D. Ivănescu: CRONICĂ DE RĂZBOI. ANUL 1877 ÎN PAGINILE „CURIERULUI DE IAŞI" (I)

Mihai Eminescu:
„independenţa este suma
vieţii noastre istorice“


O bogată literatură, datorată istoriografiei româneşti şi străine, prea bine cunoscută pentru a insista asupra ei, a fost dedicată războiului pentru cucerirea independenţei de stat a României. În afara studiilor de mai mare sau mai mică întindere ce aveau drept scop cunoaşterea, până la detaliu, a sensurilor şi semnificaţiilor acestui conflict militar ca o componentă a problemei orientale, o importantă bază documentară, din arhivele autohtone şi de peste hotare, a fost făcută publică prin intermediul unor apreciate corpusuri de documente.

Şi dacă această cantitate impresionantă de informaţii a contribuit atât la reconstituirea evenimentelor interne şi interna­ţionale consumate în anii 1875-1878, ca efect a crizei orientale declanşate, cât şi la stabilirea rolului pe care România 1-a jucat în evoluţia acestei crize, nu-i mai puţin adevărat că anumite surse super­ficial exploatate – cum este cazul presei interne şi internaţionale – formează un important material documentar ce completează şi nuanţează participarea ţării noastre la războiul din anii 1877-1878 şi măsura în care românii au reuşit să-şi impună punctul de vedere, într-o Europă nu totdeauna favorabilă, pentru a crea un stat independent şi suveran. O astfel de sursă este şi „Curierul de Iaşi“.

„Curierul de Iaşi“, ziar politic editat în intervalul 31 martie 1868–septembrie 1884, a avut o periodicitate variabilă: în primul an săptămânal, în anul următor de două ori pe săptămână, din iulie 1870 a apărut de trei ori pe săptămână până în aprilie 1879, apoi bisăptămânal în 1879 şi săptămânal după acest an şi până la încetarea apariţiei. Gazeta s-a aflat, de la început, sub influenţa membrilor Societăţii „Junimea“, unii dintre ei (I. Negruzzi, A. Naum, A.D. Xenopol, N. Gane, Şt. G. Vârgolici, I. Creangă, M. Eminescu) având un rol mai mare sau mai mic în realizarea acestei publicaţii. La sfârşitul lunii mai 1876, în redacţia „Curierului“ îşi va face apariţia poetul Mihai Eminescu, prezenţă cu efecte benefice pentru conţinutul ziarului, unde, în acest moment, abundă articolele politice, economice, istorice, sociale etc., dar şi textele literare propriu-zise.

Meritul lui Mihai Eminescu constă nu doar în chestiuni de ordin stilistic, ci mai ales în ceea ce priveşte bogăţia ideilor, originalitatea abordărilor şi schimbarea registrului tematic al ziarului. Eminescu a rămas în redacţia „Curierului de Iaşi“ până la mijlocul anului 1877, adică aproape un an de zile, după care a plecat în capitala ţării, unde şi-a continuat activitatea redacţională la „Timpul“, oficiosul Partidului Conservator. Şi aici, ca şi în paginile „Curierului de Iaşi“, poetul a manifestat o independenţă totală în exprimarea opţiunilor politice, obiectivitatea sa ridicându-se deasupra intereselor de partid. De altfel, faptul poate fi remarcat cu uşurinţă şi din comentariile cu care debutează această cronică a războiului pentru cucerirea indepen­denţei de stat a României, ce are ca sursă de informare textele tipărite în „Curierul de Iaşi“.

Chestiunea independenţei l-a preocupat în mod constant pe Mihai Eminescu, ea fiind considerată o problemă prioritară a guver­nanţilor, pe care poetul nu s-a sfiit să-i critice pentru felul în care au aprovizionat armata şi au condus războiul. Nu trebuie uitat că tot lui îi aparţine cea mai lapidară şi mai consistentă definiţie a indepen­denţei României: independenţa este suma vieţii noastre istorice. Şi după plecarea poetului la Bucureşti, „Curierul de Iaşi“, respectând spiritul şi normele introduse de Mihai Eminescu, un adevărat refor­mator al publicaţiei, a reuşit să fie o oglindă fidelă a importantelor evenimente petrecute în societatea românească, pe primul plan aflându-se, aşa după cum era de aşteptat, desfăşurarea conflictului militar care trebuia să consfinţească independenţa aclamată şi proclamată de Parlament, sancţionată şi promulgată de domnitor.

Cele mai interesante informaţii din presa ieşeană a vremii, apărute, la începutul anului 1877, în paginile „Curierului de Iaşi“, sunt, aşa cum era şi de aşteptat, referitoare la lupta diplomatică pe care România o ducea pentru a obţine independenţa. Ca prim obiectiv se urmărea înlăturarea suzeranităţii otomane, obţinerea statutului de stat neutru şi inviolabilitatea teritorială a României. Faţă de orice acţiune venită din partea Imperiului otoman, care ar fi ştirbit realizarea acestor intenţii, diplomaţia românească a luat imediat poziţie. Astfel trebuie văzut şi conflictul, izbucnit între cele două părţi, ca urmare a afirmaţiei, existentă în noua constituţie a Turciei, elaborată din iniţiativa lui Midhat Paşa, cum că principele României ar fi „şef al unei provincii privilegiate“ a Imperiului otoman. A urmat imediat un memoriu, în şapte puncte, al părţii române, susţinut şi de diplomaţia europeană, în care erau atacate articolele 1, 7 şi 8 din amintita constituţie.

Poziţia adoptată de cele două camere ale Parlamentului român a fost foarte fermă. Cu acest prilej, Ion C. Brătianu a ţinut unul din cele mai frumoase discursuri ale carierei sale politice. „România – a afirmat Brătianu – se află în faţa călcării drepturilor sale pentru care, secole, românii şi-au vărsat sângele, pe care drepturi, ca să le revendice şi să le apere, generaţiile de astăzi luptă de o jumătate de secol... Nici sabia lungă a lui Baiazid şi Mahomed nu a putut să pătrundă până în munţii României unde cutează astăzi să străbată Midhat Paşa cu constituţia lui“. Îndemnându-şi contemporanii să renunţe la pasiuni şi uri politice, el spunea: „dacă toţi am fi într-o unire şi am protesta, arătând Turciei că nu poate să ni se răpească nici unul din drepturile noastre decât numai călcând peste corpurile noastre îngheţate, fiţi încredinţaţi că nimeni atunci nu va îndrăzni să treacă Dunărea“, aluzie directă la armatele otomane.

În primele numere ale „Curierului de Iaşi“, din luna ianuarie 1877, s-a publicat schimbul de scrisori dintre N. Ionescu, ministru de externe, şi generalul Ion Ghica, agentul României la Constantinopol, având ca subiect nemulţumirea existentă în România faţă de intenţiile turce de a afecta poziţia ţării de „stat suveran“, căci „ţara noastră a format totdeauna un stat deosebit de provinciile şi pose­siunile Turciei“. Această intervenţie fermă obligă diplomaţia turcă să declare, prin reprezentantul ei, Safvet-paşa, că „poziţia Principatelor Unite rămâne aceeaşi care a fost şi înaintea Constituţiei“ şi că ea nu afectează cu nimic drepturile obţinute. Conflictul îşi găseşte ecou şi în presa europeană, „Memorial diplomatique“, reprodus de „Curierul de Iaşi“, sublinia că „românii sunt întemeiaţi de a cere ca limbajul cancelariei otomane să se puie în acord cu realitatea faptelor“.

Fiecare număr al „Curierului“ informează pe cititori asupra evenimentelor ce au loc în Europa, dar în mod deosebit în Imperiul otoman. La 16 ianuarie un comentariu se ocupa de „înarmarea oştirii Imperiului otoman“, care, la acea dată, exceptând voluntarii şi 300.000 de rezervişti, dispunea de 710.000 oameni sub arme, 200.000 dintre ei, aflaţi sub comanda lui Abdul-Kerim, formau armata de la Dunăre. Prezenţa acestei armate încuraja „neorânduelile de la graniţă“, cum le numeşte ziarul ieşean, ce luau forma unor jafuri şi crime provocate de militarii turci asupra populaţiei româneşti.

În acelaşi timp, pe plan diplomatic începe să apară ca evidentă posibilitatea unui conflict militar ruso-turc. La Constantinopol, conferinţa reprezentanţilor celor şapte Mari Puteri, întrunită pentru a analiza situaţia provocată de răscoalele din Bosnia şi Herţegovina (1875), cărora le-a urmat războiul Serbiei şi Muntenegrului, se tără­găna fără nici un rezultat concret, Turcia opunându-se „amestecului“ în tratativele pe care ea dorea să le ducă cu cei învinşi. în acest context, e mai mult decât sugestiv gestul lui Carol I, din 24 ianuarie, când primeşte pe medicii ambulanţei române ce au participat la luptele din Serbia pentru a le înmâna ordinul Crucea Takora, distincţie trimisă de principele Milan al IV-lea.

Dar în afara acestor ştiri, de un interes special pentru întreaga opinie publică românească, „Curierul“ publică o serie de informaţii privind viaţa economică, politică şi culturală a oraşului Iaşi. În acest fel aflăm de apariţia „Almanahului muzical“ pe 1877, cel de al treilea volum de acest gen datorat lui Teodor Burada, sau de numirea la Universitatea din Bucureşti a lui Al. Odobescu şi B.P. Haşdeu, la catedrele de arheologie şi filologie comparată.

Dumitru Ivănescu, De la Revoluţia paşoptistă la întregirea naţională,
col. Historia Magistra Vitae, Ed. Junimea, Iaşi, 2004, fragment, pp. 186–189

Vă semnalez şi alte articole de pe acest blog
care au ca temă Războiul Independenţei României

• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (1) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale.html)
  
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (2)(http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale.html)
  
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (3) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale_3961.html)
  
• 30 Decembrie, evenimente reflectate în presă (1877), Mihai Eminescu, Dorobanţii (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/30-decembrie-evenimente-reflectate-n.html)
  
• Războiul Independenţei (1877-1878), cele trei tunuri capturate în bătălia de la Griviţa (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-1877-1878-cele.html)

Imaginile cu indicaţia ART HISTORIA
sunt preluate de pe site-ul http://art-historia.blogspot.com/.

30 Decembrie, evenimente reflectate în presă (1877)

Mihai Eminescu

DOROBANŢII

Au sosit în Bucureşti dorobanţii de pe cîmpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atîta, sînt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sînt bucăţi, iar sub manta cămaşa pe piele, şi nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălţaţi sînt tot atît de rău, unul c-un papuc ş-o opincă, altul c-o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de plîns, într-o stare care te revoltă în adîncul inimei.

O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicaţie nu ne poate mulţămi faţă cu această mizerie vădită şi strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Sîntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe ţăranii noştri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puţin oameni. Turcii, despre cari se zicea că mor de foame şi de frig, au sosit la Bucureşti mai bine îmbrăcaţi şi mai îngrijiţi decît soldaţii noştri. Ruşii cari pleacă la cîmpul de luptă sînt toţi îmbrăcaţi bine, cu cojoc şi cu manta sănătoasă, şi bine încălţaţi; la ai noştri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Şi astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvînt mai rău, în zăpadă şi în ger, nemîncaţi, neîmbrăcaţi, decimaţi mult mai mult de frig şi de lipsă decît de gloanţele duşmanului. Nu sînt în toate limbile omeneşti la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stîrpiturile ce stăpînesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă, pozitivă a României, pe acel ţăran care muncind dă o valoare pămîntului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsîndu-si sîngele onorează această ţară. Şi pe cînd aceşti cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranţi, această plebe franţuzită, aceste lepădături ale pămîntului, această lepră a lumii şi culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos şi mai laş pe faţa întregului univers face politică şi fanfaronadă prin gazete şi se gerează de reprezentanţii unei naţii ai cărei fii aceste stîrpituri nu sînt şi nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol şi desculţ, flămînd şi bolnav pe cîmpiile Bulgariei, îi degeră mîni şi picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului şi, veniţi înapoi în ţară, cad pe drumuri în ţara lor proprie de frig şi de hrănă rea. Şi tot în această vreme vezi greci obraznici în mijlocul Bucureştilor refuzînd de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de „om şi om“ aşa de departe încît fiece grecotei, fiece venitură, fiece bulgăroi e mai om în această ţară decît acel ce-şi varsă sîngele pentru ea. Scuzabil n-au fost acest război, dar explicabil putea să devie purtat în condiţii normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi şi flămînzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame şi frig.
Consistă această ţară din călăi şi din victime?

Mihai Eminescu, Dorobanţii, Timpul, 30 decembrie 1877
articol reprodus după ediţia Perpessicius, M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 33

Războiul Independenţei (1877-1878), cele trei tunuri capturate în bătălia de la Griviţa

În septembrie 1877 sunt aduse 3 tunuri otomane capturate de vânători în cursul luptelor de la Griviţa. Domnitorul, aflat pe front în Bulgaria, hotărăşte să fie aşezate la statuia lui Mihai Viteazul. Festivităţile prijeluite de această ocazie sunt prezidate de regina Elisabeta (Carmen Sylva).

Un an mai tarziu, în ziua de 8 octombrie 1878, la mai puţin de un an de la căderea Plevnei, se organizează intrarea solemnă a trupelor române în Bucureşti. Carol depune o coroană de flori la statuia lui Mihai Viteazul. Sunt aduse 12 din cele 64 de tunuri capturate de la turci în timpul Războiului de Neatârnare, fiecare tras de 4 cai. Cele două tunuri vor flanca timp de mulţi ani statuia, până în 1916, când Bucureştii sunt ocupaţi de trupele germane însoţite de armate bulgare şi turceşti. Turcii îşi iau tunurile înapoi. Probabil cu acea ocazie este distrus şi frumosul gard din fier forjat ce înconjura statuia.

sursa: http://art-historia.blogspot.com/2008/06/statuia-lui-mihai-viteazu-bucuresti.html

Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (1)

Amintiri din
Războiul Independenţei
(1877-1878)



Dedicaţie

Această modestă lucrare o dedic Armatei şi în special tinerilor ofiţeri, cu gândul la veternanii de la 1877-1878 care au luptat pe câmpiile Bulgariei, cu un inamic bine înarmat, bine ascuns în tranşee şi în redute întărite formidabil, vărsându-şi sângele pentru a dobândi libertatea popoarelor Balcanice, Independenţa şi Regatul României, deschizând calea către întregirea Neamului de la Nistru până la Tisa.


Doresc din adâncul inimii mele de Veteran ca tinerii ofiţeri să pregătească armata astfel ca în orice moment să asigure liniştea în interiorul ţării, şi să apere graniţele ei cu vitejia strămoşească.

13 iulie 1927,
Bucureşti

++++++++

Dedicaţia autorului Amintirilor din Războiul Independenţei, col. Gh. Em. Lupaşcu (Tip. Serviciul Geografic al Armatei, 1927, Bucureşti; textul a fost transcris după noile norme de ortografiere – n.n.).

„Armata Imperială Rusă pierde două bătălii din faţa Plevnei

În zilele de 8 şi 16 iulie, rşii sub comanda generalului Krudner atacă întăriturile turceşti din faţa Griviţei şi Plevnei şi sunt zdrobiţi cu mari pierderi de către armata lui Osman Paşa.

Marele Duce Nicolae, generalisimul armatei ruseşti disperat de pierderea acestor bătălii şi ameninţat de a fi urmărit de turci şi azvârlit în Dunăre cu armata sa, telegrafiază generalului Manu la Târgu-Măgurele ca imediat cu trupele de sub comanda sa, să treacă Dunărea şi să vie în ajutorul armatei ruseşti. La această telegramă generalul Manu răspunde Marelui Duce, că fără un ordin al M.S. Domnitorului Carol, nu poate mişca trupele de sub comanda sa.

Atunci Marele duce Nicolae, telegrafiază Domnitorului nostru următoarele:

«Venez a notre secours. Passez le Danube ou vou voulez;
sour quelles conditions que vou voulez mais venez a notre secours au plus vite.
Le Turc nous abiment, la cause cretienne este perdute».

(Vino în ajutorul nostru. Treci Dunărea pe unde voieşti
sub orice condiţiuni vei voi, însă vino cât mai grabnic în ajutorul nostru.
Turcii ne prăpădesc, cauza creştină este pierdută.)

În urma primirii acestei telegrame M.S. Domnitorul Carol a dat ordin ca divizia a IV-a sub comanda generalului Anghelescu Alexandru sa treacă Dunărea.

++++++++

La 5 septembrie 1877 M.S. Domnitorul Carol îndreaptă oştirii următorul ordin de zi:

Ostaşi,

În Bătălia de la 30 August, ca în luptele care au precedat şi urmat această memorabilă zi, voi aţi dovedit că virtuţile străbune n-au pierit din rândurile oştenilor români. Sub focul cel mai viu al inamicului aţi înfruntat moartea cu bărbăţie aţi luat o redută, un drapel şi 3 tunuri.

Ţara vă va fi recunoscătoare de devotamentul, de abnegaţiunea voastră: iar eu, Domnul şi Comandantul Vostru, sunt mândru de voi şi vă mulţumesc.

Deşi am avut simţitoare pierderi, deşi plâng împreună cu voi pe vitejii camarazi căzuţi pe câmpul de onoare, sângele vărsat nu va fi în zadar: dintr-însul va rodi mărirea şi independenţa Patriei.

M.S. Domnitorul Carol ordonă ca trofeele cucerite de la Turci în ziua de 30 august (ziua atacului dat redutei Griviţa nr. 1 – n.n.) să fie trimise la Bucureşti, făcându-se cunoscut armatei prin următorul ordin de zi:

Ostaşi,

În ziua de 30 august, virtutea voastră a încoronat cu victorie steagurile române. Regimentul al 14-lea de dorobanţi împreună cu 3 batalioane din glorioasa armată imperială Rusă, au luat din mâinile inamicului reduta ce el apăra cu atâta înverşunare, un drapel şi trei tunuri au fost cucerite de trupele noastre. Aceste trofee, Eu ordon a se trimite în Capitala Ţării şi a se păstra acolo ca o veşnică dovadă a vitejiei armatei româneşti. Drapelul se va aşeza deocamdată în Arsenal până se va hotărî definitiv locul unde are să se păstreze.

Iar turnurile luate de la vrăjmaş se vor aşeza de ambele părţi ale statuii lui Mihai Viteazul. Umbra măreaţă a gloriosului Domn va vedea astfel că oştenii români au rămas până astăzi, fii ai eroilor de la Călugăreni. Cel de al treilea tun se va aşeza înaintea marelui corp de gardă, de la Palatul Domnesc, spre a fi pururea, pentru brava noastră armată, un glorios exemplu de imitat.

++++++++

La 28 noiembrie după cum am arătat, Turcii părăsesc în zorii zilei acesteia poziţiunile din reduta Nr. 2 şi simultan şi pe cele din Bucov şi Opanez, retrăgându-se spre Vid, unde atacară cu disperare liniile ruseşti, spre a le rupe şi a lua drumul spre Sofia. Trupele ruseşti opun o mare rezistenţă şi sosind şi trupele Române în ajutor din spatele Turcilor, ei suferind pierderi mari şi Osman-Paşa căzând rănit şi văzând că totul e pierdut, afaraă de cinstea că-şi făcuse până la urmăr datoria. Atunci de pe toate liniile Turcii au început a ridica steaguri albe şi a pune armele jos – semn al capitulării. (capitularea Plevnei – n.n.)

* * *

Osman-Paşa rănit la picior de un glonte se adăpostise într-o căsuţă mică de lângă Vid şi de acolo trimise pe un adjutant al său, să roage pe generalul Cerkez să vie să îl viziteze şi să i se predea, scuzându-se că fiind rănit, nu poate veni el în persoană.

Sosind generalul Cerkez, cu întregul său stat-major, la Osman-Paşa, l-a felicitat pentru eroismul său şi al trupelor sale. În acest timp sosind şi M.S. Domnitorul Carol, Comandantul artelor ruso-române din jurul Plevnei, Osman-Paşa salutându-l, i-a predat sabia şi l-a rugat să protejeze pe prizonierii turci şi populaţia civilă. [...]

4 Decembrie. M.S. Domnitorul Carol I pleacă de la Poradim spre a veni în ţară, escortat de 2 escadroane, unul înainte spre a deschide drumul care era cu totul acoperit de zăpadă. Cu tot viscolul si gerul cumplit M.S. Domnitorul ăşi deschide drumul spre Nicopole şi Măgurele.

Blocul (blocarea) Vidinului şi intrarea în Cetate

Blocul Vidinului era acum complet, – afară de Novoselo [...] toate satele dimprejurul Vidinului erau în posesia noastră. (după sângeroasele lupte de la Smârdan, Hinova – n.n.).

Ordin de plecare în ţară

La 24 februarie toate trupele noastre au primit ordin să plece spre Vidin, iar de aici au trecut Dunărea la Calafat, îndreptându-se spre Galicia-mare şi Perişor, aşa că în seara zilei de 28 februarie, întreaga divizie a II-a, sub comanda generalului Cerckez am intrat în Craiova, unde populaţia ne-a primit cu mare entuziasm, precum se cuvenea ostaşilor, care prin truda, abnegaţia şi sângele lor, pecetluiseră actul de proclamare a neatârnării ţării. Clipele acestea de mulţumire şi de înălţare au fost însă de scurtă durată, şi am putea zice trecătoare, pentru că mari griji cuprinseseră ţara. Aliatul pe care-l ajutasem ca să ajungă nesupărat la Dunăre, pe care-l salvasem din situaţia grea în care se găsise, la Plevna, în vara anului 1877, negându-şi semnătura, acum voia cu orice preţ a ne sili să renunţăm la Basarabia, pe care o ocupase milităreşte. La protestele noastre, răspunsese că va ordona să se ocupe ţara şi să se dezarmeze armata română. Domnitorul (M.S. Carol I – n.n.) puse să se răspundă imediat că: o armată care a luptat la Plevna în faţa Împăratului Alexandru II poate să se bată până ce va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmată.

Spre a face faţă noii situaţii s-a concentrat întreaga armată (inclusiv Divizia a 3-a) în zona Târgoviştea, Curtea-de-Argeş Slatina, în care zonă a început a se întări şi unde s-au dislocat şi depozitele noastre de hrană, muniţii, medicamente etc. Ruşi ameninţară atunci că vor înconjura Bucureştii cu trupe şi au şi început a înainta trupe spre Piteşti şi Târgovişte, care erau în afara de zona de comunicaţie ce li se fixase. Întâmpinate de cavaleria noastră, au fost silite a se retrage spre zona fixată.

* * *

Domnitorul merse de inspectă trupele, le mulţumi pentru sacrificiile şi ostenelile lor şi le îndemnă la răbdare. Şi în adevăr avea nevoie de răbdare, căci era conştientă ca-şi făcuse datoria şi nu merita surplusul de griji şi de osteneli ce-i veneau din cauza aliatului nerecunoscător, în contra căruia era foarte îndârjită. Grija de cei de acasă şi eventualitatea unei ciocniri cu foştii tovarăşi de luptă, nu au demoralizat deloc pe ostaşi, care au luptat a avea moralul ridicat şi au îndeplinit cu sfinţenie poruncile ce li s-au dat. Sforţarea aceasta, asupra sie însuşi a fost ultima – şi poate nu cea mai uşoară din cele ce s-au cerut Armatei române, în acel an. Prin Congresul de la Berlin – ratificând răpirea Basarabiei – România a fost silită a se supune şi ca urmare a pune armata pe picior de pace.


* * *

Cu drept cuvânt, putea fi mândră oastea de faptele sale, căci dăduse tot ce putea da. Renăscută, abia de mai puţin de o jumătate de veac, şi alcătuită ca o simplă jandarmerie, care urma a sluji de pavăză politicii de acaparare a unui vecin puternic, ea a ştiut, graţie patriotismului departe văzător al ofiţerilor şi al celor chemaţi să conducă destinele ţării, şi în pizma tuturor greutăţilor ce i-au stat în cale, să înveţe şi ţara şi vecinii cu ideea unei forţe militare româneşti şi să-şi schimbe menirea din aceea de jandarmerie, în aceea recunoscută de Europa (Paris, 1856), de apărătoare a fiinţei Statului român. Iar odată acest pas făcut s-a dezvoltat şi a devenit în puţin ani, oştirea care a cucerit pe câmpiile Bulgariei, reacunoaşterea neatârnării. [...]

Mulţumită liniştitei hotărâri şi necurmatei bunăvoinţe cu care întreaga oaste a întâmpinat şi înfrânt toate greutăţile ce i-au stat în cale, precum şi credinţei statornice şi vitejiei liniştite cu care trupele au înfruntat potopul de foc în care au trebuit să se arunce spre a smulge unui duşman, viteaz şi bine înarmat, recunoaşterea dreptului ţării la neatârnare.

Strădanii şi sacrificii mari, înfruntate cu seninătate, au fost acelea amintite în paginile precedente. Numai mulţumită lor s-a pus temelia României reînviate şi s-a putut crea Regatul Român, – după noi sforţări şi suferinţe – într-un singur tot, a României, despărţită, prin vitregia vremurilor, în mai multe ramuri.

Binecuvântaţi fie deci, cei morţi în anii 1877-1878, pe câmpiile de luptă şi în spitale!

Binecuvântate fie străniile şi suferinţele tuturor acelora care, de la Domn până la opincă, în vremurile de grea cumpănă de acum cincizeci de ani, au pus înainte şi mai presus de tot, realizarea unui pas hotărâtor în evoluţia neamului nostru, menit a ţine sus, în aceste părţi ale lumii, făclia civilizaţiunii latine.

Veşnică să le fie amintirea şi a unora şi a celorlalţi!

Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu,
veteran al Războiului Independenţei, 1928