George Bacovia, fotografie din anul 1956

Toamna murind

Toamna în grădină îşi acordă vioara.
Plâng strunele jalnic, lung şi prelung
Şi-n goala odaie acorduri ajung…
Şi plâng în odaie, şi eu din vioară…
Plâng strunele toate lung şi prelung.

Fereastra e deschisă… vioarele plâng…
O, ninge… şi toate se sting…
Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit…
Îmi cade vioara şi cad ostenit,
Iar toamna, poetă, cântând a murit.


Alte articole pe aceeaşi temă:

4 George Bacovia: „Am cetit mult pe Eminescu, Alecsandri, şi pe toţi poeţii români“ (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/02/george-bacovia-mult-pe-eminescu.html)

„voi ce l-aţi urcat pe cruce pe Hristos“

Doina
(Passiflora incarnata)

Cezar Ivănescu

! voi ce l-aţi urcat pe cruce pe Hristos,
un bărbat atît de tînăr şi frumos,
lăudaţi-l mult în muzici şi-n poeme,
că Hristos, de dragul vostru, în piroane urcă iar din vreme-n vreme,
că Hristos, de dragul vostru, în piroane urcă iar din vreme-n vreme !

! voi, flămînzii, şi voi, răii, şi voi toţi,
neam de tîrfe nesătule şi de hoţi,
bucuros Hristos scuipatul vi-l primeşte
şi numai de dragul vostru, cu un chin mai nou se primeneşte
şi numai de dragul vostru, cu un chin mai nou se primeneşte !

! numai unul dintre voi a născocit
chinul care pe Hristos l-a omenit
şi pe cruce nu-l mai lasă să-şi ia locul,
şi numai de dragul lui, pustii-v-ar Dumnezeu cu focul
şi numai de dragul lui, pustii-v-ar Dumnezeu cu focul !

„mă rog, Doamne-Dumnezeule, Ţie,/să te-nduri azi şi de neamul Tău care poate azi pe palme să-ţi ţie/Sufletul ca pe-un covor de lăcrimare“

Assunta
(Anabasa lui Eminescu)
(Variantă)

Cezar Ivănescu

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea !

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea
rogu-te atinge clapele, Născătoareo, Tu şi-atunci lin mi-iei partea
Sufletului meu terorizat şi încolonat lîngă al vostru în Teroare,
duse-s Sufletele noastre azi în perfecţionate camere de gazare !

!

! rogu-te atinge clapele, Născătoareo, Tu şi-atunci lin mi-iei partea,
Cartea lui scrisă cu limbi de foc, ca pe un cuptor deschide-nchide-I Cartea,
Sufletul Lui ardere de tot, Sufletul Lui azi ţi-i flacără ţie,
toarnă-I untdelemnul ochilor fără de prihană şi-astfel vie s-o ţie !

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea
m-am hrănit de urlete destul, tu ca Dumnezeu mi-ai fost mereu departea,
fii-mi aproape astăzi, Muzică, şi du-mi trupul meu de Mire să se culce,
sus în Patul Nunţii-nsîngerat, Patul Crucii, Patul Nunţii mele, cel mai dulce!

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea,
zgomotul demenţei mi-i destul, zgomotul care împarte şi desparte-a
noastră viaţă de cel Dumnezeu şi ne lasă Sufletele fără Soare
nici ca iarba, nici ca frunza nu, nu sîntem decît pierzare şi pierzare !

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea,
fii tu azi din toţi cel mai credul, cînd credinţa ta în Eminescu iar te-a,
iar te-a înălţat în car de foc, iar te-a îmbrăcat, Mireasă în văpaie,
Tu, Fecioara mea ca Sufletul, Clara mea Lumină Lotusul desfoaie !

!

! mă rog, Doamne-Dumnezeule, mă rog, Doamne-Dumnezeule, Ţie,
să te-nduri azi şi de neamul Tău care poate azi pe palme să-ţi ţie
Sufletul ca pe-un covor de la–, Sufletul ca pe-un covor de lăcrimare
şi ţesut numai cu scump rubin, cu rubinul cel de prunci în sîngerare !

!

! mă rog, Doamne-Dumnezeule, mă rog, Doamne-Dumnezeule, Ţie
Înălţarea Ta de azi la Cer, fie Înălţare-n veci şi pe Vecie,
dar nu fie părăsire-a tot ce priveşte raza Ta pogorîtoare,
mă rog, Doamne-Dumnezeule, uită-te la Crucea viu răstignitoare
unde Rău-n carne l-ai simţit, unde Răul ţi-a muiat-mîncat tot trupul,
unde singur ţi-ai nenorocit trupul ca să nu mai ţie-ntr-însul trupul
Sufletul cel fără de muri–, Sufletul cel fără de sfîrşitmurire,
mă rog, Doamne-Dumnezeule, mă rog Ţie, Tu, Iluminare-n Fire,
Tu, Iluminatule, şi Tu, al Mariei Mirum şi Mirionime,
în splendoarea Cerului deschis peste Iaşi şi Botoşani ca tine nime
nu ni se arată-n slavă azi, nu ni se arată astăzi în lucindă
rază mai frumoasă decît fa–, faţa ta de bunătate suferindă,
Ochii tăi de lacrimi izvorînd, mînurile tale pline sînt de ele,
mînurile Tale se rugînd azi ca pe Apostoli pruncii morţi să-i spele !

!

! spală-ne Tu, Doamne, de otra–, spală-ne Tu, Doamne Sfinte, de otravă,
Sufletele care ne-au băut apa morţilor din Lethe cea bolnavă
şi-nsetează-ne de setea cea, cea de Suflet cînd bea Sufletul din Sine,
mai adîncă sete tot simţînd pe ce gustă-adîncul cel divin mai bine,
atunci se îmbată el de tot, atunci se îmbată sufletul de Domnul
cînd pierdut ca-n vis şi visu-n somn, Somnul bea Visa– şi Visul Somnul !

Besnik Mustafaj: „poezia lui Cezar Ivănescu este măreaţă şi sofisticată prin simplitate“

Cezar Ivănescu

Cezar Ivănescu este cunoscut ca una dintre cele mai marcante personalităţi ale poeziei moderne româneşti. El face parte din generaţia de aur a poeziei româneşti din care fac parte şi Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Marin Sorescu, Ioan Alexandru etc., generaţie ce a închegat marea poezie românească postbelică. Însă, poezia lui Cezar Ivănescu nu seamănă cu poezia niciunui alt confrate din poezia românească. Poezia sa vine pentru prima dată în limba noastră, şi din fericire, vine cu o culegere şi o tălmăcire măiastră de Luan Topciu, dându-ne posibilitatea să-l descoperim şi să-l apreciem pe Cezar Ivănescu.

De la bun început aş vrea să vă spun un fapt interesant: acest poet are o legătură specială cu Albania: mama lui e de origine din zona Korcea (oraş în sudul Albaniei), iar poetul însuşi a avut ocazia să facă o vizită în Albania cu mult timp înaintea căderii puterii comuniste de la Tirana. Fără să fac vreo speculaţie, mă întorc la originea albaneză a mamei sale, fiind convins că originea în sine nu conţine nicio informaţie pentru concepţia şi calitatea poeziei unui poet. Dar mama în sine, da. Mama este o cheie necesară, o referinţă multiplă pentru a înţelege viziunea poetului, angoasele sale tulbure, limitele lumii în care trăieşte. Aşadar, mama este materie, dar şi suflet. Este, totodată mistificarea trecutului pentru că poartă în ea mitul naşterii. Din acelaşi raţionament, mama este şi demistificarea trecutului, pentru că ea întruchipează prin trupul ei de femeie originea venirii lui în viaţă.

Apoi, această mamă, deci mama lui, este responsabilă, dar nu vinovată, pentru “sarcina” oferită fiului său poet să se confrunte, într-o zi, în mod inevitabil, cu moartea, adică cu dispariţia, aceasta fiind destinaţia ce acţionează ca un ferment al unei metafizici complicate şi complexe în subconştienţa poetului. Prin matriţa acestei metafizici, poetul alege din lumea înconjurătoare şi din cărţi o informaţie anume, esenţială pentru explicaţia lumii după el. Tot această ultimă destinaţie, adică moartea ca dispariţie, acţionează ca un ferment şi a unei întruchipări superioare, abstractă, a poetului, în ceea ce priveşte înterdependenţa între obiecte, vietăţi şi timp, alegând cu precizie, frumuseţe şi concizie limbajul adecvat pentru a exprima clar eternitatea ameninţată de civilizaţia de astăzi.

Este vorba de eternitatea pe care o conţine omul în legăturile sale cu peisajul, istoria, visele şi arta. În acest sens, mi se pare că nu greşesc când spun că Cezar Ivănescu a creat un univers al său, lucru pe care reuşesc s-o creeze doar poeţii adevăraţi. Şi mama sa, cu sau fără origine albaneză, este una dintre cheile pe care poetul ni-o oferă pentru a intra în acest univers. Se poate spune mult mai mult despre mama ca nucleu în poezia lui Cezar Ivănescu. Şi sunt sigur dacă aceste lucruri nu s-au spus până acum, o să se spună şi o să se repete de către critica românească şi nu numai. Precum am spus, mama nu este singura axă semantică principală, în jurul căreia se clădeşte universul poetic al lui Cezar Ivănescu. Aşa cum este clădită această poezie – o suită de variaţii neterminate –, ea nu poate avea un singur centru.

Cu o aparenţă sofisticată, ca toate maşinăriile moderne, poezia lui Ivănescu, de fapt, este înrădăcinată în vechiul principiu aristotelian, conform căruia poezia este arta limbii. Deci, nu este arta gândirii. În felul acesta, poezia lui Ivănescu nu poate fi considerată a poezie a sentinţei. Înţelepciunea ei nu apare concentrată în mod special, într-un fragment anume. În orice caz, poezia funcţionează ca un tot integral din care izvorăşte inteligenţa creaţiei. Totodată poezia lui Ivănescu nu se prezintă nici ca o improvizare a metaforei luminate, în jurul căreia să construieşte o geografie întreagă, cu scopul ca această metaforă să impună un anumit relief unde poate arunca lumina ei ca ea însăşi să iasă la iveală. Poezia sa funcţionează ca o unitate din care izvorăşte o concepţie-metaforă.

Prin urmare, ea nu se poate fragmenta, un lucru care se poate face uşor cu poezia clasică şi nici nu poate fi citită cu indiferenţă. Am spus ceva mai sus despre sofisticarea poeziei lui Cezar Ivănescu, menţionând că ea este tot atât de înrădăcinată în principiul aristotelian: poezia este arta limbii. În acest sens, fiecare cuvânt este la locul lui, nu întâmplător, totul merge după o morfologie şi sintaxă bine gândită. Sofisticarea, deci, nu este o tehnică de jonglare, dar o înaltă precizie de exercitare a limbii. Aşa cum ajunge această creaţie în mâinile cititorului, fără să greşim, putem traduce sofisticarea prin simplitate, sens redat şi în dicţionarul esteticii moderne ca tipar al perfecţiunii stilului. Să ne exprimăm şi mai clar: poezia lui Cezar Ivănescu este măreaţă şi sofisticată prin simplitate.

Besnik Mustafaj
Scriitor, Editor

Poezie şi muzică românească la Tirana, cu prezenţa extraordinară a poetului Cezar Ivanescu

În ziua de 15 aprilie 2008, în foaierul Teatrului de Operă şi Balet din capitala Albaniei, a avut loc lansarea volumului de versuri „Jocuri de dragoste”, al poetului român Cezar Ivănescu. Volumul, tradus de Luan Topciu, a fost publicat la editura Ora din Tirana. Evenimentul a fost însoţit de un concert cu muzică clasică românească, interpretată de cântăreţi ai Operei de Stat de la Tirana.

Despre poezia lui Cezar Ivănescu au vorbit Besnik Mustafaj, editorul volumului, el însuşi scriitor, poetul Parid Teferici, criticul literar şi traducatorul cărţii Luan Topciu. Poeziile lui Cezar Ivanescu au fost recitate de actori si studenti ai Academiei de Artă din Tirana.

Cu acest prilej, Cezar Ivănescu a acordat un interviu ziarului „Shekulli” (Secolul) , cel mai mare cotidian din Albania.

traducere din limba albaneză de Luan Topciu

Suceava, 7 mai, cenaclul literar ZIDUL DE HÂRTIE, in memoriam Cezar Ivănescu, „scriind, hîrtia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu...“

Seara Cezar Ivănescu la Music Pub

Joi, 7 mai, de la ora 19, membrii cenaclului literar sucevean ZIDUL DE HÂRTIE vă invită la o nouă întîlnire cu poezia, la mansarda de la Music Pub.

Seara este dedicată memoriei poetului CEZAR IVĂNESCU (1941-2008). Va avea loc o evocare a sa, urmată de un recital de versuri şi de proiecţii video.

Moderatorul întîlnirii este poetul Florin Dan Prodan.

„Scrisul rămîne o artă pe deplin umană şi divină, scriind poţi face acel semn ca abisul în care să se resoarbă lumile, scriind, hîrtia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu...“

CEZAR IVĂNESCU

! cînd izbăvit de Cel Viclean şi Rău,/pe Domnul meu îl cînt, care mă frînge,/sînt mai presus de Tine, Fiul Tău,/Tatăl al meu şi-al lacrimei de sînge !

Către discipoli (CXCVI) (Mirungere)

+++++Cezar Ivănescu

! acolo unde stă Sufletul meu
ca un Copil Divin cu gene lunge
la care eu, copil, privesc mereu,
nicicînd acolo nu voi mai ajunge,
la care eu, copil, privesc mereu,
nicicînd acolo nu voi mai ajunge!

! acolo unde stă Sufletul meu
ca un Copil Divin cu gene lunge
la care eu, copil, privesc mereu,
nicicînd acolo nu voi mai ajunge,
la care eu, copil, privesc mereu,
nicicînd acolo nu voi mai ajunge,
privesc şi, Doamne, ştiu că-ai să repezi
zăvozii tăi de-acolo să mă-alunge
că-n Sufletele noastre nu mai crezi
că mai presus ca Lumea pot ajunge,
că-n sufletele noastre nu mai crezi
că mai presus ca Lumea pot ajunge !

! nu crezi că nu m-am sfărîmat de tot
cînd ţi-am strigat cu jale de pe cruce
şi tu ne-ai părăsit şi-acum socot
că părăsirea ta a spaimă-aduce,
şi tu ne-ai părăsit şi-acum socot
că părăsirea ta a spaimă-aduce,
ţi-i spaimă să întîmpini, te-nspăimînţi
să-ntîmpini iar ca Dumnezeu cel viul
pe-acel ce urlă cu genunchii frînţi
şi-ţi scuipă-n faţă sîngele ca Fiul
pe-acel ce urlă cu genunchii frînţi
şi-ţi scuipă-n faţă sîngele ca Fiul !

! acolo unde stă Sufletul meu
ca un Copil Divin cu gene lunge
la care eu, copil, privesc mereu,
nici raza cea de lună nu străpunge,
la care eu, copil, privesc mereu,
nici raza cea de lună nu străpunge !

! acolo unde stă Sufletul meu,
acolo Domnul fiul blînd şi-l unge
spre-a-l răstigni şi-nsîngera mereu,
Soarele-l arde, floarea îl străpunge,
spre-a-l răstigni şi-nsîngera mereu,
Soarele-l arde, floarea îl străpunge !

! acolo unde stă Sufletul meu
ca un Copil Divin cu gene lunge
la care eu, copil, privesc mereu,
nicicînd acolo nu voi mai ajunge,
la care eu, copil, privesc mereu,
nicicînd acolo nu voi mai ajunge,
acolo unde stă sufletul meu,
acolo unde Domnul Fiu-şi unge
spre-a-l coborî şi-nsuliţa mereu,
de-acolo nimeni n-o să-l mai alunge,
spre-a-l coborî şi-nsuliţa mereu,
de-acolo nimeni n-o să-l mai alunge !

! acolo unde stă Sufletul meu
ca un Copil Divin cu gene lunge
la care eu, copil, privesc mereu,
Sufletu-ţi, Doamne, nu mă poate-ajunge,
la care eu, copil, privesc mereu,
Sufletu-ţi, Doamne, nu mă poate-ajunge!

! cînd izbăvit de Cel Viclean şi Rău,
pe Domnul meu îl cînt, care mă frînge,
sînt mai presus de Tine, Fiul Tău,
Tatăl al meu şi-al lacrimei de sînge,
sînt mai presus de Tine, Fiul Tău,
Tatăl al meu şi-al lacrimei de sînge!

! sfinţească-se Împărăţia Ta
în care trupul meu ca trandafiru-i,
te spăl cu sufletul ca lacrima
şi în plînsorea mea te-mbrac şi mirui,
te spăl cu sufletul ca lacrima
şi în plînsoarea mea te-mbrac şi mirui !

! picioarelor le-aştern covor de plîns
şi Lumea ţi-i covor la dulci picioare,
cît încă Lumea toată nu s-au strîns
precum un sul cu scrieri a mirare,
cît încă Lumea toată nu s-au strîns
precum un sul cu scrieri a mirare !

! cînd izbăvit de Cel Viclean şi Rău
trăgînd pe lume stol de corbi şi coarbe,
îndură-te de-acum de Fiul Tău
cînd Sufletul lui Lumea o resoarbe,
îndură-te de-acum de Fiul Tău
cînd Sufletul lui Lumea o resoarbe,!

! şi în singurătatea lui dintîi,
suspinul doar al lui ne mai ajunge,
Suflete-al meu de-a-pururea rămîi
ca un Copil Divin cu gene lunge,
Suflete-al meu de-a-pururea rămîi
ca un Copil Divin cu gene lunge!

Cezar Ivănescu, Efebul de la Marathon, Ed. Minerva, Bucureşti, 2000

„sufletul nostru-i nemuritor,/iubit discipol, fii-mi ajutor,/poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi/sufletul trupului meu dintre morţi“

Către discipoli (I)
+++++Cezar Ivănescu

! sufletul nostru-i nemuritor,
iubit discipol, fii-mi ajutor,
poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi
sufletul trupului meu dintre morţi,
înalţă-mi sufletul meu de tot
cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot,

înalţă-mi sufletul meu de tot
cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot!

! fii, dară, liber cum sufletu-i,
ca tine nimeni pe Lume nu-i,
tu îi porţi faţa lui Dumnezău
şi mult mă bucur de chipul tău,
Domnul ca înger şi îngeră
în tine plînge şi sîngeră,
Domnul ca înger şi îngeră
în tine plînge şi sîngeră!

! dacă eşti singur şi eşti lovit,
dacă ţi-i foame şi umili
tumbli pe drumuri, să ştii mereu
că-nduri acestea ca Dumnezeu,
lovit cu pietre, rîs şi scuipat,
roagă-te zilnic şi fii curat,

lovit cu pietre, rîs şi scuipat,
roagă-te zilnic şi fii curat!

! plînge-i pe-acei ce te schingiuiesc,
eu pentru tine numai trăiesc,
eu pentru mine nu am folos
decît în tine, Fiu Glorios,
tu-mi eşti grai limpede, grai ocult,
tu decît mine eşti mult mai mult,
tu-mi eşti grai limpede, grai ocult,
tu decît mine eşti mult mai mult!

„fraţi de-o fiinţă ne va-nvinge boala/trăim în noaptea relelor măsuri,/v-aţi pierdut inima fiinţi de groază/şi veţi muri ca fiara prin păduri !“

Doina (Copilul Bătrîn)

+++++Cezar Ivănescu

! un plîns îţi plînge vecinic în ureche,
în Cartea Morţilor un sunet vechi,
bocetul lumii inimii pereche
cum lumile în Brahma sînt perechi !

! o, luminează-mi Calea prin pustiuri
muzică veche-a primului dezastru,
să fiu senin ca morţii în sicriuri
bun pe pămînt ca-n univers un astru !

! să nu mă tem de suferinţi şi pacea
nască-se-n mine ca-ntr-un uter sfînt,
bărbatul sterp să poarte-ntr-însul rodul
misticul rod, pleromă, ca sîngele curgînd !

! tristeţe mi-i că-mi moare-ncet tristeţea,
otravă nouă bucurie beau,
să mai fiu tînăr toată tinereţea
ca o mireasă blîndei morţi o dau !

! o jale cosmică de-acum de mine
deopotriva cărnii se desface
funebre fluvii spumegă de groază
şi-n mări ca alcyonii cuibaru-şi fac în pace !

! tei cu parfum de sfîntă dezbrăcată
flagel al cărnii ruguri pentru aştri!
o voce-aud şi-i tot din astă lume
şi moartea-mi luminează Ochi-Albaştri !

! la ce ni-i bun pe totdeauna traiul,
la ce mătasa albei tale rochi?
nu putem ţine noi pe braţe Raiul
cum nu-ţi poţi ţine lacrima în ochi !

! măcar apari Mireasă nevăzută
ca Sufletul, prunc singur printre morţi,
cu plete sclave încă celor nuferi
plîngîndu-te cu pîntece, lungi torţi,
regină-a lor, pe sînuri duci tăcută
jug de santal şi ştiu amarnic suferi
imaculată Graţie cumplită
tu care Plugul Lumii arînd Oceanul porţi !

! fraţi de-o fiinţă ne va-nvinge boala,
trăim în noaptea relelor măsuri,
v-aţi pierdut inima fiinţi de groază
şi veţi muri ca fiara prin păduri !

! singur acum şi singur de cînd lumea
batjocoreşte Templul din Pămînt,
voi sta văzînd Regina Morţii blîndă
ţesînd ca un Paianjen pînzeturi de-aur sfînt !

Sunetul Libertăţii

+++++ Radu Gyr

Basarabie robită

Din Bugeac până ’n Hotin,
bubă neagră şi venin.
Din Orhei până’n liman,
junghi şi ţeapă de catran.
Cerul supt, cu şolduri slabe,
stă’ntr’o rână pe cocioabe.
Zarea zace ’nvineţită
ca o piele tăbăcită.
Mlaştinile, în pustie,
fumegă otravă vie.
Putrezi, racii şi răspării
pe sub secetele ţării.

Luna pare ştreang şi cange, –
soarele, pe picioroange...
Iese Foamea’n drum oloagă,
răşchirată pe mârţoagă,
şi cum horcăe, beteagă,
la oblânc, într’o dăsagă,
sună numai căpăţâni
şi ciolane de rumâni.

Iese Foamea’n drum jegoasă,
luna-i stă pe umeri coasă.
Când rânjeşte,
pârjoleşte,
şi când geme,
ca’n blesteme,
vine molima – strigoiul –
ca să joace ţonţoroiul.

În amurg, ’naintea porţii,
văduvele-şi chiamă morţii.
La răspântii, ca besmeteci,
plâng orfanii, trenţe, peteci,
umbre de sperietori
pentru corbi şi pentru ciori.
La răscruci,
bătrâni năuci
scuipă scrum, oftează tuci,
îşi fac cruci
şi trec năluci...

Gem căruţe spre Tighina
cu oftica şi neghina.

Foame... pielea stă pe oase
ca o scoarţă viermănoasă.
Foame... pântecul se suge,
prins de şiră cu belciuge.
Foame... cleiul mâinilor
lins de limba câinilor.

Apele din Cogâlnic
înghit stârvuri de calic,
dar la praznic venetic
joacă luna din buric...

Ghiare lacome, de ciumă,
prind oftatul şi-l sugrumă,
şi pe drumuri lungi de brumă
smulg troiţele din humă.
Sub harapnice cu sfârcuri
cad bisericile’n smârcuri.
Strâmb, prin şanţuri cu nămoale,
numai cântecul de jale
mai cutează să rămâie
împăiat ca o momâie...
Peste viaţă, peste ţară,
boleşniţa ca o fiară,
iar de-a lungul şi de-a latul
veneticii ca bubatul...

Uite, ghiara hrăpăreaţă
cum ne’nfulecă din viaţă,
şi ne fură soarele,
sângele, hambarele,
ziua, dimineţile,
cerul şi fâneţile, –
şi ne lasă,
si ne lasă
numai foame şi pucioasă
şi luna rânjind, cleioasă,
lângă geam proptită’n coasă...

Foamea

Parcă de veacuri, parcă de cinci ani
n’am mai prânzit, n’am mai şezut la cină.
Parcă de veacuri, parcă de cinci ani,
am suge fier, am roade bolovani,
am hăpăi moloz şi rogojină.

În foamea noastră vâjâie păduri,
se cască mări, se surpă munţi din coame.
În foamea noastră vâjâie păduri,
şi parcă din străbuni sau din scripturi,
de la’nceputul lumii ne e foame.

Ziua pândim cu nările în vânt
năluca unui abur de mâncare.
Ziua pândim cu nările în vânt,
poate din cer, din iad, sau din mormânt,
or să ne-arunce resturi ca la fiare.

În bezna nopţii ne visăm strigoi,
că ne-ospătăm din câte-un hoit fierbine.
În bezna noptii ne visăm strigoi,
dar numai moartea rupe hălci din noi,
ea singură înfulecă morminte.

Imn morţilor

Morminte dragi, lumină vie,
sporite’ ntr’ una an de an,
noi v’ auzim curgând sub glie,
ca un şuvoi subpământean!

Aţi luminat cu jertfe sfinte
pământul, până’ n temelii,
căci arde ţara de morminte,
cum arde cerul de făclii.

Ascunse’ n lut, ca o comoară,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma’n ţară,
vă regăsim mereu în noi!

De vi s-au smuls şi flori şi cruce
şi dacă locul, nu vi-l ştim,
tot gândul nostru’n el v’aduce,
îngenuncheri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane.
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
noi am facut din voi icoane,
şi vă purtam pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrima de sânge,
ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu! Neamul nostru nu vă plânge,
ci se cuminecă prin voi.

+++++ Valeriu Gafencu

Mi-s ochii trişti

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.
Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

Trăiesc flămând

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie
Frumoasă ca un crin din Paradis.
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.
Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
şi-mi primeneşte sufletul de zgură:
Atunci Iisus de mine mult se-ndură,

Refren:
Nu plângeţi că mă duc de lângă voi,
Sau c-o să fiu zvârlit ca un gunoi,
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.
Sub crucea grea ce mă apasă sânger,
Cu trupu-ncovoiat din cer coboară-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Mă plouă-n taină razele de soare
M-adapă Iisus cu apa vie,
Grăuntele svârlit în groapa-nvie
Cu viaţa îmbrăcat-n sărbătoare,
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

„Potirul florii e o-mpărăţie“

Libertatea este o valoare individuală, fiecare individ accede la atâta libertate câtă poate suporta, cred că fiinţa umană este înzestrată în mod natural cu o aspiraţie către libertate, formele şi alchimia „neagră“ prin care această stare se poate altera îmi scapă şi chiar dacă le-aş înţelege pe deplin tot nu le-aş aduce în discuţie acum, aici doresc să evidenţiez latura luminoasă pentru că aceasta ar trebui să ne fie călăuză şi nu acea parte tenebroasă a lumii.

Ştim din istoria recentă că cei care generează Răul nu au nicio stavilă, că nicio măsură nu mai este prea mare atunci când cei care guvernează ţări şi conduc popoare sunt atinşi de întuneric, pentru că atunci singura unitate care dictează este lipsa măsurii. Perioada comunistă este o mărturie în acest sens. Omul ca element al societăţii şi ca făuritor al istoriei recente a trecut prin experienţe cumplite. Închis în puşcării, mutilat, ajuns o rană vie sângerând mir, nu a cedat, a rămas Liber, a învins Răul, şi prin această suferinţă eliberatoare şi noi, acum, şi în veci, suntem învingători. Nu uitaţi, în temniţele comuniste deţinuţii erau Liberi!

Ar trebui să le fim recunoscători. Prin sfinţenia lor ne-au salvat sufletele. Atunci când, prinşi în prea-plinul zilei, uităm adeseori, cu toţii, că acolo au murit fraţii noştri de ţară, de sânge şi de suferinţă să ne oprim o clipă şi să ne amintim de jertfa lor. Jerta lor este temelia „curăţeniei“ viitorului nostru. Să ne rugăm şi să le rostim versurile:

„Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie

Frumoasă ca un crin din Paradis.

Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
şi-mi primeneşte sufletul de zgură:
Atunci Iisus de mine mult se-ndură“

Acum sunt ale noastre.