Mihai Eminescu: „Fiindcă noi sîntem...“

„Fiindcă noi sîntem...“

Fiindcă noi sîntem atît de orbiţi încît nu sîntem în stare de a vedea lămurit poziţia în care ne aflăm faţă cu Rusia şi cu cererea ei pentru retrocesiunea Basarabiei, „Gazeta St. Petersburg“ de la 2 (14) fevruarie are bunăvoinţă a ne lumina asupra acestor împrejurări.
Iată articolul.

Care-i motivul părerei negative a românilor în privirea cesiunii părţii de sud a Basarabiei; interesul real al ţărei şi al mîndriei naţionale? Înainte de toate trebuie să relevăm că Rusiei nici prin gînd nu i-a trecut de a spolia România, că nu poate fi nici vorba măcar de pierderi materiale ale Principatului. Dacă România apreţiază fruntarii naturale şi rătunzite, dacă înţelege că ignorarea acestor condiţii în dezavantagiul unui vecin puternic nu duce niciodată la un bun rezultat final, atunci nu trebuie să fie zgîrcită cu cîteva mile pătrate de pămînt plin de lacuri şi malştine. Şi nouă ne trebuie o frontieră naturală ca şi României şi aceasta nu se poate stabili altfel decît primind noi Basarabia de sud, iar nu cedînd pe cea de nord, precum cerea mai deunăzi o foaie românească. Dacă pentru România e o cestiune de onoare naţională şi militară de-a păstra partea respectivă de ţară, e şi pentru noi o cestiune analogă de a restabili graniţele noastre precum erau ele înainte de 1856.

Să admitem că de amîndouă părţile e amor-propriu la mijloc: dar un amor-propriu este acela al unui popor de 80000000, şi cellalt a unui popor de patru-cinci milioane.

Presa românească se laudă fără folos cu conlucrarea României la război, cu jertfele sale, cu ajutorul ce ni l-a adus. În faptă, România ne-a adus folos real, dar şi-a folosit sieşi cu mult mai mult încă. Au cheltuit zece milioane de franci cu războiul, dar armata noastră a plătit cu zece, ba cu douăzeci de milioane mai mult in România pentru toate necesităţile vieţii. Nu voim să relevăm întrebarea care din cele două state e datornic celuilalt; dar i-am sfătui pe confraţii noştri din Bucureşti să n-o releveze nici ei. Dacă România se arată implacabilă faţă cu noi, ea contează desigur pe sprijinul puterilor; e apoi posibil ca să-şi găsească un asemenea sprijin chiar la amicii noştri cei mai buni, cari sînt totdauna gata de a nedreptăţi pe Rusia; asemenea se poate ca Rusia să nu insiste asupra acestor pretenţii, întîmpinând rezistenţă din partea fostului ei aliat. Frontiera noastră naturală trebuie s-o avem, acum ori mai târziu; de cîţiva ani mai mult ori mai puţin nu ne pasă.

Ce se va întâmpla însă atuncea cînd, în momentul unor stipulaţiuni internaţionale, Rusia insultată nu va face nici un fel de pretenţii în favorul României? Anglia şi Austria se vor face din proprie mărinimie procuratorii României? Anglia, care pledează atît de mult pentru rămăşiţele puterii sultanului, Austria, care e contra unor state nouă şi puternice la marginile sale? Sîntem departe de a ameninţa pe români, şi ameninţările nici n-ar folosi nimic faţă cu un popor viteaz care a dovedit lumei întregi îndreptăţirea neatîrnării sale. Am voi să punem numai întrebarea pe baza ei justă şi s-o liberăm de complicaţiunile care se creează prin presa română, ce se lasă a fi tîrîtă prea departe.

Noi, pentru a contribui asemenea la restabilirea întrebării pe bazele ei adevărate, vom răspunde următoarele:

1. Cestiunea Basarabiei, care poate fi pentru Rusia o cestiune de onoare militară, deşi după a noastră părere rău înţeleasă, este pentru noi nu numai o cestiune de onoare, ci una de existenţă. România, pierzînd pămîntul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimenea.

Acest interes ar fi indiferent dacă am fi destul de puternici sau dacă cel puţin am avea noi margini naturale spre vecini cari să ne înlesnească apărarea. Dar, cu ţara deschisă spre nord şi faţă cu un vecin cu precovîrşire puternic, tăria noastră nu poate consista decît în interesul economic pe care Occidentu-l are pentru drumul pe apă al Dunării şi Mării Negre. Deci pentru acest petec de pămînt în stînga Dunării, care-a fost al nostru de la 1300 începînd şi pe care Rusia nu l-a posedat decît 44 ani, nu există nici un echivalent.

2. Presupuind că din parte-ne n-ar fi decît amor-propriu (ceea ce, în treacăt vorbind, nu e), nu înţelegem de unde ziarul rusesc ia ciudata teorie că un popor de 4—5 milioane trebuie să aibă mai puţin amor-propriu decît unul de 80 de milioane? Statele, ca personalităţi politice, sînt egale de jure şi deosebirea facto stă numai în puterea pe care o dezvoltă într-o stare nejuridică şi anormală de lucruri, adică în război, şi în înrîurirea pe care o esercită prin frica ce inspiră cu ameninţarea puterei fizice. Dar dacă e vorba ca puterea fizică a statelor să domnească, atunci nu mai e vorba nici de amor-propriu, nici de neamor-propriu, ci pur şi simplu de care pe care va bate. Dacă Rusia vrea să ia cu de-a sila ceea ce i se refuză de bunăvoie, vom rezista, ne va bate şi va lua ceea ce e al nostru, dar cel puţin nu ni se va putea imputa că am fost atît de decăzuţi încît, de bunăvoie şi cunoscînd limpede una din principalele noastre condiţiuni de viaţă, am dat-o de înjosiţi ce sîntem în mînile Rusiei pentru... bani sau altele.

3. Plîngerea că armata rusească ar fi plătit 10-20 de milioane mai mult decît se cădea pentru trebuinţele ei şi cumcă ţara s-ar fi folosit din aceasta e o plîngere foarte nelalocul ei de vreme ce nimenea nu poartă vina ei morală. E o lege economică, în China, Rusia, Anglia, ca şi-n România, că, îmulţindu-se cererea unor obiecte, se urcă preţul lor. De se foloseşte sau nu o ţară dintr-aceasta este indiferent pe de o parte faţă cu chestiunea internaţională de care e vorba, şi neevitabil pe de alta.

Turcii asemenea iau mai scump de la ruşi pentru obiectele ce le vînd. Oare turcii au cauză de a fi mulţămitori Rusiei pentru aceasta? Nu ne credem în drept a da lecţii de economie politică ziarelor ruseşti, dar într-adevăr ne minunăm cum ni se poate face nouă o vină din trebuinţele armatei ruseşti, pe cari, dacă şi le procura din Rusia, le plătea şi mai scump. Acest pretins cîştig al negustorilor din România nu constituie o pierdere pentru Rusia daca ea, procurîndu-şi obiecte de trai din alte locuri şi nu din România, le-ar fi plătit şi mai scump. Apoi să nu uităm că parte din aceste pierderi ale soldaţilor, individual vorbind, erau de atribuit neştiinţei lor de-a se orienta, iar pe de alta că şi traiul românilor s-a scumpit, fără ca producţiunea să se augmenteze în mod considerabil. Din contra încă. Afară de aceea cheltuielile statului român ca atare, după cît ştim noi, nu sînt de 10, ci de 260 de milioane, ceea ce e o mare deosebire.

4. Cît despre graniţele naturale ale Rusiei, să ne deie voie confraţii noştri să le-o spunem că cu teoria graniţelor naturale departe mergem. Graniţe naturale îi trebuiesc unui stat slab ca România, ce are nevoie de ajutorul configuraţiunii teritoriale spre a se apăra. Dar ce graniţe naturale îi trebuiesc puternicei Rusii contra periculoasei si ameninţătoarei Românii? Iar graniţele naturale ale sistemului de stepe de peste Nistru sînt Carpaţii şi Dunărea, adică România întreagă. Dacă Rusia voieşte într-adevăr să realizeze teoria graniţelor naturale, atuncea ar trebui să anexeze toată România, daca cerinţa de graniţe naturale ar fi... un drept. Noi ştim că sub pretextul de-a avea graniţi naturale s-ar putea cuceri universul întreg.

Din parte-ne ni se pare însă că nici onoarea de stat si cea militară a Rusiei nu poate pretinde de a se lua de la un popor un pămînt care de cinci sute de ani este al lui şi pe care de bunăvoie nu voieşte să-1 dea, nici Rusia n-are nevoie faţă cu ... ameninţătoarea noastră putere de aşa-numitele graniţe naturale, c-un cuvînt că nu e nici un motiv plauzibil pentru a face o asemenea cerere, pe cînd noi avem grave, foarte grave motive de a o refuza.

Mihai Eminescu, „Fiindcă noi sîntem...“, articol publicat în ziarul Timpul,
14 februarie 1878 (text reprodus după ediţia Perpessicius, vol. X, p. 47-48)

Vă semnalez şi alte articole de pe acest blog
care au ca temă Războiul Independenţei României:

• D. Ivănescu: Cronică de război. Anul 1877 în paginile „Curierului de Iaşi“ (II) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/d-ivnescu-cronic-de-rzboi-anul-1877-n_10.html)
• D. Ivănescu: Cronică de război. Anul 1877 în paginile „Curierului de Iaşi“ (I) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/d-ivnescu-cronic-de-rzboi-anul-1877-n.html)
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (1) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale.html)
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (2) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale.html)
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (3) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale_3961.html)
• 30 Decembrie, evenimente reflectate în presă (1877), Mihai Eminescu, Dorobanţii (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/30-decembrie-evenimente-reflectate-n.html)
• Războiul Independenţei (1877-1878), cele trei tunuri capturate în bătălia de la Griviţa (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-1877-1878-cele.html)

D. Ivănescu: Cronică de război. Anul 1877 în paginile „Curierului de Iaşi“ (II)

Mihai Eminescu: „independenţa este suma
vieţii noastre istorice“


Scena politică europeană cunoaşte şi în luna februarie a anului 1877 foarte multă animaţie. „Curierul de Iaşi“, preluând informaţiile transmise de agenţiile de presă străine, îşi informează cititorii asupra celor ce se întâmplau în Turcia, unde marile vizir Midhat Paşa, autorul constituţiei în care România era considerată parte integrantă a Imperiului otoman, a fost înlăturat de la putere şi înlocuit cu Edhem Paşa, care până la acea dată ocupase funcţia de ambasador la Berlin.

Concomitent sunt continuate tratativele în vederea încheierii păcii între Serbia, Muntenegru şi Turcia. În urma preliminariilor care au avut loc la Viena, între Zukici şi Vogoride, sârbii trimit la Constan­tinopol, pentru încheierea păcii, pe Cristici şi Motici, însoţiţi de ministrul de externe Pacici. Înainte de a ajunge la Constantinopol se opresc la Bucureşti. O telegramă a agenţiei „Havas“, publicată la 12/24 februarie de „Curierul de Iaşi“, anunţă că pacea dintre Serbia şi Turcia era aproape încheiată.

Câteva zile mai târziu, din Constan­tinopol, aceeaşi agenţie de presă preciza că s-a stabilit acordul definitiv între Serbia şi Poartă: „statu quo ante bellum, amnistie şi evacuarea teritoriului Serbiei“. Totodată, principele Muntenegrului acceptă să trimită, la rându-i, delegaţi la Constantinopol ca să ceară pentru muntenegreni tot teritoriul ocupat de ei la acea dată.

Atenţia presei străine, inclusiv a celei româneşti, este îndreptată spre acţiunile diplomatice ale cabinetului de la Petersburg. O circulară a lui Gorceacov, cancelarul Rusiei, adresată, la sfârşitul lunii ianuarie 1877, puterilor europene, asupra modului de rezolvare a problemei orientale, viza de fapt încetarea aplicării Tratatului de la Paris (1856), atât de neconvenabil pentru Rusia. „Agitaţia tăcută“ din lumea diplomatică, cum o numeşte „Curierul“ din 6 februarie, în urma circularei amintite, era întreruptă de misiunea generalului Ignatiev, la Berlin, Paris şi Londra.

Generalul Ignatiev, ambasadorul Rusiei la Constantinopol, trebuia să informeze cabinetele europene că ţara sa acceptă dezarmarea, cu condiţia ca Tratatul de la Paris să fie abrogat. Faţă de poziţia Rusiei, din Berlin se comunică că împăratul, în discursul său ţinut cu ocazia deschiderii Reichstagului, ar fi afirmat, la 11/23 februarie, că „pacea va fi menţinută chiar dacă Turcia n-ar executa din propria sa iniţiativă reformele relative la tratarea supuşilor ei creştini, reforme recunoscute de conferinţă“ . În aceeaşi chestiune, din Londra se anunţa că guvernul englez a început negocierile cu Petersburgul pentru a obţine termenul de un an ce-l credea necesar ca Turcia să poată aplica reformele promise.

Cele câteva luni de zile care preced momentul declarării independenţei de stat a României se caracterizează printr-o puternică animaţie, evidentă atât în acţiunile diplomatice cât şi în manifestările tuturor categoriilor sociale ce compuneau societatea românească. „Curierul de Iaşi“, receptiv la ceea ce se întâmpla în ţară şi străi­nătate, îşi ţinea la curent cititorii asupra principalelor evenimente, încercând să desluşească semnificaţia lor, luând atitudine uneori, în
cele mai multe cazuri ambiţionând spre o informare bogată şi competentă.

Începutul lunii februarie este marcat de o remaniere guver­namentală, care readuce pe D.A. Sturdza ca ministru de finanţe, pe I. Docan la Ministerul Lucrărilor Publice, I. Câmpineanu la Ministerul de Justiţie, iar I.C. Brătianu, primul ministru, preia şi portofoliul Ministerului de Interne. O săptămână mai târziu, I.C. Brătianu cerea domnitorului semnarea decretului de dizolvare a Senatului, pentru că punea piedici politicii guvernului şi nu dorea, printre altele, o eventuală alianţă cu Rusia. Ziarul ieşean menţionează, în numărul său din 25 februarie, intenţia României de a încheia o serie de tratate comerciale cu unele ţări europene, aşa cum în iunie 1875 făcuse cu Austro-Ungaria, deşi acest lucru nu putea fi văzut cu ochi buni de Imperiul otoman.

În acest sens, I. Ghica, C.A. Rosetti, V. Ghiorghian, I. Bălăceanu şi N. Ionescu, ministru de externe, primiseră însărcinarea din partea guvernului român de a proceda la schimbarea declaraţiilor provizorii cu reprezentanţii guvernelor francez, englez, italian, olandez şi elveţian în privinţa regimului vamal atât pentru produsele acestor ţări la intrarea lor în România, cât şi pentru produsele româneşti la intrarea lor în aceste ţări. Tot la 25 februarie, „Curierul de Iaşi“ relata modul de desfăşurare a audienţei la domnitor a ofiţerilor români ce făceau parte din colegiul de redacţie al „Revistei Armatei“. Este publicat cu acest prilej cuvântul grupului de ofiţeri unde, printre altele, se spunea că „în timpuri grele armata va şti să-şi îndeplinească cu abnegaţiune şi vitejie înalta sa misiune de a apăra moşia strămoşească“.

Sfârşitul lunii februarie e marcat de incidentul ce a avut loc în apropiere de Giurgiu, în insula Dinului. Un grup de 70 de turci, veniţi să taie pădurea pentru a folosi lemnul la fortificaţiile de la Rusciuc, însoţiţi de un agă cu un număr de soldaţi înarmaţi, se lovesc de rezistenţa militarilor români, care n-au acceptat încălcarea abuzivă a teritoriului românesc. Turcii sunt alungaţi, iar comisia mixtă de anchetă româno-turcă, instituită pentru a analiza cauza conflictului, nu-şi realizează intenţiile, datorită atitudinii ofensatoare a delegaţiei turce.
Din paginile „Curierului de Iaşi“ nu lipsesc informaţiile cu caracter militar. La 16 februarie, ziarul anunţa pregătirile ce se fac atât pentru apărarea podului de la Bărboşi (Galaţi) în cazul unui atac, cât şi pentru a face imposibilă o eventuală debarcare la gura Şiretului.

Din aceeaşi sursă aflăm că medicii români Iosif Panait, Stoica Iordanov, Constantin Papelan şi Ioan Corvin au fost primiţi de domnitor pentru a li se înmâna „Crucea Takora“, conferită de principele Milan al IV-lea al Serbiei, pentru serviciile aduse răniţilor armatei de la Timoc-Morava. O lună mai târziu, din coloanele perio­dicului ieşean, cititorii erau informaţi despre ordinul Ministerului de Război turc de mobilizare a armatei vilaetului Dunării, socotită la 25.000 oameni, că în Bulgaria se găseşte o armată turcă formată din 140.000 ostaşi şi 170 de tunuri, în timp ce la Vidin, în faţa Calafatului, se afla cea mai mare concentrare, 85.000 de oameni şi 100 de tunuri, iar trupa turcă din Dobrogea crescuse de la 4.000 la 6.000 de oameni. în ţară, I.C. Brătianu, în calitatea sa de ministru de interne, trimitea, la 15 martie 1877, o circulară, publicată în numărul 32 din 23 martie al „Curierului de Iaşi“, către prefecţi, prin care-i anunţa că aplicarea art. 5 şi 6 din Legea rurală, referitoare la împroprietărirea însurăţeilor, din motive multiple, se amâna pentru toamna anului 1877.

Pe plan extern, România se bucura de o tot mai mare simpatie, datorită politicii sale independente. O dovadă în acest sens este şi articolul pe care ziarul ieşean, preluându-1 din „Revista britanică“, îl publică în numărul său din 9 martie. Se spune în acest articol că „Italia mazzinistă ne-a surprins prin francheţea dorinţelor sale. Într-adevăr, domnul Melegari urmăreşte politica ilustrului său maestru, care acordase întotdeauna multă atenţiune afacerilor Dunării. Italia se crede interesată a susţine, ca o ramură dezlipită dintr-un trunchi comun, elementul român. Legiunile romane au dat o mare cantitate de sânge italian elementului dac şi trac, care formează mijlocul acestui popor. Italia se opune dară la o ocupaţie militară a provinciei române“.

O atitudine asemănătoare adoptă şi Belgia. La începutul lunii martie, ministrul de externe român a schimbat cu reprezentantul Belgiei la Bucureşti aranjamentul provizoriu făcut la 2 martie la Bruxelles, în vederea reglementării relaţiilor comerciale dintre cele două ţări, până la încheierea tratatului de comerţ.

Caracteristica politicii dusă de România în perioada pe care o discutăm se desprinde din mesajul domnesc adresat Camerei la 23 martie 1877, cu ocazia dizolvării. Cu acest prilej s-a spus: „Compli­cările afacerilor politice din Orient, care puteau să ameninţe inte­resele ţării noastre, reclamau din partea Reprezentanţei Naţionale o îngrijire patriotică spre a păstra României o poziţiune demnă şi o atitudine corectă în orice eventualitate. Aţi tratat, domnilor deputaţi, chestiunile care vă priveau cu un simţ curat românesc şi în acelaşi timp cu un tact care a ridicat prestigiul României şi a perseverat demnitatea ei contra oricărei atingeri“.

Dumitru Ivănescu, De la Revoluţia paşoptistă la întregirea naţională,
col. Historia Magistra Vitae, Ed. Junimea, Iaşi, 2004, fragment, pp. 189–193

Vă semnalez şi alte articole de pe acest blog
care au ca temă Războiul Independenţei României

• D. Ivănescu: Cronică de război. Anul 1877 în paginile „Curierului de Iaşi“ (I) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/d-ivnescu-cronic-de-rzboi-anul-1877-n.html)
  
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (1) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale.html)
  
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (2) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale.html)
  
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (3) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale_3961.html)
  
• 30 Decembrie, evenimente reflectate în presă (1877), Mihai Eminescu, Dorobanţii (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/30-decembrie-evenimente-reflectate-n.html)
  
• Războiul Independenţei (1877-1878), cele trei tunuri capturate în bătălia de la Griviţa (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-1877-1878-cele.html)

Mihai Eminescu: Drumurile s-au troienit

Drumurile s-au troienit şi comunicaţia telegrafică pare întreruptă, nici o ştire din străi­nătate nu vine să ne lumineze asupra situaţiei, tocmai acuma cînd toate celea par a atîrna de-un fir a păr.

Cîmpiile albe se-ntind împrejurul Bucureştilor şi se pierd în zarea despre miază­noapte, unde a plecat împăratul Rusiei, în zarea despre miazăzi, unde stau oştirile noastre; spre răsărit şi spre apus, unde se cumpănesc sorţile Europei.

În această izolare în care ne pune bătrîna iarnă, aceiaşi pe vremea craiului Decebal, cînd ţăranul dacic, îmbrăcat în cojoc miţos, trecea Dunărea-ngheţată, aceeaşi astăzi, cînd Vodă ţine Dunărea cu oştirile româneşti, în această izolare ne apasă mai cu greu gîndirea la ce rău loc ne-au aşezat Traian împăratul pe această muchie de lume, la cest vad de popoare carile ne privesc pe noi numai ca pe un fel de gard pe deasupra căruia se ceartă.

Dar de am fi noi măcar oameni ca oamenii, de-am fi ştiut să ne îngrădim, încît să nu poată juca nimeni pe stăpînul în casa noastră, de-am fi rămas atît de esclusivişti precum erau părinţii noştri, tot ar fi fost cum ar fi fost şi tot o mai puteam duce cu bine de pe o zi pe alta.

Dar aşa ne-am dezgrădit, făcînd drum lung unei civilizaţii pripite, unei pospăieli apusene care, în schimbul păturilor bogate ale brazdei noastre, ne împle cu trebuinţe de cari n-am fi avut trebuinţă; prin legiuiri de un caracter cosmopolit pe cari liberali obicinuesc a le numi „tot ce e românesc", am făcut din ţara noastră o nouă Americă, în care se grămădeşte superfluenţa populaţiilor apusene, cărora le convine foarte bine teoria de „om şi om“ de egalitate, libertate şi fraternitate pe socoteala noastră.

Nevoind sau neputînd cunoaşte că orice stat are nevoie de clase puternice, am ridicat din temelie toate puterile vechi ale ţării, fără a socoti că o casă veche de piatră, dar cam strimtă, e totuşi mai bună pentru vreme do iarnă şi pentru nevoi de cît un palat de ...hîrtie franţuzească. Noi am făcut în statul nostru ceea ce se face în şcolile noastre. Învăţători cari nu ştiu nici a scrie bine dau în mîna copiilor cărţi scrise într-o limbă pe cari ei n-o înţeleg şi-i pun să înveţe filă cu filă lucruri pe cari ei nu şi le pot închipui, încît, cînd băieţii au ajuns la capăt cu învăţătura, rămîn cu capul plin de cuvinte al căror înţeles nu l-au ştiut niciodată şi, neputîndu-se folosi nici într-un fel de acele cunoştinţe moarte şi fără de preţ, rămîn cu zilele încurcate şi tăind cînilor frunză, pînă ce, prin intrigi şi umiliri cari dărîmă şi restul de caracter ce le mai rămăsese dat de la natură, ajung persoane publice spre a continua asupra generaţiei viitoare sistemul vechi de stricare a minţii şi a inimei.

Astfel demagogii noştri crescuţi în străinătate, văzînd nevoile poporului nostru, l-au învăţat pe de rost cuvinte deşerte şi c-un înţeles negativ numai, socotind că prin cuvinte se întemeiază binele unui popor.

Numai pe cele mîntuitoare: „munca“ şi „economia“ întru ale lor şi ale statului nu l-au învăţat pe popor niciodată.

Astfel ţăranul dacic, care trecea în cojoc miţos Dunărea-ngheţată în vremea craiului Decebal, avea mai multă perspectivă de viitor pentru limba şi obiceiurile lui şi pentru felul lui de a fi decît ţăranul lui Vodă Carol, care se reîntoarce la vatra sa şi nu mai găseşte nimic din felul lui de a fi, ci numai aşezăminte franţuzeşti, negoţ jidovesc, industrie austriecească, limbă păsărească şi liberali cari nu muncesc nimic şi trăiesc din esploatarea ideilor politice.

Dac-am fi la loc bun, ca Spania sau Anglia, ne-am bate-n capete şi tot vechile năravuri româneşti ar pluti dasupra ca untdelemnul pe apă. Dar, pe acest vad de popoară, din cearta noastră numai duşmanul cîştigă.

Mihai Eminescu, Drumurile s-au troienit, Timpul, 11 decembrie 1877, articol reprodus după ediţia Perpessicius, M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 17

D. Ivănescu: CRONICĂ DE RĂZBOI. ANUL 1877 ÎN PAGINILE „CURIERULUI DE IAŞI" (I)

Mihai Eminescu:
„independenţa este suma
vieţii noastre istorice“


O bogată literatură, datorată istoriografiei româneşti şi străine, prea bine cunoscută pentru a insista asupra ei, a fost dedicată războiului pentru cucerirea independenţei de stat a României. În afara studiilor de mai mare sau mai mică întindere ce aveau drept scop cunoaşterea, până la detaliu, a sensurilor şi semnificaţiilor acestui conflict militar ca o componentă a problemei orientale, o importantă bază documentară, din arhivele autohtone şi de peste hotare, a fost făcută publică prin intermediul unor apreciate corpusuri de documente.

Şi dacă această cantitate impresionantă de informaţii a contribuit atât la reconstituirea evenimentelor interne şi interna­ţionale consumate în anii 1875-1878, ca efect a crizei orientale declanşate, cât şi la stabilirea rolului pe care România 1-a jucat în evoluţia acestei crize, nu-i mai puţin adevărat că anumite surse super­ficial exploatate – cum este cazul presei interne şi internaţionale – formează un important material documentar ce completează şi nuanţează participarea ţării noastre la războiul din anii 1877-1878 şi măsura în care românii au reuşit să-şi impună punctul de vedere, într-o Europă nu totdeauna favorabilă, pentru a crea un stat independent şi suveran. O astfel de sursă este şi „Curierul de Iaşi“.

„Curierul de Iaşi“, ziar politic editat în intervalul 31 martie 1868–septembrie 1884, a avut o periodicitate variabilă: în primul an săptămânal, în anul următor de două ori pe săptămână, din iulie 1870 a apărut de trei ori pe săptămână până în aprilie 1879, apoi bisăptămânal în 1879 şi săptămânal după acest an şi până la încetarea apariţiei. Gazeta s-a aflat, de la început, sub influenţa membrilor Societăţii „Junimea“, unii dintre ei (I. Negruzzi, A. Naum, A.D. Xenopol, N. Gane, Şt. G. Vârgolici, I. Creangă, M. Eminescu) având un rol mai mare sau mai mic în realizarea acestei publicaţii. La sfârşitul lunii mai 1876, în redacţia „Curierului“ îşi va face apariţia poetul Mihai Eminescu, prezenţă cu efecte benefice pentru conţinutul ziarului, unde, în acest moment, abundă articolele politice, economice, istorice, sociale etc., dar şi textele literare propriu-zise.

Meritul lui Mihai Eminescu constă nu doar în chestiuni de ordin stilistic, ci mai ales în ceea ce priveşte bogăţia ideilor, originalitatea abordărilor şi schimbarea registrului tematic al ziarului. Eminescu a rămas în redacţia „Curierului de Iaşi“ până la mijlocul anului 1877, adică aproape un an de zile, după care a plecat în capitala ţării, unde şi-a continuat activitatea redacţională la „Timpul“, oficiosul Partidului Conservator. Şi aici, ca şi în paginile „Curierului de Iaşi“, poetul a manifestat o independenţă totală în exprimarea opţiunilor politice, obiectivitatea sa ridicându-se deasupra intereselor de partid. De altfel, faptul poate fi remarcat cu uşurinţă şi din comentariile cu care debutează această cronică a războiului pentru cucerirea indepen­denţei de stat a României, ce are ca sursă de informare textele tipărite în „Curierul de Iaşi“.

Chestiunea independenţei l-a preocupat în mod constant pe Mihai Eminescu, ea fiind considerată o problemă prioritară a guver­nanţilor, pe care poetul nu s-a sfiit să-i critice pentru felul în care au aprovizionat armata şi au condus războiul. Nu trebuie uitat că tot lui îi aparţine cea mai lapidară şi mai consistentă definiţie a indepen­denţei României: independenţa este suma vieţii noastre istorice. Şi după plecarea poetului la Bucureşti, „Curierul de Iaşi“, respectând spiritul şi normele introduse de Mihai Eminescu, un adevărat refor­mator al publicaţiei, a reuşit să fie o oglindă fidelă a importantelor evenimente petrecute în societatea românească, pe primul plan aflându-se, aşa după cum era de aşteptat, desfăşurarea conflictului militar care trebuia să consfinţească independenţa aclamată şi proclamată de Parlament, sancţionată şi promulgată de domnitor.

Cele mai interesante informaţii din presa ieşeană a vremii, apărute, la începutul anului 1877, în paginile „Curierului de Iaşi“, sunt, aşa cum era şi de aşteptat, referitoare la lupta diplomatică pe care România o ducea pentru a obţine independenţa. Ca prim obiectiv se urmărea înlăturarea suzeranităţii otomane, obţinerea statutului de stat neutru şi inviolabilitatea teritorială a României. Faţă de orice acţiune venită din partea Imperiului otoman, care ar fi ştirbit realizarea acestor intenţii, diplomaţia românească a luat imediat poziţie. Astfel trebuie văzut şi conflictul, izbucnit între cele două părţi, ca urmare a afirmaţiei, existentă în noua constituţie a Turciei, elaborată din iniţiativa lui Midhat Paşa, cum că principele României ar fi „şef al unei provincii privilegiate“ a Imperiului otoman. A urmat imediat un memoriu, în şapte puncte, al părţii române, susţinut şi de diplomaţia europeană, în care erau atacate articolele 1, 7 şi 8 din amintita constituţie.

Poziţia adoptată de cele două camere ale Parlamentului român a fost foarte fermă. Cu acest prilej, Ion C. Brătianu a ţinut unul din cele mai frumoase discursuri ale carierei sale politice. „România – a afirmat Brătianu – se află în faţa călcării drepturilor sale pentru care, secole, românii şi-au vărsat sângele, pe care drepturi, ca să le revendice şi să le apere, generaţiile de astăzi luptă de o jumătate de secol... Nici sabia lungă a lui Baiazid şi Mahomed nu a putut să pătrundă până în munţii României unde cutează astăzi să străbată Midhat Paşa cu constituţia lui“. Îndemnându-şi contemporanii să renunţe la pasiuni şi uri politice, el spunea: „dacă toţi am fi într-o unire şi am protesta, arătând Turciei că nu poate să ni se răpească nici unul din drepturile noastre decât numai călcând peste corpurile noastre îngheţate, fiţi încredinţaţi că nimeni atunci nu va îndrăzni să treacă Dunărea“, aluzie directă la armatele otomane.

În primele numere ale „Curierului de Iaşi“, din luna ianuarie 1877, s-a publicat schimbul de scrisori dintre N. Ionescu, ministru de externe, şi generalul Ion Ghica, agentul României la Constantinopol, având ca subiect nemulţumirea existentă în România faţă de intenţiile turce de a afecta poziţia ţării de „stat suveran“, căci „ţara noastră a format totdeauna un stat deosebit de provinciile şi pose­siunile Turciei“. Această intervenţie fermă obligă diplomaţia turcă să declare, prin reprezentantul ei, Safvet-paşa, că „poziţia Principatelor Unite rămâne aceeaşi care a fost şi înaintea Constituţiei“ şi că ea nu afectează cu nimic drepturile obţinute. Conflictul îşi găseşte ecou şi în presa europeană, „Memorial diplomatique“, reprodus de „Curierul de Iaşi“, sublinia că „românii sunt întemeiaţi de a cere ca limbajul cancelariei otomane să se puie în acord cu realitatea faptelor“.

Fiecare număr al „Curierului“ informează pe cititori asupra evenimentelor ce au loc în Europa, dar în mod deosebit în Imperiul otoman. La 16 ianuarie un comentariu se ocupa de „înarmarea oştirii Imperiului otoman“, care, la acea dată, exceptând voluntarii şi 300.000 de rezervişti, dispunea de 710.000 oameni sub arme, 200.000 dintre ei, aflaţi sub comanda lui Abdul-Kerim, formau armata de la Dunăre. Prezenţa acestei armate încuraja „neorânduelile de la graniţă“, cum le numeşte ziarul ieşean, ce luau forma unor jafuri şi crime provocate de militarii turci asupra populaţiei româneşti.

În acelaşi timp, pe plan diplomatic începe să apară ca evidentă posibilitatea unui conflict militar ruso-turc. La Constantinopol, conferinţa reprezentanţilor celor şapte Mari Puteri, întrunită pentru a analiza situaţia provocată de răscoalele din Bosnia şi Herţegovina (1875), cărora le-a urmat războiul Serbiei şi Muntenegrului, se tără­găna fără nici un rezultat concret, Turcia opunându-se „amestecului“ în tratativele pe care ea dorea să le ducă cu cei învinşi. în acest context, e mai mult decât sugestiv gestul lui Carol I, din 24 ianuarie, când primeşte pe medicii ambulanţei române ce au participat la luptele din Serbia pentru a le înmâna ordinul Crucea Takora, distincţie trimisă de principele Milan al IV-lea.

Dar în afara acestor ştiri, de un interes special pentru întreaga opinie publică românească, „Curierul“ publică o serie de informaţii privind viaţa economică, politică şi culturală a oraşului Iaşi. În acest fel aflăm de apariţia „Almanahului muzical“ pe 1877, cel de al treilea volum de acest gen datorat lui Teodor Burada, sau de numirea la Universitatea din Bucureşti a lui Al. Odobescu şi B.P. Haşdeu, la catedrele de arheologie şi filologie comparată.

Dumitru Ivănescu, De la Revoluţia paşoptistă la întregirea naţională,
col. Historia Magistra Vitae, Ed. Junimea, Iaşi, 2004, fragment, pp. 186–189

Vă semnalez şi alte articole de pe acest blog
care au ca temă Războiul Independenţei României

• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (1) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale.html)
  
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (2)(http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale.html)
  
• Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (3) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-mrturii-ale_3961.html)
  
• 30 Decembrie, evenimente reflectate în presă (1877), Mihai Eminescu, Dorobanţii (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/30-decembrie-evenimente-reflectate-n.html)
  
• Războiul Independenţei (1877-1878), cele trei tunuri capturate în bătălia de la Griviţa (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/rzboiul-independenei-1877-1878-cele.html)

Imaginile cu indicaţia ART HISTORIA
sunt preluate de pe site-ul http://art-historia.blogspot.com/.

30 Decembrie, evenimente reflectate în presă (1877)

Mihai Eminescu

DOROBANŢII

Au sosit în Bucureşti dorobanţii de pe cîmpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atîta, sînt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sînt bucăţi, iar sub manta cămaşa pe piele, şi nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălţaţi sînt tot atît de rău, unul c-un papuc ş-o opincă, altul c-o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de plîns, într-o stare care te revoltă în adîncul inimei.

O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicaţie nu ne poate mulţămi faţă cu această mizerie vădită şi strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Sîntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe ţăranii noştri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puţin oameni. Turcii, despre cari se zicea că mor de foame şi de frig, au sosit la Bucureşti mai bine îmbrăcaţi şi mai îngrijiţi decît soldaţii noştri. Ruşii cari pleacă la cîmpul de luptă sînt toţi îmbrăcaţi bine, cu cojoc şi cu manta sănătoasă, şi bine încălţaţi; la ai noştri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Şi astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvînt mai rău, în zăpadă şi în ger, nemîncaţi, neîmbrăcaţi, decimaţi mult mai mult de frig şi de lipsă decît de gloanţele duşmanului. Nu sînt în toate limbile omeneşti la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stîrpiturile ce stăpînesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă, pozitivă a României, pe acel ţăran care muncind dă o valoare pămîntului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsîndu-si sîngele onorează această ţară. Şi pe cînd aceşti cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranţi, această plebe franţuzită, aceste lepădături ale pămîntului, această lepră a lumii şi culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos şi mai laş pe faţa întregului univers face politică şi fanfaronadă prin gazete şi se gerează de reprezentanţii unei naţii ai cărei fii aceste stîrpituri nu sînt şi nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol şi desculţ, flămînd şi bolnav pe cîmpiile Bulgariei, îi degeră mîni şi picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului şi, veniţi înapoi în ţară, cad pe drumuri în ţara lor proprie de frig şi de hrănă rea. Şi tot în această vreme vezi greci obraznici în mijlocul Bucureştilor refuzînd de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de „om şi om“ aşa de departe încît fiece grecotei, fiece venitură, fiece bulgăroi e mai om în această ţară decît acel ce-şi varsă sîngele pentru ea. Scuzabil n-au fost acest război, dar explicabil putea să devie purtat în condiţii normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi şi flămînzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame şi frig.
Consistă această ţară din călăi şi din victime?

Mihai Eminescu, Dorobanţii, Timpul, 30 decembrie 1877
articol reprodus după ediţia Perpessicius, M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 33

Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (3)

Noi mărturii privind eroismul ostaşilor români

„Sunt fericiti că putui muri
luptându-mă pentru ţara mea,
frumoasa mea Românie“

Numeroasele mărturii privind luptele purtate de ostaşii români pentru cucerirea independenţei noastre de stat acum 100 de ani atestă eroismul acestora, intrat deja în legendă, vitejia fară seamăn de care au dat dovadă în toate atacurile susţinute şi, mai presus de orice, patriotismul înflăcărat care le-a întărit sufletele şi braţele.

În sprijinul celor menţionate vin şi scrisorile expediate de pe front, în anii 1877-1878, de căpitanul Grigore Bănulescu, originar din Botoşani, dar stabilit la Iaşi, rudă cu junimistul X.M. Melik, în a cărui ar­hivă a fost descoperită corespondenţa respectivă, in­trată nu de mult în patrimoniul Muzeului de litera­tură al Moldovei. Tînărul căpitan de atunci a partici­pat la cucerirea mai multor redute, făcînd parte ini­ţial din Regimentul 10 dorobanţi şi apoi din Regimen­tul 16 dorobanţi, întorcîndu-se la Iaşi cu gradul de maior.

Corespondenţa este adresată soţiei salo şi reprezin­tă un autentic jurnal de front, în care cititorul poate întîlni cele mai ilustrative aspecte ale desfăşurării luptelor pe întreg parcursul războiului. O importanţă deosebită prezintă scrisoarea expediată în ziua de 31 august 1817, îndată după un mare asalt asupra Plevnei.

Pentru o lectură mai uşoară ne-am permis să pre­zentăm textul în ortografia actuală, suprimînd unele fragmente de natură strict familială care nu prezintă importanţă pentru cititori. Toate sublinierile şi cuvin­tele din paranteze aparţin autorului scrisorii.

Dumitru Văcariu

+++++++++++++

31 august 1877

DRAGA TITZA,

În scrisoarea aceasta nu vei avea mult de citit, căci din cauză că mă grăbesc să nu pierd poşta, tre­buie să fiu mai scurt şi, prin urmare, pentru a termina scrisoarea mai iute sînt silit a-ţi scrie mai puţin. Dar îţi voi da, cu toate acestea, cîteva noutăţi care cred că te interesează, căci ele tratează despre cîmpul de luptă. Iată-le: în luptele de la 27, 30 şi 31 august au căzut următorii ofiţeri, parte morţi, parte răniţi; la 27 august au căzut răniţi căpitanul Morţun, care va pierde mîna, poate, şi locotenentul Marinescu din Reg. nr. 5 de linie şi sublocotenentul Hartel din artilerie, iarăşi uşor rănit. Din gradele inferioare au căzut peste 130, între care şi caporalul Iancu Pastia care, fiind grav rănit de o bucată de obuz (care i-a rupt pîntecele) a murit peste trei ore în durerile cele mai mari, însă era de un curaj fără egal şi în ultimele momente a murit zicînd : „mor foarte vesel, căci po­ziţia (reduta) s-a luat şi sînt fericit că putui muri luptîndu-mă pentru ţara mea, frumoasa mea Româ­nie“. Închipuie-ţi că acest băiat a fost ridicat de pe cîmpul de luptă chiar de fratele său, doctorul, care este la ambulanţa diviziei a IV-a, a noastră, şi care mergînd să panseze şi să ridice răniţii, cel dintîi pe care-l ridică fu fratele său Iancu (ştrengarul de la Huşi, îţi aduci aminte?), care în ultimele momente ruga pe fratele său să-i dea otravă ca să poată muri mai curînd şi, cînd îşi dete ultima respiraţie, chemă pe fratele său, îl sărută şi îl rugă să nu mai plîngă, căci el este foarte fericit, fiindcă moare pentru fru­moasa lui Românie.

În luptele de la 30 şi 31 august, numărul ofiţerilor morţi şi răniţi se urcă la 55, între care maiorul Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu, Cracalia, Panu Nicolae, Măcărescu, Buşilă şi Romano şi alţi foarte mulţi locotenenţi şi sublocotenenţi, ale căror nume nu le ştiu, iar grade inferioare au căzut aproape la 2 000 cu morţi şi răniţi, din care 1 300 la 1 400 sînt răniţi şi restul morţi.

Trebuie să se ştie că a fost un măcel teribil, căci reduta aceea mare, foarte importanta pentru turci şi alte poziţiuni s-au luat mai mult cu pieptul, afară de citeva focuri ale trăgătorilor, care împuşcau din mers şi de focul neîntrerupt al artileriei noastre, altfel, cum zisei, s-a luat mai mult cu pieptul la asalt, dar, în fine, s-a luat şi trupele noastre se menţin în ele fă­cînd chiar mult rau turcilor, care au atacat cu multa înverşunare poziţiile pe toată linia aliată ruso-română chiar în noaptea de 31 august spre 1 septembrie şi fură respinşi de români cu mari pierderi, lâsînd pe cîmpul de luptă peste 3 000 de morţi şi răniţi, pe care nu-i pot ridica, iar ruşii au pierdut trei redute cu pierderi enorme [...], pe cînd la noi Vodă, vâzind că mor atît de mulţi ofiţeri, a dat ordin să nu mai iasă toţi în capul coloanei, ci să meargă fiecare la plutonul său, căci toţi ofiţerii, cum se da semnalul de asalt, fugeau înaintea coloanei şi se duceau ca nebunii urmaţi ca nişte eroi de soldaţii toţi, pînă cînd cădeau zdrobiţi de gloanţele şi obuzele turceşti. Această conduită a ofiţerilor a făcut ca toată armata să fie bravă şi să cîştige victorii mari asupra turcilor în toate luptele.

Toţi străinii veniţi pe cîmpul luptei, precum Don Carlos (nota lui Grigore Bănulescu, Don Carlos, prinţ spaniol, observator militar din partea Spa­niei la atacul Plevnei. În scrisoarea sa către contele francez Montserrat îşi exprimă admiraţia faţă de vi­tejia ostaşilor români) şi statul său major, ofiţerii străini ataşaţi şi chiar împăratul şi toţi generalii săi au declarat că românii, soldaţi şi ofiţeri, sînt Vulturi fără exageraţiune şi, în adevăr, aşa este, sînt foarte bravi şi să-i vezi mergînd în luptă ţi se pare că se duc la paradă, aşa merg de aliniaţi, foarte indiferenţi şi cu mult sînge rece şi curaj, pe de o parte-ţi place, iar pe de alta, văzîndu-i cum cad, le mori de mila lor auzind strigătele de durere.

Sursa: Dumitru Văcariu, Noi mărturii privind eroismul ostaşilor români,
Cronica nr. 48 (618), vineri, 2, decembrie 1977

Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (1)

Amintiri din
Războiul Independenţei
(1877-1878)



Dedicaţie

Această modestă lucrare o dedic Armatei şi în special tinerilor ofiţeri, cu gândul la veternanii de la 1877-1878 care au luptat pe câmpiile Bulgariei, cu un inamic bine înarmat, bine ascuns în tranşee şi în redute întărite formidabil, vărsându-şi sângele pentru a dobândi libertatea popoarelor Balcanice, Independenţa şi Regatul României, deschizând calea către întregirea Neamului de la Nistru până la Tisa.


Doresc din adâncul inimii mele de Veteran ca tinerii ofiţeri să pregătească armata astfel ca în orice moment să asigure liniştea în interiorul ţării, şi să apere graniţele ei cu vitejia strămoşească.

13 iulie 1927,
Bucureşti

++++++++

Dedicaţia autorului Amintirilor din Războiul Independenţei, col. Gh. Em. Lupaşcu (Tip. Serviciul Geografic al Armatei, 1927, Bucureşti; textul a fost transcris după noile norme de ortografiere – n.n.).

„Armata Imperială Rusă pierde două bătălii din faţa Plevnei

În zilele de 8 şi 16 iulie, rşii sub comanda generalului Krudner atacă întăriturile turceşti din faţa Griviţei şi Plevnei şi sunt zdrobiţi cu mari pierderi de către armata lui Osman Paşa.

Marele Duce Nicolae, generalisimul armatei ruseşti disperat de pierderea acestor bătălii şi ameninţat de a fi urmărit de turci şi azvârlit în Dunăre cu armata sa, telegrafiază generalului Manu la Târgu-Măgurele ca imediat cu trupele de sub comanda sa, să treacă Dunărea şi să vie în ajutorul armatei ruseşti. La această telegramă generalul Manu răspunde Marelui Duce, că fără un ordin al M.S. Domnitorului Carol, nu poate mişca trupele de sub comanda sa.

Atunci Marele duce Nicolae, telegrafiază Domnitorului nostru următoarele:

«Venez a notre secours. Passez le Danube ou vou voulez;
sour quelles conditions que vou voulez mais venez a notre secours au plus vite.
Le Turc nous abiment, la cause cretienne este perdute».

(Vino în ajutorul nostru. Treci Dunărea pe unde voieşti
sub orice condiţiuni vei voi, însă vino cât mai grabnic în ajutorul nostru.
Turcii ne prăpădesc, cauza creştină este pierdută.)

În urma primirii acestei telegrame M.S. Domnitorul Carol a dat ordin ca divizia a IV-a sub comanda generalului Anghelescu Alexandru sa treacă Dunărea.

++++++++

La 5 septembrie 1877 M.S. Domnitorul Carol îndreaptă oştirii următorul ordin de zi:

Ostaşi,

În Bătălia de la 30 August, ca în luptele care au precedat şi urmat această memorabilă zi, voi aţi dovedit că virtuţile străbune n-au pierit din rândurile oştenilor români. Sub focul cel mai viu al inamicului aţi înfruntat moartea cu bărbăţie aţi luat o redută, un drapel şi 3 tunuri.

Ţara vă va fi recunoscătoare de devotamentul, de abnegaţiunea voastră: iar eu, Domnul şi Comandantul Vostru, sunt mândru de voi şi vă mulţumesc.

Deşi am avut simţitoare pierderi, deşi plâng împreună cu voi pe vitejii camarazi căzuţi pe câmpul de onoare, sângele vărsat nu va fi în zadar: dintr-însul va rodi mărirea şi independenţa Patriei.

M.S. Domnitorul Carol ordonă ca trofeele cucerite de la Turci în ziua de 30 august (ziua atacului dat redutei Griviţa nr. 1 – n.n.) să fie trimise la Bucureşti, făcându-se cunoscut armatei prin următorul ordin de zi:

Ostaşi,

În ziua de 30 august, virtutea voastră a încoronat cu victorie steagurile române. Regimentul al 14-lea de dorobanţi împreună cu 3 batalioane din glorioasa armată imperială Rusă, au luat din mâinile inamicului reduta ce el apăra cu atâta înverşunare, un drapel şi trei tunuri au fost cucerite de trupele noastre. Aceste trofee, Eu ordon a se trimite în Capitala Ţării şi a se păstra acolo ca o veşnică dovadă a vitejiei armatei româneşti. Drapelul se va aşeza deocamdată în Arsenal până se va hotărî definitiv locul unde are să se păstreze.

Iar turnurile luate de la vrăjmaş se vor aşeza de ambele părţi ale statuii lui Mihai Viteazul. Umbra măreaţă a gloriosului Domn va vedea astfel că oştenii români au rămas până astăzi, fii ai eroilor de la Călugăreni. Cel de al treilea tun se va aşeza înaintea marelui corp de gardă, de la Palatul Domnesc, spre a fi pururea, pentru brava noastră armată, un glorios exemplu de imitat.

++++++++

La 28 noiembrie după cum am arătat, Turcii părăsesc în zorii zilei acesteia poziţiunile din reduta Nr. 2 şi simultan şi pe cele din Bucov şi Opanez, retrăgându-se spre Vid, unde atacară cu disperare liniile ruseşti, spre a le rupe şi a lua drumul spre Sofia. Trupele ruseşti opun o mare rezistenţă şi sosind şi trupele Române în ajutor din spatele Turcilor, ei suferind pierderi mari şi Osman-Paşa căzând rănit şi văzând că totul e pierdut, afaraă de cinstea că-şi făcuse până la urmăr datoria. Atunci de pe toate liniile Turcii au început a ridica steaguri albe şi a pune armele jos – semn al capitulării. (capitularea Plevnei – n.n.)

* * *

Osman-Paşa rănit la picior de un glonte se adăpostise într-o căsuţă mică de lângă Vid şi de acolo trimise pe un adjutant al său, să roage pe generalul Cerkez să vie să îl viziteze şi să i se predea, scuzându-se că fiind rănit, nu poate veni el în persoană.

Sosind generalul Cerkez, cu întregul său stat-major, la Osman-Paşa, l-a felicitat pentru eroismul său şi al trupelor sale. În acest timp sosind şi M.S. Domnitorul Carol, Comandantul artelor ruso-române din jurul Plevnei, Osman-Paşa salutându-l, i-a predat sabia şi l-a rugat să protejeze pe prizonierii turci şi populaţia civilă. [...]

4 Decembrie. M.S. Domnitorul Carol I pleacă de la Poradim spre a veni în ţară, escortat de 2 escadroane, unul înainte spre a deschide drumul care era cu totul acoperit de zăpadă. Cu tot viscolul si gerul cumplit M.S. Domnitorul ăşi deschide drumul spre Nicopole şi Măgurele.

Blocul (blocarea) Vidinului şi intrarea în Cetate

Blocul Vidinului era acum complet, – afară de Novoselo [...] toate satele dimprejurul Vidinului erau în posesia noastră. (după sângeroasele lupte de la Smârdan, Hinova – n.n.).

Ordin de plecare în ţară

La 24 februarie toate trupele noastre au primit ordin să plece spre Vidin, iar de aici au trecut Dunărea la Calafat, îndreptându-se spre Galicia-mare şi Perişor, aşa că în seara zilei de 28 februarie, întreaga divizie a II-a, sub comanda generalului Cerckez am intrat în Craiova, unde populaţia ne-a primit cu mare entuziasm, precum se cuvenea ostaşilor, care prin truda, abnegaţia şi sângele lor, pecetluiseră actul de proclamare a neatârnării ţării. Clipele acestea de mulţumire şi de înălţare au fost însă de scurtă durată, şi am putea zice trecătoare, pentru că mari griji cuprinseseră ţara. Aliatul pe care-l ajutasem ca să ajungă nesupărat la Dunăre, pe care-l salvasem din situaţia grea în care se găsise, la Plevna, în vara anului 1877, negându-şi semnătura, acum voia cu orice preţ a ne sili să renunţăm la Basarabia, pe care o ocupase milităreşte. La protestele noastre, răspunsese că va ordona să se ocupe ţara şi să se dezarmeze armata română. Domnitorul (M.S. Carol I – n.n.) puse să se răspundă imediat că: o armată care a luptat la Plevna în faţa Împăratului Alexandru II poate să se bată până ce va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmată.

Spre a face faţă noii situaţii s-a concentrat întreaga armată (inclusiv Divizia a 3-a) în zona Târgoviştea, Curtea-de-Argeş Slatina, în care zonă a început a se întări şi unde s-au dislocat şi depozitele noastre de hrană, muniţii, medicamente etc. Ruşi ameninţară atunci că vor înconjura Bucureştii cu trupe şi au şi început a înainta trupe spre Piteşti şi Târgovişte, care erau în afara de zona de comunicaţie ce li se fixase. Întâmpinate de cavaleria noastră, au fost silite a se retrage spre zona fixată.

* * *

Domnitorul merse de inspectă trupele, le mulţumi pentru sacrificiile şi ostenelile lor şi le îndemnă la răbdare. Şi în adevăr avea nevoie de răbdare, căci era conştientă ca-şi făcuse datoria şi nu merita surplusul de griji şi de osteneli ce-i veneau din cauza aliatului nerecunoscător, în contra căruia era foarte îndârjită. Grija de cei de acasă şi eventualitatea unei ciocniri cu foştii tovarăşi de luptă, nu au demoralizat deloc pe ostaşi, care au luptat a avea moralul ridicat şi au îndeplinit cu sfinţenie poruncile ce li s-au dat. Sforţarea aceasta, asupra sie însuşi a fost ultima – şi poate nu cea mai uşoară din cele ce s-au cerut Armatei române, în acel an. Prin Congresul de la Berlin – ratificând răpirea Basarabiei – România a fost silită a se supune şi ca urmare a pune armata pe picior de pace.


* * *

Cu drept cuvânt, putea fi mândră oastea de faptele sale, căci dăduse tot ce putea da. Renăscută, abia de mai puţin de o jumătate de veac, şi alcătuită ca o simplă jandarmerie, care urma a sluji de pavăză politicii de acaparare a unui vecin puternic, ea a ştiut, graţie patriotismului departe văzător al ofiţerilor şi al celor chemaţi să conducă destinele ţării, şi în pizma tuturor greutăţilor ce i-au stat în cale, să înveţe şi ţara şi vecinii cu ideea unei forţe militare româneşti şi să-şi schimbe menirea din aceea de jandarmerie, în aceea recunoscută de Europa (Paris, 1856), de apărătoare a fiinţei Statului român. Iar odată acest pas făcut s-a dezvoltat şi a devenit în puţin ani, oştirea care a cucerit pe câmpiile Bulgariei, reacunoaşterea neatârnării. [...]

Mulţumită liniştitei hotărâri şi necurmatei bunăvoinţe cu care întreaga oaste a întâmpinat şi înfrânt toate greutăţile ce i-au stat în cale, precum şi credinţei statornice şi vitejiei liniştite cu care trupele au înfruntat potopul de foc în care au trebuit să se arunce spre a smulge unui duşman, viteaz şi bine înarmat, recunoaşterea dreptului ţării la neatârnare.

Strădanii şi sacrificii mari, înfruntate cu seninătate, au fost acelea amintite în paginile precedente. Numai mulţumită lor s-a pus temelia României reînviate şi s-a putut crea Regatul Român, – după noi sforţări şi suferinţe – într-un singur tot, a României, despărţită, prin vitregia vremurilor, în mai multe ramuri.

Binecuvântaţi fie deci, cei morţi în anii 1877-1878, pe câmpiile de luptă şi în spitale!

Binecuvântate fie străniile şi suferinţele tuturor acelora care, de la Domn până la opincă, în vremurile de grea cumpănă de acum cincizeci de ani, au pus înainte şi mai presus de tot, realizarea unui pas hotărâtor în evoluţia neamului nostru, menit a ţine sus, în aceste părţi ale lumii, făclia civilizaţiunii latine.

Veşnică să le fie amintirea şi a unora şi a celorlalţi!

Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu,
veteran al Războiului Independenţei, 1928