sâmbătă, 25 aprilie 2009

Mihai Eminescu, „Munţii cînte tot a jele,/Vin duşmanii ţării mele/Vin duşmanii, vin în turme/Calce-li pustia-n urme.“
















Doină, doiniţă!
Mihai Eminescu

Doină, doiniţă1
Şapte-oţele-adu din stele,
Munţii cînte tot a jele,
Vin duşmanii ţării mele;
Vin duşmanii, vin în turme,
Calce-li pustia-n urme.

Doină, doiniţă!
Piso, rivă înspumată,
Face-mi-te-ai lată, lată
Şi la valuri turburată,
Să nu-i laşi ca să mai vie,
Foametea din urmă-i mîie,
Holera calea li ţie.

Doină, doinită!
Sai, copil de voinicariu,
Cinge-ţi trupul cu armariu,
Sufletul cu vitezie;
Cinge-i murgului spinarea
Să-ţi discînte depărtarea
Cît e-n Pisa dealu mare.
Doină, doiniţă!

Şi la Pisa-nfigeţi calul,
Nu-i lăsa să treacă malul,
Stai ca stînca, stai ca valul
Şi, de-ar trece, moartea-i sece,
Luptă-te ca doisprezece,
Stînca stă, iar apa trece.
[1866]

Mihai Eminescu, Doină, doiniţă!, 1866, text inedit reprodus după Poezii inedite ediţia Petru Creţia, Manuscriptum, 1991, nr. 82, anul XXII
Publicat de la
Etichete: , , , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)