NICOLAE IORGA despre MIHAI EMINESCU

CEZAR IVĂNESCU: IMITAREA MIRUMULUI

Imitarea Mirumului

Acum, cînd păşim în cel de-al doilea veac al eternităţii eminesciene, vom spune că Eminescu este nu doar „omul deplin al culturii româneşti“ cum, cu înţelepciunea senectuţii, s-a străduit să ne-o reamintească filosoful nostru, Constantin Noica, dar mai mult, că pentru noi, românii, Eminescu încarnează cea mai desăvîrşit-conceptibilă imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului.

Nu am fi îndrăznit să facem publică această învestitură sacrală, dacă nu am fi descoperit tocmai la cel mai „fără de nici un Dumnezeu“ filosof român, acest pasaj: „Tot ce s-a creat pînă acum in România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buda ar putea fi gelos ? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet“.

Numai el ar putea rosti vorbele angelinului Paul Klee, „Doar lîngă Dumnezeu îmi aflu locul“, şi lîngă el, nimeni...

Pentru sufletele comune, Eminescu a putut să pară doar un genial personaj „istoric“, „mais aux âmes bien nées“ el le-a apărut totdeauna învestit cu acea tremenda majestas, un mysterium tremendum et fascinans (Rudolf Otto) în stare să provoace o conversiune fatală... De aceea, toţi românii erudiţi, de la Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga la Mircea Eliade, Perpessicius şi Petru Creţia, au simţit că pietatea faţă de Eminescu măsoară gravitatea cu care ne întîmpinăm propriul nostru destin. Pentru toţi acei care am avut şi avem o patrie în limba română (ca să-l parafrazez pe marele portughez Fernando Pessoa căruia de drept îi aparţine formularea) drumul de acces către textele fundamentale ale umanităţii trece prin acest corpus al operei eminesciene şi în acest ceas trebuie să ne plecăm cu recunoştinţă fruntea şi în faţa celui mai obscur eminescolog care va fi trudit să ne redea întreagă „conştiinţa noastră mai bună“... Ca epigoni (în sensul meliorativ şi etimologic al termenului) ai lui Eminescu, orice biografie a Poetului, scrisă chiar cu un sentiment tragic, nu ne mai poate mulţumi prin anticlimaxul inerent oricărei descripţii lineare realiste...

Visez la acel care va scrie o Lalita-Vistara şi nu mă îndoiesc deloc că trans-figurarea abia ne va arăta adevărata icoană a Poetului.

Scriam cîndva că orice ins, spre a-şi proba sieşi că e român, ar trebui să scrie o biografie a Poetului, actualizîndu-şi astfel în conştiinţă nu doar un model exemplar al spiritualităţii româneşti, ci modelul exemplar prin excelentă pentru oricine vrea să realizeze „o vieţuire lină şi cumplită“ ca bun român...

Vom scăpa şi de acea rea conştiinţă a păcatului faţă de Eminescu dacă, pe deasupra, vom răspîndi, să se afle la căpătîiul oricărui bun român, şi o ediţie populară a operei complete care acum ni se oferă nouă, celor mai privilegiaţi români...

Vom experia astfel acel uimitor comerţ spiritual, potlach, în care fiecare se străduieşte să dea cît mai mult şi vom constata vrăjiţi cît de puţin am dat, chiar toată viaţa noastră primind în schimb totul, căci scris e-n firea Mirumului, ca o pleromă ce se află să ne copleşească şi bietul nostru trai, să ni-l îndrepte înspre adevăr şi biata noastră conştiinţă să ne-o preschimbe într-o hiperconstiinţă beatifică...

Norocul nostru al celor de azi ni se măsoară prin bucuria de a trăi în deplinătatea revelată a spiritului eminescian, iar nefericirea noastră, cîtă este, prin neascultarea „turburării ce ne-a vărsat-o în suflet“.

Norocul nostru, mai mare ca al altor români care au mers în drumul lui Eminescu (Hasdeu şi Nicolae Densusianu, Xenopol, Iorga şi Pârvan, Bacovia, Goga şi Blaga, Arghezi şi Ion Barbu, Enescu, Pallady şi Ţuculescu, Mircea Eliade şi pînă la copilul de geniu care a fost Labiş) ni se măsoară prin distanţa viziunii juste pe care ne-au transmis-o înaintemergătorii noştri: ştim azi măcar să nu mai facem grosolane erori de situare, căci nu noi îl „distingem“ pe Eminescu („Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă ?“, cu vorbele lui Maiorescu), ci Eminescu ne măsoară insignifianţa sau grandoarea noastră...

Un singur român ni se pare a mai fi trăit deplin în duhul lui Eminescu: Brâncuşi (aforismele lui sînt singurele „apocrife“ pe care le-am adăuga cu voluptate operei eminesciene); marmoreele sale divinităţi, adevărate yantra, pot fi gîndite ca imagini hermeneutice care induc starea necesară meditaţiei asupra lui Eminescu...

Numai limba română ştie dacă mai poate da un Eminescu în literatură („Nu noi sîntem stăpîni ai limbii, ci limba e stăpînul nostru“), şi numai Dumnezeu ştie dacă ne va mai da un Bodhisattva pe măsura lui...

Nevrednici de întîia lui venire, e mult mai înţelept să nu mai aşteptăm o alta, căci ne aflăm în kali-yuga, şi să-ncercăm să privim cu ochii noştri de beznă, în ochii lui de lumină...

Cezar Ivănescu, Imitarea Mirumului,
Luceafărul, anul XXXII, nr. 24, 17 iunie 1989

SURSA: www.in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/

„PENTRU EMINESCU”

Institutul de Sociologie, Academia Română, Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală, Universitatea Bucureşti, şi Fundaţia Pentru România vă invită vineri, 15 ianuarie 2010, ora 13.00, la Conferinţa Publică „PENTRU EMINESCU”, care se va desfaşura la Casa Academiei Române, Str. 13 Septembrie nr. 13.

Participă:
Prof Dr Nae Georgescu,
Prof Dr Theodor Codreanu,
Prof Dr Ilie Bădescu,
Corneliu Basarab Vlad.

Invitat special: Grigore Leşe.

La 160 de ani de la naşterea Românului Absolut se relansează, după 100 de ani de la tipărire, “Omagiu lui Mihail Eminescu”, de Corneliu Botez, republicat în facsimil de Editura Semne, la 120 de ani de la asasinarea militantului pentru România Unită.

Parteneri media: Revistele Veghea si Atitudini si ziarul Curentul.

CEZAR IVANESCU: „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”

Viorel Ilişoi într-un dialog
cu poetul Cezar Ivănescu
(fragment, 1996)

(Viorel ILIŞOI) Într-unul din volumele dumneavoastră am găsit aceste versuri: „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”. Să lămurim postura aceasta sacră a lui Eminescu pentru spiritualitatea românească şi postura dumneavoastră de profet al său. Să stabilim condiţia aceasta a întruchipării sacrului într-o persoană umană.

(Cezar IVĂNESCU) Lecturile mele de la vîrsta matură şi pînă în perioada în care am scris acel distih pe care l-am pus în faţa volumului Alte fragmente din Muzeon, deci toate lecturile mele relative la Eminescu şi din textele sacre m-au convins de următorul lucru: că noi, ca entitate românească, dacă vorbim limba română care spiritual cuprinde totul şi poate ceva mai mult, pentru că ştii cum spune Eminescu, „noi nu sîntem stăpînii limbii, ci limba e stăpînul nostru”, limba română ne stăpîneşte pe noi, românii, în tot acest ciclu de civilizaţie creştină. Cel care a ajuns cu adevărat să fie nu chiar stăpînul limbii, dar să se mişte liber şi superior în teritoriul total al românismului, este doar Eminescu. Şi eu am spus acest lucru: noi românii, luaţi ca entitate spirituală şi numai spirituală nu cobor deloc discuţia în etnic, în naţional, [...] deci ca entitate spirituală noi singura, dar singura cale de aces către tot ce este text sacru, de la Vede şi pînă la Lao-Tzî şi pînă la trubaduri, o avem prin Eminescu. Prin limba lui Eminescu, prin gîndirea eminesciană. Asta-i poarta, mai îngustă sau largă, după gîndirea fiecăruia, prin care noi putem avea acces către divin. Nu există în limba română alt text prin care să aproximăm sacrul, la ora actuală nu există nici măcar o traducere dintr-un text sacru indian care să se apropie de somptuozitatea, geniul şi fulguranţa de dincolo de lume care există în „Scrisorile” eminesciene. Acolo simţi că fiecare vers despică cerul, te duce acolo unde trebuie. Şi am mai spus că asta este fatalitatea şi norocul nostru, al românilor. Plecînd de la acest lucru mi-am dat seama mai apoi că fiecare popor pe acest pămînt are o forţă de a întruchipa sacrul într-o fiinţă umană şi are apoi o forţă de a proiecta această fiinţă sacră în timp şi de a o răspîndi, dacă vrei, ca pe un parfum în toată spiritualitatea sa. Noi, românii, am avut intuiţia şi apoi viziunea clară a ceea ce a fost Eminescu pentru noi. Acel Maiorescu blamat de atîta lumea şi-a dat seama totuşi că cu Eminescu nu era ceva de ordin mundan, era ceva de dincolo de lume, o esenţă care depăşeşte mundanul. A simţit fiorul ăsta sacru în preajma lui şi l-au simţit mulţi alţii.

(V.I.) Călinescu a sintetizat foarte bine lucrul acesta în acel text de o rară forţă expresivă din finalul cărţii sale despre opera lui Eminescu.
(C.I.) A sintetizat, a esenţializat, este adevărat, dar a coborît nivelul. Ca erudit şi ca spirit Călinescu este foarte jos.

(V.I.) Rosa Del Conte l-a intuit, spiritual, mai bine?
(C.I.) Ce spiritualitate şi ce înţelegere a lui Eminescu, în spirit, la Rosa del Conte...

(V.I.) În „Eminescu sau despre Absolut”.
(C.I.) Rosa Del Conte este cu două trepte peste Călinescu. Sau acuma Svetlana Paleologu-Matta... Ea nici nu ştie probabil că exist eu pe lumea asta, dar odată am găsit într-unul din textele ei o idee pe care eu am formulat-o de mult: că versurile eminesciene sînt enunţuri sacre. Exact ceea ce spun eu de ani şi ani de zile în ţara asta [...]. Aici, noi, românii, şi creştinii europeni în general, ne lovim de o concepţie aş spune eu destul de mărginită despre fiinţa umană. Noi avem cea mai frumoasă viziune asupra fiinţei umane prin creştinism, prin acel chip uman al Domnului nostru Isus Hristos. Aceea este transfigurarea umană a divinităţii, Dumnezeu pe cruce, deci luînd crucea pe umerii săi şi purtîndu-şi-o şi sacrificîndu-se ca un om pentru restul umanităţii. Este chipul sublim sub care noi înţelegem, dacă vrei, cantitatea de sacru pe care o poate purta un om. Viziune dramatică, tragică şi pe care adesea noi, europenii, fireşte că o respingem. Dar extrem-orientalii, indienii mai ales, au o altă viziune despre divinitate. Şi au cea mai înaltă concepţie umanistă cunoscută de noi de la începutul timpurilor şi pînă acum. Adică buddhismul fără referire specială la Marele Vehicul, Micul Vehicul, la esoterism şi nu ştiu ce, buddhismul luat în sine, tale-quale, are următoarea viziune: umanul este cea mai înaltă treaptă de încarnare în Cosmos. Buddha este o entitate divină, el vine din cerul zeilor, se coboară pe pămînt şi se încarnează ca om pentru că numai din această ipostază el are puterea să regenereze oamenii, lumea, universul, zeii. Buddha, un biet copilaş, este dus la templu şi statuile din lemn ale tuturor zeilor se pleacă în faţa lui îi fac o plecăciune. Pentru că aşteaptă de la el, în ipostaza lui umană, să-i regenereze, să le redea viaţă. Iată cît de sublim valorează fiinţa umană şi condiţia umană buddhismul. Europenii nu ştiu aceste lucruri.

(V.I.) Pandantul, la europeni, în creştinism, este fecioara la templu.
(C.I.) Da, fecioara Maria, copilă fiind, fragedă, frumoasă, încîntătoare ca o magnolie, este dusă la templu. De ce? Este consacrată şi ea. Să ştie că ea este purtătoare de divin, purtătoare de sacru, că ea va da naştere sacrului întruchipat în om. Asemenea scene paralele sînt multe în buddhism şi în creştinism. Dar ce vroiam să spun? Că pînă acum noi, românii, încă nu ne-am ridicat la înţelegerea lui Eminescu; sîntem de fapt primii alfabetizaţi ai acestei entităţi spirituale, primii cărora li s-a pus în mînă o ediţie de opere complete ale lui Eminescu. Facem un test: cîţi au citit-o integral? Sînt eminescologi, nu dau nume, cărora le semnalam anumite pasaje din Eminescu pe care nu le cunoşteau; şi scriseseră cărţi despre Eminescu!...

(V.I.) N-au citit-o mulţi integral şi din cauză că operele complete ale lui Eminescu au apărut într-un timp destul de îndelungat, a durat aproape jumătate de veac de la deschiderea ediţiei de către Perpessicius şi pînă la definitivarea ei.
(C.I.) Adevărat, adevărat. Asta măsoară puterea noastră de absorbţie culturală. Avem o foarte redusă absorbţie culturală. Nu sîntem ca nemţii, să facem ediţii succesive din Goethe. Şi operele complete ale lui Eminescu sînt o ediţie incompletă de fapt, să fim foarte sinceri; deşi marele meu prieten Petru Creţia a fost răspunzător şi s-a îngrijit de ea, trebuie să spun că nu este o adevărată ediţie de opere complete. Infernul manuscriselor licenţioase nu apare în această ediţie şi multe alte lucruri nu apar aici. Care infern pentru limba română vie înseamnă de fapt un paradis al limbajului.

(V.I.) Un infern cu un foc purificator, nestins. Un foc purificator pentru limba română şi regenerator.
(C.I.) O libertate supremă a limbajului. S-ar vedea acolo într-adevăr ceea ce afirmam eu pe vremuri, că Eminescu are o întindere, un ambitus expresiv care nu ţine numai de romantism, ţine de la expresia nudă a lui Hesiod, epopeică, pînă la suprarealismul cel mai îndrăzneţ cu putinţă. Sînt acolo nişte imagini trăsnitoare, în manuscrisele eminesciene. Licenţioase, dar trăsnitoare. Cum găseşti mai tîrziu în Jarry, sau în Antonin Artaud. Eminescu este şi acesta. Întinderea lui este uriaşă. Îl discuţi cum îl discută semidocţii […] în cumpăna clasicism-romantism? Asta e o reducţie de semialfabetizaţi, domnule.

(V.I.) Istoria literară lucrează cu asemenea clasificări din motive tehnice; altfel cum să sistematizezi o epocă?
(C.I.) Din motive tehnice şi din motive de micime a personajelor care fac istoria literaturii române. Sînt nişte băieţi care nu prea ştiu carte, care au învăţat cît să promovezee gradele universitare şi să fie recunoscuţi ca profesori, nu sînt oameni care s-au zvîrlit în abisul de cultură cum s-a zvîrlit Eminescu, cum s-a zvîrlit Haşdeu, cum s-a zvîrlit Eliade şi atîţia alţii dintre marii, dintre genialii creatori români. Cum să-i ajungă ei din urmă? Cum să înţeleagă un critic literar român delirul unui Eminescu sau delirul de erudiţie al unui Eliade? Că nu poate penetra acolo, nu-i poate urmări sursele. Asta este drama noastră. Avem nişte profesori universitari proşti şi nişte critici literari proşti de cînd se face literatură românească pînă astăzi. Ei nu se ridică la înălţimea creatorilor despre care scriu.

(V.I.) Am întîlnit, mergînd prin satul meu natal, o bătrînă care după un chef, crezînd că lucrez la radio, s-a ţinut scai de mine pînă am înregistrat-o recitînd nişte poezii, trei poezii de Coşbuc şi vreo zece poezii de Eminescu. Analfabetă, bătrîna...
(C.I.) Da, Eminescu a intrat în rangul creaţiei anonime.

(V.I.) Nu, nu le învăţase ca pe o urătură anonimă, ea ştia că sînt poezii scrise de Mihai Eminescu, le ştia din alea patru clase pe care le făcuse cîndva. Am mai stat la taclale cu ea, că vorbea frumos, avea şi umor, şi-am constatat că nu ştia nimic despre Eminescu, dar nimic, nimic. Şi tot vorbindu-i eu, răspunzîndu-i la nişte întrebări pe care mi le punea cu o inocenţă de copil, cineva a strigat la noi s-o lăsăm mai moale cu cultura, că doar eram la un chef, nu? La care bătrîna a explodat înjurîndu-l sincer indignată pe respectivul, că adică cum îndrăzneşte el să vorbească pe tonul ăla despre Eminescu, nu-i e ruşine? Ea n-a citit nici o carte la viaţa ei, dar are în rîndul lucrurilor sfinte sau, mă rog, cu o aură specială în sufletul ei, un loc şi pentru Eminescu. Deci dincolo de ce învăţăm noi la şcoală, dincolo de limitele sau nivelele de receptare indicate de critica literară, Eminescu a penetrat în cea mai profundă fibră a conştiinţei colective. Asta am vrut să spun.
(C.I.) Exact ca oamenii care trăiau în perioada oralităţii, în timpurile culturii orale şi care memorau şi ştiau anumite texte sacre atunci nu se memorau decît textele sacre, nu textele profane. Sigur că da.

(V.I.) Eminescu are deja statutul de sacru în cele mai curate, mai pure conştiinţe. Exemplul cu bătrîna l-am dat tocmai ca să aduc un argument de veridicitate din afara literaturii pentru versul acesta al dumneavoastră: „Eminescu-i Dumnezău”.
(C.I.) În acest enunţ al meu care spune că Eminescu-i Dumnezău este o gîndire logică, nu delirantă cum ar crede unii.

(V.I.) Dacă el este Dumnezeu pentru spiritualitatea românească, dacă a acces în rîndul valorilor sfinte ale poporului român, mai are el nevoie de un profet?
(C.I.) Dar bineînţeles. Poate şi de mai mulţi.

(V.I.) De ce?
(C.I.) Eminescu este centrul, dacă vrei, el se află în centrul spiritualităţii româneşti, de-acolo iradiază lumina în tot ce va fi de-acum pînă la sfîrşitul veacurilor existenţă spirituală românească. Dovada e că tot ce-l precede pe Eminescu are pîlpîiri de Eminescu şi tot ce urmează după Eminescu cu trecerea timpului se resoarbe în Eminescu. Uite, ia de la Pîrvan, care a murit în '26, pînă la Eliade, care a murit în '86. Peste şaizeci de ani. În ultimul text pe care-l scrie despre Eminescu, Mircea Eliade spune că Luceafărul este un text liturgic. Cînd de peste ocean Eliade a deschis cartea lui Eminescu cu mîinile lui bolnave care se cojeau de piele şi erau tot timpul în mănuşi protectoare şi a recitit Luceafărul, şi-a dat seama că e liturghie. E liturghie! Pe ce trece timpul, pentru un mare român, pentru o mare conştiinţă de român, a se întoarce la Eminescu înseamnă a se întoarce la tot ce are mai sacru spiritualitatea românească.

(V.I.) Relaţionînd cu enunţul lui Rudolf Otto, că sacrul te cutremură şi te atrage, întoarcerea la acest centru sacru al spiritualităţii româneşti pe care dintre cele două căi se face predominant? Sau reacţiile sînt simultane şi egale ca intensitate?
(C.I.) Eminescu respinge, nu atrage în primul rînd. Atrage abia în al doilea rînd. Trebuie să te gîndeşti că romanţele eminesciene numai pentru că au fost puse pe muzică au penetrat în conştiinţa românească; muzica a îmblînzit versurile ucigătoare ale lui Eminescu, ucigătoare cu adevărat. Dar dacă dai la o parte învelişul ăsta sonor şi iei din nou Pe lîngă plopii fără soţ, vezi că poezia asta are forţa unei mantre. Versurile de acolo pot omorî un om, pot distruge un om într-un moment de graţie sau de transfigurare, atîta forţă au. Gîndeşte-te cum sună acele cuvinte eminesciene: „Căci te iubeam cu ochi păgîni/ Şi plini de suferinţi/ Ce mi-i lăsară din bătrîni/ Părinţii din părinţi”... Uite ceva omorîtor cu-adevărat. Eminescu în continuare respinge. Nu vezi reculul pe care-l are tot omul în faţa lui Eminescu? Pe Eminescu nu-l citeşti de plăcere, să fie clar. Îl citeşti cînd nu mai vrei să fii liniştit, cînd vrei să-ţi întorci viaţa pe dos, ca să spun aşa. De fiecare dată cînd îl citeşti pe Eminescu simţi că eşti un vierme, că iei totul de la capăt, că scrii într-o limbă proastă şi joasă şi că acolo, în multe din poeziile lui, se află Absolutul.

(V.I.) Şi totuşi Eminescu nu te dezumanizează la lectură. Parcurgi o suită de percepţii inefabile cînd îl citeşti. Te respinge cu blîndeţe, dulce, te înalţă, te înfioară, te fascinează, se insinuează în fiinţa ta lăuntrică şi te nutreşte...
(C.I.) După aceea începi să te familiarizezi cu el, devine, cum zice prostimea criticii literare româneşti, banal, desuet. Da, banal atît timp cît uiţi de el. Cînd însă îţi reaminteşti de el şi-l iei din nou, vezi că iar te fulgeră. Vreau să mai spun aici ceva. în preajma zilei de 15 ianuarie, anul acesta, am dat la cei de la „România liberă”, care mi-au propus o colaborare, un articol... I l-am dat lui Petre Mihai Băcanu în mînă, dar nu l-a publicat. Pe 15 ianuarie, […] Corneliu Antim, a publicat el un text, pus între ghilimele, e-adevărat, dar un plagiat la mine: „închinare lui Eminescu” cum se chema spectacolul meu din 10 decembrie '89. Deci […] nu mi-au publicat textul meu care era un atac vehement împotriva detractorilor lui Eminescu care s-au înmulţit în ultima vreme. […] Ei bine, în acel articol refuzat eu citam Cer şi destin, cartea lui Armand G. Constantinescu, primul nostru mare om de ştiinţă nu derbedeu din ziua de astăzi, că azi au apărut mulţi derbedei, care a unit ştiinţa lui pozitivistă, că era un mare cap de pozitivist, cu tot ce acumulase ştiinţa astrologică la vremea lui şi cu cunoaşterea textelor esoterice şi le-a făcut horoscopul lui Eminescu şi al lui Alecsandri...

(V.I.) Ce dată de naştere lua în calcul pentru horoscopul lui Eminescu?
(C.I.) 20 decembrie 1849, data certă de naştere a lui Eminescu, ce să mai discutăm... 15 ianuarie e data convenţională.

(V.I.) În cartea sa, Eminescu la Ipoteşti, I.D. Marin argumentează foarte bine, plauzibil, veridicitatea aceastei date.
(C.I.) Multă lume, multă, nu numai el. Şi Nicolae Georgescu spune că întrucît avem o dată reală, 20 decembrie 1849, şi una convenţională, 15 ianuarie 1850, ar fi bine să-l sărbătorim pe Eminescu de la 20 decembrie pînă la 15 ianuarie, 25 de zile sacre la români. Aşa s-ar cuveni, dacă am fi sau dacă am deveni un mare popor. Deci Armand G. Constantinescu ia acea dată şi făcîndu-i horoscopul lui Eminescu afirmă că cerul lui de naştere nu se repetă decît o dată la 25.000 de ani. Douăzeci şi cinci de mii de ani!, îţi imaginezi ce-nseamnă asta? Şi este un enunţ ştiinţific, nu enunţ de derbedei, cum cred toţi tîmpiţii care n-au citit la viaţa lor filosofie, metafizică, texte esoterice. Ei n-au citit nimic din aceste lucruri. Singurul lucru genial la ei este ignoranţa lor. Deci el face această afirmaţie de-a dreptul năucitoare şi-i prevesteşte o glorie crescîndă. Pe ce trece timpul, gloria eminesciană se măreşte.

(V.I.) O glorie pe care dealtfel el şi-a anticipat-o în Scrisoarea I: „... al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe”.
(C.I.) Bineînţeles. Şi au trecut abia o sută de ani. Dar vin sutele şi miile de ani dacă va fi să subziste şi să se permanentizeze această spiritualitate românească şi dacă nu va muri şi ea şi limba ei... Şi dacă va muri, nu-i nici o nenorocire. Rămîne un text sacru pentru o lume de nemernici, de viermi tîrîtori pe pămînt care au dat o stea de primă mărime pe cerul lumii. […]

(V.I.) În Venere şi Madonă este un vers, al doilea: „Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii...”
(C.I.) Perioada mitică a omenirii, da. Un tablou fulgurant al epocii arhetipurilor. O schiţare genială a perioadei aurorale a omenirii; lecturile făcute-n germană, mai ales, la Viena, şi toţi indianiştii pe care-i citea la vremea aia îi luminau acea lume extrem orientală a Vedelor, a primelor texte sacre ale umanităţii, şi vedea foarte bine cum era acea lume mitică. La asta este trimiterea.

(V.I.) O lume care încă nu se depărtase definitiv sau prea mult de sacru. În acea remarcabilă postafaţă la antologia La Baaad, apărută la editura „Eminescu”, în 1996, o penetrantă şi profundă analiză a cărţilor pe care le-aţi scris, criticul Theodor Codreanu spune că şi dumneavoastră în poezie căutaţi acest arhetip şi că aţi fi găsit arhetipul poeziei româneşti în doină, cu acest uriaş strat de străvechime al ei, pornind de la o capodoperă literară eminesciană, Doina.
(C.I.) Aici ar fi întîlnirea noastră, a mea cu a marelui meu maestru Mihai Eminescu. în parte, Theodor Codreanu are dreptate. Aproape sută la sută. Adică ce se întîmplă? Eu am luat totdeauna capodoperele eminesciene ca pe nişte texte canonice. Pentru mine Doina eminesciană, care conţine 63 de versuri, a fost modelul absolut pentru o carte de o sută de poeme, dintre care unul are o sută de strofe.

(V.I.) Doina. (Melodie fără sfîrşit).
(C.I.) Da. Fiindcă mie mi s-a părut că, pentru a înţelege o asemenea capodoperă, pentru a o aproxima şi a te apropia de arhetipul pe care ea însăşi îl conţine, trebuie să meditezi asupra ei şi mai ales să scrii, că aşa meditează un poet. Ca să descopăr acest arhetip al poeziei româneşti am făcut, sigur, un drum foarte anevoios, adică nu doar Doina eminesciană, ci am trecut şi prin tot ceea ce a generat-o, prin poezia populară, care m-a dus mai înapoi de ceea ce este expresie scrisă. Ce-a fost în ultimă instanţă acest fenomen sacru, doina? A fost un spectacol integral. Era un spectacol ritual. Acest cuvînt, cu realitatea lui inerentă, se găseşte numai în spaţiul baltic şi în spaţiul românesc, două spaţii contigue. Vechimea lui este foarte mare. Un discipol de-al meu, Sorin Paliga, a scris acum, după revoluţie, un studiu fundamental despre doină şi vorbeşte despre o fază istorică pe care Marija Gimbutas, marea indo-europenistă, o stabileşte ca fiind faza vechii civilizaţii europene, înainte de venirea indo-europenilor aici. Fază de comunitate spirituală aici, în arealul ăsta, şi în care exista această formă rituală, text şi muzică, doina. Este mult prea complexă doina românească pentru a fi un simplu cîntec şi un simplu text literar. Ea are o străvechime de neînchipuit, la ora actuală atestată lingvistic şi arheologic. Şi atunci eu aş spune aşa: pe lîngă textele lui Eminescu, noi, românii, avem şi doina, care a supravieţuit mii şi mii de ani dînd apoi Doina eminesciană ca un final ridicat la zenit, şi care pentru un artist român înseamnă iarăşi o cale de acces către zonele sacre ale artei. Doina ne duce înapoi către un complex spectacol ritual: muzică şi poezie. Poezia folclorică românească nu a despărţit niciodată muzica de vers, ca-n ritualurile sacre indiene.

(V.I.) Viers, în limba română, înseamnă şi poezie şi cîntec, se ştie.
(C.I.) Totdeauna-n poezia populară românească am găsit mai multă inteligenţă, mai multă libertate, mai multă forţă de expresie şi mai mare adîncime, pînă la Eminescu cel puţin. Eminescu este primul poet, cu adevărat uriaş, care sublimează creaţia folclorică putem folosi această expresie care altfel ar fi blasfemiatorie. El o sublimează, într-adevăr. E destul o mînă de maestru la ceea ce au făcut înaintea lui un şir de maeştri nu de mărimea lui ca totul să devină sublim imediat. Dacă el a avut un pic de timp s-o ordoneze sau să-i îndrepte, să spunem, boţiturile timpului, orice poezie folclorică culeasă de Eminescu, cum ştim bine, a devenind deodată capodoperă. Să încerce orice poet român să scrie un poem cum e Ce te legeni... sau Revedere şi eu imediat îl consider mai mare decît mine. Să încerce să scrie, să vadă cum e.

(V.I.) Deci, ca să concluzionăm, aţi descoperit arhetipul poeziei româneşti prin Eminescu, care v-a dus spre folclor. Eminescu îţi deschide totul, te îndreaptă spre realitatea spirituală a folclorului românesc şi te duce către sacru pe această cale a creaţiei anonime.
(C.I.) Folclorul, da. Care, dacă ai organ să-l „citeşti”, îţi argumentează foarte clar că am avut o bogată şi legendară viaţă spirituală aici la gurile Dunării şi în jurul Carpaţilor. Marija Gimbutas a argumentat şi arheologic că aici, în acest spaţiu, a fost leagănul vechii civilizaţii europene, de aceeaşi valoare cu cea mesopotamiană şi a Orientului Apropiat. Era o civilizaţie de tip oral, cum a fost şi civilizaţia indiană înainte de a fi pus totul în scris, însemnat, care s-a aneantizat cînd au venit indo-europenii.

(V.I.) S-a păstrat, s-a permanentizat ceva din această civilizaţie?
(C.I.) Cum nu? Păi de ce am primit prin creştinism aproape cu bucurie, cu fericire, chipul Fecioarei şi imediat a fost asimilat în tot folclorul nostru? Pentru că această veche civilizaţie avea ca tip primordial de zeitate o Zeiţă Albă. Era perioada matriarhală. Zeităţi albe, feminine, guvernau această lume. Şi pe acest arhetip s-a suprapus Fecioara foarte uşor, imediat a fost asimilată, primită în folclor vezi toate colindele româneşti care sînt ceva de speriat: nu există aşa ceva în toată omenirea.

(V.I.) Deci astea tot prin Eminescu le primim. Dar au mai fost şi alţi poeţi, de pildă Alecsandri, care au sublimat folclorul în poezie cultă. Prin alt poet român nu s-ar fi putut?
(C.I.) Nu. Prin Eminescu. Nu prin Alecsandri, că el n-a avut acces la abisal, a avut acces doar la muzical şi expresiv. […]

(V.I.) De Eminescu nu te poţi apropia, de latura lui abisală, prin actul lecturii în sine, prin metodele hermeneuticii. Trebuie să ai o revelaţie ca să-i prinzi profunzimile lui insondabile.
(C.I.) Bineînţeles. În afară de faptul că are acest tremendum care te îndepărtează, cum ţi-am spus, Eminescu mai are şi acea matitate aşa, dacă vrei, sau acea aparentă planeitate caracterisică unei mari opere şi dacă nu cazi peste prăpastia care te duce pînă la străfundul operei respective sau dacă nu te fulgeră Dumnezeu sub o formă oarecare, sigur că n-ai făcut mare lucru pe lumea asta.

(V.I.) Într-un text publicat cu ani în urmă în „România literară”, la o comemorare a lui Eminescu, spuneaţi că fiecare român ar avea datoria sacră să scrie o biografie lui Eminescu. Ce însemna asta?
(C.I.) Exact ceea ce-am scris în acel text, literal.

(V.I.) Ce să scrie toţi o biografie, că asta nu-i la îndemîna oricui, sînt milioane de oameni în România care nu pot încropi o scrisoare!... Eu în armată, mi-aduc aminte, le scriam la mulţi scrisori de amor, aveam în companie o mulţime de inşi rămaşi cu inteligenţă la nivelui de patru clase.
(C.I.) Exact aşa: patru clase are, cu patru clase să scrie; dacă a învăţat numai citirea, să ia cărţile pe care le poate citi şi pe măsura lui, Ion Popescu să scrie biografia lui Eminescu. Pentru că, scriind-o, el este obligat să treacă prin filtrul minţii lui etapele parcă iniţiatice ale biografiei eminesciene, care este exact ca un parcurs sacru. Asta îl va duce către ceva şi dacă mintea lui este făcută să se lumineze, se va lumina într-un moment oarecare. Măcar va afla că Blajul e un loc sfînt pentru români. De ce s-a dus Eminescu La Blaj, domnule? De nebun? Hai să mă duc şi eu. Şi se va duce într-o vacanţă să vadă Blajul. Şi poate avea acolo revelaţia...

(V.I.) Ştiu eu dacă s-ar duce?...
(C.I.) Poate s-ar duce, poate nu. Dar eu am spus să scrie aşa cum vechiul creştin, analfabet sau mai puţin alfabetizat, bîiguia şi el din Biblia seara, citea cîteva fragmente şi-şi făcea o rugăciune. Exact cum făcea creştinul primitiv, exact aşa să facă românul: să scrie biografia lui Eminescu.

(V.I.) La vechiul creştin era vorba de un act ritual, pe cînd aici...
(C.I.) Şi aici tot ritual. Să încerce să scrie, de la semianalfabet pînă la cel mai mare savant, şi să vadă către ce-l duce. Pascal, cel mai mare spirit pe care l-au dat francezii, spunea aşa: credinţa trebuie s-o ai în tine, să-ţi fie dată. Dar unora nu li s-a dat. Şi ca să vezi ce înseamnă mintea genială, ce-i sfătuieşte Pascal? Să urmărească ce face un om care crede, cum se duce în catedrală, cum se aşează în genunchi, cum se închină, cum stă acolo cu ceasurile, şi să facă şi el la fel, că poate pe această cale formală, prin ritual, trezeşti esenţa, trezeşti însăşi substanţa credinţei în tine. Acestea sînt cele două căi. Ţi-e dată credinţa prin revelaţie, pe drumul Damascului deodată te izbeşte lumina dumnezeiască în cap, sau ajungi la ea pe calea rituală, deci de acces anvoios, trudnic şi de durată. Ei, asta spuneam eu cînd spuneam că orice român trebuie să scrie biografia lui Eminescu. Este o cale rituală. Ion Popescu va da, să zicem, peste amănuntele morţii lui Eminescu. Nu se poate, nu există om, de la cel mai bun creştin şi pînă la criminal, care să nu fie impresionat de această biografie cînd va afla cuvintele spuse pe patul de suferinţă de Eminescu netrebnicului ăluia de doctor care îl supravegea în ultima lui noapte de viaţă. Eminescu era închis ca un animal într-o celulă şi cînd nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: mi-e rău din tot trupul!... Şi s-a întors pe o parte. Mi-e rău din tot trupul!... îţi dai seama cum îl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un cîine. […]

(V.I.) Spuneţi că sînteţi profetul lui Eminescu şi kagemusha lui Labiş. Ca să întregim termenii ecuaţiei, care este poziţia lui Labiş faţă de Eminescu?
(C.I.) Spun asta şi în finalul cărţii despre Labiş: prima mare epifanie a poeziei româneşti a fost Eminescu, a doua a fost Labiş. În sensul strict de epifanie, deci de manifestare de sus în jos a sacrului printre oameni şi de asemeni în sensul buddhist al cuvîntului, de apariţie de Bodhisattva. Bodhisattva este cel care trebuie să devină un Buddha în încarnarea pe Terra. Dacă Labiş ar fi trăit măcar pînă la 25 de ani, el împlinea exact rolul de mare profet al lui Eminescu. Nu puteai să-l înţelegi pe Eminescu decît prin Labiş. Nici Arghezi, nici Blaga, nici Ion Barbu, nici Dan Botta, nici Emil Botta, nici Gellu Naum, nici unul dintre marii poeţi români nu se poate măcar imagina scriind între 17 şi 21 de ani cum a scris Labiş. Pentru mine el este o manifestare divină. Eu cînd l-am citit prima oară pe Labiş, elev fiind la Bîrlad, am avut exact senzaţia de revărsare omorîtoare, strivitoare a sacrului, adică eram copleşit, îmi vuiau urechile ca şi cum ar fi sunat trîmbiţele cereşti cînd am citit Moartea căprioarei şi Balada, mai ales.

SURSA: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/

CEZAR IVĂNESCU. EMINESCU INEDIT. „Calea noastră spre sacru se deschide prin sublimul poeziei eminesciene“

Eminescu inedit

„Calea noastră spre sacru se deschide prin sublimul poeziei eminesciene, cum calea noastră spre înţelegerea dramei istorice pe care o trăim se deschide prin pătimaşa publicistică eminesciană...“


Ultimul număr apărut al revistei Manuscriptum (1, 1991(82) Anul XXII), este în fapt un volum de poezii inedite de Eminescu, ediţie alcătuită de Petru Creţia în viziunea grafică a lui Mircea Dumitrescu. „Înfăţişăm în acest număr al revistei Manuscriptum, 24 de poezii de Eminescu care nu numai că nu au văzut pînă acum lumina tiparului, dar de a căror existenţă în manuscrisele poetului nimeni nu a ştiut pînă acum. La acestea adăugăm pentru a le cuprinde într-un singur corpus înnoitor, 16 poezii publicate ca inedite cu deosebire în 1989 şi 1990, dar numai ocazional, în periodice, neincluse, cu o singură excepţie, în nici un volum şi revizuite cu acest prilej în vederea unui spor de fidelitate a reproducerii textului şi a aparatului critic. În plus, ni s-a părut că aici îşi au locul, într-un volum de consacrare a tot ce am ignorat atîta vreme, 12 reconstituiri şi autonomizări, dintre care 5 inedite“, afirmă eruditul editor Petru Creţia în pasajul liminar din studiul care prefaţează volumul, „Un nou dar al manuscriselor eminesciene“, studiu exhaustiv şi ireproşabil care nu lasă lectorului speranţa de a crede că ar mai putea adăuga ceva.

„Cel mai însemnat act editorial de după Maiorescu, Călinescu şi Perpesscius şi ducerea pînă la capăt a strădaniei lor“, acest volum de inedite eminesciene ne obligă, prin numeroasele capodopere pe care le conţine, („A frumseţii tale forme“, „E trist ca nimeni să te ştie“, „O rămîi, rămîi cu bine“, „O, Saturn“, „De pe ochi ţi se ridică“, „Căci eterne sînt ale lumii toate“, „Şi era ploaie cu senin“, „Odă către Napoleon“, „Un Phoenix e o pasăre-n vechime“, „Muşatin“, „Între nouri şi-n-tre mare“, „Eterna pace“, „Floare de tei“, „Dacă iubeşti fără să speri“, „O stea în reci nemărginiri“, „De ce regina nopţilor“, „Aceeaşi moarte“), să ne reamintim mereu că, poate, păcatul nostru capital, ca buni români ce ne credem, constă în a-l ignora pe Eminescu. Ne-am convins de mai multe ori în viaţă că reputaţi eminescologi nu au citit întreaga publicistică eminesciană şi continuă să-l acuze pe Eminescu de păcate de care e străin, cum ne-am convins murmurînd poeme ca „Eterna pace“ sau „Odă către Napoleon“ că numai Eminescu a încărcat verbul românesc cu sunetele fundamentale ale supremei rostiri poetice. Orice enunţ, fie el text liturgic sau profeţie, trebuie să curgă în unda eminesciană pentru a fi credibil în limba româria.

Calea noastră spre sacru se deschide prin sublimul poeziei eminesciene, cum calea noastră spre înţelegerea dramei istorice pe care o trăim se deschide prin pătimaşa publicistică eminesciană... Citiţi un poem ca „Muşatin“; pare o poveste fermecătoare şi încifrează în fapt o istorie cruntă şi actuală: sîngele nevinovat vărsat de românii de peste Nistru nu pare să impresioneze pe nimeni nici azi, cum n-a impresionat niciodată... Acest volum de poezii inedite de Eminescu ne întoarce cu un veac în urmă şi ne face să simţim că „un gol istoric se întinde“, şi că va trebui să luăm totul de la capăt...

Petru Creţia nu a săvîrşit un simplu act editorial, ci ne-a anunţat că a venit vremea pentru o nouă reîntemeiere.

Cezar IVĂNESCU
Curierul românesc, anul IV, nr. 11-12, iunie 1992

*****
Mihai Eminescu, poemul Muşatin:

www.romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/04/mihai-eminescu-musatin-cita-lume-cita.html

Mihai Eminescu, Glossă

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

MOARTEA LUI EMINESCU - 120 de ani de tacere!

Actualitatea lui Eminescu, dincolo de simandicoasele "somnoroase pasarele" pe care le scoatem pana la saturatie in penibilul si greu digerabilul montaj literar, dincolo de siropoasele cuvinte care fac din botosaneanul care a spart secolul XIX in doua prin nasterea sa un poet melancolic, romantic si un om rupt de lume, actualitatea lui Eminescu, spuneam, este una extrem de complexa, zguduitoare si, in mod sigur, realista.

Eminescu este actual nu prin vers, ci prin atitudine, prin forta cuvantului. Rar si probabil imposibil de egalat.Ziaristul Eminescu a fost pitit voit, vreme de 120 de ani, dupa "somnoroasele pasarele". Nu contestam valoarea poemelor eminesciene, ci doar intentionata popularizare a unor versuri devenite "uzuale", material didactic intru implementarea "temelor" si "motivelor" didacticiste, in detrimentul scrierilor adanci, inaltatoare, deschizatoare de drumuri intru dezrobirea mintilor amortite.

Eminescu a devenit ziarist in 1876. Si a scris pana la sfarsit, cu pretul vietii.A inceput la Iasi, la Curierul, pentru ca un an mai tarziu sa ajunga redactor la Timpul. In 1880 este redactor sef, iar pana in 1883 scrie pe compartimentul politic.

Articolele sale axate pe unificare, Basarabia, criticile aduse puterii, ii determina pe oamenii vremii sa il bage in ospiciu, in 1883, Eminescu fiind, probabil, primul detinut politic al Romaniei moderne. Urmeaza sase ani de cosmar, in care poetul este supus unor politici denigratoare, defaimatoare.

Si, mai ales, supus unei otraviri lente cu mercur.

In perioada aceasta ajunge la Botosani, unde locuieste cu sora lui, Harieta, pentru ca mai apoi, la insistentele Veronicai Micle, poetul sa se intoarca in Bucuresti.Scrie sub anonimat, pana cand este descoperit, in martie 1889. Asaltul asupra sa reincepe. Este dus la sanatoriul doctorului Sutu.Redam mai jos, integral si conform cu originalul, relatarea de presa aparuta in "Universul", Bucuresti, 28 iunie 1926, p.3, reluata in Cuvantul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, si in "Primavara", Sannicolau Mare, 4 iulie 1926 - Cum a murit Eminescu - ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular - o inedita relatare legata de moartea lui Eminescu. (Editura Criterion - "Boala si moartea lui Eminescu", N. Georgescu):

A murit in bratele frizerului RegeluiModestia acestui om da o valoare speciala datelor furnizate de el, date cari nu sunt in nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmanescu, fost intr-o vreme coafor al Regelui, avand pravalie sub vechiul Jockey-Club, "il servea" adeseori pe Eminescu, care venea acolo impreuna cu alti prieteni:

"Era un om domol si foarte asezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorba si avea mare placere sa-l servesc eu. Cum intra intreba: "Da unde e Dumitrache?" Eu, ca unul care, slava Domnului, la varsta mea pot zice ca sunt "specialist" si ca am servit mii si mii de oameni, mi-aduc aminte si acum ca avea un par frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustata, mica, era tot neagra.

De imbracat nu l-am vazut niciodata rau imbracat, ii placeau cravatele negre, facute "funda".Vorbea cu mine, vorbea cu lucratorii, si mai ales sedea de vorba cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindca Ardeleanu era om citit, si fusese si la Paris, studiind sa se faca avocat.

Cand s-a intamplat nenorocirea ca s-a imbolnavit, Eminescu a fost dus la Sutu, unde i s-a dat o camera a lui, mai buna ca altora. Ma chema tot pe mine sa-l servesc si acolo, si ma duceam bucuros. Uneori veneau sa-l vada prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas, si altii care-i ziceau lui Eminescu "maestre" si el radea, batandu-i pe umar. Cat a stat la Sutu, eu cel putin nu l-am vazut altfel decat scriind.Scria toata ziua, coli peste coli, si era foarte linistit. Dar soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele. Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza.Pe la vreo 4, cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine: "Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane!"Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. Si a inceput sa cante Desteapta-te, Romane, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d-acolo, unu furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: "Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc... Asta m-a omorat!"

L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic... Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise!"

IATA CUM SCRIA MIHAI EMINESCU:

Oameni de stat cari nu pot justifica nici savirsirea scoalei primare, advocati fara stirea lui Dumnezeu, pictori orbi si sculptori fara de mini, generali cari nu stiu citi o harta, subprefecti iesiti din puscarie, legiutori recrutati dintre stilpi de cafenele, jucatori de carti si oameni cu darul betiei, caraghiosi care inaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iata banda oculta care guverneaza azi Romani (art. Icoane vechi si icoane noi, in Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p. 109 si 110)

Florentina Toniţă

preluare de pe http://florentinatonita.blogspot.com/
Foto: Masca mortuara a poetului Mihai Eminescu

REZISTENTA lui Eminescu la crima. FOTODOCUMENT TIMPUL IUNIE 1883

"Orice s-ar intampla cu neamul romanesc, oricate dezastre si suferinte ne-au fost urzite de Dumnezeu, nicio armata din lume si nicio politie, cat ar fi ea de diabolica, nu va putea sterge Luceafarul lui Eminescu din mintea si din sufletul Romanilor". "Dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al sau" este "setea lui de nemurire". O spune Mircea Eliade. Si nu este Eliade cel tanar care dogorea de misticismul Miscarii Legionare, ci Eliade omul religios pe deplin confirmat, care scrie aceste randuri la un 15 ianuarie, 1975, in ziarul romanilor din exil "America". Tot Eliade ingrijise o "Editie de pribegie a Poesiilor", la Paris, in 1949, a carei prefata se incheia cu urmatorul indemn, cu privire la scrierile lui Eminescu: "Pastrati-le bine; este tot ce ne-a ramas neintinat din apele, din cerul si din pamantul nostru romanesc".

Daca rezistenta romaneasca din exil pastra lucrarile lui Eminescu ca pe sfintele moaste, in schimb, in tara, cea mai mare parte din creatia lui Eminescu, de poet dar si, mai ales, de jurnalist si ganditor national, era pusa la index de bolsevici. Eminescu integral a devenit interzis in Romania invadata, la ordinele comisarilor bolsevici ai culturii romane, gen Brucan sau Rautu, conform unor directive ale NKVD destinate tarilor care intrau sub ocupatia sovietica. Ordinele erau clare: eliminarea oricaror valori nationale si inlocuirea acestora cu melanjul sovietic, azi "globalist", in toate domeniile, sub atenta indrumare a agentilor kominternului.

In Romania s-au mai putut publica operele politice si jurnalistice ale lui Eminescu de abia dupa 45 de ani de la instaurarea comunismului, in 1989, la 100 de ani de la moartea ganditorului luptator. Si atunci, cu scandal si presiuni care au implicat inclusiv organele de Securitate, de ambele parti, cea a sustinatorilor lui Eminescu, cum ar fi marele eminescolog academicianul Dimitrie Vatamaniuc, dar si de cea a detractorilor lui Eminescu. Istoricii si cercetatorii care recompun astazi istoria comunista, amintesc, in noua "Scanteie", cum securistii se temeau ca publicistica lui Eminescu ar putea avea - si atunci, ca si in urma cu 100 de ani - consecinte pe plan international, respectiv ca ar fi putut afecta "relatia bilaterala a Romaniei cu Uniunea Sovietica si cu Israelul". Incercarea de blocare a publicarii volumui X din "Opere" - dupa scandalul legat de IX - s-a lasat cu lupte subterane grele ale unei adevarate miscari de rezistenta nationala din institutii, care a reusit, prin mijloace romanesti, sa fenteze autoritatile comuniste si, in memoria marelui ganditor national, sa-i publice opera la comemorarea centenarului mortii sale, in urma cu 20 de ani.

Astazi a devenit cunoscut, prin documente de arhiva ascunse timp de peste un secol, ca Eminescu era talonat agresiv atat de Ohrana tarista cat si de serviciile speciale ale imperiului Austro-Ungar, pentru articolele sale nationaliste din Timpul si activitatea sa secreta din cadrul Societatii Carpatii, care avea drept obiectiv reunirea Romaniei, "refacerea Daciei Mari". De aici i se trage si "moartea civila", survenita la 28 iunie 1883, cand este arestat cu violenta, intrand in istoria care inca se scrie drept primul ziarist roman persecutat politic si supus practicilor de reprimare prin abuzuri psihiatrice si dezinformari grosolane despre viata sa, devenite ulterior o practica uzuala a regimurilor totalitare. Cu atat mai mult, este o datorie a fiecarui roman sa-l redescopere pe Eminescu militantul gazetar.

La 120 de ani de la uciderea lui Eminescu, inca neelucidata complet, mai exista si astazi tentative de asasinare a lui Eminescu din partea unor "brucani" sau "arioni", cum spunea chiar Eminescu, dupa numele unui ministru al vremii, care, ca si azi, in ce priveste majoritatea guvernantilor Romaniei, actiona impotriva intereselor nationale. Dar daca Iorga il defineste pe Eminescu drept "expresia integrala a natiunii romane" si Tutea afirma ca "Eminescu e romanul absolut - suma lirica de mari voievozi", cine are timp sa se aplece la sasaitul pigmeilor daca nu chiar pigmeii? Sfidandu-i pe toti ucigasii sai, Eminescu renaste an cu an in fiecare constiinta si suflet romanesc, dupa cum spune Eliade. Parafrazandu-l pe Eminescu in apararea Bisericii, dintr-un editorial din Timpul de acum 130 de ani, putem spun ca cine il sapa pe Eminescu "poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal si orice i-o veni in minte, dar numai roman nu e".

text preluat de pe blogul lui Victor Roncea
(http://victor-roncea.blogspot.com/2009/06/rezistenta-lui-eminescu-la-crima.html)

Mihai Eminescu - interzis la Muzeul Literaturii Române!

Poetul „născut nepregătit“*, Varujan Vosganian, recompensat generos de conducerea muzeului

Ieri s-au împlinit 120 de ani de la moartea jurnalistului, poetului şi omului politic Mihai Eminescu. Indiferent de unghiul de receptare, Eminescu este - voit sau nu - o valoare, un „brand“ al României.

Dacă până la receptarea integrală a lui Eminescu va mai trece apă pe Dâmboviţa, măcar în plan literar ne-am fi aşteptat, ieri, să vedem fie şi o minimă consemnare a reperului acestei date de 15 iunie, pe care până şi elevii de liceu o au în agenda programei şcolare. Instituţia plătită de cetăţenii Capitalei, Muzeul Literaturii Române - locul unde se află o parte dintre manuscrisele Eminescu - are rolul şi atribuţia gestionării reperelor culturii şi literaturii române. Firesc, această instituţie ar fi fost de aşteptat să aloce atenţie datei de 15 iunie.

Ieri, însă, Muzeul Literaturii Române şi-a închis porţile pentru Eminescu. Am sunat la secretariatul Muzeului şi la biroul de relaţii publice, încercând să aflăm care e motivul pentru care în programul Muzeului din ziua de 15 iunie nu există nici o menţiune şi nici un fel de activitate. Ca şi când această zi nu ar avea nici un fel de semnificaţie pentru culturnicii MLR. Site-ul Muzeului nu precizează nimic, iar de la angajaţii instituţiei am aflat că de fapt pagina web nu mai este de actualitate şi că nu am ce afla de aici.

Diversele doamne sau domnişoare care au răspuns întrebărilor ziarului „Curentul“ au dat din colţ în colţ precizând în final că numai directorul instituţiei, Radu Călin Cristea (foto medalion), ştie de ce ziua de 15 iunie este o zi moartă pentru Muzeul Literaturii. Am pregătit o serie de întrebări pentru director, le-am comunicat distinselor „comunica-toare“ şi am aşteptat să fim contactaţi, aşa cum ni s-a promis, în vederea bunei informări a publicului, a cetăţenilor Capitalei care plătesc salariul directorului şi contribuie la bugetul Muzeului Literaturii Române. Până la închiderea ediţiei nu am avut parte de vreun răspuns.

Eminescu ba - Vosganian da

În schimb, tot sunând, spre marea noastră surpriză, am aflat că muzeografii pregătiseră un proiect de expoziţie de fotografii şi documente, însoţită de o evocare a poetului Mihai Eminescu, care a fost refuzată fără explicaţii de directorul Radu Călin Cristea, deşi suma propusă pentru acest proiect se plasa la o cotă minimală de 1.000 lei. Pentru Eminescu 1.000 de lei a fost prea mult, nu însă şi pentru poetul de renume mondial, savantul şi scriitorul de largă respiraţie şi recunoaştere universală - Varujan Vosganian, cel „născut nepregătit“, care a fost recompensat cu 1.500 lei pentru o prestaţie de o jumătate de oră la muzeu. În data de 1 iunie s-a organizat un concurs de eseuri pentru elevii de liceu - ceva de nivel de inspectorat şcolar, eveniment la care Vosganian a „muncit“ cam juma’ de oră, prestând în juriu, fără îndoială deoarece este cu adevărat foarte competent la nivel de liceu. Suma încasată de Vosganian este cu 50% mai mare decât suma care i-a fost refuzată lui Eminescu.

Manifestarea, cu aer de festin utecist la care a jurizat pe 1.500 de lei ex-ministrul Finanţelor, intitulată „România pitorească“, nu avea nicio legătură cu valorificarea patrimoniului muzeal - ce conţine 300.000 de piese, manuscrise, fotografii, documente, obiecte, acte ce au aparţinut scriitorilor, acumulate în cei peste 40 de ani de existenţă a acestei instituţii de cultură de rang naţional. În schimb, manuscrisele valoroase ale lui Eminescu şi alte materiale arhivistice aflate în păstrarea muzeului ar fi putut constitui baza unei manifestări proprii şi specifice „fişei instituţionale“ - manifestare refuzată lui Eminescu.

Cezar Ivănescu - încă un refuzat al Muzeului Literaturii

Nu doar Eminescu este un refuzat al Muzeului Literaturii. Şi marele poet Cezar Ivănescu a fost unul dintre „excluşii“ acestei instituţii. Cezar Ivănescu a fost unul dintre puţinii membri autentici ai breslei scriitoriceşti neatins de virusul comunist care s-a încuibat adânc în Uniunea Scriitorilor. A fost un personaj rectiliniu şi cu totul aparte în mediul literar românesc, motiv pentru care a fost ţinta unor atacuri devastatoare ale culturnicilor din vechea reţea kominternistă. A avut parte de o moarte cu totul suspectă, care este cercetată în momentul de faţă de Parchet. La cererea familiei acestuia de a-i omagia memoria la Muzeul unde a avut atâtea manifestari culturale, Radu Călin Cristea a refuzat brutal cu vorbele: „Muzeul nu e capelă!“.

Cinismul său a şocat opinia publică cu atât mai mult cu cât mulţi alţi scriitori au fost omagiaţi, la moarte, în holul Muzeului sau au primit onoruri naţionale chiar la Ateneul Român. Pe lângă dispreţul arătat de actualul director Radu Călin Cristea faţă de marii poeţi ai României - excluşi şi după moarte din chiar instituţia care gestionează valorile literare ale ţării, am luat la cunoştinţă despre un adevărat scandal care mocneşte în interiorul Muzeului, determinat de gestionarea aberantă şi discreţionară a resurselor financiare şi a „programelor culturale“. Întrucât aceste programe au ca sursă de finanţare bani publici, provenind exclusiv din bugetul Muzeului Literaturii alocat de către Primăria Capitalei, şi deoarece Muzeul este, conform definiţiei, o instituţie publică, „Curentul“ îşi va asuma în perioada următoare rolul informării publicului cu privire la modul în care au fost cheltuiţi banii cetăţenilor Capitalei. Dacă tot i-a refuzat lui Eminescu comemorarea la Muzeul Literaturii, ne angajăm să-i asigurăm şi noi directorului Radu Călin Cristea un loc la vedere în panteonul nemuritoarelor licheluţe care au tot parazitat cultura română.

George Roncea

http://www.curentul.ro/2009/index.php/2009061629511/Actualitate/Mihai-Eminescu-interzis-la-Muzeul-Literaturii-Romane.html

Nota mea: Recomand doar celor care nu au absolut deloc idee despre cum trebuie să sune o poezie să il citească pe Varujan Vosganian, un mediocru ecomist care scrie poezie sau o nulitate literară care practica economia! Cât despre blasfemia pe care o comit zi de zi culturnicii aserviţi Răsăritului le va veni şi lor timpul Plăţii! Nimeni şi nimic din această lume nu scapă Judecăţii Divine!

Mihai Eminescu a murit ucis, Cezar Ivănescu, urmaşul de drept în literatura română al lui Mihai Eminescu, la fel. Amândoi au murit nu înainte de a fi batjocoriţi de toate nulităţile vremii. Cezar Ivănescu nu a avut „loc“ în ţara sa nici viu, nici mort, pentru el, în tot Bucureştiul, creştin, luminos, plin de muzee şi biserici, nu s-a putut găsi în locşor unde să îi fie primit, pentru câteva ore, trupul mort şi oasele sfărmate, în care să îi fie aprinsă o lumânare, în care să fie vegheat de admiratori, prieteni, duşmani sau pur şi simplu de străini. Mânurile sale care au scris până la moarte poeme nemuritoare ieri au fost zdrobite de minerii lui Iliescu, astăzi au fost batjocorite de criminalii literaturii române. Cât îi mai poate răbda Dumnezeu?

PRIMUL FILM DOCUMENTAR DESPRE EMINESCU

de Miron Manega

Am avut privilegiul de a fi primul jurnalist care a semnalat în presă existenţa unui film monumental ca importanţă, atât pentru cultura română în ansamblul ei, cât şi pentru cinematografia românească. Din nefericire, filmul a fost şi continuă să fie ignorat pe nedrept, el nefiind menţionat până acum în nici un document public (cu excepţia intervenţiilor subsemnatului).

Octav Minar, un creator nedreptăţit

„Eminescu, Veronica, Creangă” se numeşte filmul, are 21 de minute şi a fost realizat, în 1914, de Octav Minar, un cercetător controversat al vieţii lui Mihai Eminescu. Pelicula, considerată una dintre cele mai valoroase piese de tezaur, a fost descoperită, în urmă cu câţiva ani, la Arhiva Naţională de Filme, de pasionaţii bibliofili Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Documentarul, recuperat şi recondiţionat integral, este creaţia Casei de Filme “Pathé”, iar imagine poartă semnătura lui Victor de Bon. Acesta realizează aici o creaţie extrem de interesantă, în sensul că documentarul e presărat cu scene lirice, interpretate de artişti profesionişti (primele încercări de docudrama!), iar poemele eminesciene sunt ecranizate artistic, cu filmări făcute în Italia şi Egipt. Reamintesc că filmul a fost realizat în 1914!

Reconstituirile

Ne reţin atenţia imagini autentice, filmate la începutul veacului trecut, ce pot fi considerate adevărate documente istorice, înfăţişând meleagurile natale ale Poetului, diferite fotografii inedite (inclusiv o controversată poză a Poetului, împreună cu tatăl său), Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi (unde a locuit Eminescu), imagini ale Iaşului, precum şi câteva clădiri pe unde paşii acestuia au poposit (Biblioteca Centrală, “Bolta Rece”, localul “Trei Sarmale” etc), rudele acestuia ( Arhimandritul Ioachim Iuraşcu), Mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile lui Eminescu de la Dumbrăveni, Botoşani, din faţa Ateneului, fotografiile Veronicăi Micle, Teiul lui Eminescu, Grădina Copou, Mânăstirea Văratec, Mormântul Veronicăi Micle, rudele în viaţă ale lui Creangă.Dacă acest film ar fi fost studiat cu atenţie (sau doar studiat), reconstituirea casei memoriale a lui Eminescu de la Ipoteşti ar fi fost cât se poate de aproape de realitate! În al doilea rând, filmul acesta, avându-l ca autor pe mult hulitul şi blamatul Octav Minar, este unul dintre cele mai elocvente documente cinematografice păstrate în întregime şi prima încercare de a ilustra, cu mijloacele specifice celei de-a şaptea arte creaţia eminesciană.

Sursa: www.mironmanega.blogspot.com

G. Ivănescu, autorul singurei Istorii a limbii române din ultimii 50 de ani, indianistul din Iaşi

Indianistul din Iaşi

Anul 1959 marchează o etapă importantă în istoria relaţiilor prieteneşti dintre România şi India. În acel an se înfiinţează Ambasada indiană la Bucureşti. Încep schimburi de specialişti în domeniile ştiinţei, tehnicii şi în cel al învăţământului. Inginerii şi tehnicienii români ajută India să construiască o rafinărie la Gauhati. România oferă primele burse pentru cadrele indiene, să se specializeze în petrochimie şi în geologia petrolului la Ploieşti şi, respectiv, în Bucureşti.

Pe plan cultural, anul 1959 vede reeditarea Sakuntalei în traducerea lui G. Coşbuc, cu prefaţa semnată de Edgar Papu, editarea gramaticii sanscrite a lui Theofil Simenschy, publicarea unui volum de nuvele ale lui Rabindranath Tagore în tălmăcire românească. Şi, prima delegaţie culturală din România vizitează India în cadrul acordului bilateral în 1959; din acea delegaţie făcea parte profesorul G. Ivănescu, indo-europenistul din Iaşi.

Latura indianistică a preocupărilor savantului ieşean a fost mai putin cunoscută în afara cercului de orientalişti. După câte ştiu, n-a publicat decât o singură lucrare în această direcţie, anume, La formation du pantheon vedique, în Studia et Acta Orientalia (Buc., vol. V-VI, 1967), un studiu profund, reliefând sau stabilind evoluţia personajelor mitologice ale diferitelor culturi indo-europene dintr-o obârşie comună arhaică. Aceasta reprezintă continuarea lucrării Divinites indo-europeennes empruntées aux populations de l'Asie-antérieure et de la Mediterranee a autorului, publicată în volumul III al aceleiaşi reviste.

Membrii Asociaţiei de Studii Orientale din Bucureşti ştiau însă că aveau o filială la Iaşi. Nimeni nu cunoştea unde era sediul ei, nici cine o conducea, doar se ştia că ea a fost reprezentată prin G. Ivănescu. Multe conferinţe de înalt nivel ştiintific au fost ţinute atunci în Iaşi. Profesorul Ivănescu proiecta comunicările, avea grijă de conferenţiarii veniti din alte părţi, scria afişele şi le lipea singur. Stătea în afara oraşului şi n-avea telefon; totuşi avea legătură cu toată lumea. În preajma conferinţei umbla din masă în masă, la Casa Universitarilor, ca să-i invite pe oamenii de cultură. Totdeauna sala a fost plină şi publicul la înălţime. Totul se realiza datorită efortului şi personalităţii lui G. Ivănescu. Un om era o instituţie.

Am vizitat Iaşiul de câteva ori în anii '70, când elaboram teza de doctorat despre influenţa indiană în gândirea lui Eminescu. În cursul uneia, am prezentat un referat la filiala Asociaţiei; a fost cea mai dezbătută parte a lucrării mele: ecouri ale lui Kalidasa în opera eminesciană. Au fost emise păreri pro şi contra analizei mele, cele contra fiind mai multe, aşa cum m-am şi aşteptat. Profesorul Ivănescu, care a prezidat şedinţa, a fost de acord cu mine şi mi-a spus ulterior: "Cu vârsta, am ajuns mai receptiv. M-am convins îndată ce v-am auzit. Nu era nimic de contrazis."

Nu susţin că cei care s-au pronunţat împotriva tezei mele n-au avut argumente raţionale. Dar profesorul avea ceva în plus. El avea sensibilitate, fără de care nu te poţi apropia nici de Eminescu, nici de Kalidasa. Nu este de competenţa mea să afirm dacă G. Ivănescu avea sau nu un spirit enciclopedic, dar pot să spun că vasta şi multidimensionala sa erudiţie nu l-au făcut un intelectual sec. El înfăţişa o combinaţie rară a înţelepciunii mature cu entuziasmul şi simţul umorului proprii vârstei tinere.

Însoţise pe cunoscutul lingvist indian Suniti Kumar Chatterji, cu ocazia vizitei sale în România. În cursul unei plimbări prin cartierele ieşene, indo-europenistul din Calcutta s-a oprit în fata unui lustragiu şi s-a angajat într-o discuţie. Specialistul din Iaşi şi-a ciulit urechile şi s-a întrebat în ce limbă se desfăşura conversaţia. Profesorul Chatterji nu vorbea, evident, acea franceză suprarafinată, cu care caştigase admiraţia intelectualilor români. Fireşte că şi prof. Ivănescu a simţit nevoia de a-şi lustrui pantofii. Fiind întrebat, băiatul l-a informat cu un uşor dispreţ că străinul vorbea stricat limba ţigănească. După o atare elucidare, G. Ivănescu nu s-a mai încumetat să-i pună întrebarea oaspetelui.

Nici eu n-am putut să satisfac curiozitatea lingvistică a cărturarului român. Era cu neputinţă de ghicit în ce limbă indiană vorbise profesorul Chatterji - căci el ştia multe - şi, prin urmare, care din ele sună atât de apropiat de dialectul ţigănesc din Moldova. Spre distracţia publicului nostru, am relatat această anecdotă la interviul realizat de Televiziunea Calcutta în timpul vizitei mele ulterioare în India, în iarna 1977. Dar nu mi-am putut lămuri problema care m-a intrigat şi pe mine, pentru că marele savant indian se stinsese din viaţă cu câteva luni înainte.
A rămas o altă discuţie neterminată. Odată mă întorceam din Iaşi cu trenul şi profesorul Ivănescu luase acelaşi tren spre casa lui. Discutam felurite păreri despre datarea coloanei de fier neruginit din Delhi. Trenul s-a oprit la Nicolina; el a coborât.

Au trecut ani în care ani pierdut legăturile directe cu Domnia sa. Într-o zi din anul 1987, m-am trezit cu ştirea că profesorul G. Ivănescu a trecut în eternitate. De pe străzile Iaşiului a păşit în paginile istoriei.

Sursa: www.AmitaBhose.net

10 DECEMBRIE 1989. Inregistrare video document. Cezar Ivănescu. Tatăl meu Rusia. Doina lui Eminescu, Ivănescu, un artist interzis, şi atunci şi acum!

„peste tot am simţit că este vorba de ceva sacru în scrisul d-tale“
Constantin Noica

Cezar Ivănescu (dialog cu Viorel Ilişoi, inedit, 1996): „Tatăl meu Rusía este un poem extras din cîteva mii de pagini de text scrise mai ales în proză nu în poezie, asta e culmea; eu am scris foarte multă proză, sper în partea asta a doua de viaţă să reuşesc s-o tipăresc. Tatăl meu Rusía închide tot acest complex faţă de tatăl castrator care a fost tatăl meu biografic, care a fost România comunistă, Rusia comunistă, dar închide şi celălalt complex, mai mare, religios, al relaţiei dintre tată şi fiu, care există şi-n creştinism: Iisus Hristos/Dumnezeu relaţia asta dramatică şi tragică dintre Fiul şi Dumnezeu Tatăl care-L trimite pe pămînt să se jertfească. Este, în orice caz, un poem care închide foarte mult din tot ce-am trăit şi-am gîndit eu în toată perioada mea de tinereţe şi are o semnificaţie: în tablele legii romane era o lege care spunea că dacă fiul va fi vîndut de trei ori de către tatăl său, fiul va fi liber de tatăl său.“

Nicolae Georgescu (Poezie şi muzică, Luceafărul, 16 decembrie 1989): Scriitorii au publicul lor răspîndit în masa cititorilor, o plasă latentă formată din ochi la pîndă, buze fierbinţi, mîini aşternute pe ziare şi cărţi, mîngîind, netezind... Din cînd în cînd plasa aruncată în lume se strînge: Cezar Ivănescu a strîns şi a adus cu sine în sala unei respectabile instituţii culturale un public de cîteva sute de elevi, studenţi, poeţi născuţi şi hrăniţi sub cupola cenaclului „Numele Poetului”, pictori, muzicieni, ziarişti, prieteni. „Mobilizarea” s-a făcut spontan: un zvon ca o adiere a trecut din om în om şi a vălurit năvodul prietenilor lui Cezar Ivănescu – apoi, ca din ape liniştite, a ieşit deasupra şi s-a aşezat în jurul poetului lumea lui.

Zic „plasă”, „năvod” – şi ar trebui să zic lanţuri. Pentru că aceasta este impresia : Cezar Ivănescu înlănţuieşte, cu poezia sa, ţine locului. Nu vrăjeşte, nu încîntă, nu rupe din contingent – toate acestea poetul însuşi parcă nu le vrea. Stai lucid, cu totul şi cu totul întreg, nimic din tine nu pleacă spre el, spre scenă – dar nici nu te poţi ridica ori rupe din tine: poezia, după ce te prinde, te ţintuieşte, o regăseşti în tine însuţi, o auzi şi o vezi şi o pipăi. Cezar Ivănescu sculptează în cuvînt – cînd îşi cîntă poemele rămîi cu această impresie că din statuia care devine pe scenă se rup „bucăţi de elocinţă” (cum spune Iorga despre verbul lui Nicolae Filipescu) care „nu conving, strivesc”; se remodelează în faţa ta şi în tine însuţi...
Cezar Ivănescu s-a aşezat sub semnul lui Eminescu începîndu-şi spectacolul cu „Doina” Lui. Cezar Ivănescu aduce o melodie nouă, a sa, pentru poemul eminescian, un fel de descîntec monoton la început, care te invită să-i intri în ritmuri, apoi, pe măsură ce participi, o apă adîncă a muzicii şi cuvîntului care te prinde, te domină şi în final te striveşte ridicîndu-te în picioare.

Îmi aduc aminte de vorbele lui Mihai Ungheanu: una e să valsezi cu o farfurie în mînă – şi cu totul alta să ai deasupra capului o lespede de marmură. Cezar Ivănescu ne „ajută” să purtăm pe umeri, demni, lespedea de marmură, ne oferă şi ne impune condiţia de cariatide. Nimic din ceea ce s-ar putea numi o exacerbare a eului, megalomanie, infatuare, mîndrie exagerată de sine în acest spectacol. Nici modestie, umilinţă etc. Poetul se supune, el însuşi, greutăţii logosului pe care-1 naşte, recreează pe loc, în spectacol, condiţia aceasta a cariatidei pe care o impune (nu o transmite). Este, mai degrabă, vorba despre măsură, despre decenţă, demnitate. Aceasta este greutatea poeziei» mele – pare a spune el – iată, eu însumi mă aşez sub ea să văd dacă o pot duce. Acesta este punctul de sprijin, acesta este punctul de atracţie al spectacolului lui Cezar Ivănescu: lupta scrîşnită pentru aflarea măsurii. O măsură nu între forţe mici, farmaceutice – o măsură între cea mai de sus mîndrie omenească, aceea care naşte hybrisul – şi cea mai de jos umilinţă, aceea care apasă omul sub tălpile sale. Să ţii în echilibru dinamic asemenea forţe – iată vocaţia poeziei, iată ce ne spune poemul lui Eminescu spus în cîntec de Cezar Ivănescu, iată ce ne spun chiar poemele lui Cezar Ivănescu.

L-au acompaniat pe Cezar Ivănescu: Augustin Zbora, Verona Maier, Florian Nanu şi Ion Meţiu. Poetul şi-a interpretat şapte doine din volumul său, unele dintre ele apărute (tipărite) – altele, nu. Spectacolul s-a deschis cu un cuvînt despre Eminescu, a continuat cu poemul eponim amintit şi s-a încheiat tot astfel. Prezentatorul – pictorul Augustin Zbora – ne-a spus un lucru pe care dorim să-l consemnăm: din 1979, de zece ani, Cezar Ivănescu n-a mai urcat pe vreo scenă. Iar cronicarul, în încheiere, îşi spune gîndul de la început: prietenii lui Cezar Ivănescu sînt cariatidele poeziei adevărate.

Sursa: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/

Dublul sau diavolul meschin

Tînărului Goethe la Strasbourg, îndrăcitul de Herder îi spune într-o zi: Ce-i cu numele acesta de Goethe? Să vie de la Gott (Dumnezeu), sau poate de la Kot (noroi)?

Şi Goethe se întoarce acasă descumpănit, spre a nota pentru sine că nimeni nu are dreptul să-şi bată joc de numele tău; căci numele acesta ţi-a devenit, cu timpul, însăşi fiinţa ta şi că deci tot ceea ce e mai superficial în tine a sfîrşit prin a fi şi ce e mai adînc. Astăzi ştim bine cît e de adevărat un asemenea lucru. După numele lor sînt chemate şi există, într-un fel, toate lucrurile.”...

Totdeauna m-a tulburat acest pasaj din Noica, filosoful nostru care se îndrepta tot mai mult în ultima vreme spre abilitarea unui model tradiţional de gîndire (tradiţional în sensul definit de René Guénon) poate pentru aceea că sugerează, peste voinţa autorului, o miraculoasă reînviere a cărnii la o imprevizibilă parusie înscrisă ca o speranţă în cel mai adînc secret al celulei noastre, – şi asta numai printr-o blîndă „chemare” a numelui, poate pentru că sugerează principiul dual ontologic întemeietor al lumii şi al făptuirii, yin şi yang, anima şi animus, sinea şi sinele (cum spune Noica), dubla postulare interioară a fiinţei umane atît timp cît stă sub Lege, schizoidia primordială inexplicabilă (în afara budhismului care îndrăzneşte să înalţe avatarul uman la condiţia de cosmocrator, regenerator al universului şi al zeilor) şi de asemenea, şi nu în ultimul rînd, dublul principiu moral care ne dinamizează existenţa: „îndrăcitul” de Herder ştia bine, puţin mai bine decît filosoful nostru, că tînărul Goethe nu se închina doar „prinţului luminii” ci şi captivantului „prinţ al tenebrelor” şi că, pînă ne dăm duhul cu ultima suflare, nu ştim de partea cui am fost.

„Numele” care a devenit „fiinţa ta”, „conştiinţa noastră mai bună” pentru noi, românii, este Eminescu, fiindcă, aşa cum scriam exact acum douăzeci de ani într-un articol publicat în „Luceafărul”, „Memento mori”, nu am avut vreun sfînt sau gînditor pe măsura sa...

De aceea am avut şi avem o susceptibilitate poate exagerată şi am simţit ca pe o blasfemie orice încercare de ştirbire a unicităţii aceluia „pe care şi un Budha ar fi gelos”...

Această susceptibilitate a noastră e probabil ancilară faţă de o traumă originară pe care vom încerca s-o descriem.

Eram student la filologie, în Iaşi, prin anii '60... Atmosfera literară a acelor timpuri poate fi vag sugerată dacă vom aminti că un tînăr actor ratat care compunea poezii era prezentat delegaţiilor de scriitori străini drept „naş Eminescu” în cadrul Uniunii Scriitorilor („şi tînărul nici n-a roşit măcar”, comenta un ilustru prozator român în epocă), iar numitul Mihai Beniuc creiona cu frăgezime sonetul „Piedestal”: „Tîrziu ţi-am trecut pragul, genialitate!”, — ăsta era primul vers... Pe amîndouă aceste podoabe le învăţam pe de rost şi ne făceam în noi „ura stivă”... Ei bine, într-o zi, colegii mei mai tineri cu un an de la filologie mi-au spus întîlnindu-mă în faţa secretariatului numitei facultăţi că posedă un coleg Eminescu... Am zăbovit rezemat de un calorifer în faţa uşii secretariatului de unde urma să apară persoana cu pricina... înconjurat de chicotelile „bobocilor” eram în aşteptare în acea stare vidă de suspendare a gîndirii. Stare pur yoginică dacă te gîndeşti, cînd aştepţi iluminarea sau poţi fi pălmuit în voie şi scuipat fără nici o primejdie.

(Paralizia asta a noastră e totdeauna speculată de mitocani la maximum!)... Insul a ieşit pe uşă, s-a îndreptat spre noi, au urmat prezentările... Era voinic, bine legat, cu un cap mare, cu o frunte proeminentă, cu un început de calviţie şi cu un şold mare de vădană... Mi-a strîns mîna fragilă în menghinea mînii lui mari de gospodar, m-a privit fix în ochi cu un rînjet triumfător (rînjet pe care l-am mai văzut pe faţa unuia, M.D. [Mircea Dinescu – n.n.], după moartea lui Marin Preda) şi a rostit: Eminescu...

După ce absolvise liceul la fără frecvenţă, individul, secretar la un sfat popular dintr-o comună uitată de Dumnezeu, se hotărîse să-şi schimbe numele din Noroi, să spunem, în Eminescu şi venise, flăcău tomnatec, la Facultatea de filologie din Iaşi... Aceasta era povestea ipochimenului al cărui rînjet prezumţios şi profanator m-a obsedat o viaţă şi m-a adus uneori pînă la marginea demenţei... Cu amintirea acestui rîs diabolic în minte am citit rîndurile unui amărit vlahuţolatru care îl reducea pe Eminescu la „Somnoroase păsărele” şi ne promitea în scris prin 1977 „să lupte pe faţă ca să devină cel mai mare poet român”, (asta admiţind că faţa lui era chiar faţă) şi cu aceeaşi crispare am „lecturat” inepţiile din această paranteză.

(„Plîngerile acestea poetice că Eminescu nu poate fi atins, că toţi poeţii stau sub Eminescu şi aşa mai departe sînt ale unor puncte de vedere istorico-literare pe care îmi îngădui, ca poet, nu să le contest, dar să le pun la un subsol care trebuie regîndit. Toate punctele de vedere critice se schimbă cu vremea şi ca atare nu trebuie să absolutizăm aceste puncte fixe. Eminescu a reprezentat sufletul românesc de pînă la el, în perspectiva veacului său, secolul XIX, unul dintre cele mai slabe în dimensiunea spirituală pe care a cunoscut-o umanitatea în ultimii 200 de ani. În ce sens? Este un avînt extraordinar al pozitivismului, o încredere oarbă în ştiinţă care, după Hiroshima, nu mai stă în picioare. După Hiroshima noi nu mai putem avea încrederea aceasta oarbă în ştiinţă şi ca atare viziunea asupra lumii pe care a propus-o chiar Eminescu este pe un temei spiritual discutabil la un moment în care tradiţiile extraordinare ale spiritualităţii Logosului întrupat în istorie european sînt abandonate în parte şi se face recurs la spiritualităţi orientale depăşite de spiritualitatea Logosului întrupat în istorie. Deci nu cred în aşa ceva.”, Aurelian Titu Dumitrescu, Nichita Stănescu, atît cît mai ştim noi, p. 51) gîndindu-ne, vorba lui Eminescu, „trebuie omul să înveţe întîi carte şi apoi să calce a popă”.

Sigur că poţi avea porniri ludice, spontane, sigur că-ţi poate veni cheful să-ţi baţi uneori joc de numele Mirumului mai ales cînd bidineaua şi nu de-a lungul ţi-i dansul naţional...

Cînd scriam cu ani în urmă că toţi scriitorii români (inclusiv subsemnatul) se află la mii de ani lumină de Eminescu, nu făceam altceva decît să-mi exprim exasperarea că unii mai cred că sîntem altceva decît un stins şi limitat murmur din Marele Text Eminescian... Numai adăugaţi lui avem fiinţă, fără de el sîntem nimic...

Unii, din prea deasa rostire a acestei mantra, Eminescu, cu gura neclătită după îmbucatul colacilor, au ajuns să o pronunţe strîmb („încît fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii...”) şi ceea ce e uimitor e că „nifiliştii” şi cei care nu ţin de nici o „biserică” l-au divinizat iar oamenii aşezaţi (adesea pe trupuri greoaie şi pe suflete aşijderea) ca şi „bunii creştini” l-au blasfemiat...

Cezar Ivănescu, Dublul sau diavolul meschin, Luceafărul, 24 iunie 1989, Bucureşti

„mă rog, Doamne-Dumnezeule, Ţie,/să te-nduri azi şi de neamul Tău care poate azi pe palme să-ţi ţie/Sufletul ca pe-un covor de lăcrimare“

Assunta
(Anabasa lui Eminescu)
(Variantă)

Cezar Ivănescu

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea !

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea
rogu-te atinge clapele, Născătoareo, Tu şi-atunci lin mi-iei partea
Sufletului meu terorizat şi încolonat lîngă al vostru în Teroare,
duse-s Sufletele noastre azi în perfecţionate camere de gazare !

!

! rogu-te atinge clapele, Născătoareo, Tu şi-atunci lin mi-iei partea,
Cartea lui scrisă cu limbi de foc, ca pe un cuptor deschide-nchide-I Cartea,
Sufletul Lui ardere de tot, Sufletul Lui azi ţi-i flacără ţie,
toarnă-I untdelemnul ochilor fără de prihană şi-astfel vie s-o ţie !

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea
m-am hrănit de urlete destul, tu ca Dumnezeu mi-ai fost mereu departea,
fii-mi aproape astăzi, Muzică, şi du-mi trupul meu de Mire să se culce,
sus în Patul Nunţii-nsîngerat, Patul Crucii, Patul Nunţii mele, cel mai dulce!

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea,
zgomotul demenţei mi-i destul, zgomotul care împarte şi desparte-a
noastră viaţă de cel Dumnezeu şi ne lasă Sufletele fără Soare
nici ca iarba, nici ca frunza nu, nu sîntem decît pierzare şi pierzare !

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea,
fii tu azi din toţi cel mai credul, cînd credinţa ta în Eminescu iar te-a,
iar te-a înălţat în car de foc, iar te-a îmbrăcat, Mireasă în văpaie,
Tu, Fecioara mea ca Sufletul, Clara mea Lumină Lotusul desfoaie !

!

! mă rog, Doamne-Dumnezeule, mă rog, Doamne-Dumnezeule, Ţie,
să te-nduri azi şi de neamul Tău care poate azi pe palme să-ţi ţie
Sufletul ca pe-un covor de la–, Sufletul ca pe-un covor de lăcrimare
şi ţesut numai cu scump rubin, cu rubinul cel de prunci în sîngerare !

!

! mă rog, Doamne-Dumnezeule, mă rog, Doamne-Dumnezeule, Ţie
Înălţarea Ta de azi la Cer, fie Înălţare-n veci şi pe Vecie,
dar nu fie părăsire-a tot ce priveşte raza Ta pogorîtoare,
mă rog, Doamne-Dumnezeule, uită-te la Crucea viu răstignitoare
unde Rău-n carne l-ai simţit, unde Răul ţi-a muiat-mîncat tot trupul,
unde singur ţi-ai nenorocit trupul ca să nu mai ţie-ntr-însul trupul
Sufletul cel fără de muri–, Sufletul cel fără de sfîrşitmurire,
mă rog, Doamne-Dumnezeule, mă rog Ţie, Tu, Iluminare-n Fire,
Tu, Iluminatule, şi Tu, al Mariei Mirum şi Mirionime,
în splendoarea Cerului deschis peste Iaşi şi Botoşani ca tine nime
nu ni se arată-n slavă azi, nu ni se arată astăzi în lucindă
rază mai frumoasă decît fa–, faţa ta de bunătate suferindă,
Ochii tăi de lacrimi izvorînd, mînurile tale pline sînt de ele,
mînurile Tale se rugînd azi ca pe Apostoli pruncii morţi să-i spele !

!

! spală-ne Tu, Doamne, de otra–, spală-ne Tu, Doamne Sfinte, de otravă,
Sufletele care ne-au băut apa morţilor din Lethe cea bolnavă
şi-nsetează-ne de setea cea, cea de Suflet cînd bea Sufletul din Sine,
mai adîncă sete tot simţînd pe ce gustă-adîncul cel divin mai bine,
atunci se îmbată el de tot, atunci se îmbată sufletul de Domnul
cînd pierdut ca-n vis şi visu-n somn, Somnul bea Visa– şi Visul Somnul !