miercuri, 29 aprilie 2009

„sufletul nostru-i nemuritor,/iubit discipol, fii-mi ajutor,/poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi/sufletul trupului meu dintre morţi“



















Către discipoli (I)
+++++Cezar Ivănescu

! sufletul nostru-i nemuritor,
iubit discipol, fii-mi ajutor,
poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi
sufletul trupului meu dintre morţi,
înalţă-mi sufletul meu de tot
cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot,

înalţă-mi sufletul meu de tot
cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot!

! fii, dară, liber cum sufletu-i,
ca tine nimeni pe Lume nu-i,
tu îi porţi faţa lui Dumnezău
şi mult mă bucur de chipul tău,
Domnul ca înger şi îngeră
în tine plînge şi sîngeră,
Domnul ca înger şi îngeră
în tine plînge şi sîngeră!

! dacă eşti singur şi eşti lovit,
dacă ţi-i foame şi umili
tumbli pe drumuri, să ştii mereu
că-nduri acestea ca Dumnezeu,
lovit cu pietre, rîs şi scuipat,
roagă-te zilnic şi fii curat,

lovit cu pietre, rîs şi scuipat,
roagă-te zilnic şi fii curat!

! plînge-i pe-acei ce te schingiuiesc,
eu pentru tine numai trăiesc,
eu pentru mine nu am folos
decît în tine, Fiu Glorios,
tu-mi eşti grai limpede, grai ocult,
tu decît mine eşti mult mai mult,
tu-mi eşti grai limpede, grai ocult,
tu decît mine eşti mult mai mult!

Publicat de la
Etichete: , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)