Nicolae Labiş, Dans de odinioară, „Cu inima-n piept speriată vibrînd/Să dansăm tremurînd, să dansăm/Ca şi cum i-am greşi cuiva să dansăm.“
Dans de odinioară
+++++ Nicolae Labiş
Cînd din sat am plecat
Aveam părul moale şi cîrlionţat;
Palmele îmi erau cupă şi cleşte,
Ştiam să înjur şi să rîd nebuneşte
Şi dacă beam la un han
De ochii satului doar o făceam.
Mă speria larma tramvaielor, vaerul,
înaltele blocuri şi aerul.
Mă gîndeam oare cum
Poţi trăi într-atîta pucioasă şi fum ?
Dar inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea.
Mă mîngîiau fetele fără sfială
Aruncîndu-mi mere-aruncate în poală;
Fete cu care cînd azi mă-ntîlnesc
îşi şoptesc — şi nici ele nu ştiu ce-şi şoptesc.
Ori cu tîlc îşi apleacă privirile-n lut
De-mi dau seama, mirat, c-am crescut.
Mi s-au scuturat din păr firele de otavă,
Tramvaiele mă-ncîntă c-o muzică gravă,
Coşurile-şi cern spuza-n puzderie —
Vor să mă sperie — nu mă mai sperie,
De fum mi-i tot una — din zori pînă seara
Mi-afumă mustaţa, ţigara.
Doamne, cît m-am schimbat!
Parcă altfel plecasem din sat,
Pe-atunci parcă inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea...
Nedesluşit acum îmi sună
Cînd a linişte, cînd a furtună,
Ori se preface-n duioasă lăută.
Ori fără pricină se strînge durută.
Şi totuşi în suflet rămîn
Acelaşi copil din căpiţa de fîn,
Căruia-i place să cînte, să-njure
Triluri şi vorbe acum mai mature.
Prietenă, haide, oraşu-şi aprinde
Stelele-albastre ca în colinde,
Zboară-avioane prin noapte cu stelele
Oraşul îşi suie trufaşe castelele,
Muzica sună acum mai amar
Decît stropul de vin nebăut din pahar.
Să dansăm amîndoi, să dansăm
Dansul copiilor care-au crescut
Flori plămădite din glii şi din ploi.
Să dansăm amîndoi, să dansăm
Valsul ciudat învăţat de curînd,
Cu inima-n piept speriată vibrînd
Să dansăm tremurînd, să dansăm
Ca şi cum i-am greşi cuiva să dansăm.
Nicolae Labiş, Dans de odinioară, un poem inedit, Iaşul literar, nr. 2, anul XVI, Iaşi, 1965Accesaţi şi:
Nicolae Labiş – primul disident al literelor româneşti
(http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/pasrea-cu-clon-de-rubin-s-rzbunat-iat-o.html)
Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)
...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie
„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu
Mircea Eliade
Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr principatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu