RUGĂCIUNI PENTRU CEZAR (IVĂNESCU), de Ion Murgeanu

RUGĂCIUNI PENTRU CEZAR (IVĂNESCU)

(poeme)



TATAL NOSTRU

După atâtea vuiete şi risipire-n lume
Viaţa mea a devenit o rugăciune.
Ison de tăinuială repetând sfios
Textul dictat de blândul Domn Hristos.

O rugăminte Maicii Preacurate
Sfinţeniei sau Vărului Ioan
Cel ce ne botezase în Iordan
Plătind cu capul pentru a sa idee
Dansul zmintit al dezmăţatei Salomee.

Un lucru ce revine ciclic şi nu stă
Mai actual ca mâine astăzi pentru că
Puterea şi Plăcerea sunt surori
Care ucid de seara până-n zori.

Acoperind de-a valma orice gând
Al zorilor trecând pe râu la rând
Găsindu-ne smeriţi în rugăciune
Sătui de vuiete şi alungaţi de lume.



ELEGIE PENTRU CEZAR IVĂNESCU

Prietenul meu a fost lichidat mişeleşte
Pentru că încălca prea des viteza libertăţii
înţeleasă ca necesitate de foştii marxişti
Deveniţi moşieri de carton sau belferi

Imorali sadici corupţi şi cumularzi stăpâni
Pe ferma de vite a scrisului cu pastă de scris
Cei doi i-au încropit un scenariu profitând
De naveta lui din turcitul oraş în oraşul cu tei

Dar mai ales de oploşirea sa de trei zile
În oraşul de plumb pentru o banală operaţie-n dos
şi l-au remis turcitului oraş pe chitanţă cu acte
fantasmagorice potop de inexactităţi medicale

cum se întâmplă la noi atât de des şi de cinic
normal că nici după un an nu s-a făcut lumină
asupra cazului şi se va face poate peste un veac
ca-n alte cazuri asemănătoare de genii excluse din peisaj

prietenul meu atât de vehement cu nedreptatea
din fragedă pruncie şi până la mormânt;
tineri eram în oraşul Baaad şi-n tot ţinutul Canaan
fiecare dotat cu norocul şi determinarea lui;

când am survolat primul fără antrenament spaţiul
ca să ating globul de aur al lunii şi în tot acest timp
prietenul meu se antrena singur la trapez fără plasă
din exerciţiul meu am produs fireşte un ecou de arhivă

în timp ce prietenul meu ameriză ulterior la fix fără probleme
primul din generaţia noastră fără a trezi aclamaţii
deşi erau la modă aclamaţiile: mai curând duşmănii şi grimase –
însuşi rămânând pentru rest cu grimasa nerecunoaşterii

nemeritate: deci până la urmă s-au hotărât să-l scoată din peisaj
lichidându-l; nu fără a-l umili şi mort refuzându-i trupul să-i fie
expus după datină la muzeul de igrasie al scrisului
cu păstă de tomate şi cu vin la damigeană trezit

hăituit să fie remis din nou - acum nemuritor şi rece -
în oraşul cu teii unde fu îngropat în mare triumf
a treia zi cu salve de tun si cu fanfare numai că
la ultima deschidere a sicriului fu găsit desculţ

pantofii de firmă şi şosetele lui fuseseră împărţite
loruşi - se purta elegant în ultima vreme ca un invingător -
încât ce era de făcut au tras capacul peste sicriu peste
trupul acestui om al durerii el care ne-a purtat în sufletul său

toate neputinţele noastre ca însuşi domnul nostru Hristos Iisus.



IN ZORI

În zori de zi chem un altfel de cântec
Ceva a triumf şi a blândă izbândă
Fericiţi cei uitaţi între filele cărţii
Feerici vor fi – nimic pentru pântec.

Fericiţi cei necitiţi azi căci mâine
Se vor citi din nou semnele în azur
După paşii lăsaţi pe filă de îngeri
Feerici vor fi- puţin vin o fărâmă de pâine.

Trebuitu-ne-a oare mai mult? Infim.
Cine pricepe să priceapă până la capăt
Cum ard morţii cei mai lipsiţi de sandale
Şi pe cenuşa lor albă zorii de aur vin.



MINUNATUL AVION
(Pentru Flory cea mărinimoasă)

Tocmai citeam despre îngeri
Fericiţi cei trimişi să însoţească
Minunatul avion şi aleşii lui pasageri
pot fi compleşiţi îi cuprinde uitarea şi tirania

Ispitei; deodată în urma avionului
Poţi desluşi aripi smulse sau arse
Un huiet enorm şi străpungerea lumii
Către adâncul infinit al oceanului...

Dumnezeu ce va face cu îngerii lui stewarzi?
Dacă ar mai avea ce să mai adune din ei;
Minunatul avion pe fundul oceanului
şi cete-cete îngerii păzitori rătăciţi

într-o unanimă părere de rău;
nu a fost cel puţin unul fără păcat;
ca lumea întreagă de altfel în cădere
liberă cu îngerul ei global neomologat!

Ion MURGEANU
Iunie 2009

Tudor Arghezi, evocare de Ion Murgeanu

Primăvara timpurie
Ion Murgeanu

Cred că ideea de a-l cunoaşte pe Tudor Arghezi mi-a venit mai întîi mie. N-aveam pe-atunci nici douăzeci şi doi de ani împli­niţi şi eram nedespărţit de primul prieten din viaţa mea. Despre primele noastre poezii toc­mai scrisese G. Călinescu la Cronica Optimistu­lui, în Contemporanul, un articol fulminant, intitulat chiar aşa: Poezie. Prietenul meu avea pasiunea telefoanelor, şi ajunşi la Bucureşti în acel an (1962) pentru a doua oară, în hotelul la care trăsesem, găsi unul chiar în camera noastră. Răsfoia cartea de telefoane şi se amuza după carte.

Ştiu că la un moment dat l-am auzit că dăduse acolo peste numărul casei din strada Mărţişor. L-am implorat pe prietenul meu să transformăm jocul într-o acţiune serioasă. Se arătă la început sceptic. I se părea imposibil ca Tudor Arghezi să ne primească... Totuşi sună la Mărţişor (el era cu mult mai îndrăzneţ decît mine) şi am avut norocul că la celălalt capăt al firului şi răspundă Baruţu. Auzise ceva despre noi (chestia cu Călinescu) şi se dovedi deîndată un nepreţuit prieten. Mai întîi ne făcu el o vizită la hotel.

Cînd apăru la recepţie, şi l-am auzit întrebînd de numele meu, l-am şi văzut parcă pe Tudor Arghezi însuşi, aşa cum aveam să-l desco­păr o seară mai tîrziu într-o fotografie de tine­reţe din monumentala Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent de G. Călinescu, carte rară a familiei Arghezi, dăruită de autor cu un autograf poetului, şi pe care o vedeam tot atunci întîia oară. Căci a trebuit să-i întoarcem vizita generosului nostru prieten la Mărţişor. Unde am şi ajuns, bineînţeles, în întîrziere. Dar am găsit, aşa cum ne fusese descris, la poartă o toacă, şi-o droaie de cîini s-au şi repezit la gard, să-şi facă datoria. Cîteva zile mai tîrziu, ajungînd în faţa Poetului (acum în casa din Piaţa Aviatorilor), prima lui întrebare a fost chiar aceasta: Dacă Baruţu ne dusese la Mărţişor, cum ne-au lătrat cîinii de-acolo? Ne primise la uşă, în micul hol de la intrare, soţia Poetului. Totodată eram însoţiţi de Baruţu.

În salonul în care Poetul a apărut dînd la o parte o draperie din faţa unei uşi secrete („Unde-s? Care-s?!“), s-a lăsat deodată linişte. Arghezi s-a aşezat în­tr-un scaun înalt, ca un jilţ (un tron, i-am şoptit eu memoriei mele să reţină; îmi părea rău că nu-i atinsesem dreapta, pe care ne-a întins-o pe rînd, cu buzele, după cuviinţa de-acasă faţă de bătrîni), iar noi am fost poftiţi pe o canapea de alături. Baruţu ocupă, încurajator, un scaun în fata noastră. În jurul nostru pasul lin al stăpînei casei. Îmi tremura mîna pe ceaşca de cafea. Dar atmosfera se încălzi numaidecît.

Eram la Arghezi, şi aveam privilegiul să fim totodată în mijlocul familiei marelui poet. Căci apăru şi Miţura. „Noi ne pupăm toată ziua; aşa e la noi“, a spus cu prilejul acesta Poetul. Era ca-ntr-o nouă Carte cu jucării, puţin deviată din cauza timpului... Mai aproape oricum, din păcate, de-un alt joc, joc viclean de bătrîni, pe care amfi­trionii noştri în vîrstă aveau să -l joace sin­guri, cîtiva ani mai tîrziu, şi pe rînd, bine. Dar atunci Arghezi mai era încă un om foarte viu, uluitor de simplu (Baruţu ne avertizase: „Tata acasă e ca un ţăran“), cu un suflet deosebit de cald. Cred că Baruţu a intuit bine de tot starea noastră rugîndu-l pe poet să ne spună ceva. Într-adevăr: noi îl crezusem o statuie vie. Cînd i-am vorbit despre Moldova şi-a adus aminte de Iaşi şi de Ibrăileanu.

Precizînd că proveneam din apropiere de Bîrlad şi l-a amintit pe poetul plaiurilor tutuvene, G. Tutoveanu. „Un om care ştia să îmbrace cămăşi albe“. „Baruţu, îşi rugă tot atunci marele scriitor fiul, să-mi aduci aminte să scriu o tabletă despre Otilia Cazimir şi Vissarion“. În curînd sună cineva nou la uşă. Era un redactor al unui mare cotidian venit la poet acasă cu şpaltul ritualei sale Tablete. S-a ridicat, şi luînd filele s-a apropiat de fereastră. A mi­gălit cîtva timp cu „deştele“ parcă filele proaspăt imprimate cu tuş... A spus ceva despre virgulele sale... Iar apoi din nou „în familie“. Practic noi atunci veneam dintr-un sat. „Cum citeşte lumea la sat?“. A fost o întrebare pusă de primul poet al ţării. Şi nu aştepta un răspuns de curtoazie. Nu era vorba cum era el acolo citit. ÎI interesa cu adevărat noua soartă a „robilor cu saricile pline“, aceiaşi care după exemplul său parcă (ori aplicînd exemplul său la proporţii de masă), „schimbau atunci întîiaşi oară/sapa-n condei şi plugu-n călimară“. Prietenul meu riscase un răs­puns cu aproximaţie caragielească: „Maestre, dumneavoastră sînteţi foarte citit la ţară“. Între­barea Poetului nu fusese însă deloc convenţio­nală. „Dar biblioteci sînt? E adevărat ce se scrie despre bibliotecile din sate?“. Începuse să fie foarte adevărat. Erau multe şi tot mai nesă­ţioase să adune cît mai mulţi cititori adevăraţi.

Stabiliserăm cu Baruţu să nu-l împovărăm pe poet, eventual, cu „comiterile“ noastre. însă dis­cuţia alunecă firesc condusă de amfitrion asupra „peizajului“ literar al zilei. Un redactor-şef de la o revistă („care se crezuse acum cîtiva ani mai mare decît Eminescu“) pleca din importanţa lui funcţie, îi lua locul un altul („care măcar ştie să se certe de-a-devăratelea“). Noi, făceam deodată şi noi parte din acelaşi „peizaj“. Cînd or să ne latre prea tare „cîinii răi de pe cine ştie unde“ să nu ne sfiim şi să-l mai cătăm. Prin Baruţu. Prin care tot atunci ne-a promis că „va fi prezent“ la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, care trebuia să se tină la Galaţi (îi părea rău că nu putea veni personal; nu văzuse Galaţii), sau mai precis „se ţinea“ în capul nos­tru, de ani de zile. Eram gata „să facem“ şi o re­vistă, şi-am „obţinut“ pe loc colaborarea pri­mului cel mai mare poet de după Mihai Emi­nescu.

Într-un autograf pe care-l păstrez şi acum cu sfinţenie (deşi n-am mania autografelor), ca­ligrafiind cuvîntul „colegi“ unii l-au interpretat excesiv. Alţi colegi mai apropiaţi însă de „lumea noastră“, cărora nu ne-am putut stăpîni să nu le arătăm chiar din aceeaşi zi „trofeul“, au avut şi mai mult umor; glumind că-l „lămuriserăm“ noi pe poet „să se treacă la colectiv“. Poetul rostise în zilele următoare în cadrul unei istorice adu­nări a ţăranilor români despovăraţi de milenara apăsare a jugurilor succesive un emoţionant cuvînt care se încheia, bineînţeles, foarte arghe­zian: „Din acest moment mă simt şi eu colecti­vizat“, îmi aduc aminte că ieşind de la Arghezi poetul ne-a însoţit el însuşi pînă în stradă. În­floriseră merii, cireşii. Ne-am despărţit de poet sub crengile încărcate de flori. Primăvara era timpurie. Curajul tinereţii noastre triumfase şi el, căci astăzi, după atîţia ani, cînd mi se dă pri­lejul, pot iscăli şi eu acest adevăr: „Mă numesc unul dintre oamenii în viaţă care l-au cunoscut în carne şi oase pe Tudor Arghezi“.

Ion Murgeanu, Primăvara timpurie, Luceafărul, nr. XXII 5(875), sîmbătă, 3 februarie 1979

Mihai Eminescu: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma cu tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare, negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând.
Şi deasupra hidrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii tainic triumfând.
Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâltoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ca pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!“

Mihai Eminescu

* * *

„NOTA BENE: Timp de peste două decenii această poezie de tinereţe a lui Mihai Eminescu, capodoperă indiscutabilă a geniului romantic patriotic, este în mod tacit şi mizerabil «interzisă» a mai fi difuzată sau retipărită pe motiv că ar fi fost supralicitată de regimul naţionalist-comunist din timpul lui Ceauşescu. Deşi cauza pare a fi mai adâncă şi mult mai gravă cu conotaţii «postmoderniste» de tip new-age-ist. Desfidem orice barieră din calea publicării ritmice, fie şi mereu ocazionale, periodic vorbind, a poeziilor lui Eminescu; e şi unul din motivele pentru care readucem în prim-plan Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Eminescu este, se citeşte şi se reciteşte mereu şi totdeauna, în regim etern românesc.“

Ion Murgeanu, Que vadis, Patria?, Meridianul Românesc, 2008 (fragment)