Revoluţie şi Contrarevoluţie, Plinio Corrëa de Oliveira

Când eram încă foarte tânăr
Mă minunam de ruinele Creştinismului
Le-am dăruit inima mea –
Mi-am întors spatele la tot ce m-am putut aştepta
Şi-am făcut din trecutul acela plin de binecuvântări
Viitorul meu.

Plinio Corrëa de Oliveira, 1980

Contrarevoluţia: păcat şi răscumpărare

1. CONTRAREVOLUŢIA TREBUIE SĂ REÎNVIE NOŢIUNILE DE BINE ŞI DE RĂU

Una dintre cele mai excepţionale misiuni ale Contrare­voluţiei este să restabilească sau să reînvie deosebirea dintre bine şi rău, noţiunea de păcat în principiu, aceea de păcat originar şi de păcat efectiv. Când îndeplinirea acestei sarcini este profund pătrunsă de spiritul Bisericii, ea nu implică nici un risc de a pierde nădejdea în Mila Divină, nici o ipohondrie, mizantropie sau altele asemănătoare care au fost menţionate atât de des de către unii autori mai mult sau mai puţin pă­trunşi de maximele Revoluţiei.

2. CUM SĂ REÎNVII NOŢIUNILE DE BINE ŞI DE RĂU

Noţiunile de bine şi de rău pot fi reînviate în diferite feluri, cum ar fi:

- să eviţi toate formulările care dau impresia de moralitate laică sau interconfesională, pentru că laicismul şi interconfesionalismul duc în mod logic la amoralitate;

- să atragi atenţia, la ocazii potrivite, că Dumnezeu are dreptul să fie ascultat şi deci Poruncile Lui sunt legi adevărate cărora ne conformăm în spiritul ascultării şi nu numai pentru că ele ne fac plăcere;

- să accentuezi că Legea lui Dumnezeu este intrinsec bună şi în concordanţă cu ordinea universului în care se răsfrânge perfecţiunea Creatorului. Din acest motiv, ea nu trebuie să fie numai ascultată, ci şi iubită; totodată răul nu trebuie să fie numai evitat, ci şi urât;

- să răspândeşti noţiunea unei răsplăţi şi a unei pedepsiri după moarte;

- să sprijini obiceiuri sociale şi legi în care binele să fie cinstit şi răul să sufere sancţiuni publice;

- să sprijini obiceiuri şi legi care tind la evitarea ocaziilor directe de păcat şi chiar a acelor condiţii care, deşi numai aparent rele, pot dăuna moralităţii publice;

- să insişti asupra efectelor păcatului originar în om, asupra slăbiciunii lui şi asupra rodniciei Răscumpărării prin Domnul nostru Iisus Hristos, cât şi asupra nevoii omului de har, de rugăciune şi de vigilenţă pentru a persevera;

- să profiţi de orice ocazie pentru a scoate în evidenţă misiunea Bisericii în calitate de Stăpână a Adevărului, Fântână a Harului şi duşman ireconciliabil al greşelii şi al păcatului.

Contrarevoluţia şi societatea laică

Tema contrarevoluţiei în societatea laică a fost deja tratată în profunzime din diferite puncte de vedere în multe opere de valoare. Deoarece această lucrare nu poate cuprinde întreg su­biectul, ea se va limita să prezinte principiile cele mai generale ale unei ordini contrarevoluţionare laice (cf. în special Părţii întâi, cap. VII, 2) şi să studieze relaţiile dintre Contrarevoluţie şi câteva din cele mai importante organizaţii care luptă pentru o ordine laică bună.

1. CONTRAREVOLUŢIA ŞI ENTITĂŢILE CU CARACTER SOCIAL

În sânul societăţii laice, numeroase organizaţii a căror ţintă este să rezolve probleme sociale acţionează direct sau indirect, în vederea aceluiaşi scop suprem ca al Contrarevo­luţiei: instaurarea Domniei Domnului nostru Iisus Hristos. Date fiind aceste scopuri comune (cf. Părţii a Doua, cap. XI, 7), este necesar de a examina relaţiile dintre Contrarevoluţie şi aceste organizaţii.

A. Opere de Caritate, Serviciu Social, Asistenţă Socială, Asociaţii de Patroni, de Muncitori etc.

a. În măsura în care acţiunile mai sus amintite normali­zează viaţa socială şi economică ele sunt dăunătoare dez­voltării procesului revoluţionar. în acest sens, ele sunt ipso facto auxiliare preţioase ale Contrarevoluţiei, chiar dacă numai în mod implicit şi indirect.

b. Totuşi, cu privire la acest scop, este de datoria noas­tră să amintim nişte adevăruri care, din nefericire, sunt deseori confuze printre cei ce cu atâta abnegaţie se dedică unor astfel de acţiuni.
Este cert că astfel de acţiuni pot alina şi în unele cazuri pot pune chiar capăt nevoilor materiale care generează atât de multă revoltă în mase, dar spiritul Revoluţiei nu are drept cauză principală mizeria. Rădăcina lui este morală şi, prin urmare, religioasă. În consecinţă în ce priveşte acţiu­nile de care ne ocupăm acum, este nevoie ca ele să formeze oamenii din punct de vedere religios şi moral în măsura în care natura specifică a fiecăreia o îngăduie. Astfel, ele trebuie să aibă deosebită grijă să pregătească sufletele împotriva virusului revoluţionar care este atât de puternic în zilele noastre.

iserica, Mamă îndurătoare, încurajează orice poate să aducă o alinare mizeriilor umane. Ea nu cultivă iluzia că toate aceste mizerii vor fi eliminate. Ea propovăduieşte o sfântă consimţire la boală, sărăcie şi alte privaţiuni.

Este cert că aceste acţiuni oferă ocazii preţioase pentru crearea unei atmosfere de înţelegere şi caritate între patroni şi muncitori şi pot deci să contribuie la mobilizarea spirite­lor deja pregătite pentru lupta de clasă. Oricum, ar fi greşit să se creadă că bunătatea dezarmează totdeauna răutatea omenească. Nici chiar nenumăratele binefaceri săvârşite de Mântuitorul nostru în timpul vieţii Sale pe pământ n-au izbutit să împiedice ura celor răi faţă de El. Astfel, deşi în lupta împotriva Revoluţiei sufletele trebuie să fie îndrumate şi luminate într-un mod prietenesc, este clar că o luptă directă şi hotărâtă prin toate mijloacele drepte şi legale îm­potriva formelor ei variate – Comunismul, de pildă – este licită şi, în general, chiar indispensabilă.

Se cuvine să atragem atenţia că aceste acţiuni trebuie să insufle în cei care beneficiază de ele sau sunt asociaţi cu ele, o adevărată recunoştinţă pentru favorurile primite ori, când nu este vorba de favoruri ci de acte de dreptate, o reală apreciere faţă de corectitudinea morală ce inspiră astfel de acte.

În alineatul precedent i-am avut în vedere mai ales pe muncitori. Dar trebuie scos în evidenţă următorul fapt: con­trarevoluţionarul nu este favorabil unei clase sociale sau alteia în mod sistematic. Cu toate că este foarte zelos în privinţa dreptului de proprietate, el trebuie totuşi să amin­tească claselor superioare că nu-i destul din partea lor să combată Revoluţia în domeniile în care ea atacă avantajele lor şi, paradoxal, s-o favorizeze – după cum se poate vedea aşa de des – prin cuvintele şi prin exemplul lor în alte dome­nii, cum sunt viaţa de familie, plajele, bazinele de înot şi alte amuzamente, activităţile intelectuale şi artistice etc. O clasă muncitoare care le urmează exemplul şi le acceptă ideile revoluţionare va fi inevitabil folosită de Revoluţie împotriva elitelor „semicontrarevoluţionare“.

Va fi la fel de dăunător aristocraţiei şi burgheziei dacă ele îşi vor vulgariza manierele şi îmbrăcămintea pentru a dezarma Revoluţia. O autoritate socială care se degradează este comparabilă cu sarea care şi-a pierdut gustul. Ea merită doar să fie aruncată şi călcată în picioare de oameni (Cf. Matei, 5, 13). Şi gloatele, pline de dispreţ, chiar aşa vor şi face în majoritatea cazurilor.

În timp ce-şi menţin poziţia socială cu demnitate şi ener­gie, clasele superioare trebuie să păstreze o relaţie directă şi binevoitoare cu celelalte clase. Caritatea şi dreptatea practi­cate de la distanţă nu sunt suficiente pentru a stabili relaţii de adevărată iubire creştină între clasele sociale.

Mai presus de orice, cei ce posedă proprietate să-şi aducă aminte că, dacă sunt mulţi oameni dispuşi să se opună Co­munismului pentru a-şi apăra proprietatea particulară (concepută, desigur, ca un drept individual însoţit şi de o funcţie socială), aceasta se datoreşte principiului că proprietatea este dorită de Dumnezeu şi concordă în mod intrinsec cu Legea Naturală. Acest principiu se referă şi la proprietatea patronu­lui şi la cea a muncitorului. Ca o consecinţă, acelaşi princi­piu care-1 determină pe patron să combată Comunismul tre­buie să-l determine de asemenea să respecte dreptul munci­torului la un salariu echitabil în proporţie cu trebuinţele lui personale şi cele ale familiei sale. Trebuie să se amintească aceasta pentru a sublinia despre Contrarevoluţie că ea apără nu numai proprietatea patronilor, ci a ambelor clase. Ea nu luptă pentru interesele grupurilor sau ale claselor sociale, ci pentru principii.

B. Lupta împotriva Comunismului

Acest titlu se referă la organizaţiile care nu se dedică în mod special construirii unei ordini sociale bune, ci mai cu­rând luptei împotriva Comunismului. Din motive expuse deja în această lucrare, noi considerăm că acest fel de organi­zaţie este legitimă şi adeseori chiar indispensabilă. Fără îndoială, spunând acestea, noi nu identificăm Contrarevo­luţia cu abuzurile pe care organizaţiile de acest tip le-au comis, poate, într-o ţară sau alta.

Cu toate acestea, credem că eficacitatea contrarevoluţio­nară a unor astfel de organizaţii poate fi mult mărită dacă membrii lor, rămânând în domeniul lor specific, au perma­nent în vedere anumite adevăruri esenţiale:

- Numai o respingere inteligentă a Comunismului este eficace.
Simpla repetare a unor „sloganuri“, oricât ar fi ele de inteligente şi de ingenioase, nu este destul.

- Această respingere, când este făcută în cercuri cultura­le, trebuie să ţintească la temeliile doctrinale ale Comunis­mului. Este important să se sublinieze caracterul lui esenţial,de sectă filosofică, ce deduce din principiile ei o concepţie particulară despre om, societate, stat, istorie, cultură etc., aşa cum Biserica deduce toate principiile culturii şi civilizaţiei catolice din Revelaţie şi din Legea Morală. De aceea, nu exis­tă nici o conciliere posibilă între comunism, o sectă care conţine în ea însăşi plenitudinea Revoluţiei, şi Biserică.

Aşa numitul comunism ştiinţific nu este cunoscut de mulţimi şi doctrina lui Marx nu atrage masele. O acţiune ideologică anticomunistă trebuie să fie îndreptată spre o stare de spirit foarte larg răspândită în marele public care deseori face pe mulţi dintre adversarii Comunismului să simtă o anumită ruşine întorcându-se împotriva lui. Această stare de spirit vine de la ideea, mai mult sau mai puţin conştientă, că orice inegalitate este o nedreptate şi că nu numai averile mari ci şi cele mijlocii trebuie suprimate, pentru că dacă n-ar exista bogaţi, n-ar exista nici săraci.

După cum se poate vedea, aceasta este o rămăşiţă, parfumată cu sentimentalism romantic, a anumitor şcoli socialiste din secolul al XlX-lea. De aici provine o mentalitate care se pretinde anticomunistă, dar totuşi se autointitulează deseori socialistă. Această mentalitate, care devine tot mai puternică în Apus, constituie un pericol mult mai mare decât însăşi îndoctrinarea marxistă. Ea ne conduce încet-încet pe panta unor concesii care pot atinge punctul extrem al transformării naţiunilor, din partea aceasta a Cortinei de Fier, în repu­blici comuniste. Astfel de concesii indică o tendinţă spre ega­litarism economic şi control de stat, care poate fi observată în toate domeniile. Iniţiativa particulară devine din ce în ce mai riguros limitată.

Taxele pe moştenire sunt atât de one­roase încât în unele cazuri trezoreria naţională este principa­lul moştenitor. Imixtiunile oficiale în chestiuni de schimb, de import şi export, fac din ce în ce mai dependente faţă de Stat toate dobânzile industriale, comerciale şi bancare. Statul intervine în toate: în salarii, chirii, preţuri. El deţine indus­trii, bănci, universităţi, ziare, posturi de radio, canale de televiziune şi multe altele. În timp ce etatismul egalitar transformă economia în felul acesta, imoralitatea şi liberalis­mul continuă să dizolve familia şi să pregătească terenul pentru aşa-numita „iubire liberă“.

Dacă nu se duce o luptă categorică împotriva acestei mentalităţi, chiar dacă un cataclism ar fi să înghită Rusia şi China, Apusul va deveni comunist în 50 sau 100 de ani.

Dreptul de proprietate este atât de sacru încât chiar dacă un regim ar fi să dea Bisericii toată libertatea şi tot sprijinul, ea n-ar putea accepta ca legitimă o organizaţie socială în care toate bunurile ar fi considerate proprietate colectivă.

2. CREŞTINĂTATEA ŞI REPUBLICA UNIVERSALĂ

Contrarevoluţia este duşmanul Republicii universale. Ea de asemenea nu este favorabilă situaţiei instabile, neorganice, creată prin dezbinarea Creştinătăţii şi secularizarea vieţii internaţionale în timpurile moderne. Suveranitatea absolută a fiecărei naţiuni nu ar împiedica popoarele care trăiesc înăuntrul Bisericii, formând o vastă familie spirituală, să-şi constituie organisme profund impregnate de spiritul creştin şi poate eventual chiar prezidate de reprezentanţi ai Sfântului Scaun, pentru rezolvarea diferendelor lor pe plan internaţional.

Astfel de organisme ar putea de asemenea fa­voriza cooperarea popoarelor catolice în vederea binelui comun în toate aspectele sale, în special în ceea ce priveşte apărarea Bisericii împotriva necredincioşilor şi protecţia misionarilor în ţările păgâne sau în cele dominate de comu­nism, în sfârşit, astfel de organisme ar putea să intre în contact şi cu popoare necatolice pentru menţinerea ordinii necesare în relaţiile internaţionale.

Fără a nega serviciile importante pe care organismele laice le-au putut aduce în diferite împrejurări, Contrarevoluţia trebuie să atragă mereu atenţia asupra teribilelor deficienţe generate de laicismul lor şi să avertizeze oamenii asupra riscu­lui ca aceste organisme să se transforme într-un germen al unei Republici universale (vezi Partea întâi, Cap. VII, 3, a, k).

3. CONTRAREVOLUŢIE ŞI NAŢIONALISM

În această ordine de idei, Contrarevoluţia trebuie să favorizeze menţinerea tuturor caracteristicilor locale sănătoa­se în orice domeniu, în cultură, în obiceiuri.

Dar naţionalismul ei nu are un caracter nici de depre­ciere sistematică a ceea ce aparţine altora, nici de adorare a valorilor naţionale ca şi cum ele ar fi desprinse de marele tezaur al civilizaţiei creştine.

Măreţia pe care Contrarevoluţia o doreşte tuturor ţărilor nu este şi nu poate fi decât una singură: măreţia creştină. Aceasta implică păstrarea valorilor specifice fiecărei naţiuni şi o relaţie frăţească între toate naţiunile.

4. CONTRAREVOLUŢIA SI MILITARISMUL

Contrarevoluţionarul trebuie să deplângă pacea înar­mată, să urască războiul nedrept şi să compătimească pro­fund cursa înarmărilor din zilele noastre.
Dar nefăcându-şi iluzii că pacea va domni întotdeauna, el consideră clasa militară o necesitate în această lume a exi­lului. El cere pentru ea toată simpatia, toată recunoştinţa şi toată admiraţia la care au dreptul aceia a căror misiune este de a lupta şi de a muri pentru binele tuturor (vezi Partea în­tâi, Cap. XII).

Revoluţie şi contrarevoluţie, Plinio Corrëa de Oliveira, editura Tradiţie, Bucureşti, 1995, pp. 116-124