marți, 21 aprilie 2009

Ungureanu, bombă cu ceas la SIE

Ungureanu, bombă cu ceas la SIE
LUCIAN POSTU

- se dedică Direcţiei de Analiză şi Sinteză din SRI -

În 1998, diplomaţia română dădea una din nenumăratele sale probe de idioţenie cronică şi grotescă: trimitea la Chişinău, în funcţia de consilier politic al Ambasadei României, un fondator al Partidului Moldovenilor. Pentru cititorii care s-au născut ieri, re-amintesc: Partidul Moldovenilor era, la acea vreme, un partid acuzat public de intenţii secesioniste, pe fundalul unor relaţii tensionate cu Republica Moldova şi în contextul vehiculării periodice a unei vechi sperietori sovietice – „Moldova Mare“.

Proaspătul diplomat român, cu atribuţii de prim rang, se numea Nichita Danilov, iar semnătura sa pe documentul de înfiinţare a Partidului Moldovenilor era publică. Mai putin publică fusese întâlnirea dintre şeful PM, Constantin
Simirad, şi preşedintele Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, Vladimir Voronin. Însă, dincolo de aceste amănunte bizare, un lucru era cert: „moldovenistul“ Danilov ajunsese diplomat român în Republica Moldova cu sprijinul hotărâtor al unui secretar de stat din Ministerul Afacerilor Externe. Pe nume Mihai Răzvan Ungureanu! Care.. era filiera? Junele diplomat-şef era fiul, vice-primarului Ştefan Ungureanu, mâna dreaptă a lui Constantin Simirad. Şi nu făcea niciun secret din sprijinul acordat „moldovenistului“ acreditat la curtea „Moldovei Mari“.

Desigur, unii naivi ar putea cataloga acest caz nu ca pe o gafă majoră, ci ca pe-o situaţie cu un serios potenţial de risc pentru securitatea naţională. Mai ales dacă luăm în calcul faptul că Nichita Danilov a ajuns ambasador interimar, în timp ce Vladimir Voronin, marele prieten al României, declara că „înfiinţarea Partidului Moldovenilor e încă o dovadă că moldovenii sunt asupriţi de români“.

Desigur, naivii ar mai putea întreba şi ce păzea SRI Iaşi în 1998. Şi, în consecinţă: cum se explică, după acest episod dubios, nominalizarea lui Ungureanu, de către preşedintele Băsescu, la şefia Serviciului de Informaţii Externe?

După grotescul episod „Danilov“, Ungureanu, naş al afacerii şi responsabil oficial pentru numire, ar fi trebuit demis în secunda 2, la pachet cu câţiva şefi ai SRI Iaşi şi cu „delegatul“ SIE din MAE.

De ce nu s-a întâmplat asta, şi junele Ungureanu a urcat, în zbor, spre culmile diplomaţiei şi ale spionajului? Mister.

Să aibă oare fostul fruntaş al Uniunii Tineretului Comunist nişte îngeri păzitori, care aruncă valuri de ceaţă peste tâmpeniile ungureniene?

Doar aşa s-ar putea explica o altă tâmpenie „Ungureanu, Copilul Minune“: cazul Andrei Corbea-Hoişie. Vechi prieten cu Ungureanu, Hoişie a fost trimis de competentul miniştrii de externe ca ambasador al României în Austria. Numai că, spre deosebire de cazul Danilov, de data asta bombă a explodat: Hoişie a fost dovedit de CNSAS drept slugă toxică a Securităţii şi a fost nevoit să demisioneze. Punând România într-o lumină extrem de proastă, într-una din capitalele importante ale Europei.

Şi-a asumat în vreun fel Ungureanu consecinţele acestui scandal? Dacă e aşa de bun pentru şefia spionajului, n-ar fi trebuit să bănuiască ceea ce toată lumea ştia despre bunul lui prieten? Sau, cumva, „corb la corb nu-i scoate ochii“?

Analizând doar aceste două cazuri, e clar că, indiferent de calculele politice, preşedintele Băsescu face o mare greşeală propunându-l pe Ungureanu la şefia SIE. Asta, desigur, dacă nu-l propune doar pentru a-l ajuta să-şi rupă gâtul.
Lucian Postu, Ungureanu, bombă cu ceas la SIE, Flacăra Iaşului, 5 decembrie 2007

Niciun comentariu:

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)