Câteva consideraţii cu privire la tragicele evenimente petrecute la Lunca – 6/7 februarie 1941, Fântâna Albă – 1 aprilie 1941, Cimitirul Militar Horecea – iulie 1941
de Vasile ILICA
veteran de război
După 1990 a început să se schimbe cursul istoriei din fosta U.R.S.S., moment soldat cu dezmembrarea acesteia, fapt ce a declanşat o reacţie în lanţ în toate ţările şi provinciile anexate prin forţă, de-a lungul anilor. Nici Nordul Bucovinei nu a rămas în afara efervescenţei declanşate de „perestroica” lui Gorbaciov, toţi factorii locali formatori de opinii, înţelegând prin aceştia: ziarişti, profesori, învăţători, preoţi şi, în general, intelectualii satelor, precum şi asociaţiile româneşti, au pornit o intensă muncă de cercetare şi descoperire a crimelor săvârşite de autorităţile sovietice în teritoriile ocupate în 1940.
În primii ani de după „dezgheţul” din 1990, au apărut în ziarele româneşti, în reviste literare, în almanahuri, tot felul de informaţii şi mărturii cu privire la evenimente şi tragedii ieşite din comun, gestionate cu o deosebită cruzime de autorităţile militare ale ocupantului sovietic, pe care le putem considera, pe bună dreptate, drept „holocaust bucovinean”. Au excelat în cercetarea şi descoperirea atrocităţilor săvârşite de autorităţile statului totalitar comunisto-bolşevic: Societatea „Golgota” din Cernăuţi, care prin propriul statut şi-a propus să lupte pentru descoperirea victimelor şi deconspirarea opresiunilor staliniste din nordul Bucovinei şi Societatea „Arboroasa” condusă de distinsul ziarist Dumitru Covolciuc, care împreună cu Dumitru Poptămaş, director al Bibliotecii din Târgu Mureş, au scos de-a lungul anilor valorosul almanah „Ţara Fagilor”, în care au apărut cele mai multe mărturii ale victimelor „holocaustului bucovinean”.
Presa românească din regiunea Cernăuţi: „Zorile Bucovinene”, „Plai Românesc”, „Con cordia”, „Arcaşul”, „Gazeta de Herţa” etc. a contribuit şi ea la descoperirea şi publicarea unor valoroase mărturii legate de persecuţiile organizate de statul totalitar sovietic pe teritoriul Bucovinei. Contribuţia mea la acest efort s-a concretizat în realizarea lucrării „Martiri şi mărturii din Nordul Bucovinei”, la a cărei documentare am lucrat mai bine de 12 ani. Ea relatează o serie de episoade tragice trăite de populaţia românească din Nordul Bucovinei în perioadele 1940-1941 şi 1944-1950, când persecuţiile staliniste au atins cote maxime, fiind ridicate la rang de politică de stat.
Dar să revenim la comemorarea evenimentelor sângeroase din 1941 ce au avut loc pe teritoriul Bucovinei, evenimente ce s-au desfăşurat în imediata vecinătate a noii frontiere stabilite în iunie 1940 între U.R.S.S. şi România. În noaptea de 6/7 februarie 1941, cca. 400 de tineri din satele: Mahala, Boian, Coteni, Horecea Urbană, Corovia, Buda, Plaiul Cosminului, Godineşti etc., înspăimântaţi de presiunile făcute de autorităţile sovietice pentru a-i recruta cu forţa şi trimite la muncă forţată în diverse mine şi şantiere de pe teritoriul U.R.S.S., instigaţi de anumiţi agenţi provocatori recrutaţi de NKVD şi grăniceri, agenţi care în schimbul unor sume importante de bani se ofereau să le mijlocească trecerea frontierei în România, pe un ger de -22 grade C, s-au adunat în lunca Prutului.
Deşi călăuza angajată nu s-a prezentat la locul întâlnirii, grupul de tineri şi tinere a hotărât să continue drumul spre frontieră, cu toate riscurile ce decurgeau din această încercare de-a dreptul sinucigaşă. Grănicerii sovietici, la curent cu intenţiile grupului de tineri români, i-au aşteptat într-un dispozitiv bine organizat, pe cotul Prutului.
Majoritatea tinerilor au căzut seceraţi de mitralierele grănicerilor, doar un grup mai puţin numeros, care s-a despărţit de grosul coloanei încercând să treacă Prutul îngheţat într-un punct din amonte, a reuşit să escaladeze gardurile de sârmă ghimpată şi să se predea grănicerilor români. Din mărturia lui Mihai Crăiuţ din Mahala, mărturie consemnată de profesorul Octavian Voronca, rezultă că, din cei 400 de tineri, numai 57 au reuşit să treacă frontiera în România. Ceilalţi au fost împuşcaţi de grănicerii sovietici iar cadavrele lor au fost aruncate în trei gropi comune, săpate chiar în lunca Prutului.
La topirea zăpezilor, Prutul s-a revărsat şi a inundat zona în care erau îngropaţi martirii de la Lunca, astfel că, în vara anului 1941, când trupele române au reocupat zona, nu s-a mai putut găsi decât o singură groapă, în care s-au descoperit cadavrele a 107 victime ce au fost scoase şi înhumate în cimitirul din satul Mahala. Tot rezultatul unor provocări organizate de agenţi NKVD şi trupe de grăniceri a fost şi masacrul din 1 aprilie 1941, din Poiana Camencei, de lângă Fântâna Albă. Cei antrenaţi în marşul spre Fântâna Albă nu aveau nici cea mai mică idee despre cele întâmplate la Lunca, cu aproape două luni înainte, deşi, în linie dreaptă, cele două localităţi se găsesc la o distanţă de numai 32 km. Este de presupus că cei cca. 2.500 de participanţi la marşul din 1 aprilie 1941, dacă ar fi avut cele mai mici bănuieli sau informaţii cât de vagi, despre cele ce s-au întâmplat la Lunca în noaptea de 6/7 februarie 1941, nu s-ar fi angajat într-o acţiune absurdă şi extrem de periculoasă, organizată diabolic de nişte cozi de topor recrutate de NKVD şi de unitatea de grăniceri din zona de frontieră respectivă.
Au venit apoi evenimentele tragice ce au culminat cu noaptea de 12/13 Iunie, când a avut loc marea deportare - în noaptea respectivă, din Nordul Bucovinei, au fost ridicaţi peste 30.000 de români şi duşi cu trenuri de marfă spre zone nepopulate din Siberia şi Kazahstan, unde nu erau pregătite nici cele mai elementare măsuri pentru primirea şi cazarea acestor nenorociţi ai sorţii. În aceste familii erau mulţi copii şi bătrâni. Ei au trebuit să-şi facă singuri adăposturi şi bordeie care să-i apere cumva în faţa iernii cumplite din 1941-1942.
Din cauza iernii extreme, a foametei şi a condiţiilor barbare în care au fost obligaţi să trăiască, cei mai mulţi dintre aceşti deportaţi şi-au găsit sfârşitul pe meleagurile siberiene sau în stepele Kazahstanului. Prin anii 1945-1946, autorităţile sovietice au început să permită supravieţuitorilor holocaustului siberian întoarcerea în Bucovina şi Basarabia, unde bântuia cea mai cumplită foamete, cu speranţa ascunsă că cei ce au supravieţuit deportărilor îşi vor găsi sfârşitul în malaxorul foametei de acasă. Foametea din anii 1946-1947 s-a datorat marii secete ce a lovit regiunile respective. Tocmai de această tragică situaţie s-au folosit autorităţile sovietice pentru a lovi şi mai crunt în populaţia autohtonă, confiscând orice rămăşiţă de seminţe de porumb, de grâu sau orice fel de grăunţe ce puteau fi folosite pentru subzistenţă, în contul unor datorii către statul sovietic, drept pedeapsă pentru faptul că această populaţie opunea rezistenţă la înfiinţarea colhozurilor şi mai ales pentru faptul că populaţia românească colaborase cu autorităţile române în perioada 1941-1944.
Regimul sovietic aplica, şi de data aceasta, reţeta folosită în anii 1930, faţă de populaţia ucraineană, care a trebuit să suporte cea mai cruntă foamete, soldată cu o stare generală de cumplită disperare şi cu milioane de victime, pentru faptul că s-a opus cu hotărâre politicii staliniste de colectivizare a agriculturii. Este cunoscut prea bine faptul că, în timpul foametei din anii 1946-1947, U.R.S.S. a primit din partea S.U.A. şi a Canadei, drept ajutor umanitar, milioane de tone de grâu şi porumb, dar nici un grăunte din aceste ajutoare nu a ajuns în Bucovina şi Basarabia înfometate. Propaganda bolşevică împuia capul şi conştiinţa românilor că adevărata lumină pentru ei „vine de la răsărit”, numai că istoria ne-a demonstrat, cu prisosinţă, că din partea „marelui frate rus” ne-au venit numai necazuri datorate dispreţului şi urii cu care am fost trataţi întotdeauna, atitudine practicată nu numai de regimul comunisto-stalinist al U.R.S.S., ci încă de pe vremea ţarilor Marii Rusii Pravoslavnice, pentru simplu fapt că respectivii ţari, care se considerau stăpânii de fapt ai Balcanilor, erau teribil de deranjaţi de „pata de latinitate” de pe fostul teritoriu al Daciei Traiane.
După 1990 s-au scris foarte multe lucruri despre opresiunile staliniste cu care s-au confruntat românii din Nordul Bucovinei, dar nimeni nu poate avea pretenţia că a epuizat acest subiect, deoarece încă mai apar noi şi noi mărturii despre fapte sângeroase şi atrocităţi necunoscute până acum. Astfel a fost şi informaţia că în cimitirul militar al garnizoanei Cernăuţi, situat lângă Cimitirul Municipal Horecea, ar exista mai multe gropi comune în care s-ar găsi cca. 400 de victime, majoritatea români, ce au fost înhumate aici de NKVD şi de reprezentanţii închisorii din Cernăuţi, în vara anului 1941, cu puţin timp înainte de ocuparea oraşului de către trupele ger mane şi române.[1]
Se cunoaşte faptul că, la începutul lunii aprilie 1941, la secţia de chirurgie a Spitalului din Cernăuţi era o adevărată „stare de asediu”, căci în secţia respectivă se găseau zeci de răniţi proveniţi de la Fântâna Albă, păziţi straşnic de soldaţi aparţinând trupelor speciale ale NKVD. Personalul medical din spital primise ordinul strict de a nu trata aceşti „bandiţi şi duşmani ai poporului sovietic”, aşa că au supravieţuit numai cei care au avut norocul să se vindece de la sine. În luna iulie 1941, oraşul Cernăuţi a fost înconjurat de trupele ger mane şi române. Închisoarea din Cernăuţi nu reuşise să-şi evacueze toţi deţinuţii în spatele frontului, astfel că aici se aflau încă mulţi dintre cei arestaţi în urma evenimentelor de la Fântâna Albă, aşteptând să fie judecaţi de un Tribunal Militar[2].
Ultimul eşalon de deţinuţi politici care nu a mai putut fi evacuat din Cernăuţi, precum şi cei arestaţi în legătură cu evenimentele de la Lunca şi Fântâna Albă, în curs de cercetare în arestul NKVD, au fost împuşcaţi în curtea închisorii din Cernăuţi şi transportaţi în cursul nopţii la Cimitirul Militar de la Horecea, unde au fost aruncaţi în gropi comune. Aceasta este singura explicaţie. Nu există nici un fel de mărturii deoarece victimele au fost lichidate în cel mai strict secret, fără a fi scăpat vreun supravieţuitor. Există şi în prezent multe semne de întrebare legate de tragicele evenimente din acea perioadă de tristă amintire.
Nimeni nu poate afirma că problema persecuţiilor şi a diferitelor masacre comise de autorităţile sovietice de ocupaţie, în perioada 1940-1950, a fost definitiv lămurită. Cercetările trebuie continuate atât de generaţia noastră cât şi de cele care ne vor urma.
NOTE
[1] Existenţa acestor gropi comune în cimitirul militar de la Horecea a fost semnalată pentru prima dată de cernăuţeanul Gheorghe Haficiuc, care a pus la dispoziţia redacţiei revistei Arcaşul o serie de materiale (schiţe, fotografii şi documente). În iunie 2001, Arcaşul a publicat articolul Cimitire Orfane semnat de V. Tărăţeanu. Aceeaşi problemă este reluată şi de revista Familia română de la Oradea, decembrie 2002, care evocă problema Cimitirului Militar din Cernăuţi, fără a putea aprofunda problema celor înhumaţi în gropile comune, din lipsă de material documentar sau de mărturii concrete (p. 76).
[2] Dosar penal 12969/1941, semnalat de ziaristul ucrainean Micola Rubaneţ, în revista Svidena i Svit, 10 oct. 1991, Kiev.
Sursa: FAMILIA ROMÂNĂ, septembrie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu