N. Manolescu: sfânta neruşinare
de George Mirea
După două decenii de la prăbuşirea (în sus!?) a comunismului, încă mai înregistrăm gesturi incredibile de laşitate, sfidare violentă a memoriei, profit imoral bazat pe maladia devastatoare a subculturii galopante în proporţie de masă.
Ar fi bine ca acest drept câştigat să nu ne mai fie, în nici un fel, terfelit în minciună. Adevărul, oricât de vinovat, de neplăcut, de apăsător asupra conştiinţei, trebuie recunoscut şi asumat de demnitate. Nu pentru ca un om sau mai mulţi oameni să fie judecaţi, condamnaţi, ci, mai important, reabilitaţi; valoarea lor şi a ceea ce ne-au oferit/dăruit depăşind cu mult mai mult momentele unor rătăciri în care au crezut ori s-au prefăcut că acceptă, aflându-se şi ei sub vremuri.
O carte foarte aşteptată în aceste două decade a fost Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (Piteşti: Paralela 45, 2008, 1451 p.). O lucrare impresionantă, care cere luni de zile de parcurs cu atenţie şi, desigur, cu folos.
Plecând de la modelul de neocolit, in-strument de lucru comparabil, Istoria literaturii române, de G. Călinescu, am căutat articolul despre autorul prodigios, Nicolae Manolescu (peste 20 de volume!), dar am constatat cu tristeţe că lipseşte. Voiam să compar pornind de la cum s-a autocaracterizat Călinescu la vremea lui şi cum o face N. Manolescu acum. Un fel de “literatură comparată”.
Domnul Manolescu a recurs la o stratagemă literară şi, într-o Postfaţă, a folosit opiniile unui coleg, universitarul-scriitor Sorin Alexandrescu. Opinii care, superlativ-elogioase, nu-l avantajează pe Nicolae Manolescu. Sorin Alexandrescu, fost coleg de catedră un timp, ori că nu a citit o bună parte din scrierile colegului său, ori că omite păgubos, nu salvator, pagini din trecutul ce se opune celor afirmate de domnia-sa.
Motivaţia e de neînţeles şi am zice, cu durere, scârbavnică. Am o admiraţie pentru cultura domnului Sorin Alexandrescu, în vremea studenţiei mele constituia diferenţa (1961-1966). Îl priveam ca pe un exemplar exotic. Acum, la o vârstă înaintată, mă înspăimânt să citesc ce scrie domnia sa:
“O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recunoaşterea faptului evident că «ordinea literară» românească a fost stabilită de patru oameni: Maiorescu (1840-1917), Lovinescu (1881-1943), Călinescu (1899-1965), Manolescu (n. 1939). (…) Însemnătatea «celor patru» este enormă. (…) Maiorescu ridică din mâlul primordial arhipelagul genurilor şi atitudinilor literare; Lovinescu taie în pădurile şi poienile lui, contururile primelor oraşe şi conferă modernismului unica îndreptăţire a existenţei în cultură; Călinescu aduce în Istoria lui prima imagine despre sine modernă, iar Manolescu salvează decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat.
Metafora despărţirii apelor de uscat, gestul demiurgic prin excelenţă, implică totodată indignarea apelor, respingerea formelor alternative ca antiforme. Demiurgul este şi Marele Defensor: Maiorescu ne apără de demagogie, Lovinescu de păşunism, Călinescu de naţionalism şi antisemitism în plină perioadă antonesciană, iar Manolescu respinge asalturile comuniste şi neaoşiste.”
Domnul Manolescu îşi promovează opera sa capitală pe baza unor minciuni sfruntante, jignitoare pentru generaţii. Cum a căzut în capcana aceasta? Cum a salvat decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat, şi cum a respins asalturile comuniste şi neaoşiste?
Începând din anul 1961 (v. Viaţa românească, nr. 7) şi până 1965 (v. Literatura română de azi, Încercare de sinteză, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolşevice. Am mai scris şi nu vreau să mai dezvolt subiectul. Totuşi, pentru cei ce nu mai au acces la ceea ce Nicolae Manolescu tăinuieşte, voi puncta câteva lucruri, nu pentru a contesta pe un valoros om de cultură, ci pentru a dovedi că domnul Sorin Alexandrescu a dat un gir mincinos, condamnabil.
La vârsta de 23 ani, proaspăt absolvent şi colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, Contemporanul, condusă de comunistul-ilegalist George Ivaşcu, şeful lui Nicolae Manolescu, tânărul critic făcea exact contrariul a ce se spune în Postfaţă de către Sorin Alexandrescu.
Să cităm de ici-de colo:
“Cărţile celor trei poeţi – Horia Zilieru, Anghel Dumbrăveanu şi Ion Rahoveanu – altfel diferenţiate individual, se aşează însă în unele coordonate tipice, dintre care reţinem deocamdată, ca simbol cuprinzător, lumina. Nu e doar incandescenţă a sufletului juvenil, ci un optimism funciar, bizuită pe o mare încredere în virtuţile epocii socialismului. Constructorul comunismului cultivă lumina. În poezia celor mai tineri e mărturia unor infinite rezerve de entuziasm. Lumina e puritate, candoare, dar şi dăruire optimistă idealului comunist.” (Contemporanul, nr. 11, 16 martie 1962).
Sau: “Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în cunoştinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi con-strucţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.” (Înnoire, în Contemporanul, nr. 34, 24 august, 1962).
Să mai cităm o mostră: “Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul. (…) Încă în primii ani de după Eliberare, Partidul a început procesul complex şi îndelungat de închegare a unui front scriitoricesc unit, a îndrumării literaturii noastre.” (Literatura română azi, în Contemporanul, 34, 21 august, 1964).
A se observa că este vorba de articole aniversare. Ultimul slăveşte cele două decenii de la Eliberare. Un bilanţ literar al socialismului victorios. Manolescu a semnat săptămânal asemenea cronici în Contemporanul şi, normal, era bine stipendiat.
În anul 1965, împreună cu D. Micu (bineşcolit la Scânteia ani de zile!), editează volumul Literatura română de azi (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej şi lui Nicolae Ceauşescu şi literaturii socialiste/comuniste.
Cu asemenea propagandă bolşevică-unicat, falsificată de domnul Sorin Alexan-drescu, N. Manolescu se lasă “aliniat” în continuarea iluştrilor înaintaşi: Maiorescu, Lovinescu, Călinescu.
De ce s-a omis Nicolae Manolescu din propria sa capodoperă? De ce şi-a ascuns activitatea din acel “cincinal roşu”, 1961-1965? Activitate inclusă în opera omnia atunci când a primit premiul (autoacordat!) Anonimus (50.000 de dolari)!
Domnul Manolescu nu trebuie să se apere de o activitate trecută, duşmănoasă poporului român, cu ascunderea adevărului. Bodyguarzii săi, de o ineducabilă obrăznicie, într-un delir de incompetenţă, coalizaţi într-o imnologie de lingăi, la momentul potrivit, îşi vor arăta faţa dosului cu o voluptate la fel de vicioasă ca şi aceea a profitului îndelungat. Linguşeala sordidă nu este însă primul bumerang. Domnul Manolescu are un singur mare duşman: el însuşi! Şi Ceauşescu s-a convins! Dar… prea târziu! Aşa se întâmplă dintotdeauna când “minciuna stă cu regele la masă”!
Curând după evenimentul apariţiei Istoriei manolesciene, s-a născut un nou scandal legat de persoana reputatului critic literar: domnul Nicolae Manolescu, “cel mai mare critic literar român din toate timpurile”, preşedintele USR, directorul revistei România literară, profesor universitar doctor, preşedintele tuturor juriilor care decernează premii (cui trebuie!), beneficiarul celor mai “financiare” premii, ambasador al României la UNESCO (împreună cu “tovarăşu Corbu”), editorialist sportiv la Evenimentul zilei etc., etc., etc., a fost respins de Academia Română de la titlul suprem. Ba, chiar a doua oară!
Lingăii în derută îşi muşcă limba… Totuşi, caiafele acestea triplicitare nu au organizat, în curtea Academiei, o “demonstraţie” precum pesediştii din Ilfov în apărarea unor gangsteri plângăcioşi, care demisionează din şase în şase luni, dar nu de tot.
Dar domnul Manolescu a fost şi este un luptător. Între 1961-1965 a luptat din răsputeri pentru ca noi să înţelegem (eram student!) că “Lumina e puritate, candoare, dar şi dăruire optimistă idealului comunist”. Şi aceasta nu ca membru, după cum mereu se împăunează. Şi comunismul a învins cu asemenea sprijin de autoritate. Noi, care am fost membri, am contribuit doar cu incompetenţa noastră, plătind şi cotizaţie.
La alegerile penultime pentru preşedinte al USR a urcat de 17 ori la microfon – ţâşti-bâşti – să-şi impună autoritatea, dar un comando ardeleano-moldav, foarte strunit, l-a înfrânt. A fost ales Eugen Uricaru (transilvănean). Dar, acesta, din păcate, a “defectat” aproape de încheierea mandatului şi domnul Manolescu, concurând cu… Mihai Gălăţanu (hî, hî, hî!) şi doamna Carolina Ilica, a triumfat. Păi, cum?
Cine dintre “revoltaţii” şi “lăudătorii”, ai celui care merită, pe drept, recunoaşterea valorii domnului Nicolae Manolescu în promovarea literaturii române neomoderne între 1965-1989, nu cunoaşte concesiile lui delirante şi incomparabile la care facem trimitere? Ori n-au citit şi atunci sunt nişte sărmani ignoranţi, subculturali, şi nu au dreptul să se afle în treabă, ori au citit şi atunci, din varii motive, se prefac a nu şti şi fac dovada unei împuţite laşităţi şi… complicităţi. Posibil profitabile!
Întrebarea se adresează şi condotierului lexical, Mircea Mihăieş care deplânge în România literară (păi, unde?!), revista condusă (aţi ghicit!) de reputatul literat respins de Academia Română, lovind cu bâta cuvântului în cei care nu sunt ca dânsul sub umbrela marelui respins. “Respingerea titularizării (pentru a doua oară!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se bălăceşte de ani şi ani de zile” (în România literară, nr. 3, 2009, p. 4). Domnul Mircea Mihăieş împinge grosier acuzele către scriitorii “vexaţi de locul modest unde-i pusese domnul Manolescu”, dar membri titulari în înaltul for şi care i-ar fi fost opozanţi.
“Academicienii care i-au spus NU” lui Manolescu îşi şuşotesc în aparteuri explicaţiile şi îşi declară oamenilor de încredere antipatia pentru criticul refuzat a doua oară” (Cotidianul, 20.1.2009, p. 18).
Acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei, nu subscrie motivaţiei de felul: “Nu-mi place de mutra lui!” şi înclină să se ia în seamă “impactul” şi mai ales “tensiunile” pe care le-a provocat în mediul literar apariţia Istoriei: “Poate şi premiile, onorurile şi atenţia de care s-a bucurat criticul au cântărit în defavoarea admiterii lui. (…) A fost invidia la mijloc, a cules toate premiile, prea mult s-a vorbit de el. (…) Nu-i o greşeală că e vot secret, e o greşeală că oamenii n-au avut tăria să spună public ce reproşuri îi aduc.” (Cotidianul).
Oare de ce? – întrebăm din nou. De ce/cine se mai teme şi după douăzeci de ani?! E posibil ca numai de ei, de ceea ce ascund şi nu vor să rişte. E întristător!
Citez tot din avertismentele penale ale lui Mircea Mihăieş: “Dacă şaptesprezece din (sic) cei patruzeci şi unu din (sic) membri titulari consideră că Nicolae Manolescu nu e demn să poarte toga academică, înseamnă că nebunia şi iresponsabilitatea au atins cote intolerabile”. “Nebunia” şi “iresponsabilitatea”?
Dar dacă acei oameni au citit ceea ce se pare că M.M. să nu fi făcut când s-a alfabetizat în opera celui ce-i oferă o pagină fixă în fiecare săptămână în prima revistă literară din ţară (ori se preface eroic că nu ştie?), cum ar fi putut să-şi ignore conştiinţa?
Păcat că un comentator de talia sa se coboară la un nivel… intolerabil. Huliganic.
“Toga de academician”? La ce i-ar folosi dacă nu este ajutat, sincer, să se delimiteze de meritele incomparabile cu care promova “lumina comunistă”, în paralel şi exact când primii neomodernişti: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag şi alţii, şi alţii luptau pentru restabilirea cursului literaturii prezente cu performanţele interbelice şi anterioare acelei perioade?
Nu-l judec şi, cu atât mai puţin, nu-l condamn pe domnul Manolescu pentru avântul tineresc. Apreciez capacitatea sa sisifică de a se maturiza şi afirma deplin şi definitiv în fruntea criticii literare postbelice.
Dar rămâne o întrebare: de ce, după prăbuşirea sângeroasă a comunismului nostru drag, domnul Manolescu a renunţat la “cronica literară”? Am avut nevoie existenţială, literară, de cuvântul domniei sale atunci, dar nici în aceşti douăzeci de ani nu ne-ar fi fost de prisos.
Arta aparţine duratei, dar minciuna? Laşitatea, cupiditatea, lichelismul, oportunismul, pupincurismul, paradirea “lingvistică” a feselor mai-marelui tău temporar, sunt sortite şi ele duratei?
Trăim o etapă turbulentă. Un tsunami al subculturii şi al imoralităţii.
Foto: pagini din articolul dedicat lui N. Manolescu,
M. Nitescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu