Rosarium (Figlia del Tuo Figlio)
Rosarium (Figlia del Tuo Figlio)
+++++Cezar Ivănescu
! oasele-ţi le dezgropară
şi-mi le arătară mie
ca de-acum să nu-mi mai pară
Maica mea că eşti tot vie,
într-un hîrb te adunară
să mai spele-o dată mortul
ca să nu-mi mai pari Fecioară
să ştiu că-ai murit cu totul !
! părul tău ca părul numa
şi încolo oseminte,
să mă-ngrozească de-acuma
Mamă, mînurile-ţi sfinte,
faţa ta, curată faţa,
doar o ţeastă care rîde,
ca să-mi înspăimînte viaţa
plămadă de vise hîde !
! vrut-au vrut ca să mă facă
să cred că tu eşti ca Moartea
Maica mea, la îngeri dragă
vecinic vie şi departea,
ochii care-ţi stau a plînge
cum ar fi putut să-ţi moară?
raza lor nu se va stînge
Tu, de-a pururea Fecioară !
! carnea mea sîngeră iară
numai sîngele mă-ngînă
sufletul mi-l torturară
să cred că eşti doar ţărînă,
doar sudori de sînge-asudă
fruntea-mi, cruntă mi-i privirea,
cum să cred că-ntreaga-ţi trudă
şi a unei vieţi iubirea
cum să cred că-s doar ţărînă
şi un galbăn pumn de oasă,
Maica mea cu albă mînă
şi cu umere frumoasă?
trupul de abia-mi se ţine
roş de sînge ca un boţ îi
Maică-a mea eu cred în tine
şi nu cred că morţi sînt morţii !
! de aceea mă rog ţie,
plînsul ochii mei mi-i strică
vino, Fecioară Marie,
vino-n trupul tău de Fiică,
vino şi-mi sărută gura
trupul meu de rană strigă,
du-mi pe braţele-ţi făptura
sfîntă Maică-a mea şi Fiică !
Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)
...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie
„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu
Mircea Eliade
Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr principatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu