M. SADOVEANU, o scrisoare din 1941. „Puterile noastre unite ar putea duce la bun sfârşit un lucru folositor semenilor noştri şi plăcut lui Dumnezeu“

„Zilele viitoare rămân o taină a lui Dumnezeu“




















10 martie 1941
Iaşi – Copou

„Totuşi, dacă ne va fi îngăduit să ajungem zile de pace, ţin să-ţi confirm, aşa cum am mai vorbit, că am mai socotit colaborarea noastră la tălmăcirea psalmilor numai ca un început. Socot că, dacaă am avea posibilităţi şi mijloace, datoria noastră ar fi să săvârşim tălmăcirea întregii Biblii. Ar fi una din puţinele transpuneri din original într-o limbă modernă şi prima în româneşte. Punctul de vedere literar eu îl socotesc pentru mine capital; opera ar avea importanţă şi din alte puncte de vedere.

Limba românească ajunge în vremea noastră la o formă literară ce-i dă dreptul să se fixeze definitiv într-o epocă monumentală şi eternă. Mă socot, în cariera mea, ajuns într-un stadiu când îmi pot lua asemenea răspundere. Din colaborarea noastră la Psalmi, m-am încredinţat că la dumneata găsesc o pregătire de primul rang. Puterile noastre unite ar putea duce la bun sfârşit un lucru folositor semenilor noştri şi plăcut lui Dumnezeu, sporind în acelaşi timp tezaurul literar al ţării.

Dacă suferinţele Europei se alină şi noi ne mai putem revedea, atunci lucrarea noastră ar putea fi reluată.

/.../ “

documente aflate în colecţia Maia Mitru

EMINESCU, ULTIMUL CHIP, „nu l-am trădat, nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru“

ULTIMUL CHIP

Orice pămînt întors în pămînt e un amestec de oase şi de vise, de biată carne abolită cu marile-i rîvne cu tot, de ceva care a fost cu ceva ce nu mai poate fi. Între ce a fost Eminescu şi veacul lui de glorie şi de ţarină stă ultimul lui chip, masca lui funerară, chipul acela emaciat, coborît de pe o cruce nevăzută, flămînd şi însetat, maculat şi totodată izbăvit de suferinţa unei soarte.

Semănînd sfîşietor cu Horea supliciat, cu Iancu rătăcit, cu mulţii mucenici anonimi ai unor cauze pe care le-au crezut pierdute: lungul şir de obidiţi cărora masca lui le da pentru vecie un chip.

De ce doar gînduri pentru slava lui şi nu puţină dragoste pentru rănile lui, pentru obida lui, pentru preţul pe care l-a avut de plătit, pentru ceasurile tîrzii cind atît de greu suspina „o, Doamne“ şi apoi cădea în tristeţe şi tăcere? Sau pentru serile cînd le cînta ardelenilor doine, prin grădinile de vară ale Bucureştilor, de se topeau aceia de plîns. Şi nu mai puţin pentru altă seară, tîrzie şi ea, cînd, însingurat între mai mulţi prieteni, îi spunea lui Panu: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu e nimic mai interesant decît istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt de martiri.“ A fost un om care greu se dădea pe mîna cuiva şi care, pe de altă parte, din inaptitudine pentru orice compromis, şi-a făcut destul de mulţi duşmani.

„...dacă ar şti că nu l-am trădat, că nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru, că am păstrat ceva din neîndurarea lui inocentă, din care lui nădejdea a început să-i lipsească an după an, luptă după luptă“

De ce nu l-am iubi pentru tot ce a fost în toată fiinţa lui din care o parte era pieritoare şi supusă pătimirii? Pentru lacrimile pe care le vărsa, într-un îndoit amurg, de nerăbdare că nu răsare odată luna de după munţii prea înalţi. Poate nici nu ne-ar accepta iubirea. Şi poate totuşi da, dacă ar şti că nu l-am trădat, că nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru, că am păstrat ceva din neîndurarea lui inocentă, din care lui nădejdea a început să-i lipsească an după an, luptă după luptă. Cine n-a ştiut, în acest ceas, să sărute în gînd, plîngînd, fruntea măştii lui funerare a lipsit de la sărbătoarea veacului său.

Petru Creţia, Ultimul chip, Luceafărul, iunie 1989

„Libertate românilor, România suntem noi! Jos comuniştii! Acelaşi sânge, acelaşi neam, aceeaşi ţară!" Solidaritate cu românii din Basarabia

„Trăiască, trăiască şi înflorească Ardealul, Moldova şi Ţara Românească!“, „Jos comuniştii!“, „Basarabia!“, „Mai bine golan decât activist, Mai bine mort decât comunist“, „Mai bine haimana decât trădător, Mai bine huligan decât dictator“, „România e a ta“, „Libertate românilor“, „România suntem noi!“

Cezar Ivănescu, înregistrări video-document (Aş vrea să mor cântând Eminescu, 2005. Cu dragoste despre cultură, TeleM, 1993)

Cezar Ivănescu, Aş vrea să mor cântând Eminescu, recital închinat lui Mihai Eminescu, în memoria marelui eminescolog Petru Creţia. Assunta (Anabasa lui Eminescu), de Cezar Ivănescu şi Despărţire de Mihai Eminescu. La pian Puiu Pascu, la contrabas Pedro Negrescu, înregistrare din recitalul susţinut de Cezar Ivănescu la Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 15 iunie 2005.

Cezar Ivănescu, Cu dragoste despre cultură, TeleM, 1993.

Alexandru Pamfil, vernisajul celei de-a patra expoziţii personale, Iaşi

Săptămâna aceasta, la Galeriile “Dana” din Iaşi a avut loc vernisajul celei de-a patra expoziţii personale a sculptorului gălăţean Alexandru Pamfil. Aceasta cuprinde o selecţie de aproximativ 70 sculpturi, realizate în ultimii ani de sculptorul binecunoscut gălăţenilor. În cronica expoziţiei, care va apărea în “Ziarul de Iaşi”, criticul de artă Mariana Cocoş Tomozei pune fin în evidenţă, din analiza exponatelor, trăsăturile care îl individualizează pe artistul Pamfil:

“Combinând un discret lirism, specific Moldovei, cu o anumită rigoare venită de pe plaiurile Ardealului (a urmat Liceul de Arte la Iaşi şi Institutul de Arte Plastice “Ion Andreescu” la Cluj), Alexandru Pamfil manifestă o deschidere egală catre întregul domeniu al sculpturii; portretul, compozitia, sculptura mica, sculptura monumentala, modelajul şi tehnicile de turnare în metal, cioplitul lemnului, pietrei sau al marmurei, toate l-au interesat, au constituit pentru el un domeniu ce merită a fi explorat cu dăruire şi inventivitate. În expoziţie domină plastica mică, gen practicat cu pasiune de artist, fapt vizibil şi din frecventele participări la manifestările naţionale şi internaţionale din domeniu”.

Sursa: http://www.viata-libera.ro/articol-_Expozitia_personala_“Alexandru_Pamfil”_2.html

Limbajul, o forma a culturii

Limbajul, o formă a culturii

Ştefan Munteanu

— O primă întrebare, stimate domnule profesor Ştefan Munteanu, care bănuiesc că nu ne va îndepărta de ceea ce ne-am propus să evocam în interviul de faţă – aniversarea a 50 de ani de existenţă a Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Timişoara. Cum se face că dvs., care veniţi din nordul bucovinean şi v-aţi făcut studiile la Iaşi, v-aţi desfăşurat cea mai semnificativă parte din cariera aici, în vestul ţării?

— La Iaşi eram, de fapt, refugiat, părinţii stabilindu-se la Alba Iulia. M-am născut în comuna Plaiul Cosminului, judetul Cernăuţi. În 1940, vecinii de la răsărit au ocupat Bucovina de Nord şi o parte din sudul provinciei, unde se afla şi satul meu, la zece kilometri sud-est de Prut. A fost un abuz, ca să nu zic jaf.

— De necontestat este că formaţia dvs. ştiinţifică datorează mult universităţii ieşene.

— La Iaşi, între 1941 şi 1945, eu am făcut filologie clasică, patru ani de greacă, patru de latina şi de lingvistică indoeuropeană, curs predat de eruditul savant şi model de profesor şi de om, Theofil Simenschy, trei ani de arheologie, iar limba română am avut-o facultativ la Seminarul pedagogic. Am urmat seminariile şi cursurile lui Iorgu Iordan, fără a fi fost obligat să dau examene. Şi, ceea ce a fost foarte important, în vremea aceea preda la Iaşi G. Calinescu. N-aş zice că l-am urmărit zi de zi, dar trei ani am fost audientul lui şi, indirect, m-a influenţat extrem de mult, fiindca eu am predat la liceu mai mult timp literatura româna decât limba latină. E necesar să fac aici o precizare, în legătura cu un moment care mi-a hotărât, probabil, destinul. Noul decan al facultăţii de Litere din Iaşi era, din 1945, C. Balmuş. La el mi-am dat licenţa, cu o teză despre Tucidide, istoric care mi se păruse foarte “modern“ şi care m-a influenţat, curios, şi în modul de a scrie, prin sobrietatea lui, prin simţul proprietăţii semantice şi realismul lui. Ei bine, dupa examen, profesorul Balmus ma chestionase asupra perspectivelor imediate pe care le aveam şi mă invitase să mă înscriu într-o formaţie recent apăruta după 23 august 1944. Aş fi avut perspectiva încadrării la Universitate, unde erau posturi libere. Dacă aş fi acceptat condiţia pusă, nu aş fi ajuns la Alba Iulia şi nici, mai târziu, la Timisoara.

— Cât timp aţi profesat în învăţământ, în Alba Iulia?

— În Alba Iulia am predat paisprezece ani. Am fost şi director vreo doi ani, apoi mi-am dat demisia… Cum s-a întâmplat aceasta, deşi nu eram membru de partid? Contează foarte mult în unele momente ca unii oameni să te cunoască. Venise la Alba Iulia un inspector de la Deva, fratele profesorului Mircea Zdrenghea din Cluj. Întâmplarea facuse să ţin, între 1947-1948, două conferinţe, la Centrul Cultural francez… Una despre Anatole France, umanistul, alta despre Sartre, la care a participat acest inspector, care nu mă cunoscuse până atunci. I s-a părut lui că am spus acolo ceva mai ca lumea… Acesta m-a protejat, ca să zic aşa, m-a apărat de unii care nu mă prea agreau, pentru că eu n-am facut temenele, nu e în firea mea. M-a propus chiar la fel de fel de premii, am primit şi Premiul de Stat, în ’54, deşi nu eram membru de partid…

— Pentru ce primea un profesor Premiul de Stat în anii aceia? Barzii vremii ştim pentru ce…

— Eu, pentru învăţământ. Am şi acum o hârtiuţă, cu premiul acesta. O hârtie, atât a fost. Pentru realizările obţinute în domeniul învăţământului, nu pentru altceva. Dar să închei cu acestea. La Timişoara am venit întâi în ’58, şi am stat numai trei luni de zile. Neavând casă, şi nici salariu, pentru că nu-mi fusese semnată încă decizia de numire ca lector suplinitor, m-am întors la Alba Iulia. I-am spus rectorului de atunci că nu puteam trai în gară, ori la câte o cunoştinţă, în bucătărie. Făceam, la un moment dat, naveta de la Arad, unde mă adăpostise un prieten. Nu aveam din ce trăi. Soţia era la Alba Iulia, cu un copil, iar aici, la Timişoara, nu aveam nimic.

— Câţi dintre profesorii care ulterior aveau să vă fie colegi erau atunci la Universitate?

— În prima serie au fost Victor Iancu, Eugen Todoran, G.I. Tohaneanu şi Ignat Bociort, la slavistică Theodor N. Trâpcea. Ei au fost primii. Apoi au fost repartizaţi absolvenţi de la Cluj, Ion Muţiu şi Lucia Jucu, nu ştiu dacă în acelaşi an sau în cel următor. În 1956 există doar anul întâi şi nu erau atât de multe cadre didactice (nu-mi place termenul, dar nu mai poţi să spui altfel). Un an-doi lucrurile au mers asa, şi după aceea au început să se caute candidaţi care să completeze posturile vacante.

— Am putea spune că învăţământul superior filologic din Timişoara a debutat printr-un import masiv de specialişti din toate provinciile româneşti.

— Aşa e. Eugen Todoran şi Victor Iancu veniseră de la Cluj, de la Bucureşti, G. I. Tohăneanu şi Ignat Bociort… iar de la Iaşi eram eu…

— Profesorul Ignat Bociort era lingvist, prin ’56.

— Da, lingvist, făcuse lingvistica la Bucureşti şi ziaristică la “Contemporanul“, cred ca şi teoria literaturii, căreia avea să i se dedice la Timişoara.

— Puteţi evoca momentul în care aţi optat pentru Universitatea de aici?

— Ca să ajung si la mine – întâmplarea a făcut ca în 1955, când eram profesor la Liceul “Mihai Viteazul“ din Alba Iulia, la Timişoara începuseră cursurile de reciclare, la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice, pe unde toţi profesorii trebuiau să treacă pentru împrospătarea cunoştinţelor. În prima serie am fost şi eu şi atunci l-am cunoscut pe profesorul N. Apostolescu, care ne-a predat pedagogia. Invitaţia de a mă stabili la Timişoara, la Universitate, s-a produs peste un an, când l-am reîntâlnit pe profesorul Apostolescu la Bucureşti, la o sesiune de comunicări organizată de Ministerul Învăţământului în legătură cu predarea limbii române în şcoala, prilej cu care am susţinut şi eu o comunicare acolo despre lingvistică şi stilistică.

— Care a fost primul curs pe care l-aţi ţinut la Universitate?

— Introducere în filologie, dar, cum am mai spus, la Timişoara am “ancorat“ mai întâi în ’58, şi am stat numai trei luni, din motivele arătate mai înainte. Am fost rechemat după doi ani. Lipsea titularul unui curs pentru această disciplină, pentru că nu se prea ştia care este obiectul ei. Nu fusese o disciplină de predare până atunci şi n-avea tradiţie în învăţământul universitar.

— Era în 1960.

— În 1960. Eram încă director la un liceu din Alba Iulia. Până la urmă m-am stabilit la Timişoara. Am stat la un cămin studenţesc doi ani, un an singur, cu familia, celalalt.

— Vremuri eroice…

— Da, într-un fel… Eram destul de tânar pe vremea aceea, dacă acceptam ideea ca vârsta de patruzeci de ani mai ţine de tinereţe…

— Dar, ca să revenim la Universitate: ce a însemnat în acei ani Timişoara universitară pentru un filolog? Ce fel de oraş era acesta?

— Ce fel de oraş? Timişoara eu am cunoscut-o când aveam nouăsprezece ani, în 1939. Am făcut atunci o călatorie cu trenul prin ţară, însotit de doi colegi de-ai mei. Am luat-o spre Cluj, apoi, prin Oradea, la Timişoara, care m-a încântat, acesta e cuvântul… Ştiam că există aici o Politehnică, instituţie veche, cu tradiţie. Aşa că am fost pe bd. Mihai Viteazul şi am privit-o cu admiraţie… M-a impresionat ordinea de aici şi, aş zice, aerul occidental al oraşului. În faţa Casei Armatei se afla, ţin minte, un restaurant, erau mese şi scaune afara. Oamenii stăteau la un pahar de bere, dar foarte liniştiti, parcă vorbeau în şoaptă. Impresia era, de la prima ochire, de oraş civilizat, cu o “personalitate“ distinctă, greu de definit. Erau apoi tramvaiele acelea galbene…

— Pitoreşti, în felul lor. Unele aveau o platforma deschisă, în spate, permiţând celui doritor un contact direct cu strada…

— Da, da… Un oraş cu flori multe… Erau şi parcurile, care creau impresia unui oras plasat într-o pădure. Eu făcusem liceul la Cernăuţi, care este şi el un oraş cu aspect austriac, eram oarecum obişnuit cu tipul acesta de arhitectuă. Aici însă totul mi s-a părut mai rafinat, mai cochet decât ce ştiam eu despre alte oraşe. Atunci când am venit eu la Universitatea din Timişoara era o atmosferă de emulaţie. M-am simţit destul de repede timişorean, m-am integrat imediat, trecând peste neajunsuri. Dar trebuie să spun că, exceptând doi-trei, cei mai mulţi dintre cei nou-veniţi eram, într-un fel, debutanţi… Singur Eugen Todoran avea o activitate de luat în seamă… Desigur, şi G.I. Tohaneanu, autor al multor articole pe teme diverse, publicate în revista “Cum vorbim“. Între numele mai cunoscute era şi Victor Iancu, cu doctoratul la München. Avea studii, multe admirabile. Din păcate, el nu a mai scris apoi aproape nimic. I s-a tăiat pământul de sub picioare, pentru că estetica nu se mai preda, sau, în orice caz, se preda la un anume nivel…

— Victor Iancu a fost, prin studiile publicate în anii ‘40, un nume care se impunea în spaţiul esteticii româneşti. Ulterior, un deceniu şi mai bine, formaţia fenomenologica a lui Victor Iancu, care beneficiase de o foarte serioasă şcoală germană, ca să nu mai vorbim despre estetică, în general, deveniseră subiecte indezirabile, oficial…

— Dupa 1950 nu s-a pierdut, formal, disciplina, se preda estetica marxistă, numai aceasta se mai putea face. De aceea Victor Iancu a trebuit să treacă la literatură universală…

— Ca şi Tudor Vianu, de altminteri…

— Da, însă lui Victor Iancu i-a fost ceva mai greu, a facut faţă el, dar nu a putut recolta spre publicare decât foarte puţin din preocuparea aceasta de literatură universală. Nu era domeniul lui, el era acasă în estetică. Era influenţat de esteticienii vremii, mai ales germani, cum ai remarcat. Pentru epoca aceea, a fost un teritoriu cultivat de el, şi care îi apartine. Cu cine se poate vorbi despre el? Cu Deliu Petroiu… Mai ales că relaţiile erau de amiciţie, aproape, între ei.

— Între profesorii cu o activitate remarcabilă, în primul deceniu după înfiintarea Filologiei timişorene, s-a numărat şi Gheorghe Ivănescu, despre care am vorbit mai înainte…

„Gheorghe Ivănescu a deschis
drumul cercetării lingvistice adevărate la noi. [...] Istoria limbii române. O carte în care «te înspăimântă» erudiţia lui“

— Cred că nu exagerez când spun că el a deschis drumul cercetării lingvistice adevărate, la noi. Pentru că până la el nu exista, s-o spunem fără înconjur, o concepţie limpede despre lingvistică. Eram la început. G. Ivănescu vine cu ştiinţa lui uriaşă şi cu domeniile lui atât de variate de cercetare, cu autoritatea lui ştiinţifică, şi impune un mod de a gândi lingvistica, în spiritul critic al “şcolii iesene“, concept ilustrat cu deosebire de Ibrăileanu…

— Îl cunosteaţi de la Iaşi pe profesorul Ivănescu?

— L-am cunoscut bine. Dar nu l-am avut asistent. A fost o vreme asistentul profesorului Iorgu Iordan, apoi a plecat ca bursier la Roma, trecând ulterior pe la Paris si München. Este un renascentist. Nimeni nu s-a extins aşa de mult asupra atâtor domenii. În toate s-a manifestat şi, din păcate, nu a putut să-şi adune în mai multe volume tot ce a scris. Abia spre sfârsitul vietii şi-a publicat cartea la care se gândea mai demult, Istoria limbii române. O carte în care “te înspăimântă“ erudiţia lui. [...] Dar nu am avut norocul să rămână prea mult printre noi. În 1981 a apărut Gramatica comparată a limbilor indoeuropene în colaborare, post mortem, cu Th. Simenschy, de la ale cărui studii porneşte şi pe care le completează. Un volum masiv de 500 de pagini şi un monument de erudiţie.

— Câţi ani a predat la Universitatea de aici ?

— Vreo şapte. Din 1962… G. Ivănescu venise aici de la Bucureşti, încadrat fiind cu gradul de conferenţiar. De la Sibiu, unde a fost muzeograf, la Muzeul Bruckenthal, a venit Victor Iancu. Fusese conferenţiar la Universitatea din Iaşi. Peste vreo doi ani a fost scos din învăţământ, alături de mulţi alţii…

— Ce impresie făcea G. Ivănescu?

— Cei care l-au cunoscut îndeaproape au rămas cu imaginea unui om devotat total studiului, ceea ce ne-a impresionat profund. Un rar model de corectitudine şi modestie. Era un om care punea preţ numai pe muncă. Pe nimic altceva… Părea de altfel să nu trăiască în lumea asta. El era într-o lume ideală. Iată o întâmplare care spune multe despre el. Ileana Oancea, care îi fusese studentă la romanistică, a rămas şi succesoarea lui la această disciplină – un domeniu foarte larg, după cum foarte bine ştii. Îi ceruse, deoarece conducea seminarul de romanistică, să înveţe de îndată franceza veche. Aşa concepea el lucrurile: să stai, zece ore pe zi, şi să înveţi franceza veche… Avea şi o generozitate a lui, care era un apanaj al omului… Primea reviste din strainatate… le împărţea de îndată la toţi. Din studiile lui am înţeles care sunt principiile cercetării stilistice şi ale limbii literare. A fost un deschizător de drum. A plecat apoi la Craiova şi în cele din urmă a revenit la Iaşi. E o istorie complicată aici. Într-un mod similar s-au petrecut lucrurile şi cu Ovidiu Bârlea, cel mai de seamă folclorist contemporan al nostru. Posibil ca profesorul Mihai Pop să fi fost mai ancorat în teoriile noi decât Bârlea … Totuşi…

— Generaţia mea îi avusese la Folclor pe Gabriel Manolescu, Ion Iuliu Popa, Vasile Creţu…

— Da, Creţu a fost o capacitate, din păcate s-a stins prea devreme. Dar să revenim la Bârlea, care era atunci cercetător la Institutul de Folclor. A fost chemat aici de Eugen Todoran, care cedase cursul de folclor, pentru a rămâne numai cu perioada literaturii clasice. Bârlea venea săptămânal de la Bucureşti să-şi ţină cursul. Foarte temeinic, foarte informat… Cursurile lui s-au bucurat de o mare audienţă. Fusese timp de un an conferenţiar suplinitor. Când s-a pus problema definitivării pe post, a fost respins. Nu vreau să intru în amănunte. Nu doresc să arunc o umbră asupra nimanui, deşi umbre plutesc multe asupra oamenilor. Probabil că aşa a fost totdeauna. Bârlea a fost şi scriitor. A publicat şi două cărţi despre oamenii din Munţii Apuseni. După părerea mea, ceea ce este Creangă pentru Moldova, reprezintă el pentru Munţii Apuseni.

— Să revenim la profesorul G. Ivănescu… Impusese, colaboratorilor, un stil de muncă… Si poate mai mult decât atât…

— Aş dori să subliniez că Ivănescu a venit cu intenţia de a crea cu noi un centru de cercetare ştiinţifică. Nu ştiu în ce măsură a reuşit. Ne-a insuflat însă spiritul rigorii în cercetare. Era foarte sever în privinţa aceasta, el, care, ca om, era firesc, neprotocolar şi comunicativ. A trăit singur aici multă vreme, până i s-a repartizat o locuinţă cu două camere… Trăia ca un sihastru, înconjurat de cărţti… La el n-aveai unde să stai decât pe o ladă… Nu avea mobilă, nu avea nimic, soţia lui era la Bucureşti. El insista mereu că fără o lectură aprofundată a cărţilor fundamentale şi fără cunoaşterea riguroasă a faptelor risti să sapi pe un teren steril. Era extrem de bine informat şi la curent cu ultimele apariţii din domeniu, cu studiile apărute în strainatate. Începuse, prin ’63, dezgheţul…

— Micul dezgheţ politic în România, o relaxare care, de altfel, n-avea să dureze prea mult… Lingvistica, totuşi, rămăsese şi în anii anteriori un teritoriu privilegiat, ori cel puţin nu atât de expus imixtiunilor dogmatice ca alte sfere ale culturii…

— Fusese totuşi, la începuturile anilor ’50, infestată şi ea de stalinism, fără ca acesta să facă prea mult rău. Apăruse în ’51 o broşură despre problemele lingvisticii sub semnătura lui Stalin.

— Probabil dezbătuta şi citată, în epocă, aşa cum s-au petrecut şi mai apoi lucrurile cu opurile atribuite altor personaje de tristă amintire…

„ O spun cu toată convingerea: nimeni nu m-a obligat să-l citez nici pe Stalin şi nici pe alţii din cei aflaţi la putere“

— Da, da… S-a repezit multă lume la ea… Era, într-un fel, obligatoriu… Nu ştiu totuşi cât de obligatoriu… Lucrurile aşa au fost, în mare masură. Totuşi, o spun cu toată convingerea: nimeni nu m-a obligat să-l citez nici pe Stalin şi nici pe alţii din cei aflaţi la putere. Eu am publicat până acum vreo douăsprezece cărţi, de lingvistică, stilistică şi de memorialistică – şi vreo şase-şapte cursuri. Nu exista în ele nici un slogan, nici un nume de lider de partid. Poate unii au fost fortaţi s-o facă, ori sfătuiţi, cei care se ocupau de istorie. Am publicat împreuna cu Vasile Târa, în ’68, Istoria limbii române literare, apărută în două ediţii în Editura Didactică şi Pedagogică. Era prima istorie a limbii literare completă. A fost foarte bine primită, au scris mulţi despre ea, Al. Graur şi alţii… Nu mi s-a impus să citez pe nimeni… (Dar poate ca unii o faceau din proprie initiativa, se pare, nu stiu.)

— Ce secţii erau în acei primi ani de Filologie timişoreană?

— Erau secţiile română-germană şi română-rusă. Cadre puţine, mai mult tineri. Noi, cei care eram mai în vârstă, aveam sentimentul unei mari răspunderi. Ca să mă întorc la mine, a trebuit să depăşesc un fel de handicap, pentru că trebuia să fac cursuri pe care nimeni nu le prea accepta. De pildă, cursul de Introducere în filologie sau Istoria limbii române literare, o disciplina care nu se predase nici ea pâna atunci…

— Era totuşi tentant…

— Tentant, da, dar exista întrebarea – de unde porneşti şi unde te opreşti? Studiezi istoria limbii ca limbă de cultură sau evoluţia ei, a normelor, care duc de la dialect la limba naţională? Studiezi ramificaţiile ei funcţionale, ca limbaj artistic, limbaj administrativ şi limbaj stiinţific? Nu era clar, deşi urmăream ce se scria în domeniu. Uite, de pilda, Introducere în filologia română… Ce înseamna aceasta? Filologie în sensul strict al cuvântului, de critică de text? Filologie în înţelesul larg, de studiu al limbii scrise? Şi atunci, fără să insist prea mult, n-aveam niciun fel de indiciu… Nu ştiai (cel puţin eu) unde trebuie să te opreşti… N-am avut colaboratori cu care să mă consult, dar am găsit înţelegere la colegii germani: la profesorii Johann Wolf şi la Rudolf Hollinger… Învăţatul Johann Wolf preda şi el Introducere în filologia germană. M-am adresat lui, iar el, foarte binevoitor, mi-a pus la dispoziţie cursul sau. Mi-a fost extrem de util.

— Prin anii ’70 se profila un început de normalitate. Se tipariseră, de bine, de rău, o parte din cursurile de bază care erau predate.

— La disciplinele pe care le-am predat – şapte la număr – am căutat să redactez la scurt timp cursuri menite să le folosească studenţilor ca instrument de lucru elementar. După care n-aveau decât să parcurgă ce doreau ei şi ce găseau. În primul rând era nevoie de elementele de bază, de abecedarul disciplinei. Le-am conceput cum m-am priceput, iar după câtiva ani le-am publicat. La Introducere în filologie s-au adaugat Principii de stilistică, apoi un curs de Istoria doctrinelor lingvistice. Am mai predat şi limba română contemporană, precum şi latina şi greaca. Toate acestea m-au făcut să mă cam risipesc. Nu m-am putut concentra prea mult asupra fiecarei discipline în parte. Am făcut eforturi să mă ocup de limba literară şi de stilistică, aceasta devenită cu timpul disciplina “favorită“. Am realizat ceva şi aici, şi am satisfacţia că, sub îndrumarea profesorului Ivănescu, atunci când mi-am susţinut doctoratul, m-am gândit să fac o lucrare de stilistică generală. Teza am publicat-o după patru ani şi, spre surpriza mea, am primit Premiul Academiei.

Ştefan Munteanu, Limbajul, o formă a culturii, fragment, Orizont, nr. 10 / 27 octombrie 2006

Cezar Ivănescu – destin sub semnul lui Eminescu

Aş vrea să mor cântând Eminescu

„Aş vrea să mor cântând Eminescu, aşa cum fiecare făptură creată de Dumnezeu ar vrea să moară întru Dumnezeul care a creat-o.

Dacă nu ar fi existat Eminescu în limba română, eu, unul, după atâţia alţii aş fi rămas un ins fără de nici un Dumnezeu, şi când aceşti atâţia alţii se numesc Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi George Bacovia, Ion Barbu şi Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, vă puteţi închipui că nu o să mă clatin în faţa unor contestatari contemporani...

Dimpotrivă, mă încredinţez încă o dată că firava mea făptură numai prin el se atinge cu adevărat de Fiinţă şi mă rog să am puterea să mor cântând Eminescu.

În 1989, 10 decembrie, când am făcut spectacolul Doina, închinare lui Eminescu, spuneam că nu am îndrăznit să cânt decât un poem de Eminescu, Doina, pentru că fiecare text eminescian este o mantra atât de puternică, încât actantul care o rosteşte se poate pulveriza în orice clipă încercând să se încarce de energia ei imensă...

Cum îndrăznesc azi să cânt trei poeme de Eminescu? Azi ştiu bine cum aş vrea să mor, aş vrea să mor cântând Eminescu.

Închin acest recital marelui Petru Creţia, spiritului lui luminat şi inimii sale tânjitoare după Eminescu. Către el îmi înalţ azi vocea.

Voi cânta după textele stabilite de ediţia Nicolae Georgescu, discipolul meu în tinereţe, azi cel mai redutabil eminescolog.“

Cezar Ivănescu, 15 iunie 2005
Muzeul Naţional al Literaturii Române,
Bucureşti


Textul reprodus în introducerea articolului este motivaţia spectacolului Aş vrea să mor cântând Eminescu suţinut de Cezar Ivănescu pe 15 iunie 2005. Nu a fost să fie aşa. Nu a murit de moarte bună şi nu a murit cântând Eminescu, a murit, aşa cum o tot repet de o vreme cu groază şi durere, în nişte condiţii de neimaginat. A murit cu zile, în Joia Mare, purtat de medici lipsiţi de responsabilitate şi suflet între unităţi spitaliceşti.

Muzeul Literaturii Române în care Cezar Ivănescu a ţinut de-a lungul timpului nenumărate spectacole, acum la moartea Poetului, brusc, prin vocea şi voinţa conducerii a decis că „Muzeul nu e capelă!“.

Ce nu au înţeles atunci, în preajma Învierii, nici distinşii domni din conducerea USR şi nici cei din conducerea MLR este faptul ca datoria de a ne respecta şi de a ne comporta demn faţă de cei care pleacă la Domnul ne aparţine în totalitate nouă şi nouă, celor rămaşi, ne face cinste şi nouă ne dă măsura umanismului şi inteligenţei.

preluare: http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/