joi, 31 decembrie 2009

CEZAR IVĂNESCU. EMINESCU INEDIT. „Calea noastră spre sacru se deschide prin sublimul poeziei eminesciene“



Eminescu inedit

„Calea noastră spre sacru se deschide prin sublimul poeziei eminesciene, cum calea noastră spre înţelegerea dramei istorice pe care o trăim se deschide prin pătimaşa publicistică eminesciană...“


Ultimul număr apărut al revistei Manuscriptum (1, 1991(82) Anul XXII), este în fapt un volum de poezii inedite de Eminescu, ediţie alcătuită de Petru Creţia în viziunea grafică a lui Mircea Dumitrescu. „Înfăţişăm în acest număr al revistei Manuscriptum, 24 de poezii de Eminescu care nu numai că nu au văzut pînă acum lumina tiparului, dar de a căror existenţă în manuscrisele poetului nimeni nu a ştiut pînă acum. La acestea adăugăm pentru a le cuprinde într-un singur corpus înnoitor, 16 poezii publicate ca inedite cu deosebire în 1989 şi 1990, dar numai ocazional, în periodice, neincluse, cu o singură excepţie, în nici un volum şi revizuite cu acest prilej în vederea unui spor de fidelitate a reproducerii textului şi a aparatului critic. În plus, ni s-a părut că aici îşi au locul, într-un volum de consacrare a tot ce am ignorat atîta vreme, 12 reconstituiri şi autonomizări, dintre care 5 inedite“, afirmă eruditul editor Petru Creţia în pasajul liminar din studiul care prefaţează volumul, „Un nou dar al manuscriselor eminesciene“, studiu exhaustiv şi ireproşabil care nu lasă lectorului speranţa de a crede că ar mai putea adăuga ceva.

„Cel mai însemnat act editorial de după Maiorescu, Călinescu şi Perpesscius şi ducerea pînă la capăt a strădaniei lor“, acest volum de inedite eminesciene ne obligă, prin numeroasele capodopere pe care le conţine, („A frumseţii tale forme“, „E trist ca nimeni să te ştie“, „O rămîi, rămîi cu bine“, „O, Saturn“, „De pe ochi ţi se ridică“, „Căci eterne sînt ale lumii toate“, „Şi era ploaie cu senin“, „Odă către Napoleon“, „Un Phoenix e o pasăre-n vechime“, „Muşatin“, „Între nouri şi-n-tre mare“, „Eterna pace“, „Floare de tei“, „Dacă iubeşti fără să speri“, „O stea în reci nemărginiri“, „De ce regina nopţilor“, „Aceeaşi moarte“), să ne reamintim mereu că, poate, păcatul nostru capital, ca buni români ce ne credem, constă în a-l ignora pe Eminescu. Ne-am convins de mai multe ori în viaţă că reputaţi eminescologi nu au citit întreaga publicistică eminesciană şi continuă să-l acuze pe Eminescu de păcate de care e străin, cum ne-am convins murmurînd poeme ca „Eterna pace“ sau „Odă către Napoleon“ că numai Eminescu a încărcat verbul românesc cu sunetele fundamentale ale supremei rostiri poetice. Orice enunţ, fie el text liturgic sau profeţie, trebuie să curgă în unda eminesciană pentru a fi credibil în limba româria.

Calea noastră spre sacru se deschide prin sublimul poeziei eminesciene, cum calea noastră spre înţelegerea dramei istorice pe care o trăim se deschide prin pătimaşa publicistică eminesciană... Citiţi un poem ca „Muşatin“; pare o poveste fermecătoare şi încifrează în fapt o istorie cruntă şi actuală: sîngele nevinovat vărsat de românii de peste Nistru nu pare să impresioneze pe nimeni nici azi, cum n-a impresionat niciodată... Acest volum de poezii inedite de Eminescu ne întoarce cu un veac în urmă şi ne face să simţim că „un gol istoric se întinde“, şi că va trebui să luăm totul de la capăt...

Petru Creţia nu a săvîrşit un simplu act editorial, ci ne-a anunţat că a venit vremea pentru o nouă reîntemeiere.

Cezar IVĂNESCU
Curierul românesc, anul IV, nr. 11-12, iunie 1992
Publicat de la
Etichete: , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)