"Chiar riscīnd să-i şochez pe unii, voi afirma ritos că mă frămāntă mult mai mult babelul ortografic īn vigoare după 1993 decīt faptul că â ar avea caracter naţional, în vreme ce î ar fi rodul sovietizării. Şi nu dacă eşti mai bun romān scriind sunt este preocuparea mea de căpătīi, ci faptul că, pe līngă deteriorarea pronunţiei, sărăcirea vocabularului şi imbecilizarea gramaticii, legate de şovăielile culturale ale tranziţiei, onorabilii academicieni nu s-au gāndit de două ori īnainte de a adopta o hotărāre plină de cele mai grave urmări." Nicolae Manolescu
UMBRĂ A TRECUTULUI
PE ROMÂNIA ANULUI 2001
(Problema ortografiei Limbii Române)
de Dan I. Papuc
Comunismul, mai ales īn Romānia, a fost o boală teribilă, aproape letală pentru existenţa ca naţiune a poporului romān. Ieşirea din această boală (decembrie 1989) s-a petrecut printr-o baie de sānge. Convalescenţa este penibilă, arătāndu-se a fi fără de sfārşit. Sechelele, numeroase şi profunde, sunt greu de īndreptat, de vindecat.
Comuniştii au condus Romānia, de-a lungul a patruzeci şi cinci de ani, cu ajutorul a două arme teribile: frica şi sărăcia. La sfārşitul celor patruzeci şi cinci de ani “de domnie”, ei au reuşit să facă, din vrednicul popor romān de altădată, un popor de asistaţi, un popor “vegetal”. A trebuit ca toate celelalte popoare europene, oprimate de comunişti, să-şi recapete libertatea, pentru ca şi romānii să īndrăznească să facă acelaşi lucru. Şi odată libertatea cāştigată, romānii nu au prea ştiut ce să facă cu ea. Demonstrează din plin acest lucru cei unsprezece ani trecuţi din decembrie 1989.
Examinānd istoria dictaturii comuniste din Romānia (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989), deosebim cu uşurinţă trei mari perioade.
– O perioadă criminală (1945-1964). A fost perioada unei crunte terori, teroarea roşie, operă demonică a Securităţii. A fost perioada de sovietizare a ţării prin “mari transformări revoluţionare” (ale căror sechele īmpiedică şi astăzi progresul economic şi social al Romāniei), o perioadă de cumplită spoliere a Romāniei de către ruşi, cu ajutorul unor societăţi economice denumite sovromuri (societăţi economice sovieto-romāne).
– O perioadă a speranţelor (1964-1971). S-a petrecut atunci o oarecare distanţare de imperiul sovietic, au avut loc īncercări de democratizare a ţării, de descentralizare a economiei. Īn fond, totul a fost un scenariu, abil regizat, care a asigurat comuniştilor trecerea fără probleme de la dictatura comunistă a lui Gh. Gheorghiu-Dej la dictatura naţional-comunistă a lui Nicolae Ceauşescu.
– O perioadă murdară (1971-1989). Este perioada īn care unul din cinci romāni a devenit informator al Securităţii, perioada unei crunte sărăcii, viaţa find posibilă, pentru cei mai mulţi dintre romāni doar datorită PCR-ului (sistemul pile-cunoştinţe-relaţii) şi furtului din īntreprinderi şi de pe ogoare, perioada īn care ţara s-a umplut cu “ctitorii” industriale faraonice falimentare (pietre de moară legate de picioarele economiei romāneşti), perioada unui penibil cult al personalităţii importat de la Kim Ir Sen şi a unei mini-revoluţii culturale, importată de la Mao.
Acesta ar fi un sumar istoric al dictaturii comuniste din România.
* * *
Īn rāndurile ce urmează facem o īncercare de prezentare şi analiză a unei sechele, provenită dintr-o samavolnicie comunistă, operată īn viaţa intelectuală a poporului romān, īn perioada criminală (1945-1964). Este vorba de o sechelă, pe care o vom denumi problema ortografiei Limbii Române. Pentru o īnţelegere corectă a acestei probleme, mai ales de către cei tineri, este necesar a schiţa, ceva mai īn detaliu, caracteristicile vieţii romānilor īntre anii 1945-1964 (perioada criminală a dictaturii comuniste din Romānia).
Între 1945-1964, romānii au fost conduşi de către comunişti, nu prin frică ci printr-o adevărată teroare, teroarea roşie. Ani īn şir, dubele Securităţii au cutreierat noaptea satele şi oraşele, rdicānd oameni, fără a se şti “de ce”, uneori aceştia dispărānd fără urmă. Din īnchisori şi lagărele de muncă, ce īmpānziseră ţara (Piteşti, Sighet, Aiud, Gherla, canalul Dunăre-Marea Neagră, etc., etc.) transpirau veşti despre torturi de o bestialitate nemaiauzită. Cānd aveau loc procese, condamnările erau de ordinul zecilor de ani. Īn acele vremuri nimeni nu era sigur de libertatea sa, de viaţa sa. Asupra Romāniei plana, în acei ani, nu frica ci groaza.
Iosif Sava: “Domnule preşedinte, doar nu toţi tinerii erau feciori de chiaburi sau de moşieri, ca să se teamă de Securitate”
După 1989, unii au uitat (sau s-au făcut că uită) ce s-a īntāmplat īntre anii fatidici, 1945-1964. La una dintre seratele muzicale TV ale lui Iosif Sava, invitat fiind preşedintele ţării, Ion Iliescu, amfitrionul Iosif Sava īi cerea preşedintelui să spună tuturor ce entuziasm domnea īn rāndurile tineretului romān prin anii 1948-49.
“Domnule preşedinte, doar nu toţi tinerii erau feciori de chiaburi sau de moşieri, ca să se teamă de Securitate”.
Mă īntreb: oare să nu fi ştiut ieşeanul Iosif Sava că īn luna iunie 1948, la tribunalul militar din Iaşi, au fost judecaţi unsprezece copii din clasa a treia (echivalentul clasei a şaptea de astăzi) a gimnaziului din Tg. Neamţ, membri ai unei auto-īnfiinţate echipe de fotbal, martori la proces fiind tot restul clasei?
Sentinţa, dată doar īn 20 de minute: membrii echipei de fotbal au primit īntre doi şi trei ani de puşcărie, iar toţi martorii (restul clasei a treia de la gimnaziul din Tg. Neamţ) cāte patru luni de īnchisoare. Nu ştiu ca vreunul dintre aceşti copii să fi fost fiu de chiabur sau moşier, dar ştiu că, īn aceeaşi perioadă, procese asemănătoare au avut loc la Vaslui şi la Roman.
La Roman, cāţiva elevi (īn jur de zece) din clasa a opta (echivalentul clasei a dousprezecea de astăzi) a liceului din localitate, au fost condamnaţi la cāte şapte (7!) ani de temniţă, fără o motivare precisă. Se pare că unul dintre ei, un bricoleur avizat īn domeniul radiofoniei, realizase un aparat radiofonic de emisie şi se lăudase cu isprava sa. Ceilalţi, aflaseră de această realizare, atāt de periculoasă regimului, şi … nu īl turnaseră la Securitate! Cei şapte (7!) ani de temniţă, au fost făcuţi efectiv, īn condiţii īnspăimāntătoare.
Mai ştiu că tuturor acestor tineri li s-au īntocmit caziere de condamnaţi politic, viitorul lor īn societate fiind pus total sub semnul īntrebării. Unii, la ieşire din īnchisoare în 1956, au īncercat să-şi continue studiile īn īnvăţămāntul superior.
Īn 1958, de frica rezonanţei evenimentelor din Ungaria din 1956, conducătorii comunişti au hotărāt īndepărtarea acestor foşti deţinuţi politici din universităţi. Ei erau suficient de mulţi, īn toate universităţile ţării. Eliminarea s-a făcut imediat. Pentru unul dintre aceşti nefericiţi şi nenorocoşi (prieten al meu, un tānăr de o rară distincţie şi tărie sufleteasca, Viorel Stoica, fie-i numele īn veci pomenit!) această a doua lovitură, total nedreaptă, a fost o condamnare la moarte. Mai este de ştiut că unii dintre cei condamnaţi s-au salvat, devenind (unii chiar din īnchisoare!) informatori ai Securităţii. Chinurile morale ale vieţii lor cine le poate īnţelege?
Īn ceea ce priveşte cel de al doilea instrument de conducere a ţării, sărăcia, şi ea a fost utilizată sistematic şi din plin īn perioada criminală. Pentru marea majoritate a populaţiei Romāniei, sărăcia a avut atunci forme efectiv de nesuportat. Cine īşi mai aminteşte astăzi oare de “postul festivalului” din vara anului 1953? Dar de cozile permanente la alimente, cānd acestea existau? Dar de cartelele la toate tipurile de produse necesare vieţii? Oare Romānia nu putea să-şi hrănească atunci populaţia? Nici vorbă! Sărăcia lucie provenea din faptul că, prin intermediul sovromurilor, Romānia era jefuită de ruşi, cum nu a fost jefuită niciodată īn istoria ei. Mă īntreb, ce ştie tineretul anului 2001 despre toate acestea?
Īn această atmosferă sumbră, prin 1951-52, au fost operate schimbări īn domeniul ortografiei limbii române, schimbări ce au generat, după revoluţia din 1989, discuţii interminabile īn mijloacele media, agitānd mult viaţa culturală a ţării, mai ales īn domeniul filologiei şi literaturii. S-a conturat o problemă, evident sechelă a transformărilor comuniste din anii 50, care aruncă o umbră asupra Romāniei şi īn anul 2001, ea fiind departe de a fi rezolvată. O vom denumi problema ortografiei Limbii Române.
* * *
Īn ce constă problema ortografiei Limbii Române? În 1951 sau 52 (?), printr-un ucaz al nu ştiu cui (probabil al comitetului central al PMR-ului, īn care poate a fost amestecată şi Academia RPR, dacă aceasta nu era cumva atunci inexistentă, fiind īn completă epurare şi transformare), fără nici un fel de discuţii sau posibile comentarii, s-a hotărāt, printre altele, īnlocuirea īn scriere şi pronunţare a cuvintelor sunt, suntem sunteţi prin cuvintele sīnt, sīntem, sīnteţi şi, īnlocuirea peste tot īn scriere a literei â prin echivalentul fonetic î.
Ce a īnsemnat aceasta atunci? Este necesar să explicăm acest lucru, mai ales unui tānăr, posibil cititor al acestor rānduri.
Schimbarea din domeniul ortografiei, precizată mai sus, a fost resimţită atunci de marea majoritate a intelectualilor romāni, ca o ameninţare directă la independenţa naţională a ţării, fiind o īncercare evidentă de estompare a caracterului latin al Limbii Romāne. (grafia unui mare număr de cuvinte, ca de exemplu România, român, cāmp, pāine, cāntec, fāntānă; …, grafie ce mărturisea originea latină a acestor cuvinte, era īnlăturată!).
Schimbarea, complet neaşteptată şi nemotivată atunci, era interpretată ca o testare a reacţiei societăţii romāneşti la schimbări mult mai importante: o eventuală integrare a Romāniei printre republicile surori ale “măreţei” Uniuni Sovietice. Această bănuială era justificată prin tot ceea ce se petrecea atunci īn ţară (lucruri de neīnchipuit astăzi). În mare grabă, de la o zi la alta, sub supravegherea atentă a atotputernicilor consilieri sovietici, totul se schimba īn ţară după tipare sovietice.
Ţara nu mai era divizată īn judeţe ci īn regiuni şi raioane. Exista o regiune denumită Regiunea Stalin iar capitala acestei regiuni era Oraşul Stalin, fostul şi actualul oraş Braşov. Uniforma şi armamentul armatei romāne erau sovietice. Pānă şi şuieratul, de pānă atunci al locomotivelor trenurilor, a fost īnlocuit cu răgetul unor sirene de tip sovietic. Cu excepţia şcolilor primare, īn īntreg procesul de īnvăţămānt se preda limba rusă. Legăturile culturale şi ştiinţifice cu Occidentul erau aproape complet tăiate, unele fiind menţinute doar pentru propaganda externă etc, etc. Īn mare, avea loc o sistematică operaţie de omogenizare politică, socială, economică şi culturală a Romāniei la standarde sovietice, omogenizare ce nu prevestea nimic bun. Dacă Stalin nu ar fi murit īn 1953, dacă nemţii din Est nu s-ar fi mişcat īn acelaşi an şi dacă, apriga luptă pentru putere de la Kremlin nu ar fi provocat dezgheţul lui Hrusciov, care a incitat revolta ungurilor din 1956, nu este deloc aberant să se presupună că īntregul lagăr socialist (Romānia, Republica Democrată Germană, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Albania) urma a fi integrat atunci īn Uniunea Sovietică. Cu Stalin la Kremlin, nimeni nu s-ar fi opus unei asemenea mişcări.
Ca să terminăm, pentru ştiinţa celor ce nu au trăit acele vremuri, schimbarea din domeniul ortografiei, operată samavolnic īn anii cincizeci, nu a fost doar o oarecare operaţie de simplificare a scrierii Limbii Romāne ci, evident, mult mai mult. Ea a fost resimţită atunci, īn anii cincizeci, cu amărăciunea revoltei neputincioase. Dintr-o dată, fără multă vorbă, am ajuns să trăim īntr-o ţară denumită Romînia, să fie “interpretabil” şi deci deosebit de periculos să te scapi şi să spui “eu sunt român" în loc de "eu sînt romîn”. Multe cuvinte romāneşti şi-au schimbat īnfăţişarea scrisă, solicitānd mare atenţie la scrierea lor. Eventualele greşeli īn acest domeniu erau greşeli politice, nu de ortografie. Pedepsele puteau fi foarte grave. (Remarcăm, revenirea la grafia România, român a fost decisă, mult mai tārziu, de Nicolae Ceauşescu!)
A venit marea eliberare din 1989 şi … īn 17 februarie 1993, printr-o hotărāre a Academiei Romāne, s-a revenit, īn cazurile specificate mai sus, la grafia impusă de Academia Romānă de dinainte de 1948. Spre mirarea multora, hotărārea Academiei a provocat o adevărată furtună īn lumea intelectuală romānă. Unii, mai ales cei care au trăit ca maturi anii cincizeci, s-au bucurat. O evidentă acţiune politică de estompare a latinităţii Limbii Romāne fusese anulată. Alţii, şi nu puţini chiar dintre marii oameni de cultură ai ţării noastre, au protestat. Astfel s-a conturat aşa numita problemă a ortografiei Limbii Romāne, care a divizat drastic intelectualitatea romānă īn două grupe, mai degrabă, două tabere. Prima tabără a fost a celor care s-au bucurat şi aplică hotărārea Academiei Romāne din 1993. A doua, a celor ce contestă acestă hotărāre şi nu o aplică.
* * *
Prezentăm cititorului, doar pentru informarea sa, o mostră a felului īn care se desfăşoară polemica īn această problemă, īntre cele două tabere.
Autorul textului de faţă, profesor de matematică al Universităţii din Timişoara, aparţinānd primei tabere, s-a implicat direct īn problema ortografiei Limbii Române, doar în decembrie 1996. Cauza a fost citirea unui articol, cu totul aparte, intitulat Ortografia, semnat de un domn, Alexandru Laszlo, publicat īn pagina a treia (deci la un loc de mare cinste!) īn Romānia Literară nr. 46, din 20-26 noiembrie, 1996. Īn acel articol, d-l Laszlo se dorea a fi un apărător al celei de a doua poziţii.
D-sa, cu duritate a făcut praf Academia Romānă, vinovată de hotărārea din 1993: “stalinism fără Stalin”, Bārlădeanu, Manea Manescu, “falsă autoritate dublată de o crasă incompetenţă”, “abuz grosolan” etc. Nu iau apărarea Academiei Romāne.
Şi īn anul 2001, Academia Romānă nu este nici mai bună nici mai rea, ci la fel ca toate celelalte instituţii ale statului romān: guvern, parlament, justiţie, poliţie, īnvăţămānt etc.
D-l Laszlo a trecut apoi la atacul celor care nu-i īmpărtăşeau opţiunea. Aceştia erau, după el, oameni cam idioţi, oameni care ar dori ca īngheţata să fie servită fiartă, semaforul să aibă cele trei culori naţionale, foarfecele să aibă trei inele pentru degete, acul să fie ascuţit la ambele capete etc. Argumentele, din articolul incriminat, īn susţinerea poziţiei proprii, care pot fi luate īn considerare, erau conţinute doar īn două propoziţii, pe care le vom reda aşa cum au fost publicate īn noiembrie 1996, īn săptămānalul Romānia Literară.
Prima dintre ele:
"Am văzut pīnă acum că argumentele īn favoarea lui ā se bazează pe judecăţi de natură istorică, politică, patriotică sau de falsă autoritate a deciziei. Niciodată, īnsă, nu se recurge la criterii intrinsece, referitoare la spiritul īnsuşi al limbii. Acestea pot fi cel puţin două, dar sīnt limpezi şi suficiente: al consecvenţei şi al minimului efort".
A doua frază:
"Dar obiecţia esenţială care i se poate aduce noului gest de stīlcire a ortografiei noastre este că eludează caracterul funcţional, ancilar, al limbii. Vorbim cu scopul de a ne exprima, de a transmite concepte şi noţiuni: Limba este doar un instrument, un mijloc de comunicare, iar interesul tuturor ar trebui să tindă către simplificarea sa (fireşte, īn limitele cerinţelor estetice) şi nu spre inutila sa complicare."
Cum articolul a fost publicat la loc de cinste īn Romānia Literară, şi cum el era plin de insulte la adresa celor care aveau o altă opinie decāt aceea a d-lui Laszlo, autorul textului de faţă, a a trimis, prin decembrie 1996, revistei R. L. o replică spre publicare. Nefiind specialist īn probleme filologice, īn textul trimis spre publicare revistei Romāniei Literare, autorul textului de faţă a pus atunci doar īntrebări, aşteptānd răspunsuri lămuritoare de la d-l Laszlo sau de la cei de la R.L. Replica la īntrebările puse nu a apărut īn revistă şi nici eventuale răspunsuri la acele īntrebări, nu au fost date. Pentru informarea exactă a unui eventual cititor, redăm aici o parte a acelui text-replică, nepublicat de către R.L.
«Nu sunt filolog. Īmi pun doar nişte īntrebări:
Problema limbii nu este o problemă politică, patriotică?
După d-l Laszlo, nu. Referindu-se la argumentele utilizate pentru a se justifica introducerea literei â, la punctul 2 al “sistematicului” său articol, punct intitulat “Discursul patriotic”, d-l Laszlo scrie: “Nu lipsesc din acest tip de judecată nici argumentele de natură patriotică: trebuie să le dovedim străinilor latinitatea limbii noastre, să le arătăm cum am rezistat noi īntr-o mare slavă etc, etc.” Şi ca să ne arate d-l Laszlo cum stau lucrurile, ne invită, pe noi cei ce utilizăm argumentul patriotic indicat mai sus (compromis total īn ochii d-sale), să cerem şi introducerea semaforului avānd culorile tricolorului romān. Punere la punct inteligentă.
Mă īntreb: oare Limba unei naţiuni nu este decāt “un instrument, un mijloc de comunicare", cum scrie d-l Laszlo? Oare Limba unei naţiuni nu este cea mai importantă problemă politică a naţiunii respective? De ce oare ţin atāt filoruşii şi rusofonii din Basarabia la existenţa unei limbi moldoveneşti? Din motive ştiinţifice, de comunicare? De ce ţin ungurii din Ardeal atāt să-şi conserve şi să-şi cultive limba? Ca instrument de comunicare cu noi romānii? De ce oare Israelul īi obligă pe toţi cetăţenii săi să īnveţe vechea limbă ebraică, īn acel alfabet atāt de neobişnuit al Vechiului Testament? Dacă este aşa cum spune d-l Laszlo "Vorbim cu scopul de a ne exprima, de a transmite concepte şi noţiuni: Limba este doar un instrument, un mijloc de comunicare, iar interesul tuturor ar trebui să tindă către simplificarea sa (fireşte, īn limitele cerinţelor estetice) şi nu spre inutila sa complicare.”, de ce poporul evreu a ales, acum, īn secolul XX, această cale atāt de complicată pentru a avea o limbă a sa, a evreilor? Nu puteau evreii să-şi confecţioneze o limbă şi un alfabet mai simple?
Limba nu-i o problemă politică, patriotică? Oare ce se īntāmplă cu un popor ce şi-a pierdut limba? A pierdut el oare doar “un instrument, un mijloc de comunicare?"
Reīntoarcerea la ortografia anterioară anului 1952, d-l Laszlo o consideră un gest abominabil īmpotriva Limbii Romāne. El scrie: "Dar obiecţia esenţială care i se poate aduce noului gest de stīlcire a ortografiei noastre este că eludează caracterul funcţional, ancilar, al limbii”. “Stīlcirea” de care vorbeşte este revenirea la vechea ortografie, acea ortografie pe care noi, bătrānii de astăzi, o īnvăţasem şi o utilizasem pānă īn 1952.
Iarăşi īmi pun īntrebări:
Oare cei care au fixat ortografia cea veche, dinainte de 1952, au fost ei competenţi sau nu? Au fost problemele legate de ortografie analizate, studiate, discutate īn forurile lingvistice competente de atunci ale ţării?
Oare ştie exact d-l Laszlo cum s-a făcut “perfecţionarea” ortografiei īn 1952? Au fost discuţii, analize? Cine a avut ideia acestei schimbări? Scopul īn care s-a făcut nu a fost cumva el politic? Nu a existat un scop, poate acelaşi care cere astăzi ca īn Moldova limba “moldovenească” să se scrie cu chirilice?»
Să ne oprim aici cu prezentarea īntrebărilor puse īn decembrie 1996 d-lui Laszlo sau celor de la Romānia Literară, care au publicat, īn noiembrie 1996, cu atāta mărinimie acel articol formidabil al d-lui Laszlo. Răspunsuri la īntrebările noastre nu au mai apărut. Revista R. L. a păstrat tăcerea īn acest subiect …. pānă la numărul 8 din 26 februarie-4 martie 1997 cānd tăcerea Romāniei Literare a fost īntreruptă de un articol editorial semnat, bineīnţeles, de profesorul Nicolae Manolescu.
Articolul profesorului Manolescu are titlul "Din nou, ortografia”. Din păcate, articolul provoacă stupefacţie. Īn el, marele critic literar atacă nedrept Academia Romānă a anului 1993, care atunci, fiind masiv roşie, spre mirarea tuturor, a īndreptat totuşi una dintre multele şi gravele sechele ale samavolniciilor comuniste. Īn orice caz, articolul “Din nou, ortografia" nu a contribuit cu nimic la rezolvarea problemei ortografiei Limbii Române, problemă care planează, īncă īn 2001 (datorită cui?), ca o umbră asupra culturii din ţara noastră.
Să analizăm acest articol al d-lui profesor Nicolae Manolescu. Articolul este divizat īn trei paragrafe.
În primul paragraf, se constată că “în disputa pe tema ortografiei” s-au primit la redacţia revistei R.L. mai multe replici la articolul d-lui Laszlo care nu vor fi publicate pentru că “…toată lumea pare să aibă dreptate".
Īn al doilea paragraf se anunţă că revista R. L. nu va mai prelungi polemica īn problema ortografiei, cuvāntul specialiştilor rulānd “majoritatea argumentelor pro şi contra”. Se subliniază apoi că problema ortografiei este gravă. Datorită “… paralelismului – vrem, nu vrem – instaurat de hotărārea Academiei din 17 februarie 1993: indiferent de īndreptăţirea revenirii la â median şi la grafia cu u a prezentului indicativ a verbului a fi, indiferent de valabilitatea pretenţiei īnaltei instituţii de a legifera, este neīndoielnic că, īn materie de scriere, de aproape patru ani īncoace domneşte haosul.” Şi, pe larg este descris acest haos şi gravele lui consecinţe, mai ales, īn domeniul īnvăţămāntului.
Cel de al treilea paragraf se cere reprodus în întregime.
"Ca să spunem lucrurilor pīnă la capăt, ceea ce contează acum este mai puţin cearta dintre specialişti şi mai mult o uniformizare a scrierii. Chiar riscīnd să-i şochez pe unii, voi afirma ritos că mă frămāntă mult mai mult babelul ortografic īn vigoare după 1993 decīt faptul că â ar avea caracter naţional, în vreme ce î ar fi rodul sovietizării. Şi nu dacă eşti mai bun romān scriind sunt este preocuparea mea de căpătīi, ci faptul că, pe līngă deteriorarea pronunţiei, sărăcirea vocabularului şi imbecilizarea gramaticii, legate de şovăielile culturale ale tranziţiei, onorabilii academicieni nu s-au gāndit de două ori īnainte de a adpta o hotărāre plină de cele mai grave urmări."
Profesorul Nicolae Manolescu, după regulile ortografice utilizate īn articolul d-sale, se vede clar că aparţine celei de a doua tabere. Şi cu o īncrāncenare deloc academică, apără opinia acestei tabere īn problema ortografiei Limbii Romāne.
Dar
1), regulile unui elementar fair play l-ar fi obligat pe d-l profesor Nicolae Manolescu să publice īn revista R. L., ce o conduce, măcar una dintre replicile primite la articolul, atāt de dur (pantru tabăra adversă!), al d-lui Laszlo,
2), īn paragraful al treilea el lasă să se īnţeleagă că īn tabăra adversă ar fi oameni care acordă īncărcătură politică literilor â şi î. Acesta fiind un argument de nivel Laszlo, ar trebui să fie citat numele a cel puţin unuia din tabăra adversă, care s-ar fi coborāt la o asemenea prostie. Īn orice caz, aruncarea “īn dispută” a acestui argument, după ce s-a anunţat īncetarea polemicii, este cu totul neelegantă. Īn sprijinul adevărului, domnul profesor Nicolae Manolescu ar fi trebuit să precizeze că, cei din tabăra adversă opinează că o mare īncărcătură politică are modul īn care sunt scrise cuvintele cāmp, pāine, māine, cāntec, fāntānă …
3). Domnul profesor Nicolae Manolescu scrie despre "deteriorarea pronunţiei” prin hotărārea Academiei Romāne din 1993, probabil referindu-se la cuvintele sunt, sutem, sunteţi. Oare nu este vorba de repararea unei grave deteriorări a pronunţiei, făcută total samavolnic, prin 1952? Se spunea atunci că īnsuşi Mihail Sadoveanu ar fi īncercat să se opună acestei deteriorări. Apoi nu se vede deloc clar, prin ce hotărārea Academiei din februarie 1993 a dus la “sărăcirea vocabularului", la "imbecilizarea gramaticii". Nu sunt date exemple, care ar putea fi argumente īn favoarea acestor grave acuzaţii.
4). Domnul profesor se referă la “…valabilitatea pretenţiei īnaltei instituţii de a legifera” īn domeniul creşterii Limbii Romāne. Totuşi, Academia, aşa cum este ea, are acest drept şi obligaţie prin lege. Īmi īnchipui că domnul profesor Nicolae Manolescu doreşte instituirea unui stat de drept īn Romānia. Nu trebuiesc respectate legile ţării de către toţi? Mai ales de d-sa, care a concurat la funcţia de preşedinte al acestei ţări (fiind puternic sprijinit de mulţi din Timişoara, printre care şi de autorul acestui text)?
« O paranteză. Din articolul precedent am tras concluzia, īncă din 1997, că d-l profesor Nicolae Manolescu nu ar fi fost un bun preşedinte al Romāniei. Dar mai slab preşedinte decāt celălalt profesor, Emil Constantinescu, nu putea fi. O gafă imensă a acestuia din urmă: d-l profesor Emil Constantinescu, īn calitate de preşedinte al Romāniei, a dat īn decembrie 1996 mandat de formare a guvernului unui cetăţean, care cāştigase alegerile pentru primăria din Bucureşti. Īn orice ţară din lume, dacă cetăţeanul īnvestit cu o asemenea sarcină nu o rezolvă īntr-o săptămānă, i se retrage mandatul. Se consideră că acel cetăţean nu poate conduce guvernul ţării respective. La noi īn Romānia, ţară, atunci, īn 1996, pe marginea unei prăpăstii economice, īn care timpul conta imens, tārguiala īn jurul guvernării, a durat două luni, fără ca preşedintele Emil Constantinescu să intervină. Populaţia ţării a īnţeles atunci revoltătorul adevăr: la formarea guvernului Romāniei se dă īntotdeauna o mare bătălie pentru “ciolan”.
De fapt, după 1989 republica Romānia nu prea a avut noroc cu preşedinţii. Alături de d-l Emil Constantinescu, a fost preşedinte al Romāniei, timp īndelungat, d-l Ion Iliescu. A fost el mai bun preşedinte? Nici vorbă. Examinānd această personalitate a istoriei contemporane a Romāniei observăm următoarele:
– d-l Ion Iliescu ar trebui să fie o figură tragică. O viaţă īntreagă a luptat cu īndārjire pentru un ideal şi la sfārşitul vieţii este obligat să patroneze dārāmarea lui.
– D-l Ion Iliescu ar trebui să fie un om copleşit de tristeţe, constatānd că i-au trebuit zece ani ca să īnţeleagă ce are de făcut. El face īn 2001 ceea ce ar fi trebuit să facă īn 1990.
– D-l Ion Iliescu ar trebui să fie un om copleşit de remuşcări. Īntārzierea īn progresul economic şi politic al Romāniei după 1989 i se datorează īn mare măsură. El a fost mănuşa ce a acoperit o puternică mānă murdară, cu multe degete, care a condus şi conduce Romānia în dauna celor mai importante interese ale ei.
Nu, d-l preşedinte al Romāniei din 2001, Ion Iliescu, nu este nimic din toate acestea. Zāmbetul său, aproape permanent, trădează omul mulţumit de sine, satisfăcut de tot ce a realizat īn viaţa sa.»
* * *
O īntrebare cu totul naturală. De ce mă ocup eu, matematician, evident nespecialist īn filologie, acum īn anul 2001, de problema ortografiei Limbii Romāne? Voi explica. Trăind ca matur teribilii ani cincizeci, am fost total de acord cu hotărārea Academiei Romāne din anul 1993, aparţinānd prin aceasta primei tabere. Īn consecinţă, cānd cumpăr o carte mă uit să văd cu ce reguli ortografice a fost scrisă. Nu prea doresc să citesc o carte, care să-mi aducă aminte aproape la fiecare rānd, că am trăit anii cincizeci, că am aplaudat atunci ore īn şir, că am luat parte la manifestaţii politice total antidemocratice, că atunci cānd identitatea naţională a poporului meu era ameninţată nu am protestat, că de fapt, pentru a-mi apăra liniştea şi viaţa, am fost adesea un laş. Evident, nu doresc să cumpăr şi īn general nu cumpăr o asemenea carte. Dar… am fost īnşelat. Am cumpărat, la preţ de 200.000 lei (o sumă imensă pentru un pensionar!) o carte ce doream mult să o am īn biblioteca mea. O carte tipărită cu sprijinul Ministerului Culturii, de către Fundaţia Culturală Romānă, la Editura Univers. Este vorba de cartea lui Vasili Grossman, “Viaţă şi destin”. Ajuns acasă am constatat cu stupoare, că pe bani de la buget, deci şi pe banii mei, sub egida unor importante foruri de stat, a fost tipărită o carte īn care legile ţării sunt nesocotite. De necaz … am scris rāndurile de faţă.
Timişoara; septembrie 2001
UMBRĂ A TRECUTULUI
PE ROMÂNIA ANULUI 2001
(Problema ortografiei Limbii Române)
de Dan I. Papuc
Comunismul, mai ales īn Romānia, a fost o boală teribilă, aproape letală pentru existenţa ca naţiune a poporului romān. Ieşirea din această boală (decembrie 1989) s-a petrecut printr-o baie de sānge. Convalescenţa este penibilă, arătāndu-se a fi fără de sfārşit. Sechelele, numeroase şi profunde, sunt greu de īndreptat, de vindecat.
Comuniştii au condus Romānia, de-a lungul a patruzeci şi cinci de ani, cu ajutorul a două arme teribile: frica şi sărăcia. La sfārşitul celor patruzeci şi cinci de ani “de domnie”, ei au reuşit să facă, din vrednicul popor romān de altădată, un popor de asistaţi, un popor “vegetal”. A trebuit ca toate celelalte popoare europene, oprimate de comunişti, să-şi recapete libertatea, pentru ca şi romānii să īndrăznească să facă acelaşi lucru. Şi odată libertatea cāştigată, romānii nu au prea ştiut ce să facă cu ea. Demonstrează din plin acest lucru cei unsprezece ani trecuţi din decembrie 1989.
Examinānd istoria dictaturii comuniste din Romānia (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989), deosebim cu uşurinţă trei mari perioade.
– O perioadă criminală (1945-1964). A fost perioada unei crunte terori, teroarea roşie, operă demonică a Securităţii. A fost perioada de sovietizare a ţării prin “mari transformări revoluţionare” (ale căror sechele īmpiedică şi astăzi progresul economic şi social al Romāniei), o perioadă de cumplită spoliere a Romāniei de către ruşi, cu ajutorul unor societăţi economice denumite sovromuri (societăţi economice sovieto-romāne).
– O perioadă a speranţelor (1964-1971). S-a petrecut atunci o oarecare distanţare de imperiul sovietic, au avut loc īncercări de democratizare a ţării, de descentralizare a economiei. Īn fond, totul a fost un scenariu, abil regizat, care a asigurat comuniştilor trecerea fără probleme de la dictatura comunistă a lui Gh. Gheorghiu-Dej la dictatura naţional-comunistă a lui Nicolae Ceauşescu.
– O perioadă murdară (1971-1989). Este perioada īn care unul din cinci romāni a devenit informator al Securităţii, perioada unei crunte sărăcii, viaţa find posibilă, pentru cei mai mulţi dintre romāni doar datorită PCR-ului (sistemul pile-cunoştinţe-relaţii) şi furtului din īntreprinderi şi de pe ogoare, perioada īn care ţara s-a umplut cu “ctitorii” industriale faraonice falimentare (pietre de moară legate de picioarele economiei romāneşti), perioada unui penibil cult al personalităţii importat de la Kim Ir Sen şi a unei mini-revoluţii culturale, importată de la Mao.
Acesta ar fi un sumar istoric al dictaturii comuniste din România.
* * *
Īn rāndurile ce urmează facem o īncercare de prezentare şi analiză a unei sechele, provenită dintr-o samavolnicie comunistă, operată īn viaţa intelectuală a poporului romān, īn perioada criminală (1945-1964). Este vorba de o sechelă, pe care o vom denumi problema ortografiei Limbii Române. Pentru o īnţelegere corectă a acestei probleme, mai ales de către cei tineri, este necesar a schiţa, ceva mai īn detaliu, caracteristicile vieţii romānilor īntre anii 1945-1964 (perioada criminală a dictaturii comuniste din Romānia).
Între 1945-1964, romānii au fost conduşi de către comunişti, nu prin frică ci printr-o adevărată teroare, teroarea roşie. Ani īn şir, dubele Securităţii au cutreierat noaptea satele şi oraşele, rdicānd oameni, fără a se şti “de ce”, uneori aceştia dispărānd fără urmă. Din īnchisori şi lagărele de muncă, ce īmpānziseră ţara (Piteşti, Sighet, Aiud, Gherla, canalul Dunăre-Marea Neagră, etc., etc.) transpirau veşti despre torturi de o bestialitate nemaiauzită. Cānd aveau loc procese, condamnările erau de ordinul zecilor de ani. Īn acele vremuri nimeni nu era sigur de libertatea sa, de viaţa sa. Asupra Romāniei plana, în acei ani, nu frica ci groaza.
Iosif Sava: “Domnule preşedinte, doar nu toţi tinerii erau feciori de chiaburi sau de moşieri, ca să se teamă de Securitate”
După 1989, unii au uitat (sau s-au făcut că uită) ce s-a īntāmplat īntre anii fatidici, 1945-1964. La una dintre seratele muzicale TV ale lui Iosif Sava, invitat fiind preşedintele ţării, Ion Iliescu, amfitrionul Iosif Sava īi cerea preşedintelui să spună tuturor ce entuziasm domnea īn rāndurile tineretului romān prin anii 1948-49.
“Domnule preşedinte, doar nu toţi tinerii erau feciori de chiaburi sau de moşieri, ca să se teamă de Securitate”.
Mă īntreb: oare să nu fi ştiut ieşeanul Iosif Sava că īn luna iunie 1948, la tribunalul militar din Iaşi, au fost judecaţi unsprezece copii din clasa a treia (echivalentul clasei a şaptea de astăzi) a gimnaziului din Tg. Neamţ, membri ai unei auto-īnfiinţate echipe de fotbal, martori la proces fiind tot restul clasei?
Sentinţa, dată doar īn 20 de minute: membrii echipei de fotbal au primit īntre doi şi trei ani de puşcărie, iar toţi martorii (restul clasei a treia de la gimnaziul din Tg. Neamţ) cāte patru luni de īnchisoare. Nu ştiu ca vreunul dintre aceşti copii să fi fost fiu de chiabur sau moşier, dar ştiu că, īn aceeaşi perioadă, procese asemănătoare au avut loc la Vaslui şi la Roman.
La Roman, cāţiva elevi (īn jur de zece) din clasa a opta (echivalentul clasei a dousprezecea de astăzi) a liceului din localitate, au fost condamnaţi la cāte şapte (7!) ani de temniţă, fără o motivare precisă. Se pare că unul dintre ei, un bricoleur avizat īn domeniul radiofoniei, realizase un aparat radiofonic de emisie şi se lăudase cu isprava sa. Ceilalţi, aflaseră de această realizare, atāt de periculoasă regimului, şi … nu īl turnaseră la Securitate! Cei şapte (7!) ani de temniţă, au fost făcuţi efectiv, īn condiţii īnspăimāntătoare.
Mai ştiu că tuturor acestor tineri li s-au īntocmit caziere de condamnaţi politic, viitorul lor īn societate fiind pus total sub semnul īntrebării. Unii, la ieşire din īnchisoare în 1956, au īncercat să-şi continue studiile īn īnvăţămāntul superior.
Īn 1958, de frica rezonanţei evenimentelor din Ungaria din 1956, conducătorii comunişti au hotărāt īndepărtarea acestor foşti deţinuţi politici din universităţi. Ei erau suficient de mulţi, īn toate universităţile ţării. Eliminarea s-a făcut imediat. Pentru unul dintre aceşti nefericiţi şi nenorocoşi (prieten al meu, un tānăr de o rară distincţie şi tărie sufleteasca, Viorel Stoica, fie-i numele īn veci pomenit!) această a doua lovitură, total nedreaptă, a fost o condamnare la moarte. Mai este de ştiut că unii dintre cei condamnaţi s-au salvat, devenind (unii chiar din īnchisoare!) informatori ai Securităţii. Chinurile morale ale vieţii lor cine le poate īnţelege?
Īn ceea ce priveşte cel de al doilea instrument de conducere a ţării, sărăcia, şi ea a fost utilizată sistematic şi din plin īn perioada criminală. Pentru marea majoritate a populaţiei Romāniei, sărăcia a avut atunci forme efectiv de nesuportat. Cine īşi mai aminteşte astăzi oare de “postul festivalului” din vara anului 1953? Dar de cozile permanente la alimente, cānd acestea existau? Dar de cartelele la toate tipurile de produse necesare vieţii? Oare Romānia nu putea să-şi hrănească atunci populaţia? Nici vorbă! Sărăcia lucie provenea din faptul că, prin intermediul sovromurilor, Romānia era jefuită de ruşi, cum nu a fost jefuită niciodată īn istoria ei. Mă īntreb, ce ştie tineretul anului 2001 despre toate acestea?
Īn această atmosferă sumbră, prin 1951-52, au fost operate schimbări īn domeniul ortografiei limbii române, schimbări ce au generat, după revoluţia din 1989, discuţii interminabile īn mijloacele media, agitānd mult viaţa culturală a ţării, mai ales īn domeniul filologiei şi literaturii. S-a conturat o problemă, evident sechelă a transformărilor comuniste din anii 50, care aruncă o umbră asupra Romāniei şi īn anul 2001, ea fiind departe de a fi rezolvată. O vom denumi problema ortografiei Limbii Române.
* * *
Īn ce constă problema ortografiei Limbii Române? În 1951 sau 52 (?), printr-un ucaz al nu ştiu cui (probabil al comitetului central al PMR-ului, īn care poate a fost amestecată şi Academia RPR, dacă aceasta nu era cumva atunci inexistentă, fiind īn completă epurare şi transformare), fără nici un fel de discuţii sau posibile comentarii, s-a hotărāt, printre altele, īnlocuirea īn scriere şi pronunţare a cuvintelor sunt, suntem sunteţi prin cuvintele sīnt, sīntem, sīnteţi şi, īnlocuirea peste tot īn scriere a literei â prin echivalentul fonetic î.
Ce a īnsemnat aceasta atunci? Este necesar să explicăm acest lucru, mai ales unui tānăr, posibil cititor al acestor rānduri.
Schimbarea din domeniul ortografiei, precizată mai sus, a fost resimţită atunci de marea majoritate a intelectualilor romāni, ca o ameninţare directă la independenţa naţională a ţării, fiind o īncercare evidentă de estompare a caracterului latin al Limbii Romāne. (grafia unui mare număr de cuvinte, ca de exemplu România, român, cāmp, pāine, cāntec, fāntānă; …, grafie ce mărturisea originea latină a acestor cuvinte, era īnlăturată!).
Schimbarea, complet neaşteptată şi nemotivată atunci, era interpretată ca o testare a reacţiei societăţii romāneşti la schimbări mult mai importante: o eventuală integrare a Romāniei printre republicile surori ale “măreţei” Uniuni Sovietice. Această bănuială era justificată prin tot ceea ce se petrecea atunci īn ţară (lucruri de neīnchipuit astăzi). În mare grabă, de la o zi la alta, sub supravegherea atentă a atotputernicilor consilieri sovietici, totul se schimba īn ţară după tipare sovietice.
Ţara nu mai era divizată īn judeţe ci īn regiuni şi raioane. Exista o regiune denumită Regiunea Stalin iar capitala acestei regiuni era Oraşul Stalin, fostul şi actualul oraş Braşov. Uniforma şi armamentul armatei romāne erau sovietice. Pānă şi şuieratul, de pānă atunci al locomotivelor trenurilor, a fost īnlocuit cu răgetul unor sirene de tip sovietic. Cu excepţia şcolilor primare, īn īntreg procesul de īnvăţămānt se preda limba rusă. Legăturile culturale şi ştiinţifice cu Occidentul erau aproape complet tăiate, unele fiind menţinute doar pentru propaganda externă etc, etc. Īn mare, avea loc o sistematică operaţie de omogenizare politică, socială, economică şi culturală a Romāniei la standarde sovietice, omogenizare ce nu prevestea nimic bun. Dacă Stalin nu ar fi murit īn 1953, dacă nemţii din Est nu s-ar fi mişcat īn acelaşi an şi dacă, apriga luptă pentru putere de la Kremlin nu ar fi provocat dezgheţul lui Hrusciov, care a incitat revolta ungurilor din 1956, nu este deloc aberant să se presupună că īntregul lagăr socialist (Romānia, Republica Democrată Germană, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Albania) urma a fi integrat atunci īn Uniunea Sovietică. Cu Stalin la Kremlin, nimeni nu s-ar fi opus unei asemenea mişcări.
Ca să terminăm, pentru ştiinţa celor ce nu au trăit acele vremuri, schimbarea din domeniul ortografiei, operată samavolnic īn anii cincizeci, nu a fost doar o oarecare operaţie de simplificare a scrierii Limbii Romāne ci, evident, mult mai mult. Ea a fost resimţită atunci, īn anii cincizeci, cu amărăciunea revoltei neputincioase. Dintr-o dată, fără multă vorbă, am ajuns să trăim īntr-o ţară denumită Romînia, să fie “interpretabil” şi deci deosebit de periculos să te scapi şi să spui “eu sunt român" în loc de "eu sînt romîn”. Multe cuvinte romāneşti şi-au schimbat īnfăţişarea scrisă, solicitānd mare atenţie la scrierea lor. Eventualele greşeli īn acest domeniu erau greşeli politice, nu de ortografie. Pedepsele puteau fi foarte grave. (Remarcăm, revenirea la grafia România, român a fost decisă, mult mai tārziu, de Nicolae Ceauşescu!)A venit marea eliberare din 1989 şi … īn 17 februarie 1993, printr-o hotărāre a Academiei Romāne, s-a revenit, īn cazurile specificate mai sus, la grafia impusă de Academia Romānă de dinainte de 1948. Spre mirarea multora, hotărārea Academiei a provocat o adevărată furtună īn lumea intelectuală romānă. Unii, mai ales cei care au trăit ca maturi anii cincizeci, s-au bucurat. O evidentă acţiune politică de estompare a latinităţii Limbii Romāne fusese anulată. Alţii, şi nu puţini chiar dintre marii oameni de cultură ai ţării noastre, au protestat. Astfel s-a conturat aşa numita problemă a ortografiei Limbii Romāne, care a divizat drastic intelectualitatea romānă īn două grupe, mai degrabă, două tabere. Prima tabără a fost a celor care s-au bucurat şi aplică hotărārea Academiei Romāne din 1993. A doua, a celor ce contestă acestă hotărāre şi nu o aplică.
* * *
Prezentăm cititorului, doar pentru informarea sa, o mostră a felului īn care se desfăşoară polemica īn această problemă, īntre cele două tabere.
Autorul textului de faţă, profesor de matematică al Universităţii din Timişoara, aparţinānd primei tabere, s-a implicat direct īn problema ortografiei Limbii Române, doar în decembrie 1996. Cauza a fost citirea unui articol, cu totul aparte, intitulat Ortografia, semnat de un domn, Alexandru Laszlo, publicat īn pagina a treia (deci la un loc de mare cinste!) īn Romānia Literară nr. 46, din 20-26 noiembrie, 1996. Īn acel articol, d-l Laszlo se dorea a fi un apărător al celei de a doua poziţii.
D-sa, cu duritate a făcut praf Academia Romānă, vinovată de hotărārea din 1993: “stalinism fără Stalin”, Bārlădeanu, Manea Manescu, “falsă autoritate dublată de o crasă incompetenţă”, “abuz grosolan” etc. Nu iau apărarea Academiei Romāne.
Şi īn anul 2001, Academia Romānă nu este nici mai bună nici mai rea, ci la fel ca toate celelalte instituţii ale statului romān: guvern, parlament, justiţie, poliţie, īnvăţămānt etc.
D-l Laszlo a trecut apoi la atacul celor care nu-i īmpărtăşeau opţiunea. Aceştia erau, după el, oameni cam idioţi, oameni care ar dori ca īngheţata să fie servită fiartă, semaforul să aibă cele trei culori naţionale, foarfecele să aibă trei inele pentru degete, acul să fie ascuţit la ambele capete etc. Argumentele, din articolul incriminat, īn susţinerea poziţiei proprii, care pot fi luate īn considerare, erau conţinute doar īn două propoziţii, pe care le vom reda aşa cum au fost publicate īn noiembrie 1996, īn săptămānalul Romānia Literară.
Prima dintre ele:
"Am văzut pīnă acum că argumentele īn favoarea lui ā se bazează pe judecăţi de natură istorică, politică, patriotică sau de falsă autoritate a deciziei. Niciodată, īnsă, nu se recurge la criterii intrinsece, referitoare la spiritul īnsuşi al limbii. Acestea pot fi cel puţin două, dar sīnt limpezi şi suficiente: al consecvenţei şi al minimului efort".
A doua frază:
"Dar obiecţia esenţială care i se poate aduce noului gest de stīlcire a ortografiei noastre este că eludează caracterul funcţional, ancilar, al limbii. Vorbim cu scopul de a ne exprima, de a transmite concepte şi noţiuni: Limba este doar un instrument, un mijloc de comunicare, iar interesul tuturor ar trebui să tindă către simplificarea sa (fireşte, īn limitele cerinţelor estetice) şi nu spre inutila sa complicare."
Cum articolul a fost publicat la loc de cinste īn Romānia Literară, şi cum el era plin de insulte la adresa celor care aveau o altă opinie decāt aceea a d-lui Laszlo, autorul textului de faţă, a a trimis, prin decembrie 1996, revistei R. L. o replică spre publicare. Nefiind specialist īn probleme filologice, īn textul trimis spre publicare revistei Romāniei Literare, autorul textului de faţă a pus atunci doar īntrebări, aşteptānd răspunsuri lămuritoare de la d-l Laszlo sau de la cei de la R.L. Replica la īntrebările puse nu a apărut īn revistă şi nici eventuale răspunsuri la acele īntrebări, nu au fost date. Pentru informarea exactă a unui eventual cititor, redăm aici o parte a acelui text-replică, nepublicat de către R.L.
«Nu sunt filolog. Īmi pun doar nişte īntrebări:
Problema limbii nu este o problemă politică, patriotică?
După d-l Laszlo, nu. Referindu-se la argumentele utilizate pentru a se justifica introducerea literei â, la punctul 2 al “sistematicului” său articol, punct intitulat “Discursul patriotic”, d-l Laszlo scrie: “Nu lipsesc din acest tip de judecată nici argumentele de natură patriotică: trebuie să le dovedim străinilor latinitatea limbii noastre, să le arătăm cum am rezistat noi īntr-o mare slavă etc, etc.” Şi ca să ne arate d-l Laszlo cum stau lucrurile, ne invită, pe noi cei ce utilizăm argumentul patriotic indicat mai sus (compromis total īn ochii d-sale), să cerem şi introducerea semaforului avānd culorile tricolorului romān. Punere la punct inteligentă.
Mă īntreb: oare Limba unei naţiuni nu este decāt “un instrument, un mijloc de comunicare", cum scrie d-l Laszlo? Oare Limba unei naţiuni nu este cea mai importantă problemă politică a naţiunii respective? De ce oare ţin atāt filoruşii şi rusofonii din Basarabia la existenţa unei limbi moldoveneşti? Din motive ştiinţifice, de comunicare? De ce ţin ungurii din Ardeal atāt să-şi conserve şi să-şi cultive limba? Ca instrument de comunicare cu noi romānii? De ce oare Israelul īi obligă pe toţi cetăţenii săi să īnveţe vechea limbă ebraică, īn acel alfabet atāt de neobişnuit al Vechiului Testament? Dacă este aşa cum spune d-l Laszlo "Vorbim cu scopul de a ne exprima, de a transmite concepte şi noţiuni: Limba este doar un instrument, un mijloc de comunicare, iar interesul tuturor ar trebui să tindă către simplificarea sa (fireşte, īn limitele cerinţelor estetice) şi nu spre inutila sa complicare.”, de ce poporul evreu a ales, acum, īn secolul XX, această cale atāt de complicată pentru a avea o limbă a sa, a evreilor? Nu puteau evreii să-şi confecţioneze o limbă şi un alfabet mai simple?
Limba nu-i o problemă politică, patriotică? Oare ce se īntāmplă cu un popor ce şi-a pierdut limba? A pierdut el oare doar “un instrument, un mijloc de comunicare?"
Reīntoarcerea la ortografia anterioară anului 1952, d-l Laszlo o consideră un gest abominabil īmpotriva Limbii Romāne. El scrie: "Dar obiecţia esenţială care i se poate aduce noului gest de stīlcire a ortografiei noastre este că eludează caracterul funcţional, ancilar, al limbii”. “Stīlcirea” de care vorbeşte este revenirea la vechea ortografie, acea ortografie pe care noi, bătrānii de astăzi, o īnvăţasem şi o utilizasem pānă īn 1952.
Iarăşi īmi pun īntrebări:
Oare cei care au fixat ortografia cea veche, dinainte de 1952, au fost ei competenţi sau nu? Au fost problemele legate de ortografie analizate, studiate, discutate īn forurile lingvistice competente de atunci ale ţării?
Oare ştie exact d-l Laszlo cum s-a făcut “perfecţionarea” ortografiei īn 1952? Au fost discuţii, analize? Cine a avut ideia acestei schimbări? Scopul īn care s-a făcut nu a fost cumva el politic? Nu a existat un scop, poate acelaşi care cere astăzi ca īn Moldova limba “moldovenească” să se scrie cu chirilice?»
Să ne oprim aici cu prezentarea īntrebărilor puse īn decembrie 1996 d-lui Laszlo sau celor de la Romānia Literară, care au publicat, īn noiembrie 1996, cu atāta mărinimie acel articol formidabil al d-lui Laszlo. Răspunsuri la īntrebările noastre nu au mai apărut. Revista R. L. a păstrat tăcerea īn acest subiect …. pānă la numărul 8 din 26 februarie-4 martie 1997 cānd tăcerea Romāniei Literare a fost īntreruptă de un articol editorial semnat, bineīnţeles, de profesorul Nicolae Manolescu.
Articolul profesorului Manolescu are titlul "Din nou, ortografia”. Din păcate, articolul provoacă stupefacţie. Īn el, marele critic literar atacă nedrept Academia Romānă a anului 1993, care atunci, fiind masiv roşie, spre mirarea tuturor, a īndreptat totuşi una dintre multele şi gravele sechele ale samavolniciilor comuniste. Īn orice caz, articolul “Din nou, ortografia" nu a contribuit cu nimic la rezolvarea problemei ortografiei Limbii Române, problemă care planează, īncă īn 2001 (datorită cui?), ca o umbră asupra culturii din ţara noastră.
Să analizăm acest articol al d-lui profesor Nicolae Manolescu. Articolul este divizat īn trei paragrafe.
În primul paragraf, se constată că “în disputa pe tema ortografiei” s-au primit la redacţia revistei R.L. mai multe replici la articolul d-lui Laszlo care nu vor fi publicate pentru că “…toată lumea pare să aibă dreptate".
Īn al doilea paragraf se anunţă că revista R. L. nu va mai prelungi polemica īn problema ortografiei, cuvāntul specialiştilor rulānd “majoritatea argumentelor pro şi contra”. Se subliniază apoi că problema ortografiei este gravă. Datorită “… paralelismului – vrem, nu vrem – instaurat de hotărārea Academiei din 17 februarie 1993: indiferent de īndreptăţirea revenirii la â median şi la grafia cu u a prezentului indicativ a verbului a fi, indiferent de valabilitatea pretenţiei īnaltei instituţii de a legifera, este neīndoielnic că, īn materie de scriere, de aproape patru ani īncoace domneşte haosul.” Şi, pe larg este descris acest haos şi gravele lui consecinţe, mai ales, īn domeniul īnvăţămāntului.
Cel de al treilea paragraf se cere reprodus în întregime.
"Ca să spunem lucrurilor pīnă la capăt, ceea ce contează acum este mai puţin cearta dintre specialişti şi mai mult o uniformizare a scrierii. Chiar riscīnd să-i şochez pe unii, voi afirma ritos că mă frămāntă mult mai mult babelul ortografic īn vigoare după 1993 decīt faptul că â ar avea caracter naţional, în vreme ce î ar fi rodul sovietizării. Şi nu dacă eşti mai bun romān scriind sunt este preocuparea mea de căpătīi, ci faptul că, pe līngă deteriorarea pronunţiei, sărăcirea vocabularului şi imbecilizarea gramaticii, legate de şovăielile culturale ale tranziţiei, onorabilii academicieni nu s-au gāndit de două ori īnainte de a adpta o hotărāre plină de cele mai grave urmări."
Profesorul Nicolae Manolescu, după regulile ortografice utilizate īn articolul d-sale, se vede clar că aparţine celei de a doua tabere. Şi cu o īncrāncenare deloc academică, apără opinia acestei tabere īn problema ortografiei Limbii Romāne.
Dar
1), regulile unui elementar fair play l-ar fi obligat pe d-l profesor Nicolae Manolescu să publice īn revista R. L., ce o conduce, măcar una dintre replicile primite la articolul, atāt de dur (pantru tabăra adversă!), al d-lui Laszlo,
2), īn paragraful al treilea el lasă să se īnţeleagă că īn tabăra adversă ar fi oameni care acordă īncărcătură politică literilor â şi î. Acesta fiind un argument de nivel Laszlo, ar trebui să fie citat numele a cel puţin unuia din tabăra adversă, care s-ar fi coborāt la o asemenea prostie. Īn orice caz, aruncarea “īn dispută” a acestui argument, după ce s-a anunţat īncetarea polemicii, este cu totul neelegantă. Īn sprijinul adevărului, domnul profesor Nicolae Manolescu ar fi trebuit să precizeze că, cei din tabăra adversă opinează că o mare īncărcătură politică are modul īn care sunt scrise cuvintele cāmp, pāine, māine, cāntec, fāntānă …
3). Domnul profesor Nicolae Manolescu scrie despre "deteriorarea pronunţiei” prin hotărārea Academiei Romāne din 1993, probabil referindu-se la cuvintele sunt, sutem, sunteţi. Oare nu este vorba de repararea unei grave deteriorări a pronunţiei, făcută total samavolnic, prin 1952? Se spunea atunci că īnsuşi Mihail Sadoveanu ar fi īncercat să se opună acestei deteriorări. Apoi nu se vede deloc clar, prin ce hotărārea Academiei din februarie 1993 a dus la “sărăcirea vocabularului", la "imbecilizarea gramaticii". Nu sunt date exemple, care ar putea fi argumente īn favoarea acestor grave acuzaţii.
4). Domnul profesor se referă la “…valabilitatea pretenţiei īnaltei instituţii de a legifera” īn domeniul creşterii Limbii Romāne. Totuşi, Academia, aşa cum este ea, are acest drept şi obligaţie prin lege. Īmi īnchipui că domnul profesor Nicolae Manolescu doreşte instituirea unui stat de drept īn Romānia. Nu trebuiesc respectate legile ţării de către toţi? Mai ales de d-sa, care a concurat la funcţia de preşedinte al acestei ţări (fiind puternic sprijinit de mulţi din Timişoara, printre care şi de autorul acestui text)?
« O paranteză. Din articolul precedent am tras concluzia, īncă din 1997, că d-l profesor Nicolae Manolescu nu ar fi fost un bun preşedinte al Romāniei. Dar mai slab preşedinte decāt celălalt profesor, Emil Constantinescu, nu putea fi. O gafă imensă a acestuia din urmă: d-l profesor Emil Constantinescu, īn calitate de preşedinte al Romāniei, a dat īn decembrie 1996 mandat de formare a guvernului unui cetăţean, care cāştigase alegerile pentru primăria din Bucureşti. Īn orice ţară din lume, dacă cetăţeanul īnvestit cu o asemenea sarcină nu o rezolvă īntr-o săptămānă, i se retrage mandatul. Se consideră că acel cetăţean nu poate conduce guvernul ţării respective. La noi īn Romānia, ţară, atunci, īn 1996, pe marginea unei prăpăstii economice, īn care timpul conta imens, tārguiala īn jurul guvernării, a durat două luni, fără ca preşedintele Emil Constantinescu să intervină. Populaţia ţării a īnţeles atunci revoltătorul adevăr: la formarea guvernului Romāniei se dă īntotdeauna o mare bătălie pentru “ciolan”.
De fapt, după 1989 republica Romānia nu prea a avut noroc cu preşedinţii. Alături de d-l Emil Constantinescu, a fost preşedinte al Romāniei, timp īndelungat, d-l Ion Iliescu. A fost el mai bun preşedinte? Nici vorbă. Examinānd această personalitate a istoriei contemporane a Romāniei observăm următoarele:
– d-l Ion Iliescu ar trebui să fie o figură tragică. O viaţă īntreagă a luptat cu īndārjire pentru un ideal şi la sfārşitul vieţii este obligat să patroneze dārāmarea lui.
– D-l Ion Iliescu ar trebui să fie un om copleşit de tristeţe, constatānd că i-au trebuit zece ani ca să īnţeleagă ce are de făcut. El face īn 2001 ceea ce ar fi trebuit să facă īn 1990.
– D-l Ion Iliescu ar trebui să fie un om copleşit de remuşcări. Īntārzierea īn progresul economic şi politic al Romāniei după 1989 i se datorează īn mare măsură. El a fost mănuşa ce a acoperit o puternică mānă murdară, cu multe degete, care a condus şi conduce Romānia în dauna celor mai importante interese ale ei.
Nu, d-l preşedinte al Romāniei din 2001, Ion Iliescu, nu este nimic din toate acestea. Zāmbetul său, aproape permanent, trădează omul mulţumit de sine, satisfăcut de tot ce a realizat īn viaţa sa.»
* * *
O īntrebare cu totul naturală. De ce mă ocup eu, matematician, evident nespecialist īn filologie, acum īn anul 2001, de problema ortografiei Limbii Romāne? Voi explica. Trăind ca matur teribilii ani cincizeci, am fost total de acord cu hotărārea Academiei Romāne din anul 1993, aparţinānd prin aceasta primei tabere. Īn consecinţă, cānd cumpăr o carte mă uit să văd cu ce reguli ortografice a fost scrisă. Nu prea doresc să citesc o carte, care să-mi aducă aminte aproape la fiecare rānd, că am trăit anii cincizeci, că am aplaudat atunci ore īn şir, că am luat parte la manifestaţii politice total antidemocratice, că atunci cānd identitatea naţională a poporului meu era ameninţată nu am protestat, că de fapt, pentru a-mi apăra liniştea şi viaţa, am fost adesea un laş. Evident, nu doresc să cumpăr şi īn general nu cumpăr o asemenea carte. Dar… am fost īnşelat. Am cumpărat, la preţ de 200.000 lei (o sumă imensă pentru un pensionar!) o carte ce doream mult să o am īn biblioteca mea. O carte tipărită cu sprijinul Ministerului Culturii, de către Fundaţia Culturală Romānă, la Editura Univers. Este vorba de cartea lui Vasili Grossman, “Viaţă şi destin”. Ajuns acasă am constatat cu stupoare, că pe bani de la buget, deci şi pe banii mei, sub egida unor importante foruri de stat, a fost tipărită o carte īn care legile ţării sunt nesocotite. De necaz … am scris rāndurile de faţă.
Timişoara; septembrie 2001
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu