România în luptă cu panslavismul

Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să inainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.

E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva. Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici.

Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.

De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti "Hristos a inviat" în româneşte. Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.

Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.

extrase din: Mihai Eminescu, România în luptă cu panslavismul, Timpul, iunie 1878
Sursa: GID-ROMÂNIA

Cezar Ivănescu: Eminescu şi Basarabia

Eminescu şi Basarabia

Eminentul istoric literar şi exeget al operei eminesciene, Mihai Cimpoi strînge între coperţile unei cărţi cu titlul Basarabia (CTRL, Verba, Chişinău, 1991) o parte dintre articolele publicate de Eminescu în Timpul în cursul anului 1878, articole care dezbat chestiunea retrocedării Basarabiei către Rusia, retrocedare impusă României prin Congresul de la Berlin care avea să inaugureze şirul nefast de decizii, pacturi şi dictate europene menite să zdruncine construcţia statală românească şi să favorizează monstruoasă creştere a imperiului ruso-mongolic.

În prefaţa cărţii, Basarabia, parte din vatra strămoşilor noştri, (care reia o expresia eminesciană din articolul publicat în 25 ianuarie 1878), Mihai Cimpoi notează cu mare fineţe:

„Dacă Bucovinei şi mai cu seamă Maramureşului Eminescu le atribuia o origine fabuloasă de patrie primă a dacoromânilor, de matrice a descălecătorilor de ţară, Basarabiei îi revine rolul de patrie istorică.“ întrucît „Acest petec de pământ, spune Eminescu, pe care Le Nord ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia, nu are pentru noi nici un equivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică (subl.n.), tăria noastră.“

De la primul enunţ al cărţii („Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român.“) şi pînă la ultimul, articolele eminesciene ni se par a fi de o actualitate copleşitoare căci „Basarabia întreagă a fost a noastră, pe cînd Rusia nu se megieşa cu noi“ şi azi pare-se a sunat ceasul istoric să scăpăm de această torturantă „megieşă“, ultima fantomă imperială care a mai bîntuit la hotarele noastre şi care, într-un chip ciudat, continuă să mai seducă încă o Europă care a tremurat dar nu a urlat, supliciată, ca noi, cealaltă Europă, de Est.

Am căutat, spre a proba actualitatea analizei eminesciene, să descopăr în cartea lui Denis de Rougemont, Vinght-huit siècle d'Europe (Payot, Paris, 1961) acea viziune exactă, chiar profetică a vreunui gînditor european care să o poată egala pe-a lui Eminescu, dar peste Karl Marx care afirma că „steaua polară a politicii imperialismului rus este dominaţia mondială“ nu trece nimeni. Cît despre „gînditorii ruşi“, iată ce scrie Denis de Rougemont: „Est-ce à la France, à l'Italie ou à l'Allemagne, voire à la Suisse fédéraliste, de faire l'Europe et de s'y fondre, accomplissant ainsi une vocation nationale, universelle? Non, disent les Russes, c'est à la Russie! Pour la plupart des penseurs russes du XIX-ème siècle – c'est elle qui a pour mission de régénérer l'Europe et de l'unir, car c'est ainsi seulement que la Russie pourra devenir européenne.“ Să o vedem acum pe „regeneratoarea“ Europei analizată de necomplezentul geniu eminescian: „Din parte-ne ni se pare însă că nici onoarea de stat şi cea militară a Rusiei nu poate pretinde de a se lua de la un popor un pămînt care de cinci sute de ani este al lui şi pe care de bunăvoie nu voieşte să-l dea.“... şi să ne întrebăm, stupefiaţi, ce caută cazacii ruşi pe pămîntul Moldovei cînd în întreaga Rusie, aşa cum am aflat de la o seamă de ziarişti ruşi şi români la Chişinău, sînt pustii cam 50000 de sate echivalînd teritoriul actual al Franţei?

În calea tuturor răutăţilor, din est ca şi din vest, poporul nostru poate spera să vadă şi sfîrşitul Fiarei Apocaliptice de la Răsărit căci a crezut în sinea sa aşa cum vorbele profetice o spun: „Şi crează-se că cel din urmă răzaş din vremea lui Ştefan Vodă sau a măriţilor Basarabi are mai mult simţ istoric şi mai multă iubire de ţară decît veniturile cari decid astăzi asupra ţării româneşti.“

Cezar Ivănescu, 1991

Mihai Eminescu: „Fiindcă noi sîntem...“

„Fiindcă noi sîntem...“

Fiindcă noi sîntem atît de orbiţi încît nu sîntem în stare de a vedea lămurit poziţia în care ne aflăm faţă cu Rusia şi cu cererea ei pentru retrocesiunea Basarabiei, „Gazeta St. Petersburg“ de la 2 (14) fevruarie are bunăvoinţă a ne lumina asupra acestor împrejurări.
Iată articolul.

Care-i motivul părerei negative a românilor în privirea cesiunii părţii de sud a Basarabiei; interesul real al ţărei şi al mîndriei naţionale? Înainte de toate trebuie să relevăm că Rusiei nici prin gînd nu i-a trecut de a spolia România, că nu poate fi nici vorba măcar de pierderi materiale ale Principatului. Dacă România apreţiază fruntarii naturale şi rătunzite, dacă înţelege că ignorarea acestor condiţii în dezavantagiul unui vecin puternic nu duce niciodată la un bun rezultat final, atunci nu trebuie să fie zgîrcită cu cîteva mile pătrate de pămînt plin de lacuri şi malştine. Şi nouă ne trebuie o frontieră naturală ca şi României şi aceasta nu se poate stabili altfel decît primind noi Basarabia de sud, iar nu cedînd pe cea de nord, precum cerea mai deunăzi o foaie românească. Dacă pentru România e o cestiune de onoare naţională şi militară de-a păstra partea respectivă de ţară, e şi pentru noi o cestiune analogă de a restabili graniţele noastre precum erau ele înainte de 1856.

Să admitem că de amîndouă părţile e amor-propriu la mijloc: dar un amor-propriu este acela al unui popor de 80000000, şi cellalt a unui popor de patru-cinci milioane.

Presa românească se laudă fără folos cu conlucrarea României la război, cu jertfele sale, cu ajutorul ce ni l-a adus. În faptă, România ne-a adus folos real, dar şi-a folosit sieşi cu mult mai mult încă. Au cheltuit zece milioane de franci cu războiul, dar armata noastră a plătit cu zece, ba cu douăzeci de milioane mai mult in România pentru toate necesităţile vieţii. Nu voim să relevăm întrebarea care din cele două state e datornic celuilalt; dar i-am sfătui pe confraţii noştri din Bucureşti să n-o releveze nici ei. Dacă România se arată implacabilă faţă cu noi, ea contează desigur pe sprijinul puterilor; e apoi posibil ca să-şi găsească un asemenea sprijin chiar la amicii noştri cei mai buni, cari sînt totdauna gata de a nedreptăţi pe Rusia; asemenea se poate ca Rusia să nu insiste asupra acestor pretenţii, întîmpinând rezistenţă din partea fostului ei aliat. Frontiera noastră naturală trebuie s-o avem, acum ori mai târziu; de cîţiva ani mai mult ori mai puţin nu ne pasă.

Ce se va întâmpla însă atuncea cînd, în momentul unor stipulaţiuni internaţionale, Rusia insultată nu va face nici un fel de pretenţii în favorul României? Anglia şi Austria se vor face din proprie mărinimie procuratorii României? Anglia, care pledează atît de mult pentru rămăşiţele puterii sultanului, Austria, care e contra unor state nouă şi puternice la marginile sale? Sîntem departe de a ameninţa pe români, şi ameninţările nici n-ar folosi nimic faţă cu un popor viteaz care a dovedit lumei întregi îndreptăţirea neatîrnării sale. Am voi să punem numai întrebarea pe baza ei justă şi s-o liberăm de complicaţiunile care se creează prin presa română, ce se lasă a fi tîrîtă prea departe.

Noi, pentru a contribui asemenea la restabilirea întrebării pe bazele ei adevărate, vom răspunde următoarele:

1. Cestiunea Basarabiei, care poate fi pentru Rusia o cestiune de onoare militară, deşi după a noastră părere rău înţeleasă, este pentru noi nu numai o cestiune de onoare, ci una de existenţă. România, pierzînd pămîntul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimenea.

Acest interes ar fi indiferent dacă am fi destul de puternici sau dacă cel puţin am avea noi margini naturale spre vecini cari să ne înlesnească apărarea. Dar, cu ţara deschisă spre nord şi faţă cu un vecin cu precovîrşire puternic, tăria noastră nu poate consista decît în interesul economic pe care Occidentu-l are pentru drumul pe apă al Dunării şi Mării Negre. Deci pentru acest petec de pămînt în stînga Dunării, care-a fost al nostru de la 1300 începînd şi pe care Rusia nu l-a posedat decît 44 ani, nu există nici un echivalent.

2. Presupuind că din parte-ne n-ar fi decît amor-propriu (ceea ce, în treacăt vorbind, nu e), nu înţelegem de unde ziarul rusesc ia ciudata teorie că un popor de 4—5 milioane trebuie să aibă mai puţin amor-propriu decît unul de 80 de milioane? Statele, ca personalităţi politice, sînt egale de jure şi deosebirea facto stă numai în puterea pe care o dezvoltă într-o stare nejuridică şi anormală de lucruri, adică în război, şi în înrîurirea pe care o esercită prin frica ce inspiră cu ameninţarea puterei fizice. Dar dacă e vorba ca puterea fizică a statelor să domnească, atunci nu mai e vorba nici de amor-propriu, nici de neamor-propriu, ci pur şi simplu de care pe care va bate. Dacă Rusia vrea să ia cu de-a sila ceea ce i se refuză de bunăvoie, vom rezista, ne va bate şi va lua ceea ce e al nostru, dar cel puţin nu ni se va putea imputa că am fost atît de decăzuţi încît, de bunăvoie şi cunoscînd limpede una din principalele noastre condiţiuni de viaţă, am dat-o de înjosiţi ce sîntem în mînile Rusiei pentru... bani sau altele.

3. Plîngerea că armata rusească ar fi plătit 10-20 de milioane mai mult decît se cădea pentru trebuinţele ei şi cumcă ţara s-ar fi folosit din aceasta e o plîngere foarte nelalocul ei de vreme ce nimenea nu poartă vina ei morală. E o lege economică, în China, Rusia, Anglia, ca şi-n România, că, îmulţindu-se cererea unor obiecte, se urcă preţul lor. De se foloseşte sau nu o ţară dintr-aceasta este indiferent pe de o parte faţă cu chestiunea internaţională de care e vorba, şi neevitabil pe de alta.

Turcii asemenea iau mai scump de la ruşi pentru obiectele ce le vînd. Oare turcii au cauză de a fi mulţămitori Rusiei pentru aceasta? Nu ne credem în drept a da lecţii de economie politică ziarelor ruseşti, dar într-adevăr ne minunăm cum ni se poate face nouă o vină din trebuinţele armatei ruseşti, pe cari, dacă şi le procura din Rusia, le plătea şi mai scump. Acest pretins cîştig al negustorilor din România nu constituie o pierdere pentru Rusia daca ea, procurîndu-şi obiecte de trai din alte locuri şi nu din România, le-ar fi plătit şi mai scump. Apoi să nu uităm că parte din aceste pierderi ale soldaţilor, individual vorbind, erau de atribuit neştiinţei lor de-a se orienta, iar pe de alta că şi traiul românilor s-a scumpit, fără ca producţiunea să se augmenteze în mod considerabil. Din contra încă. Afară de aceea cheltuielile statului român ca atare, după cît ştim noi, nu sînt de 10, ci de 260 de milioane, ceea ce e o mare deosebire.

4. Cît despre graniţele naturale ale Rusiei, să ne deie voie confraţii noştri să le-o spunem că cu teoria graniţelor naturale departe mergem. Graniţe naturale îi trebuiesc unui stat slab ca România, ce are nevoie de ajutorul configuraţiunii teritoriale spre a se apăra. Dar ce graniţe naturale îi trebuiesc puternicei Rusii contra periculoasei si ameninţătoarei Românii? Iar graniţele naturale ale sistemului de stepe de peste Nistru sînt Carpaţii şi Dunărea, adică România întreagă. Dacă Rusia voieşte într-adevăr să realizeze teoria graniţelor naturale, atuncea ar trebui să anexeze toată România, daca cerinţa de graniţe naturale ar fi... un drept. Noi ştim că sub pretextul de-a avea graniţi naturale s-ar putea cuceri universul întreg.

Din parte-ne ni se pare însă că nici onoarea de stat si cea militară a Rusiei nu poate pretinde de a se lua de la un popor un pămînt care de cinci sute de ani este al lui şi pe care de bunăvoie nu voieşte să-1 dea, nici Rusia n-are nevoie faţă cu ... ameninţătoarea noastră putere de aşa-numitele graniţe naturale, c-un cuvînt că nu e nici un motiv plauzibil pentru a face o asemenea cerere, pe cînd noi avem grave, foarte grave motive de a o refuza.

Mihai Eminescu, „Fiindcă noi sîntem...“, articol publicat în ziarul Timpul,
14 februarie 1878 (text reprodus după ediţia Perpessicius, vol. X, p. 47-48)

Vă semnalez şi alte articole de pe acest blog
care au ca temă Războiul Independenţei României:

• D. Ivănescu: Cronică de război. Anul 1877 în paginile „Curierului de Iaşi“ (II) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/d-ivnescu-cronic-de-rzboi-anul-1877-n_10.html)
• D. Ivănescu: Cronică de război. Anul 1877 în paginile „Curierului de Iaşi“ (I) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/d-ivnescu-cronic-de-rzboi-anul-1877-n.html)
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (1) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale.html)
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (2) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale.html)
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (3) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale_3961.html)
• 30 Decembrie, evenimente reflectate în presă (1877), Mihai Eminescu, Dorobanţii (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/30-decembrie-evenimente-reflectate-n.html)
• Războiul Independenţei (1877-1878), cele trei tunuri capturate în bătălia de la Griviţa (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-1877-1878-cele.html)

Mihai Eminescu: Drumurile s-au troienit

Drumurile s-au troienit şi comunicaţia telegrafică pare întreruptă, nici o ştire din străi­nătate nu vine să ne lumineze asupra situaţiei, tocmai acuma cînd toate celea par a atîrna de-un fir a păr.

Cîmpiile albe se-ntind împrejurul Bucureştilor şi se pierd în zarea despre miază­noapte, unde a plecat împăratul Rusiei, în zarea despre miazăzi, unde stau oştirile noastre; spre răsărit şi spre apus, unde se cumpănesc sorţile Europei.

În această izolare în care ne pune bătrîna iarnă, aceiaşi pe vremea craiului Decebal, cînd ţăranul dacic, îmbrăcat în cojoc miţos, trecea Dunărea-ngheţată, aceeaşi astăzi, cînd Vodă ţine Dunărea cu oştirile româneşti, în această izolare ne apasă mai cu greu gîndirea la ce rău loc ne-au aşezat Traian împăratul pe această muchie de lume, la cest vad de popoare carile ne privesc pe noi numai ca pe un fel de gard pe deasupra căruia se ceartă.

Dar de am fi noi măcar oameni ca oamenii, de-am fi ştiut să ne îngrădim, încît să nu poată juca nimeni pe stăpînul în casa noastră, de-am fi rămas atît de esclusivişti precum erau părinţii noştri, tot ar fi fost cum ar fi fost şi tot o mai puteam duce cu bine de pe o zi pe alta.

Dar aşa ne-am dezgrădit, făcînd drum lung unei civilizaţii pripite, unei pospăieli apusene care, în schimbul păturilor bogate ale brazdei noastre, ne împle cu trebuinţe de cari n-am fi avut trebuinţă; prin legiuiri de un caracter cosmopolit pe cari liberali obicinuesc a le numi „tot ce e românesc", am făcut din ţara noastră o nouă Americă, în care se grămădeşte superfluenţa populaţiilor apusene, cărora le convine foarte bine teoria de „om şi om“ de egalitate, libertate şi fraternitate pe socoteala noastră.

Nevoind sau neputînd cunoaşte că orice stat are nevoie de clase puternice, am ridicat din temelie toate puterile vechi ale ţării, fără a socoti că o casă veche de piatră, dar cam strimtă, e totuşi mai bună pentru vreme do iarnă şi pentru nevoi de cît un palat de ...hîrtie franţuzească. Noi am făcut în statul nostru ceea ce se face în şcolile noastre. Învăţători cari nu ştiu nici a scrie bine dau în mîna copiilor cărţi scrise într-o limbă pe cari ei n-o înţeleg şi-i pun să înveţe filă cu filă lucruri pe cari ei nu şi le pot închipui, încît, cînd băieţii au ajuns la capăt cu învăţătura, rămîn cu capul plin de cuvinte al căror înţeles nu l-au ştiut niciodată şi, neputîndu-se folosi nici într-un fel de acele cunoştinţe moarte şi fără de preţ, rămîn cu zilele încurcate şi tăind cînilor frunză, pînă ce, prin intrigi şi umiliri cari dărîmă şi restul de caracter ce le mai rămăsese dat de la natură, ajung persoane publice spre a continua asupra generaţiei viitoare sistemul vechi de stricare a minţii şi a inimei.

Astfel demagogii noştri crescuţi în străinătate, văzînd nevoile poporului nostru, l-au învăţat pe de rost cuvinte deşerte şi c-un înţeles negativ numai, socotind că prin cuvinte se întemeiază binele unui popor.

Numai pe cele mîntuitoare: „munca“ şi „economia“ întru ale lor şi ale statului nu l-au învăţat pe popor niciodată.

Astfel ţăranul dacic, care trecea în cojoc miţos Dunărea-ngheţată în vremea craiului Decebal, avea mai multă perspectivă de viitor pentru limba şi obiceiurile lui şi pentru felul lui de a fi decît ţăranul lui Vodă Carol, care se reîntoarce la vatra sa şi nu mai găseşte nimic din felul lui de a fi, ci numai aşezăminte franţuzeşti, negoţ jidovesc, industrie austriecească, limbă păsărească şi liberali cari nu muncesc nimic şi trăiesc din esploatarea ideilor politice.

Dac-am fi la loc bun, ca Spania sau Anglia, ne-am bate-n capete şi tot vechile năravuri româneşti ar pluti dasupra ca untdelemnul pe apă. Dar, pe acest vad de popoară, din cearta noastră numai duşmanul cîştigă.

Mihai Eminescu, Drumurile s-au troienit, Timpul, 11 decembrie 1877, articol reprodus după ediţia Perpessicius, M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 17

Mihai Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă (I)

ACTUALITATEA


Sociologia nu este pînă acum o ştiinţă, dar ea se întemeiază pe un axiom care e comun tuturor cunoştinţelor omeneşti, că adică întâmplările concrete din viaţa unui popor sînt supuse unor legi fixe, cari lucrează în mod hotărît şi inevitabil. Scriitori cari în privirea ideilor lor politice sînt foarte înaintaţi au renunţat totuşi de-a mai crede că statul şi societatea sînt lucruri convenţionale, răsărite din libera învoială reciprocă dintre cetăţeni: nimeni afară de potaia de gazetari ignoranţi nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi parla­mentele sînt temelia unui stat. De sînt acestea sau de nu sînt, statul trebuie să existe şi e supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecinţă. Deosebirea este că în viaţa constituţională lupta pentru existenţă a grupurilor societăţii care ştiu puţină carte găseşte răsunet, pe cînd în statul absolutist acea luptă e regulată prin o putere mult mai înaltă, a monarhului adică, al cărui interes este ca toate clasele să steie bine şi ca lupta dintre ele să nu fie nimicitoare pentru vreuna.

Nimic nu arată mai mult că spiritul public nu e copt decît discuţii asupra teoriilor consti­tuţionale. Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintîi tineri rău sau deloc preparaţi s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite a unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitînd că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie are un trecut foarte lung în urmări, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducînd formulele scrise ale vieţii publice de acolo. E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănînci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită.

Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atîta, sînt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mîna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pînzătură fină, din fier maşine, din lînă postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei?

Clasa noastră de mijloc consistă din dascăli şi din ceva mai rău, din advocaţi.
D. X bunăoară e plătit de stătea să înveţe pe studenţii de la universitate limba română din punct de vedere filologic şi istoria românilor, două obiecte pe cari nu le cunoaşte deloc.

Să ne-nţelegem. Nu avem pretenţiune ca profesorii noştri să fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurări normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvăţat carte şi, fiindcă nu este cu totului tot mărginit, încît să aibă nevoie de a fi instalat, într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăşi studenţilor ceea ce au aflat alţii, de ex. învăţaţii străini, despre limba română, le-ar fi arătat calea bună şi bătută de oameni mai cuminţi, încît s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, că un şcolar poate învăţa de la profesorul său mai mult decît ştie acesta însuşi. Atunci nu l-am fi auzit susţiind pe d. X autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplină şi un falsificat greoi, pe care-l cunoşti ca atare la cea dintîi vedere.

Dar împrejurările nefiind normale d. X nu învaţă nimic, ci face politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sînt cuvinte care se-nvaţă pe de rost într-un sfert de ceas şi care-l ridică pe om la noi în ţară, făcînd de prisos orice muncă intelectuală.

Căci natura comună nu munceşte decît de silă. Silit de împrejurări normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru ; nesilit de nime­nea, se simte în sat fără cîni şi umblă cu mînile în şolduri, lasă şcoala pustie şi vine la Bucureşti ca să-şi facă mendrele şi să-şi deie o importanţă pe care natura n-au voit să i-o deie.

Tot astfel e d. Y şi bună parte din cumularzii universităţilor. Am luat profesori de uni­versitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de deca­denţă. Şi cine plăteşte oare pe aceşti domni din clasa de mijloc a căror mîni şi inteligenţe nu produc valori de un ban roşu măcar? În linia din urmă munca ţăranului care, ca dorobanţ moare pe cîmpul de război, ca muncitor se speteşte plătind dări, pentru a ţinea pe umerii lui o clasă de trîntori netrebnici.
Ce să mai zicem de advocaţi?
Întorşi din străinătate, ei nu şi-au dat silinţa să-nveţe legile şi datinile pămîntului, să codifice obiceiurile naţiei româneşti, ci au introdus pur şi simplu codicele pe cari le învăţaseră la Paris, ca şi cînd poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuia să i s-aducă toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocaţii sînt inteligenţele cele mai stricate din lume. Căci, într-adevăr, ce credinţe poate avea un om care azi susţine, mîini combate unul ş-acelaşi lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb şi albu-i negru? Oricît de bună morişcă intelectuală ar avea, ea se strică cu vremea şi devine incapabilă de a afla adevărul. De aceea cele mai multe din discuţiile Adunărilor au caracterul de cîrciocuri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papură, de vorbe înşirate şi fire încurcate.

Acestea sînt elementele cărora legile noastre franţuzeşti le dau în stăpînire ţara. Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vînză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român.

Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni cari pe calea statului voiesc să cîştige avere şi onori, pe cînd statul nu este nicăieri altceva decît organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sînt aceste păpuşi cari doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulînd cîte trei, patru însăr­cinări publice dintre cari n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă? Ce caută d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atîtea cunoştinţe pozitive pe cîte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care cu toate acestea pretinde a fi mare politic şi om de stat?

Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sînt străine; ele sînt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre neavînd destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, cari să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sînt liberalii noştri. Şi, cînd loveşte în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român.

Într-adevăr, d. Serurie, care a scris un volum de poezii „greceşti“, d. Andrunopulos, care batjocoreşte armata noastră puind-o să joace la circ, d-nii C.A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieşte textul cronicelor României, sînt singurii români adevăraţi, iar noi ţăranii, mici şi mari, căci, la urma urmelor tot ţărani sîntem, noi băştinaşii din ţările acestea sîntem străini cari vindem ţara cui ne dă mai mult pe ea.

Liberalii sunt smîntîna şi temeiul României, noi sîntem nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni autohtone, cari nu merită să fie băgate în seamă. De! iertaţi-ne, boieri, Arioneşti şi Cărădeşti, că ni s-a părut şi nouă biet că trăim în ţara noastră şi avem de zis o vorbă. Iertaţi-ne pentru că nu băgasem de seamă că sîntem în Bulgaria, iertaţi-ne apoi că n-am voit să ne batem pentru bieţii greci şi bulgari.
Nu vedeţi că ne-am supus stăpînilor? Nu vedeţi că ne-am trimis copiii la jungiere pentru că d. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca pînă şi cioro-horo, rumânuş de laie, alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne batjocorească în toate zilele. Nu vă e destul, milostivi stăpîni?

Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească şi să vă întrebăm ce poftiţi d-voastră? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricelor mari, pe reprezen­taţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului“, şi ale „Românului“ şi de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei! Căci nu credem să puteţi cere ca noi să confundăm mătăsăriile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Tonescu, nici postavurile de Manchester eu isteţiile d-lui Popovici-Ureche.

Ciudată ţară într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-au crescut, adică i-au hrănit prin internate, ca după aceea să-şi cîştige, printr-un meşteşug cinstit, pîinea de toate zilele.

Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mîntuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească pînă la sfîrşitul vieţii. Dar nu-i numai atîta.

Domnia lor vor să facă pe boierii. 3-4-500 de franci pe lună nu-i liniştesc şi nu-i fac să se puie pe muncă pentru a deveni folositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sînt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la cari cinstiţii lor părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul şi sfiştocul din casă în casă, nici nu visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dedese naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi tîrzii la minte, de rînd, adesea foarte de rînd.

Căci din două una. Sau aceşti oameni sînt toţi genii, şi prin „calitatea“ muncii lor inte­lectuale merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducînd nici o valoare, nereprezentînd nici un interes general decît pe al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinşi în întunericul ce li se cuvine.

Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decît coborîtorii din neamurile cele mai vechi ale ţărei.

De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scînteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei, pentru că, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor [de] cuvinte, s-ar mîntui cu domnia demagogilor.

Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii cînd unul le-ar zice: ,,Ia staţi oameni buni! Voi plătiţi profesori cari nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori cari vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toţi poruncesc, şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpîn care să-i ţie în frîu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creîndu-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe cînd ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stăpînească cei ce n-au nevoie de averile voastre, avînd pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dînşii!

De aceea alungaţi turma acestor netrebnici cari nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc [să] vă iconomisească pe voi toţi“.

Mihai Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, I. Actualitatea,
articol publicat în ziarul Timpul, 11 decembrie 1877
(text reprodus după ediţia Perpessicius, vol. X, pp. 17-20)