În aceste zile în care sărbătorim împlinirea a 75 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara, să ne oprim o clipă asupra unui subtil conflict, psihologic mai întîi, care a pus faţă în faţă două mentalităţi colective: o mentalitate imperială, ilustrată la începutul acestui veac de Imperiul ţarist şi de cel austro-ungar, şi o mentalitate modernă, naţională, bazată pe recunoaşterea în principiu a dreptului naţiunilor la autodeterminare.
Mentalitatea imperială s-a manifestat dintotdeauna arogant, dinamic, cu emfaza proprie ficţiunii politice nivelatoare, cu impertinenţa cea mai sfruntată; o ilustrare actuală a acestei mentalităţi o constituie declaraţiile mincinoase şi provocatoare din chiar aceste zile ale pastorului maghiar Laslo Tökes, cetăţean român: în concepţia sa, nu maghiarii sînt cei care s-au dedat dintotdeauna acţiunilor de „purificare etnică“ astfel încît din cei 500 000 de români trăitori în Ungaria după primul război mondial, au mai rămas azi doar 25 000, ci românii, fără să se gîndească o clipă că şi acum mai există în Ardeal sate întregi de români maghiarizaţi în timpul imperiului austro-ungar şi care nu s-au desmaghiarizat nici între cele două războaie mondiale, nici sub cei 45 de ani de dictatură comunistă.
Mentalitatea imperială este de asemenea antiumană, nu doar antinaţională, întrucît se hrăneşte dintr-o continuă prezumţie de superioritate rasială, civilizatoare care anulează recunoaşterea drepturilor omului. Astfel, ungurii ar dori ca soarta Ardealului să fie decisă de minoritatea maghiară, cum ruşii ar dori, în Transnistria, ca minoritatea rusească să impună legea sa majorităţii.
În faţa acestei mentalităţi agresive şi gălăgioase, noi, românii nu am ştiut întotdeauna să ne descurcăm, mentalitatea noastră paşnică de autohtoni făcîndu-ne să jucăm un rol pasiv şi vag culpabil. E bine să observăm că, în istoria noastră, de cîte ori am cedat mental în faţa unor proiecte agresive, imperiale, am fost apoi obligaţi să cedăm şi politic şi militar. În nici un tratat serios de istorie modernă românească nu am găsit un răspuns la întrebarea: de ce a cedat fără luptă, România, Basarabia şi Bucovina, cît şi Ardealul de Nord?
Mentalitatea noastră românească, păguboasă ne joacă azi o festă de neînchipuit: în loc să fim judecaţi, aşa cum merităm, drept singura naţiune tolerantă, sistematic deznaţionalizată în această parte a Europei, în Ungaria şi fosta Iugoslavie, în Bulgaria, Grecia, Albania şi Ucraina, riscăm să ni se atribuie păcatele imperiale ale celor din jurul nostru.
Pentru a contracara propaganda antiromânească bine dirijată azi, de la Kremlin, Kiev şi Budapesta trebuie să se opereze o mutaţie esenţială şi în mentalitatea noastră; românismul, ca doctrină politică, românismul activ şi pragmatic trebuie să se încarneze în program de guvernare, în legislaţie, în funcţionarea instituţiilor statului român şi în comportamentul cotidian al românilor conştientizaţi de clipa istorică pe care o trăiesc: aşezarea durabilă a naţiunilor în baza principiilor de drept internaţional.
În aşteptarea seismelor istorice ale acestui final de veac, trebuie să ne pregătim cu gravitate mai ales conştiinţele, ca să ştim să opunem o mentalitate vie, întemeiată pe cunoaştere, unor mentalităţi belicoase, hărţuitoare şi profitoare.
Cezar Ivănescu, Două mentalităţi, articol din rubrica cinci minute, 1993
Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)
...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie
„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu
Mircea Eliade
Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr principatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)
