Exilul şi împărăţia
de Nicolae Manolescu
Trei capitole noi, pînă la revoluţie de neconceput, vor trebui luate în considerare de oricine va dori să scrie o istorie a literaturii române contemporane.
Cel dintîi se referă la literatura exilului. Pînă pe la începutul anilor '70, numărul scriitorilor exilaţi era relativ mic şi ei făceau parte, cu puţine excepţii, din vechile generaţii, oameni care părăsiseră ţara înainte de războiul al doilea sau puţin după aceea. Cîţiva scriau în altă limbă, fiind revendicaţi de alte literaturi (Cioran, Ionesco, Vintilă Horia). Alţii continuau să scrie în româneşte, dar nu mai erau menţionaţi în presă sau cărţile ce apăreau în România (Mircea Eliade, Ştefan Baciu, Horia Stamatu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Miron). În primii douăzeci – douăzeci şi cinci de ani de după război, acestui lot de exilaţi i s-au adăugat extrem de puţine nume (Petru Dumitriu, Andrei Codrescu, Ilie Constantin, Toma Pavel, Dumitru Ţepeneag, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu).
O hemoragie puternică s-a produs abia în ultimul deceniu şi jumătate al dictaturii comuniste, cînd siliţi de oficialităţi (Paul Goma, Dorin Tudoran) sau emigraţi fiindcă nu mai suportau cenzura sau din raţiuni personale (Ion Caraion, Bujor Nedelcovici, Oana Orlea, Rodica Iulian, Mihai Spăriosu, Lucian Raicu, Nicolae Balotă, Mircea Iorgulescu, Marcel Pop Corniş, N. Tertulian, Ion Omescu, Al. Papilian, Dan Cristea, Monica Săvulescu, etc.), zeci de scriitori români, din toate generaţiile, unii de prim rang, au luat calea străinătăţii, în legătură cu toţi aceştia, istoricul literar îşi va pune un număr de întrebări pe care ceilalţi scriitori rămaşi în ţară nu i le ridică.
O întrebare este chiar aceea asupra limbii în care scriu, mulţi devenind bilingvi. Nu e lipsit de importanţă faptul, că de pildă, Un sosie en cavale, romanul Oanei Orlea a fost scris în franceză, spre deosebire de celelalte romane ale autoarei, scrise în româneşte. Cazul poeţilor e cel mai dificil. Mai poate fi considerat Andrei Codrescu poet român, ştiut fiind că el scrie de un sfert de veac în engleză şi se bucură de reputaţie peste ocean? O altă problemă este aceea a raportului pe care multe din aceste opere, concepute în contextul altor literaturi, îl întreţin cu literatura română. Există o evoluţie specifică a romanului românesc în perioada postbelică, în care Cronica de familie îşi află firesc locul: dar ce loc ocupă în această evoluţie romanele scrise de Petru Dumitriu după ce autorul a emigrat? Şi cum se leagă studiile ori eseurile critice publicate în SUA de Călinescu, Nemoianu, Spăriosu, Corniş sau Pavel, deveniţi universitari americani, de stadiul şi metodele criticii din ţară? Nici dacă autorii au continuat să scrie în româneşte, nu e simplu a le descoperi locul exact în mişcarea literară din ţară. Romanele lui Goma apar între 1974 şi 1991, deci odată cu ale lui Mircea Ciobanu sau Mircea Horia Simionescu. Pot sta ele în aceeaşi despărţitură a tabloului?
Al doilea capitol are în vedere literatura basarabenilor. Ei sînt scriitori români care trăiesc, de patruzeci şi şase de ani, în altă ţară, în împărăţia sovietică. Imensa lor majoritate au scris şi scriu în româneşte. Problema bilingvismului nu se pune în cazul lor. Se pune totuşi aceea a caracterului întrucîtva diferit al românei de peste Prut, întîrziată într-o fază mai arhaică decît româna de dincoace, şi cu unele particularităţi regionale, care o apropie de graiul moldovenilor. Mai ales în poezie deosebirile lingvistice joacă un mare rol, conducînd la o percepţie diferită din partea cititorului de aici. Sub raport estetic, formula poeziei şi a prozei basarabene este aproape exclusiv tradiţionalistă. Modernismul interbelic n-a prins în Basarabia nici înainte de anexarea provinciei de către sovietici. Iar după aceea şansele unei adevărate înnoiri a mijloacelor de expresie au fost blocate atît de presiunea realismului socialist, cît şi de necesitatea resimţită de scriitorii basarabeni de a-şi apăra tradiţiile naţionale.
Citite astăzi, poezia şi proza basarabeană seamănă cu cele din Ardealul de dinainte de 1918. Modernismul, care a dus la dezvoltarea elementului individual în detrimentul celui obştesc, era inacceptabil în condiţiile unor provincii aflate sub ocupaţie străină şi în care promovarea ideii naţionale şi a valorilor tradiţiei naţionale presupunea păstrarea unui contact strîns cu straturile profunde ale societăţii. Modernismul a fost rodul elitelor. Tradiţionalismul a rămas popular.
În aceste condiţii, locul literaturii basarabene într-o istorie a literaturii române contemporane nu e deloc lesne de stabilit. Includerea ei pur şi simplu în zona tradiţionalistă nu lămureşte lucrurile, fiindcă tradiţionalismul unui Grigore Vieru este unul aşa zicînd ingenuu, fermecător prin spontaneitate, în vreme ce tradiţionalismul epocii Ceauşescu a fost, la noi, în mod limpede, unul contrafăcut propagandistic şi fals, în esenţa lui. Similitudinile dintre unii şi alţii, sînt, estetic, superficiale şi nu trebuie mizat, imprudent, pe ele.
Dar exilul şi împărăţia nu sînt totul. Mai este un capitol inedit, şi anume, acela consacrat prozei nonfictive: memorialistică, jurnale, documente etc. Să spun cîteva cuvinte şi despre el. De mai multe decenii, proza de acest tip este preferată celei fictive în toate literaturile dezvoltate. La noi lucrul n-a fost cu putinţă, fiindcă publicarea unor asemenea cărţi era îngreunată de cenzură. Se ştie că, aproximativ între 1967 şi 1980, romanul a absorbit cea mai mare parte a nevoii de informaţie istorică, socială ori politică. Marin Preda a fost printre primii care au recunoscut rolul „enciclopedic“ al romanului nostru în absenţa unei istorii contemporane (dar şi a unei jurnalistici) în stare să satisfacă interesul public pentru actualitate. Ficţiunea permitea să se spună adevăruri de care societatea avea nevoie şi fără de care nu se putea cunoaşte pe sine însăşi. Cenzura a tolerat romane foarte curajoase şi critice (şi, cum am arătat în articolul precedent din Meridian, nu e necesar să apelăm la alte explicaţii incorecte şi ofensatoare pentru romancieri), probabil fiindcă avea de ales între aceasta şi o proză direct documentară, care era în ochii ei mult mai periculoasă, mai „destabilizatoare“.
Extrem de puţine exemple dintr-o astfel de proză se pot da pînă la revoluţie şi toate se referă la capitole ceva mai vechi ale istoriei noastre, netrecînd de războiul al doilea. Epoca postbelică e o pată albă, din acest punct de vedere.
Brusc, după decembrie 1989, raportul s-a răsturnat în favoarea prozei non-fictive. N-au apărut decît două sau trei romane în timpul care a trecut de la revoluţie, dovadă că sertarele romancierilor erau goale, cum am şi presupus. Mult mai bogate în revelaţii au fost sertarele autorilor de jurnale şi memorii, cîteva din cele deja tipărite fiind absolut impresionante. Lăsînd la o parte memorialistica unor oameni politici interbelici (Argetoianu, Gafencu etc.), avem jurnalele şi memoriile de închisoare ale epocii comuniste (Belu Zilber, Steinhardt, Ioanid), cu valoare literară incontestabilă şi, totodată documentar copleşitoare. Imaginea anchetelor şi închisorilor comuniste ne fusese restituită pînă acum tot numai de romancieri (Ivasiuc, Preda, Goma, Buzura, D. R. Popescu, C. Ţoiu etc.).
Concurenţa pe care le-o face astăzi proza nonfictivă este extraordinară. O istorie a literaturii contemporane va trebui să ţină seamă de ea şi să înregistreze, nu doar într-un capitol special, toate aceste cărţi nonfictive, dar şi modificarea percepţiei noastre asupra romanelor cu tematică asemănătoare, rod al concurenţei de care aminteam.
de Nicolae Manolescu
Trei capitole noi, pînă la revoluţie de neconceput, vor trebui luate în considerare de oricine va dori să scrie o istorie a literaturii române contemporane.
Cel dintîi se referă la literatura exilului. Pînă pe la începutul anilor '70, numărul scriitorilor exilaţi era relativ mic şi ei făceau parte, cu puţine excepţii, din vechile generaţii, oameni care părăsiseră ţara înainte de războiul al doilea sau puţin după aceea. Cîţiva scriau în altă limbă, fiind revendicaţi de alte literaturi (Cioran, Ionesco, Vintilă Horia). Alţii continuau să scrie în româneşte, dar nu mai erau menţionaţi în presă sau cărţile ce apăreau în România (Mircea Eliade, Ştefan Baciu, Horia Stamatu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Miron). În primii douăzeci – douăzeci şi cinci de ani de după război, acestui lot de exilaţi i s-au adăugat extrem de puţine nume (Petru Dumitriu, Andrei Codrescu, Ilie Constantin, Toma Pavel, Dumitru Ţepeneag, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu).
O hemoragie puternică s-a produs abia în ultimul deceniu şi jumătate al dictaturii comuniste, cînd siliţi de oficialităţi (Paul Goma, Dorin Tudoran) sau emigraţi fiindcă nu mai suportau cenzura sau din raţiuni personale (Ion Caraion, Bujor Nedelcovici, Oana Orlea, Rodica Iulian, Mihai Spăriosu, Lucian Raicu, Nicolae Balotă, Mircea Iorgulescu, Marcel Pop Corniş, N. Tertulian, Ion Omescu, Al. Papilian, Dan Cristea, Monica Săvulescu, etc.), zeci de scriitori români, din toate generaţiile, unii de prim rang, au luat calea străinătăţii, în legătură cu toţi aceştia, istoricul literar îşi va pune un număr de întrebări pe care ceilalţi scriitori rămaşi în ţară nu i le ridică.
O întrebare este chiar aceea asupra limbii în care scriu, mulţi devenind bilingvi. Nu e lipsit de importanţă faptul, că de pildă, Un sosie en cavale, romanul Oanei Orlea a fost scris în franceză, spre deosebire de celelalte romane ale autoarei, scrise în româneşte. Cazul poeţilor e cel mai dificil. Mai poate fi considerat Andrei Codrescu poet român, ştiut fiind că el scrie de un sfert de veac în engleză şi se bucură de reputaţie peste ocean? O altă problemă este aceea a raportului pe care multe din aceste opere, concepute în contextul altor literaturi, îl întreţin cu literatura română. Există o evoluţie specifică a romanului românesc în perioada postbelică, în care Cronica de familie îşi află firesc locul: dar ce loc ocupă în această evoluţie romanele scrise de Petru Dumitriu după ce autorul a emigrat? Şi cum se leagă studiile ori eseurile critice publicate în SUA de Călinescu, Nemoianu, Spăriosu, Corniş sau Pavel, deveniţi universitari americani, de stadiul şi metodele criticii din ţară? Nici dacă autorii au continuat să scrie în româneşte, nu e simplu a le descoperi locul exact în mişcarea literară din ţară. Romanele lui Goma apar între 1974 şi 1991, deci odată cu ale lui Mircea Ciobanu sau Mircea Horia Simionescu. Pot sta ele în aceeaşi despărţitură a tabloului?
Al doilea capitol are în vedere literatura basarabenilor. Ei sînt scriitori români care trăiesc, de patruzeci şi şase de ani, în altă ţară, în împărăţia sovietică. Imensa lor majoritate au scris şi scriu în româneşte. Problema bilingvismului nu se pune în cazul lor. Se pune totuşi aceea a caracterului întrucîtva diferit al românei de peste Prut, întîrziată într-o fază mai arhaică decît româna de dincoace, şi cu unele particularităţi regionale, care o apropie de graiul moldovenilor. Mai ales în poezie deosebirile lingvistice joacă un mare rol, conducînd la o percepţie diferită din partea cititorului de aici. Sub raport estetic, formula poeziei şi a prozei basarabene este aproape exclusiv tradiţionalistă. Modernismul interbelic n-a prins în Basarabia nici înainte de anexarea provinciei de către sovietici. Iar după aceea şansele unei adevărate înnoiri a mijloacelor de expresie au fost blocate atît de presiunea realismului socialist, cît şi de necesitatea resimţită de scriitorii basarabeni de a-şi apăra tradiţiile naţionale.
Citite astăzi, poezia şi proza basarabeană seamănă cu cele din Ardealul de dinainte de 1918. Modernismul, care a dus la dezvoltarea elementului individual în detrimentul celui obştesc, era inacceptabil în condiţiile unor provincii aflate sub ocupaţie străină şi în care promovarea ideii naţionale şi a valorilor tradiţiei naţionale presupunea păstrarea unui contact strîns cu straturile profunde ale societăţii. Modernismul a fost rodul elitelor. Tradiţionalismul a rămas popular.
În aceste condiţii, locul literaturii basarabene într-o istorie a literaturii române contemporane nu e deloc lesne de stabilit. Includerea ei pur şi simplu în zona tradiţionalistă nu lămureşte lucrurile, fiindcă tradiţionalismul unui Grigore Vieru este unul aşa zicînd ingenuu, fermecător prin spontaneitate, în vreme ce tradiţionalismul epocii Ceauşescu a fost, la noi, în mod limpede, unul contrafăcut propagandistic şi fals, în esenţa lui. Similitudinile dintre unii şi alţii, sînt, estetic, superficiale şi nu trebuie mizat, imprudent, pe ele.
Dar exilul şi împărăţia nu sînt totul. Mai este un capitol inedit, şi anume, acela consacrat prozei nonfictive: memorialistică, jurnale, documente etc. Să spun cîteva cuvinte şi despre el. De mai multe decenii, proza de acest tip este preferată celei fictive în toate literaturile dezvoltate. La noi lucrul n-a fost cu putinţă, fiindcă publicarea unor asemenea cărţi era îngreunată de cenzură. Se ştie că, aproximativ între 1967 şi 1980, romanul a absorbit cea mai mare parte a nevoii de informaţie istorică, socială ori politică. Marin Preda a fost printre primii care au recunoscut rolul „enciclopedic“ al romanului nostru în absenţa unei istorii contemporane (dar şi a unei jurnalistici) în stare să satisfacă interesul public pentru actualitate. Ficţiunea permitea să se spună adevăruri de care societatea avea nevoie şi fără de care nu se putea cunoaşte pe sine însăşi. Cenzura a tolerat romane foarte curajoase şi critice (şi, cum am arătat în articolul precedent din Meridian, nu e necesar să apelăm la alte explicaţii incorecte şi ofensatoare pentru romancieri), probabil fiindcă avea de ales între aceasta şi o proză direct documentară, care era în ochii ei mult mai periculoasă, mai „destabilizatoare“.
Extrem de puţine exemple dintr-o astfel de proză se pot da pînă la revoluţie şi toate se referă la capitole ceva mai vechi ale istoriei noastre, netrecînd de războiul al doilea. Epoca postbelică e o pată albă, din acest punct de vedere.
Brusc, după decembrie 1989, raportul s-a răsturnat în favoarea prozei non-fictive. N-au apărut decît două sau trei romane în timpul care a trecut de la revoluţie, dovadă că sertarele romancierilor erau goale, cum am şi presupus. Mult mai bogate în revelaţii au fost sertarele autorilor de jurnale şi memorii, cîteva din cele deja tipărite fiind absolut impresionante. Lăsînd la o parte memorialistica unor oameni politici interbelici (Argetoianu, Gafencu etc.), avem jurnalele şi memoriile de închisoare ale epocii comuniste (Belu Zilber, Steinhardt, Ioanid), cu valoare literară incontestabilă şi, totodată documentar copleşitoare. Imaginea anchetelor şi închisorilor comuniste ne fusese restituită pînă acum tot numai de romancieri (Ivasiuc, Preda, Goma, Buzura, D. R. Popescu, C. Ţoiu etc.).
Concurenţa pe care le-o face astăzi proza nonfictivă este extraordinară. O istorie a literaturii contemporane va trebui să ţină seamă de ea şi să înregistreze, nu doar într-un capitol special, toate aceste cărţi nonfictive, dar şi modificarea percepţiei noastre asupra romanelor cu tematică asemănătoare, rod al concurenţei de care aminteam.
Sursa: Nicolae Manolescu, Exilul şi împărăţia, Meridian, nr. 2, iulie-august, 1991, SUA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu