip de judecată nici argumentele de natură patriotică: trebuie să le dovedim străinilor latinitatea limbii noastre, să le arătăm cum am rezistat noi īntr-o mare slavă etc, etc.” Şi ca să ne arate d-l Laszlo cum stau lucrurile, ne invită, pe noi cei ce utilizăm argumentul patriotic indicat mai sus (compromis total īn ochii d-sale), să cerem şi introducerea semaforului avānd culorile tricolorului romān. Punere la punct inteligentă.

Mă īntreb: oare Limba unei naţiuni nu este decāt “un instrument, un mijloc de comunicare", cum scrie d-l Laszlo? Oare Limba unei naţiuni nu este cea mai importantă problemă politică a naţiunii respective? De ce oare ţin atāt filoruşii şi rusofonii din Basarabia la existenţa unei limbi moldoveneşti? Din motive ştiinţifice, de comunicare? De ce ţin ungurii din Ardeal atāt să-şi conserve şi să-şi cultive limba? Ca instrument de comunicare cu noi romānii? De ce oare Israelul īi obligă pe toţi cetăţenii săi să īnveţe vechea limbă ebraică, īn acel alfabet atāt de neobişnuit al Vechiului Testament? Dacă este aşa cum spune d-l Laszlo "Vorbim cu scopul de a ne exprima, de a transmite concepte şi noţiuni: Limba este doar un instrument, un mijloc de comunicare, iar interesul tuturor ar trebui să tindă către simplificarea sa (fireşte, īn limitele cerinţelor estetice) şi nu spre inutila sa complicare.”, de ce poporul evreu a ales, acum, īn secolul XX, această cale atāt de complicată pentru a avea o limbă a sa, a evreilor? Nu puteau evreii să-şi confecţioneze o limbă şi un alfabet mai simple?

Limba nu-i o problemă politică, patriotică? Oare ce se īntāmplă cu un popor ce şi-a pierdut limba? A pierdut el oare doar “un instrument, un mijloc de comunicare?"

Reīntoarcerea la ortografia anterioară anului 1952, d-l Laszlo o consideră un gest abominabil īmpotriva Limbii Romāne. El scrie: "Dar obiecţia esenţială care i se poate aduce noului gest de stīlcire a ortografiei noastre este că eludează caracterul funcţional, ancilar, al limbii”. “Stīlcirea” de care vorbeşte este revenirea la vechea ortografie, acea ortografie pe care noi, bătrānii de astăzi, o īnvăţasem şi o utilizasem pānă īn 1952.

Iarăşi īmi pun īntrebări:

Oare cei care au fixat ortografia cea veche, dinainte de 1952, au fost ei competenţi sau nu? Au fost problemele legate de ortografie analizate, studiate, discutate īn forurile lingvistice competente de atunci ale ţării?

Oare ştie exact d-l Laszlo cum s-a făcut “perfecţionarea” ortografiei īn 1952? Au fost discuţii, analize? Cine a avut ideia acestei schimbări? Scopul īn care s-a făcut nu a fost cumva el politic? Nu a existat un scop, poate acelaşi care cere astăzi ca īn Moldova limba “moldovenească” să se scrie cu chirilice?»

Să ne oprim aici cu prezentarea īntrebărilor puse īn decembrie 1996 d-lui Laszlo sau celor de la Romānia Literară, care au publicat, īn noiembrie 1996, cu atāta mărinimie acel articol formidabil al d-lui Laszlo. Răspunsuri la īntrebările noastre nu au mai apărut. Revista R. L. a păstrat tăcerea īn acest subiect …. pānă la numărul 8 din 26 februarie-4 martie 1997 cānd tăcerea Romāniei Literare a fost īntreruptă de un articol editorial semnat, bineīnţeles, de profesorul Nicolae Manolescu.

Articolul profesorului Manolescu are titlul "Din nou, ortografia”. Din păcate, articolul provoacă stupefacţie. Īn el, marele critic literar atacă nedrept Academia Romānă a anului 1993, care atunci, fiind masiv roşie, spre mirarea tuturor, a īndreptat totuşi una dintre multele şi gravele sechele ale samavolniciilor comuniste. Īn orice caz, articolul “Din nou, ortografia" nu a contribuit cu nimic la rezolvarea problemei ortografiei Limbii Române, problemă care planează, īncă īn 2001 (datorită cui?), ca o umbră asupra culturii din ţara noastră.

Să analizăm acest articol al d-lui profesor Nicolae Manolescu. Articolul este divizat īn trei paragrafe.

În primul paragraf, se constată că “în disputa pe tema ortografiei” s-au primit la redacţia revistei R.L. mai multe replici la articolul d-lui Laszlo care nu vor fi publicate pentru că “…toată lumea pare să aibă dreptate".

Īn al doilea paragraf se anunţă că revista R. L. nu va mai prelungi polemica īn problema ortografiei, cuvāntul specialiştilor rulānd “majoritatea argumentelor pro şi contra”. Se subliniază apoi că problema ortografiei este gravă. Datorită “… paralelismului – vrem, nu vrem – instaurat de hotărārea Academiei din 17 februarie 1993: indiferent de īndreptăţirea revenirii la â median şi la grafia cu u a prezentului indicativ a verbului a fi, indiferent de valabilitatea pretenţiei īnaltei instituţii de a legifera, este neīndoielnic că, īn materie de scriere, de aproape patru ani īncoace domneşte haosul.” Şi, pe larg este descris acest haos şi gravele lui consecinţe, mai ales, īn domeniul īnvăţămāntului.

Cel de al treilea paragraf se cere reprodus în întregime.

"Ca să spunem lucrurilor pīnă la capăt, ceea ce contează acum este mai puţin cearta dintre specialişti şi mai mult o uniformizare a scrierii. Chiar riscīnd să-i şochez pe unii, voi afirma ritos că mă frămāntă mult mai mult babelul ortografic īn vigoare după 1993 decīt faptul că â ar avea caracter naţional, în vreme ce î ar fi rodul sovietizării. Şi nu dacă eşti mai bun romān scriind sunt este preocuparea mea de căpătīi, ci faptul că, pe līngă deteriorarea pronunţiei, sărăcirea vocabularului şi imbecilizarea gramaticii, legate de şovăielile culturale ale tranziţiei, onorabilii academicieni nu s-au gāndit de două ori īnainte de a adpta o hotărāre plină de cele mai grave urmări."

Profesorul Nicolae Manolescu, după regulile ortografice utilizate īn articolul d-sale, se vede clar că aparţine celei de a doua tabere. Şi cu o īncrāncenare deloc academică, apără opinia acestei tabere īn problema ortografiei Limbii Romāne.
Dar
1), regulile unui elementar fair play l-ar fi obligat pe d-l profesor Nicolae Manolescu să publice īn revista R. L., ce o conduce, măcar una dintre replicile primite la articolul, atāt de dur (pantru tabăra adversă!), al d-lui Laszlo,

2), īn paragraful al treilea el lasă să se īnţeleagă că īn tabăra adversă ar fi oameni care acordă īncărcătură politică literilor â şi î. Acesta fiind un argument de nivel Laszlo, ar trebui să fie citat numele a cel puţin unuia din tabăra adversă, care s-ar fi coborāt la o asemenea prostie. Īn orice caz, aruncarea “īn dispută” a acestui argument, după ce s-a anunţat īncetarea polemicii, este cu totul neelegantă. Īn sprijinul adevărului, domnul profesor Nicolae Manolescu ar fi trebuit să precizeze că, cei din tabăra adversă opinează că o mare īncărcătură politică are modul īn care sunt scrise cuvintele cāmp, pāine, māine, cāntec, fāntānă …

3). Domnul profesor Nicolae Manolescu scrie despre "deteriorarea pronunţiei” prin hotărārea Academiei Romāne din 1993, probabil referindu-se la cuvintele sunt, sutem, sunteţi. Oare nu este vorba de repararea unei grave deteriorări a pronunţiei, făcută total samavolnic, prin 1952? Se spunea atunci că īnsuşi Mihail Sadoveanu ar fi īncercat să se opună acestei deteriorări. Apoi nu se vede deloc clar, prin ce hotărārea Academiei din februarie 1993 a dus la “sărăcirea vocabularului", la "imbecilizarea gramaticii". Nu sunt date exemple, care ar putea fi argumente īn favoarea acestor grave acuzaţii.

4). Domnul profesor se referă la “…valabilitatea pretenţiei īnaltei instituţii de a legifera” īn domeniul creşterii Limbii Romāne. Totuşi, Academia, aşa cum este ea, are acest drept şi obligaţie prin lege. Īmi īnchipui că domnul profesor Nicolae Manolescu doreşte instituirea unui stat de drept īn Romānia. Nu trebuiesc respectate legile ţării de către toţi? Mai ales de d-sa, care a concurat la funcţia de preşedinte al acestei ţări (fiind puternic sprijinit de mulţi din Timişoara, printre care şi de autorul acestui text)?

« O paranteză. Din articolul precedent am tras concluzia, īncă din 1997, că d-l profesor Nicolae Manolescu nu ar fi fost un bun preşedinte al Romāniei. Dar mai slab preşedinte decāt celălalt profesor, Emil Constantinescu, nu putea fi. O gafă imensă a acestuia din urmă: d-l profesor Emil Constantinescu, īn calitate de preşedinte al Romāniei, a dat īn decembrie 1996 mandat de formare a guvernului unui cetăţean, care cāştigase alegerile pentru primăria din Bucureşti. Īn orice ţară din lume, dacă cetăţeanul īnvestit cu o asemenea sarcină nu o rezolvă īntr-o săptămānă, i se retrage mandatul. Se consideră că acel cetăţean nu poate conduce guvernul ţării respective. La noi īn Romānia, ţară, atunci, īn 1996, pe marginea unei prăpăstii economice, īn care timpul conta imens, tārguiala īn jurul guvernării, a durat două luni, fără ca preşedintele Emil Constantinescu să intervină. Populaţia ţării a īnţeles atunci revoltătorul adevăr: la formarea guvernului Romāniei se dă īntotdeauna o mare bătălie pentru “ciolan”.

De fapt, după 1989 republica Romānia nu prea a avut noroc cu preşedinţii. Alături de d-l Emil Constantinescu, a fost preşedinte al Romāniei, timp īndelungat, d-l Ion Iliescu. A fost el mai bun preşedinte? Nici vorbă. Examinānd această personalitate a istoriei contemporane a Romāniei observăm următoarele:
– d-l Ion Iliescu ar trebui să fie o figură tragică. O viaţă īntreagă a luptat cu īndārjire pentru un ideal şi la sfārşitul vieţii este obligat să patroneze dārāmarea lui.

– D-l Ion Iliescu ar trebui să fie un om copleşit de tristeţe, constatānd că i-au trebuit zece ani ca să īnţeleagă ce are de făcut. El face īn 2001 ceea ce ar fi trebuit să facă īn 1990.

– D-l Ion Iliescu ar trebui să fie un om copleşit de remuşcări. Īntārzierea īn progresul economic şi politic al Romāniei după 1989 i se datorează īn mare măsură. El a fost mănuşa ce a acoperit o puternică mānă murdară, cu multe degete, care a condus şi conduce Romānia în dauna celor mai importante interese ale ei.

Nu, d-l preşedinte al Romāniei din 2001, Ion Iliescu, nu este nimic din toate acestea. Zāmbetul său, aproape permanent, trădează omul mulţumit de sine, satisfăcut de tot ce a realizat īn viaţa sa.»

* * *

O īntrebare cu totul naturală. De ce mă ocup eu, matematician, evident nespecialist īn filologie, acum īn anul 2001, de problema ortografiei Limbii Romāne? Voi explica. Trăind ca matur teribilii ani cincizeci, am fost total de acord cu hotărārea Academiei Romāne din anul 1993, aparţinānd prin aceasta primei tabere. Īn consecinţă, cānd cumpăr o carte mă uit să văd cu ce reguli ortografice a fost scrisă. Nu prea doresc să citesc o carte, care să-mi aducă aminte aproape la fiecare rānd, că am trăit anii cincizeci, că am aplaudat atunci ore īn şir, că am luat parte la manifestaţii politice total antidemocratice, că atunci cānd identitatea naţională a poporului meu era ameninţată nu am protestat, că de fapt, pentru a-mi apăra liniştea şi viaţa, am fost adesea un laş. Evident, nu doresc să cumpăr şi īn general nu cumpăr o asemenea carte. Dar… am fost īnşelat. Am cumpărat, la preţ de 200.000 lei (o sumă imensă pentru un pensionar!) o carte ce doream mult să o am īn biblioteca mea. O carte tipărită cu sprijinul Ministerului Culturii, de către Fundaţia Culturală Romānă, la Editura Univers. Este vorba de cartea lui Vasili Grossman, “Viaţă şi destin”. Ajuns acasă am constatat cu stupoare, că pe bani de la buget, deci şi pe banii mei, sub egida unor importante foruri de stat, a fost tipărită o carte īn care legile ţării sunt nesocotite. De necaz … am scris rāndurile de faţă.

Timişoara; septembrie 2001

Sursa: http://users.math.uvt.ro/~danpapuc/texte/Ortografia.htm