Indianistul din Iaşi
Anul 1959 marchează o etapă importantă în istoria relaţiilor prieteneşti dintre România şi India. În acel an se înfiinţează Ambasada indiană la Bucureşti. Încep schimburi de specialişti în domeniile ştiinţei, tehnicii şi în cel al învăţământului. Inginerii şi tehnicienii români ajută India să construiască o rafinărie la Gauhati. România oferă primele burse pentru cadrele indiene, să se specializeze în petrochimie şi în geologia petrolului la Ploieşti şi, respectiv, în Bucureşti.
Pe plan cultural, anul 1959 vede reeditarea Sakuntalei în traducerea lui G. Coşbuc, cu prefaţa semnată de Edgar Papu, editarea gramaticii sanscrite a lui Theofil Simenschy, publicarea unui volum de nuvele ale lui Rabindranath Tagore în tălmăcire românească. Şi, prima delegaţie culturală din România vizitează India în cadrul acordului bilateral în 1959; din acea delegaţie făcea parte profesorul G. Ivănescu, indo-europenistul din Iaşi.
Latura indianistică a preocupărilor savantului ieşean a fost mai putin cunoscută în afara cercului de orientalişti. După câte ştiu, n-a publicat decât o singură lucrare în această direcţie, anume, La formation du pantheon vedique, în Studia et Acta Orientalia (Buc., vol. V-VI, 1967), un studiu profund, reliefând sau stabilind evoluţia personajelor mitologice ale diferitelor culturi indo-europene dintr-o obârşie comună arhaică. Aceasta reprezintă continuarea lucrării Divinites indo-europeennes empruntées aux populations de l'Asie-antérieure et de la Mediterranee a autorului, publicată în volumul III al aceleiaşi reviste.
Membrii Asociaţiei de Studii Orientale din Bucureşti ştiau însă că aveau o filială la Iaşi. Nimeni nu cunoştea unde era sediul ei, nici cine o conducea, doar se ştia că ea a fost reprezentată prin G. Ivănescu. Multe conferinţe de înalt nivel ştiintific au fost ţinute atunci în Iaşi. Profesorul Ivănescu proiecta comunicările, avea grijă de conferenţiarii veniti din alte părţi, scria afişele şi le lipea singur. Stătea în afara oraşului şi n-avea telefon; totuşi avea legătură cu toată lumea. În preajma conferinţei umbla din masă în masă, la Casa Universitarilor, ca să-i invite pe oamenii de cultură. Totdeauna sala a fost plină şi publicul la înălţime. Totul se realiza datorită efortului şi personalităţii lui G. Ivănescu. Un om era o instituţie.
Am vizitat Iaşiul de câteva ori în anii '70, când elaboram teza de doctorat despre influenţa indiană în gândirea lui Eminescu. În cursul uneia, am prezentat un referat la filiala Asociaţiei; a fost cea mai dezbătută parte a lucrării mele: ecouri ale lui Kalidasa în opera eminesciană. Au fost emise păreri pro şi contra analizei mele, cele contra fiind mai multe, aşa cum m-am şi aşteptat. Profesorul Ivănescu, care a prezidat şedinţa, a fost de acord cu mine şi mi-a spus ulterior: "Cu vârsta, am ajuns mai receptiv. M-am convins îndată ce v-am auzit. Nu era nimic de contrazis."
Nu susţin că cei care s-au pronunţat împotriva tezei mele n-au avut argumente raţionale. Dar profesorul avea ceva în plus. El avea sensibilitate, fără de care nu te poţi apropia nici de Eminescu, nici de Kalidasa. Nu este de competenţa mea să afirm dacă G. Ivănescu avea sau nu un spirit enciclopedic, dar pot să spun că vasta şi multidimensionala sa erudiţie nu l-au făcut un intelectual sec. El înfăţişa o combinaţie rară a înţelepciunii mature cu entuziasmul şi simţul umorului proprii vârstei tinere.
Însoţise pe cunoscutul lingvist indian Suniti Kumar Chatterji, cu ocazia vizitei sale în România. În cursul unei plimbări prin cartierele ieşene, indo-europenistul din Calcutta s-a oprit în fata unui lustragiu şi s-a angajat într-o discuţie. Specialistul din Iaşi şi-a ciulit urechile şi s-a întrebat în ce limbă se desfăşura conversaţia. Profesorul Chatterji nu vorbea, evident, acea franceză suprarafinată, cu care caştigase admiraţia intelectualilor români. Fireşte că şi prof. Ivănescu a simţit nevoia de a-şi lustrui pantofii. Fiind întrebat, băiatul l-a informat cu un uşor dispreţ că străinul vorbea stricat limba ţigănească. După o atare elucidare, G. Ivănescu nu s-a mai încumetat să-i pună întrebarea oaspetelui.
Nici eu n-am putut să satisfac curiozitatea lingvistică a cărturarului român. Era cu neputinţă de ghicit în ce limbă indiană vorbise profesorul Chatterji - căci el ştia multe - şi, prin urmare, care din ele sună atât de apropiat de dialectul ţigănesc din Moldova. Spre distracţia publicului nostru, am relatat această anecdotă la interviul realizat de Televiziunea Calcutta în timpul vizitei mele ulterioare în India, în iarna 1977. Dar nu mi-am putut lămuri problema care m-a intrigat şi pe mine, pentru că marele savant indian se stinsese din viaţă cu câteva luni înainte.
A rămas o altă discuţie neterminată. Odată mă întorceam din Iaşi cu trenul şi profesorul Ivănescu luase acelaşi tren spre casa lui. Discutam felurite păreri despre datarea coloanei de fier neruginit din Delhi. Trenul s-a oprit la Nicolina; el a coborât.
Au trecut ani în care ani pierdut legăturile directe cu Domnia sa. Într-o zi din anul 1987, m-am trezit cu ştirea că profesorul G. Ivănescu a trecut în eternitate. De pe străzile Iaşiului a păşit în paginile istoriei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu