Blaise Pascal, Cugetări

Blaise Pascal, Cugetări

(fragmente)

traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu

222. – Ateii. – Ce motiv au să spună că nimeni nu poate învia? Ce e mai greu, să te naşti sau să învii, ceea ce n-a fost niciodată să fie, sau ceea ce a fost să mai fie? E mai greu să vii în fiinţă decât să revii în fiinţă? Obişnuinţa ne face s-o simţim pe una cu uşurinţă, iar pe cealaltă imposibilă; vulgar mod de a judeca!

233. – Infinit. Nimic. – Sufletul nostru e aruncat în trup unde găseşte numărul, timpul, dimensiunile. El raţionează cu acestea şi le numeşte natură, necesitate, şi nu poate să creadă în altceva.

Unitatea adăugată infinitului nu-l sporeşte cu nimic, nici măcar cu cât s-ar adăuga un picior la o măsură infinită. Finitul dispare în prezenţa infinitului devenind un pur neant. Tot aşa şi spiritul nostru în faţa lui Dumnezeu şi dreptatea noastră în faţa dreptăţii divine. Nu există o disproporţie mai mare între dreptatea noastră şi cea a lui Dumnezeu decât între unitate şi infinit.

Trebuie ca dreptatea lui Dumnezeu să fie nesfârşită ca şi milostivirea lui. Or judecata celor respinşi este mai puţin dură şi ar tre­bui să uimească mai puţin decât milostivirea pentru cei aleşi.

Ştim că există un infinit şi-i ignorăm natura. Cum ştim că este fals ca numerele să fie finite, este deci adevărat că există un infinit în număr. Dar nu ştim ce este: este fals că el ar fi par, e fals că ar fi impar; căci adăugându-i unitatea, el nu-şi schimbă natura; şi totuşi e un număr şi orice număr este par sau impar (e adevărat că acest lucru se referă la orice număr finit). Tot aşa putem spune că există un Dumnezeu fără să ştim ce este.

Să nu existe un adevăr substanţial numai pentru faptul că vedem lucruri adevărate, dar ele nu sunt adevărul însuşi?

Cunoaştem deci existenţa şi natura finitului, pen­tru că suntem finiţi şi de aceeaşi mărime cu el. Cunoaştem existenţa infinitului, dar nu-i cunoaştem natura pentru că el are mărime ca şi noi, dar nu e mărginit ca noi. Dar nu cunoaştem nici existenţa, nici natura lui Dumnezeu pentru că nu are mărime, nici margini. Numai prin credinţă îi putem cunoaşte existenţa, iar prin har îi vom cunoaşte natura. Or, am arătat de multe ori că poţi cunoaşte un lucru fără să-i cunoşti natura.

Să vorbim acum după luminile cele naturale.
Dacă există Dumnezeu, el este infinit de neînţeles pentru că neavând nici părţi, nici margini, el nu se află în nici un fel de raport cu noi. Suntem deci incapabili să ştim ce este, nici dacă este. Acestea fiind date, cine va îndrăzni să rezolve problema? Nu noi, căci nu suntem în nici un raport cu el.

Cine va juca deci pe creştini că nu pot da un temei credinţei lor, aceia care profesează o religie de care nu pot da seamă? Aceştia din urmă declară, expunând-o lumii, că e o prostie, stultitiam; şi apoi vă plângeţi că nu vă aduc mărturii! Dacă ea ar putea fi dovedită, ei nu şi-ar mai ţine cuvântul: sunt lipsiţi de probe, dar nu de bun simţ.

– „Da, dar dacă acest lucru îi scuză pe cei care o oferă ca atare, aceştia scăpând de blamul de a vorbi despre ea fără temei, nu-i scuză pe cei care o primesc.“ – Să examinăm deci acest punct şi să spunem: „Dumnezeu este sau nu este“.

Dar de ce parte ne vom aşeza? Raţiunea nu poate hotărî nimic; există un haos infinit care ne desparte. Se joacă un joc la marginea unei asemenea distanţe infinite, în care vom câştiga faţa sau rever­sul. Pe ce veţi miza? Prin raţiune, nu puteţi miza nici pe una, nici pe alta; prin raţiune, nu veţi putea res­pinge pe nici una. Nu-i condamnaţi deci de falsitate pe cei care au ales, căci nu ştiţi nimic. – „Nu, îi vom condamna nu pentru că au făcut această alegere, ci pentru că au făcut una; căci şi cel care a ales faţa şi cel care a ales reversul fac aceeaşi greşeală, sunt amândoi în eroare; drept ar fi să nu parieze.“ – Da, dar trebuie să pariem. Nu e după voia noastră; suntem în aceeaşi barcă. Deci pentru ce veţi paria? Să vedem. Pentru că trebuie să alegeţi, să vedem ce vă interesează, cel puţin. Aveţi două lucruri de pierdut: adevărul şi binele şi două lucruri pe care să le angajaţi: raţiunea şi voinţa, cunoaşterea şi fericirea; natura voastră are două lucruri de evitat: eroarea şi ticăloşia. Raţiunea nu va fi nici într-un fel atinsă, alegând pe una sau pe cealaltă, pentru că eşti obligat să alegi. Iată un punct lămurit. Dar fericirea? Să cântărim acum pierderea şi câştigul, afirmând că Dumnezeu există. Să discutăm aceste două cazuri: dacă e să câştigaţi, câştigaţi totul, dacă pierdeţi, nu pierdeţi nimic.

Pariaţi deci că există fără să ezitaţi. – „E admirabil. Da, trebuie să pariem. Dar dacă miza e prea mare?“ – Să vedem. Pentru că este vorba de un asemenea risc de câştig şi de pierdere, chiar dacă n-aţi avea de câştigat decât două vieţi pentru una, şi tot ar trebui să pariaţi; şi dacă vor fi trei de câştigat, ar trebui să jucaţi (pentru că sunteţi obligaţi să jucaţi) şi ar fi o imprudenţă când eşti obligat să joci, să nu mizezi propria-ţi viaţă pentru a câştiga trei la un joc, unde e vorba de un asemenea risc de pierdere şi câştig. Dar e vorba de o eternitate de viaţă şi de fericire şi chiar de-ar fi o infinitate de riscuri, din care n-aţi avea decât o singură şansă, şi tot ar trebui să pariaţi pe una pentru a obţine două; şi ar fi să acţionaţi prosteşte, obligaţi fiind să jucaţi, să refuzaţi să mizaţi o viaţă pentru trei, la un joc unde din infinitatea de riscuri, numai o şansă e pentru voi, dacă e vorba să câştigaţi în schimb o infinitate de vieţi infinit de fericite...

Pentru că e vorba de o infinitate de vieţi infinit de fericite de câştigat, de o şansă de câştig faţă de un număr finit de riscuri de a pierde şi oricum ceea ce mizaţi este finit. Ceea ce înlătură orice îndoială; dacă e să câştigăm ceea ce este infinit şi pentru aceasta numărul riscurilor de a pierde este finit faţă de şansa de a câştiga, nu mai staţi la îndoială, oferiţi totul. Şi astfel, obligaţi fiind să jucăm, trebuie să renunţăm la raţiunea care ne îndeamnă să ne păstrăm viaţa; mai degrabă să mizăm pe ea pentru a câştiga infinitul apropiindu-se de noi cu paşi la fel de repezi ca şi neantul.

Căci nu foloseşte la nimic să spui că e nesigur câştigul şi sigur doar riscul şi că infinita distanţă care se află între certitudinea a ceea ce primejduieşti şi incertitudinea cu privire la ceea ce vei câştiga egalează binele finit, pe care-l primejduim fireşte, cu infinitul care este incert...

Dar nu-i aşa; orice jucător riscă o certitudine pentru a câştiga cu incer­titudine: şi totuşi risca cert finitul pentru a câştiga un incert infinit, fără a păcătui împotriva raţiunii. Nu există o distanţă infinită între certitudinea a ceea ce rişti şi incertitudinea câştigului: e fals. Există, într-adevăr, o infinită distanţă între certitudinea câştigului şi certitudinea pierderii. Dar incertitudinea câştigului este proporţională cu certitudinea a ceea ce primejduieşti, conform cu proporţia şanselor de câştig şi a riscului de pierdere.

Şi de aici vine faptul că, dacă există tot atâta risc de o parte şi de cealaltă, partida se joacă de la egal la egal şi atunci certitudinea a ceea ce primejduieşti este egală cu incertitudinea câştigului. N-are importanţă că ea se află infinit de departe. Şi astfel, miza noastră se bucură de o forţă infinită când riscăm finitul la un joc unde sunt tot atâtea şanse de câştig cât şi riscuri de pierdere, dar şi infinitul de câştigat. Şi totul este cât se poate de evident şi dacă oamenii sunt capabili de vreun adevăr, acesta este unul din ele.

„Sunt încredinţat, vă mărturisesc. Dar există oare vreun mijloc de a vedea dedesubtul jocului?“ – Da, Scriptura şi tot restul etc. – „Da, dar am mâinile legate şi gura mută; mă obligă să pariez şi nu sunt liber, nu mi se dă răgaz şi sunt aşa făcut că nu pot crede. Ce vreţi să fac?“

– E adevărat. Dar învăţaţi-vă cel puţin neputinţa să creadă pentru că raţiunea vă îndeamnă şi totuşi nu puteţi. Lucraţi deci să vă convingeţi nu prin sporirea mărturiilor despre Dumnezeu, ci prin di­minuarea patimilor noastre. Aţi merge spre credinţă şi nu ştiţi drumul; vreţi să vă vindecaţi de necredinţă şi cereţi leacul; întrebaţi-i pe cei care erau legaţi ca şi voi şi care vor să parieze acum tot binele lor; sunt oameni care au găsit drumul şi pe care ar fi bine să-i urmaţi ca să vă tămăduiţi de răul de care vreţi să scăpaţi. Urmaţi felul cum au început şi ei; prefăcându-se, luând apă sfinţită, ascultând liturghia. La un mod firesc, veţi ajunge la credinţă şi vă veţi smeri –„Dar este exact lucrul de care mă tem“. - De ce? Ce aveţi de pierdut?

Dar pentru a vă arăta că acolo veţi ajunge, vă spun că acest lucru va diminua patimile care vă sunt marile obstacole.

Sfârşitul acestui discurs. – Or, ce rău aţi îndura dacă aţi apuca pe această cale? Veţi fi cinstiţi, fideli umili, recunoscători, binefăcători, prieteni sinceri, adevăraţi. Într-adevăr, nu vă veţi mai tăvăli în plăceri duhnitoare, în trufie, în desfătări: dar nu mai aveţi plăceri de alt fel? Vă spun că veţi câştiga chiar din această viaţă; şi că prin fiecare pas pe care-l veţi face pe acest drum certitudinea câştigului va creşte şi atât de evidentă va fi nimicnicia a ceea ce riscaţi că veţi recunoaşte până la urmă că aţi pariat pe un lucru sigur, infinit, pentru care n-aţi dat nimic în schimb.

– Oh! Discursul mă încântă, mă farmecă etc.

– Dacă discursul vă place şi vi se pare convingător, să ştiţi că vine de la un om care a îngenuncheat pentru a se ruga acestei Fiinţe infinite şi indivizibile căreia el îşi supunea toată fiinţa, pentru a i se închina; supuneţi-i şi voi fiinţa voastră pentru binele vostru şi pentru slava sa; şi iată forţa care se pune de acord cu nimicnicia.

icoane pictate de Andrei Rubliov
(canonizat recent de Biserica Ortodoxă Rusă)

Liviu Brânzaş: „Spiritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis“

„Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi.“

Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iubirii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vremuri dificile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hristos echivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile imperative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sigură şi importantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.

Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio formă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spiritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis. Acest principiu a fost formulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sale lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să triumfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.
Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă libertate: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva intereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a suporta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi libertatea – suprema libertate! – de a lupta pentru credinţă până la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în înviere şi în triumful final.

Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune datoria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de acceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!

Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creştină, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdrobitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia paradoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liberi-cugetători dreptul de a face instrucţie religioasă tineretului.

Catehizaţia copiilor botezaţi era o datorie primordială pe care nu trebuia să o aprobe nimeni şi care trebuia împlinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o prioritate şi importanţă absolută în raport de orice altă activitatea clerului.

Astăzi poporul român doreşte ca Biserica strămoşească să-şi îndeplinească misiunea esenţială de a fi un autentic far spiritual în crepusculul şi dezorientarea morală din ţară. În această acţiune vitală pentru renaşterea românească, Biserica trebuie să capteze şi să determine să lucreze în favoarea credinţei toate forţele morale ale societăţii şi, în primul rând, puterea morală a celor care au pătimit în închisori.

În numele interesului creştin, preoţii – mai ales cei tineri – trebuie să fie admiratorii principali şi simpatizanţii fireşti ai celor care au pătimit pentru Hristos şi pentru apărarea valorilor creştine. Aceşti luptători, la rândul lor, trebuie să fie primii colaboratori ai clerului la renaşterea spirituală a neamului şi la întărirea prestigiului Bisericii.

În această luptă şi martirii noştri vor fi prezenţi. Jertfa celor morţi în lanţuri şi îngropaţi în cimitire fără cruci şi nume va pătrunde cu lumina şi forţa ei răscolitoare în conştiinţa generaţiilor viitoare.

Există în creştinismul românesc o dorinţă de a pune în evidenţă şi de a valorifica patrimoniul moral realizat de-a lungul istoriei noastre. Constantin Brâncoveanu şi Ştefan cel Mare au fost beatificaţi demult de evlavia populară. Ar fi un act de dreptate în favoarea credinţei dacă Biserica şi-ar îndrepta atenţia spre universul închisorilor.

Închisorile politice din România au fost veritabile catacombe în care se suferea şi se murea pentru Hristos!

Tânărul italian Frassati, trăitor în veacul nostru, prin puritatea şi frumuseţea vieţii lui a intrat în calendarul Bisericii Catolice, tot aşa ar putea intra în panteonul evlaviei ortodoxe româneşti tineri ca Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu şi alţii. Ei au urcat prin trăirea lor culmea sfinţeniei şi prin moartea lor eroică în închisorile prigonitorilor credinţei lui Hristos au devenit martiri şi pot constitui modele contemporane de sfinţenie şi mărturisire creştină, modele atât de necesare pentru eficacitatea educaţiei morale a tineretului şi a efortului de restaurare a prestigiului Bisericii.

Mă adresez acum şi vouă, tineri ai României, căutători buciumaţi ai unui ideal care să fie pe dimensiunea aspiraţilor voastre spre perfecţiune şi absolut. Constituiţi-vă în pelerini la „locurile sfinte” ale românismului: Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Canal, Minele de plumb din Maramureş şi celelalte. Priviţi printre zăbrele în adâncurile Ocnei! Priviţi îndelung şi cu evlavie acele catacombe în bezna cărora a fost crucificată elita acestui neam.

Căutaţi să cunoaşteţi care a fost idealul spiritual şi naţional al acestor luptători care au salvat onoarea neamului, căci jertfa lor a făcut ca acest popor să nu fie acoperit de ruşinea de a fi fost ocupat şi comunizat fără nici o rezistenţă.Căutaţi să descoperiţi secretul forţei lor morale care i-a făcut capabili să suporte suferinţele iadului creat pentru exterminarea lor.

Deşteaptă-te, tineret al României, şi nu uita aceste adevăruri pe care le rostim în acest moment de răscruce:

Acolo unde sunt foştii deţinuţi politici, acolo este cu adevărat conştiinţa şi inima acestui neam, acolo este reala autoritate morală din această ţară.

Numai ei pot să vorbească, fără să mintă, despre dragostea de neam şi despre interesele naţionale. Numai ei pot să facă referire, fără să roşească la spiritul de abnegaţie şi sacrificiu. Numai ei pot să pronunţe, fără să comită un sacrilegiu, numele lui Horea, Cloşca şi Crişan, al lui Avram Iancu sau al lui Eminescu.

Istoria vieţii lor este un zornăit lung de lanţuri. Faceţi tăcere în conştiinţa şi inima voastră ca să-l auziţi! Puneţi-vă aspiraţiile şi lupta voastră sub tutela lor morală. Numai de la ei poate porni adevărata renaştere creştină şi naţională din ţara noastră, renaştere pe care o doreşte cu ardoare sufletul vostru încă nealterat.

Nu pot fi savanţii de ieri ai internaţionalismului proletar iubitorii de azi ai naţiunii. Nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul luptătorii de azi pentru adevăr. Nu pot fi ateii şi cinicii de ieri filantropii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti.

Ar fi de-a dreptul grav pentru viitorul acestei ţări dacă tineretul şi-ar da adeziunea şi ar năzui spre alt ideal decât al celor care şi-au sacrificat
tinereţea pe altarul iubirii de neam şi credinţă şi dacă ar urma alt drum decât al celor care au (...) în lupta împotriva forţelor satanice din acest veac, fără alt ordin de chemare decât cel al conştiinţei şi fără alt beneficiu decât cel al suferinţei şi sacrificiului.

Numai pe calea indicată de o mână însângerată de lanţuri veţi putea găsi adevărul şi sensul vieţii voastre.

Vă adresez încă un îndemn care aş vrea să aibă forţa şi rezonanţa unui testament:

În cimitirele fostelor închisori şi lagăre ale morţii din România zac osemintele atâtor eroi şi sfinţi ai neamului, peste care calcă profanatoare uitarea şi lipsa de bun simţ şi respect ale celor ce se numesc români. Este un sacrilegiu cutremurător ca pe osemintele acestor martiri adevăraţi ai neamului să se ridice garaje şi coteţe de porci, aşa cum se întâmplă astăzi la Aiud.

Chiar şi în legislaţia comunistă erau prevăzute sancţiuni pentru profanarea mormintelor, legislaţie care atunci nu apăra – desigur – şi mormintele adversarilor comunismului.

Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi
pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi.

Când noi, ultimii supravieţuitori ai prigoanei comuniste, nu vom mai fi, ridicaţi pe mormintele eroilor un mausoleu demn de imensa lor jertfă şi, prin idealismul eroic pe care l-aţi învăţat de la ei, continuaţi flacăra idealului pe care ei l-au aureolat şi l-au făcut nemuritor prin jertfa lor.

(Părintele Liviu Brânzaş, ucenic al Părintelui Dumitru Stăniloae în puşcăriile comuniste, apel făcut în cadrul Congresului foştilor deţinuţi politic, Braşov, 1991)

Sursa: www.Veghea.ro (titlurile articolului ne aparţin – n.n.)

accesaţi: Constantin Brâncoveanu, Domn şi Sfânt Martir român, http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/sfntul-martir-constantin-brncoveanu-dr.html