CEZAR IVĂNESCU. EMINESCU INEDIT. „Calea noastră spre sacru se deschide prin sublimul poeziei eminesciene“

Eminescu inedit

„Calea noastră spre sacru se deschide prin sublimul poeziei eminesciene, cum calea noastră spre înţelegerea dramei istorice pe care o trăim se deschide prin pătimaşa publicistică eminesciană...“


Ultimul număr apărut al revistei Manuscriptum (1, 1991(82) Anul XXII), este în fapt un volum de poezii inedite de Eminescu, ediţie alcătuită de Petru Creţia în viziunea grafică a lui Mircea Dumitrescu. „Înfăţişăm în acest număr al revistei Manuscriptum, 24 de poezii de Eminescu care nu numai că nu au văzut pînă acum lumina tiparului, dar de a căror existenţă în manuscrisele poetului nimeni nu a ştiut pînă acum. La acestea adăugăm pentru a le cuprinde într-un singur corpus înnoitor, 16 poezii publicate ca inedite cu deosebire în 1989 şi 1990, dar numai ocazional, în periodice, neincluse, cu o singură excepţie, în nici un volum şi revizuite cu acest prilej în vederea unui spor de fidelitate a reproducerii textului şi a aparatului critic. În plus, ni s-a părut că aici îşi au locul, într-un volum de consacrare a tot ce am ignorat atîta vreme, 12 reconstituiri şi autonomizări, dintre care 5 inedite“, afirmă eruditul editor Petru Creţia în pasajul liminar din studiul care prefaţează volumul, „Un nou dar al manuscriselor eminesciene“, studiu exhaustiv şi ireproşabil care nu lasă lectorului speranţa de a crede că ar mai putea adăuga ceva.

„Cel mai însemnat act editorial de după Maiorescu, Călinescu şi Perpesscius şi ducerea pînă la capăt a strădaniei lor“, acest volum de inedite eminesciene ne obligă, prin numeroasele capodopere pe care le conţine, („A frumseţii tale forme“, „E trist ca nimeni să te ştie“, „O rămîi, rămîi cu bine“, „O, Saturn“, „De pe ochi ţi se ridică“, „Căci eterne sînt ale lumii toate“, „Şi era ploaie cu senin“, „Odă către Napoleon“, „Un Phoenix e o pasăre-n vechime“, „Muşatin“, „Între nouri şi-n-tre mare“, „Eterna pace“, „Floare de tei“, „Dacă iubeşti fără să speri“, „O stea în reci nemărginiri“, „De ce regina nopţilor“, „Aceeaşi moarte“), să ne reamintim mereu că, poate, păcatul nostru capital, ca buni români ce ne credem, constă în a-l ignora pe Eminescu. Ne-am convins de mai multe ori în viaţă că reputaţi eminescologi nu au citit întreaga publicistică eminesciană şi continuă să-l acuze pe Eminescu de păcate de care e străin, cum ne-am convins murmurînd poeme ca „Eterna pace“ sau „Odă către Napoleon“ că numai Eminescu a încărcat verbul românesc cu sunetele fundamentale ale supremei rostiri poetice. Orice enunţ, fie el text liturgic sau profeţie, trebuie să curgă în unda eminesciană pentru a fi credibil în limba româria.

Calea noastră spre sacru se deschide prin sublimul poeziei eminesciene, cum calea noastră spre înţelegerea dramei istorice pe care o trăim se deschide prin pătimaşa publicistică eminesciană... Citiţi un poem ca „Muşatin“; pare o poveste fermecătoare şi încifrează în fapt o istorie cruntă şi actuală: sîngele nevinovat vărsat de românii de peste Nistru nu pare să impresioneze pe nimeni nici azi, cum n-a impresionat niciodată... Acest volum de poezii inedite de Eminescu ne întoarce cu un veac în urmă şi ne face să simţim că „un gol istoric se întinde“, şi că va trebui să luăm totul de la capăt...

Petru Creţia nu a săvîrşit un simplu act editorial, ci ne-a anunţat că a venit vremea pentru o nouă reîntemeiere.

Cezar IVĂNESCU
Curierul românesc, anul IV, nr. 11-12, iunie 1992

*****
Mihai Eminescu, poemul Muşatin:

www.romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/04/mihai-eminescu-musatin-cita-lume-cita.html

Constantin Noica: Iată poetul! (o scrisoare de la C. Noica şi o înregistrare video cu Petru Creţia vorbind despre C. Noica, poezie şi C. Ivănescu)

Dragă Domnule Cezar Ivănescu,

Abia acum cîteva zile, în iadul bucureştean, am putut lua de la prietenul Suciu volumul lui Eliade şi cele două cărţi ale dumitale. Îţi mulţumesc că, din puţinele exemplare primite ca traducător, mi-ai rezervat unul mie. Ca prieten al lui Eliade? Ca suflet rătăcit şi nemîngîiat în ale scrisului?

Dar ca un suflet fără parte îmi apari şi d-ta. Te cauţi peste tot, de la Bunica Zoe şi pînă la Ismena, te rătăceşti şi te regăseşti admirabil, dar fără să spui şi cititorului care ţi-e „partea“.„Spune-mi unde se culege / timpul dus şi aurul / şi seminţele a cui îs / cînd presară taurul?

Am lăsat deoparte „La Baaad“. Simt că acolo s-a încrestat o experienţă gravă. Am luat cu mine, în munţi unde stau retras, doar „Muzeon“ (de ce nu Mousaion?)

Am vibrat deosebit la glasurile unor poeme (mulţumesc pentru extraordinara strofă din „Rosarium“, transcrisă [1]; am rămas rece la atingerea altora, dar peste tot am simţit că este vorba de ceva sacru în scrisul d-tale.

Citesc într-o prezentare de revistă că eşti obsedat de problema morţii...

Mă gîndesc să schiţez un îndemn: nu-i spun pe nume.Am avut un prieten mare (Cioran), unul îndoielnic mare (Eugen Ionescu) şi au iubit un gînditor mare (Heidegger), cu toţii au întîrziat asupra ei. Nu au avut ce face cu ea pînă la urmă.

Cred că trebuie să ne dăruim acelor zei care au ei ce face cu noi. Moartea se plictiseşte repede cu zelatorii ei. E grăbită şi sumară. Alege zei care ne rabdă aşa cum sîntem, aşa cum eşti şi d-ta, făpturi de sînge, sau: „Timpul dens / şi neconstrîns ca o fantomă / care-şi impune evidenţa şi dispare“.

Te voi reciti, cu mirare şi dragoste.
Al d-tale
Constantin Noica

[1] Strofa eliminată de cenzura comunistă şi transcrisă de Cezar Ivănescu era:

! stau în pământul sterp fără noroc,
cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop,
gropar al vieţii mele fără viaţă
trăită-n scârbă, în dezgust şi greaţă,
plătit cu Timpul care mă omoară
dator vândut celui ce mă plăteşte
din groaza mea nu pot ieşi afară
cum Soarele arzând se osândeşte!

Constantin Noica: Iata poetul!

Eugenia Guzun: De ce nu aţi acceptat invitaţia lui Constantin Noica de a face filosofie? Din cîte ştiu pe Platon îl citeaţi încă din clasa a IX-a.Cezar Ivănescu: Da, nu e vorba de o lipsă de lecturi sau de gust pentru filosofie. E vorba de următorul lucru. Eu am debutat în poezie în 1968 şi atunci un bun prieten, care acum trăieşte în Grecia, Victor Ivanovici, care era îndrăgostit de poezia mea, i-a dus cartea mea de debut lui Constantin Noica, iar Noica a citit-o şi după ce a citit-o a rostit atît: Iată poetul! Şi l-a rugat pe Victor Ivanovici să mă ducă la el să ne cunoaştem. L-am cunoscut atunci. Fireşte de la acea primă cunoştinţă Noica a început să-şi desfăşoare talentul său persuasiv, să mă convingă să fac filosofie sau să mă apropii de ea pentru a deveni un cap filosofic. I-am spus-o de atunci şi apoi în cele cîteva întîlniri pe care le-am mai avut de-a lungul vieţii, că nu mai am nici o speranţă, dar nici gust de a face filosofie. Întîi de toate pentru că, aşa cum i-am spus-o chiar în ultima discuţie pe care am purtat-o înainte de moartea lui – (ne-am întîlnit în faţa Ministerului Culturii, lîngă Casa Scînteii) în primul rînd pentru că mai aveam şi mai am în familie două sisteme filosofice scrise şi netipărite: unul este sistemul filosofic scris şi netipărit de unchiul meu – marele lingvist G. Ivănescu, profesorul de la Iaşi, care fiind în pragul morţii în anii '80, am discutat cu el să-şi facă un plan al operei... Printre operele inedite, mi-a spus că are şi un sistem filosofic posthegelian scris şi care, credea el, se ţine foarte bine. Al doilea membru al familiei, deşi este o rudă prin alianţă – este vorba de Octav Onicescu, marele savant matematician, care în apusul carierei a scris şi el un sistem filosofic. Sînt oameni care au asistat la lecturile textului în diferite seri în casă la Onicescu. Eu nu am văzut însă manuscrisul. I-am povestit dlui Noica de aceste doua sisteme filosofice netipărite şi i-am spus că nu mai e necesar şi un al treilea, scris eventual de mine şi cu atît mai mult cu cît la acea vîrstă, aveam 27 de ani, cînd l-am cunoscut pe Constantin Noica, nu mai credeam că filosofia, (nu mai cred nici astăzi) este discursul fundamental, ci poezia. Şi i-am şi inşirat domnului Noica argumentele mele de ce cred că poezia este discurs fundamental, dar nu filosofia care mi se pare discurs derivat şi de rangul al doilea. Apropo de discursul poetic. În discuţia finală pe care am avut-o înainte de moartea lui Noica, la repetarea ideii mele că poezia este fundamentală, că primele mari texte primordiale, fundamentale ale umanităţii sînt scrise în versuri, Noica mi-a dat o replică de mare frumuseţe, cu mare umor pe care, fireşte, mi-am notat-o undeva şi, probabil, în una din cărţile mele de memorii o să apară. Mi-a răspuns aşa: domnule Ivănescu, sigur nu e puţin lucru să fii Pindar, dîndu-mi a inţelege că dacă sînt Pindar poate am şansa să am dreptate în ceea ce spun şi dreptatea să fie de partea mea, la care, de altfel, am nuanţat şi eu ironia lui Noica, spunîndu-i că oricum îl prefer pe Bacovia cu trei poeme, decît pe Emil Cioran cu toată opera, şi a rîs şi Noica. În final, am dizolvat polemica în nişte surîsuri, dar este ceea ce cred cu adevărat desăvîrşit la ora actuală. Filosofia este un discurs de rangul al doilea şi de altfel filosofi adevăraţi şi mari sînt foarte puţini. În Europa fiind unul singur – Platon. Şi cum spunea un german, pe care îl citez fără a-i reţine numele – toată filosofia europeană e formată din nişte note la Platon. Cam din asta e formată toată filosofia europeană. Note de subsol mai proaste sau mai bune la Platon. Cele mai multe, însă – proaste, fiindcă nu toţi marii gînditori europeni s-au ridicat la înălţimea lui Platon. Foarte puţini au atins sublimul platonian. Aşa că ei sînt foarte puţini – acestea care sînt şi mari – dar ei, de obicei sînt pe muchie între filosofie şi poezie. Discursul lui Platon nu este în întregime cum ştim, filosofic – este între dramă poetică şi discurs filosofic.

fragment dintr-un interviu luat poetului de Eugenia Guzun în anul 2000

Sursa: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/

In memoriam, PETRU CRETIA despre Ipotestii lui Eminescu - VIDEO

Petru Cretia a fost director onorific al Centrului National de Poezie Mihai Eminescu Ipotesti, profesor de limba greaca, editor al lui Platon, autor, eminescolog, filosof, eseist si traducator roman.

S-a stins din viata in 16 aprilie 1997. A urmat Facultatea de Limbi Clasice in cadrul Universitatii Bucuresti, luandu-si licenta in 1951.

Din 1952 pana in 1971 urmeaza o cariera universitara: este asistent, apoi lector la Sectia de Limbi Clasice a Facultatii de Litere din Bucuresti. Intre 1971 si 1975 este cercetator la Institutul de Filozofie.

Din 1975 editeaza, alaturi de Dumitru Vatamaniuc si un grup de auxiliari de la Muzeul Literaturii Romane, sub egida Academiei Romane, editia nationala a operei complete a poetului Mihai Eminescu.

Din 1971 coordoneaza, in colaborare cu Constantin Noica, editia Platon la Editura Stiintifica si Enciclopedica. Dupa 1989 conduce revista de istorie literara Manuscriptum.

Pasiunea sa pentru opera singulara a lui Eminescu era mult mai veche. Intre 1971 (la 20 de ani dupa ce-si luase licenta in filologie clasica) si 1975, Petru Cretia fusese cercetator la Institutul de Filosofie din Bucuresti. Dupa epurarea din 1975, ajunsese la Muzeul Literaturii Romane, unde lucrase la continuarea editiei critice a operei lui Eminescu, inceputa de Perpessicius. Lui Petru Cretia ii repugnau superficialitatea, lipsa masurii si festivismul. Fara indoiala ca la 21 ianuarie, ziua sa de nastere, tonul festivist ar fi insemnat o nuca in perete.

Ar fi fost nevoie doar de o consemnare a zilei eruditului care a scris, in "Norii", ca in fiinta omeneasca exista ceva ce nu se schimba niciodata:

„Oricat am trai, oricate intamplari am indura sau am aduce in lume, oricate schimbari s-ar petrece in lume si in noi, ceva din noi ramane vesnic neschimbat. Fiind pasibili, este de cautat, prin continutul ei, forma prin definitie de neschimbat a pasiunilor noastre. Este posibil ca aceasta cautare sa fie fara rezultat, ori ca un rezultat inanalizabil si aproape mut. Dar e de incercat, intai in sfera amintirii, unde amagirea e poate graitoare, poate doar pe jumatate“.

Sursa: http://www.stiri.botosani.ro/stire/5409/PETRU+CRETIA+despre+Ipotestii+lui+Eminescu+-+VIDEO+.html

MAÎTRE DE LA CLARTÉ, „aşa cum nu poţi strânge lumina în pumn, făptura lui profundă, ţinând de miracol şi de indicibil, este sortită să scape ochilor“

MAÎTRE DE LA CLARTÉ
++++++ GABRIELA CREŢAN

Un personaj din Thomas Mann rosteşte această propoziţie lapidară, care m-a obsedat ani la rând, ori de câte ori încercam să pătrund enigma relaţiei Maestru-discipol, în care mă aflam eu însămi cu Cezar Ivănescu: „un maestru este personificarea conştiinţei discipolului”. Formula m-a fulminat când am citit-o întâia oară, dar, cu timpul, mi-a devenit evidentă incompletitudinea ei. Dincolo de partea diurnă şi raţională pe care o incarnează, maestrul este în acelaşi timp şi o figurare a umbrei adeptului, pe care i-o face vizibilă ca într-o oglindă, înfricoşându-l poate la începutul noviciatului, dar forţându-l să recunoască şi să ia în stăpânire latura nocturnă/tenebroasă a propriei persoane: moment necesar de integrare în orice proces de autocunoaştere, reprezentat adesea simbolic prin lupta cu demonul interior.

Odată câştigată această probă iniţiatică, Maestrul dobândeşte un nou chip, supraluminos, reprezentând personalitatea superioară a alumnului, aceea aflată dincolo de pragul de sus al conştiinţei. Abia în această etapă, marcată de arderea reziduurilor aparţinând psihismului inferior, când Maestrul exterior se identifică cu cel interior, el devine cu adevărat acel ghid spiritual capabil să actualizeze virtualităţile de ordin superior ale discipolului, latenţele lui angelice, pe care, înainte, acesta le ignora. Doar atunci Maestrul îşi relevă funcţia sa de figură mediatoare, care face posibilă autorevelarea Sinelui profund, a acelui Sine pe care hinduşii îl numesc Atman considerându-l ca Brahman din sufletul omenesc. Întâlnirea cu un maestru este o surprinzătoare întâlnire cu Sine. Cu cel care eşti şi vei fi întotdeauna, dar pe care, din cauza căderii în întunericul materiei, l-ai uitat. De aceea, în relaţia cu Cezar Ivănescu am avut sentimentul propriei regăsiri, al cunoaşterii adevăratei mele naturi luminoase – şi supraindividuale –, iar poezia lui mi-a amintit sfâşietor de „patria supracelestă”, sau, mai bine spus, de paradisul pierdut al preexistenţei.

Când l-am cunoscut, la cenaclul Numele Poetului, într-o seară de ianuarie din anul 1984 (de ziua mamei mele), am avut un frison pe care nu l-am înţeles atunci. De abia mai târziu, peste câteva luni, când, împreună cu soţul meu Gelu Alecu, i-am devenit apropiaţi, am înţeles semnificaţia acestei emergenţe afective: era un semn de recunoaştere, o recunoaştere încă liminală, însoţită însă de presentimentul tulbure al importanţei cruciale pe care o va avea în viaţa mea. Ceea ce la prima întâlnire a fost numai pură emoţie, tresărire obscură, imposibil de definit în cuvinte, mi s-a impus în plenitudinea ei conştientă când l-am auzit cântând pentru prima oară. Ne aflam în drum spre mănăstirea Tismana, într-o maşină condusă de Gelu, se înnoptase, iar Cezar a început să cânte cu glas puternic, abstras şi însingurat, ca de la o imensă depărtare: „! voi ce mă priviţi la faţă / îndrăgiţi-mi faţa mea / mai îngăduiţi-mi faţa / fiindcă mult va sângera...// ! şi în mânuri şi-n picioare / cuie îmi vor împlânta / mai îngăduiţi-mi mâna / şi-n ţărână talpa mea / ”. Efectul asupra mea a fost de trăsnet în creştet, de cuţit in inimă, de explozie în plexul solar. Toate deodată! Şoc şi apnee. O fascinaţie care durează de-atunci, fără scădere sau întrerupere…

Poemul acesta, în care, ca în multe altele de altfel, Cezar Ivănescu îşi asumă calvarul christic, este cel prin care mi s-a revelat făptura lui omenească profundă, fiinţa lui suferitoare vulnerată de tot răul lumii, de răul cosmic imanent Creaţiei şi, concomitent, înalta lui învestitură spirituală. De altfel, viaţa şi opera sa ilustrează, la modul exemplar, acest efort continuu de imitatio Christi, culminând cu stranii potriviri de evenimente biografice, prea surprinzătoare pentru a nu îndemna la apropieri analogice. Destinul lui s-a consumat între limitele temporale marcate de două sărbători cu maximă încărcătură simbolică pentru creştini: s-a născut în ziua Schimbării la Faţă a Domnului şi a murit în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, trădat de discipoli pe care-i iubea, părăsit de mulţi dintre prieteni, umilit de acuzaţii calomnioase şi absurde, hăcuit cu fervoare de casap la o clinică obscură din Bacău; vândut vechilor săi prigonitori de inşi pe care-i credea fideli, pe care-i ajutase de multe ori la începutul carierei lor scriitoriceşti, înainte ca ei să fi prins osânză şi gustul privilegiilor obţinute prin delaţiune şi prin abjecţie.

Multe dintre poemele lui rememorează actul vânzării şi reactualizează, la modul experienţial paroxistic, scenariul Patimilor, cu ardenţa celui care imploră stigmatele („! azi mă duc mereu la deal / dealul căpăţânii / şi-ţi las treizeci de arginţi / şi arginţii ţâni-i”; „! cine vrea mă scuipă, / scuipă cine vrea / eu mereu tot urcu / urc pe Golgota”). Iluminarea prin suferinţă a fost unul din crezurile sale cele mai puternice; se ştia ales, nu pentru bucurie şi vană jubilaţie mundană, ci pentru lapidare şi crucificare, asemenea mărturisitorilor din vechime; şi cum orice alegere este un gest al voinţei divine, căruia nu ai decât să i te supui, a trecut prin toate probele suferinţei, câte i s-au dat, cu înalta conştiinţă a acestei elecţiunii. Practica „ritualul traumatomant” ca pe o formă secretă de divinaţie, interzisă muritorilor de rând: „ Nu am voie să uit nimic, nu am voie să mă eliberez de nimic, nici să fac vreun fel de terapie; această tehnică este inversul terapiei, constă în reactualizarea tuturor amintirilor traumatice şi păstrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina mintea şi sufletul spre a-mi vedea existenţa care mă aşteaptă sau ceea ce mă aşteaptă de ordin profetic în viitor, nu în viitorul imediat”.

Şi-a vestit moartea violentă, prin mână de om, în poeme („! Te caut cu sângerare / ca sângele inima, / şi trupul meu cum va sângerare / când mă vor înjunghia // ! Te caut cu desperare / şi groaza e-n urma mea, / Trimişii Beznei or să m-omoare / nu te-oi mai căuta”; „ ! să mi-l omoare Sufletul, / cei mulţi tăbărâră / şi lovitu-m-au, Doamne, şi mă îngenuncheară ! // şi m-au rupt în bucăţi…” ), dar şi prin viu grai apropiaţilor, ori prin documente scrise sau înregistrate pe casete în fatidica iarnă a anului 2008. Şi-a numit cu precizie urgisitorii şi a lăsat un cuvânt testamentar în care mărturisea întreaga sa compasiune „pentru cei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii”.

Nu i-a blestemat, n-a cerut răzbunare, ci i-a îndemnat, cu milă creştinească, pe cei care i-au pregătit moartea la un efort de conversie spirituală.
Sub comunişti a fost sărac ca un franciscan, dar sărăcia lui avea o strălucire seniorială. O transfigurau muzica şi poezia lui, dar şi gesturile de mare generozitate pe care le avea faţă de alţi sărmani, sau chiar faţă de semenii săi mai bine trăitori. Suferea când bănuia că aproapele lui era flămând, dezbrăcat sau desculţ.

Îmi amintesc un episod din anii 80, când a primit o sumă oarecare pentru o carte publicată, o sumă modestă, dar importantă în ochii cuiva obişnuit cu lipsurile de fiecare zi, aşa cum era el însuşi. A risipit rapid aceşti bani puţini pe daruri pe care le-a făcut prietenilor şi discipolilor – nu numai celor favoriţi, ci şi altora mai puţin apropiaţi de inima lui. Unuia dintre tinerii cenaclişti, un adolescent fără părinţi, cu mari necazuri financiare, şi surorii lui le-a cumpărat câte o pereche de pantofi de bună calitate, mie şi soţiei lui Mary ne-a dăruit pălării scumpe de dantelă, cum nu prea avea nimeni pe vremea respectivă, altora le-a plătit taxiul către casă când reuniunile cenaclului se sfârşeau noaptea târziu. Într-o altă circumstanţă, Gelu a făcut imprudenţa să admire o minunată pereche de pantofi pe care Cezar tocmai o primise cadou de la prietenul său din Germania, Emil Cira, drept care s-a pomenit imediat, fără putinţă de refuz, posesorul lor.
Se întâmpla uneori ca, după cenaclu, să mergem la el acasă, adesea însoţiţi şi de alţi ciraci, toţi flămânzi ca nişte lupi tineri, iar Mary, ascultând fără să clipească de dorinţa lui de a-i hrăni pe invadatori, reuşea, cu marea ei pricepere, minunea christică să sature gloata cu cele două ouă pe care le avea în casă, plus câţiva cartofi bine rumeniţi. Cezar Ivănescu obişnuia să spună pe atunci că este cel mai sărac poet roman şi era foarte aproape de adevăr.

Lucra în vremea aceea la revista Luceafărul cu jumătate de normă, publica greu, doar cărţi mutilate de cenzura veşnic vigilentă, era marginalizat, şi social şi ca autor, pe când alţii, dispuşi să facă jocul întunecat al stăpânilor comunişti, erau răsplătiţi cu laurii gloriei literare şi culegeau consistente beneficii materiale.
Nu numai că n-a făcut niciodată cel mai mic compromis, că nu s-a aliat cu puterea, că nu i-a închinat encomioane (lucru vizibil, de altfel, în opera lui imaculată), ci s-a manifestat întotdeauna ca un revoltat, ca un critic virulent al dictaturii şi al josnicilor ei servitori, literaţi sau nu. În 1986, când lipsurile, dar mai ales teroarea ne copleşeau pe toţi, el a continuat să fie acelaşi insurgent, care striga în gura mare adevăruri inconceptibil de rostit pentru noi ceilalţi. În legătură cu asta, îmi aduc aminte cu acuitate de spaima pe care am încercat-o atunci când Cezar Ivănescu, îmbrăcat bizar într-o bluză cu o croială medievală şi cu mătănii la gât, a coborât din maşina în care ne aflam, în drum spre nu mai ştiu unde, oprită, ca toate celelalte, de trecerea unei coloane oficiale şi, agitându-şi ameninţător bastonul spre păzitorii ordinii, a început să profereze blesteme la adresa regimului. Scenariu recurent, desfăşurat aproape identic de câteva ori în acel an, încât e un miracol cum de n-am fost cu toţii săltaţi şi supuşi metodelor de reeducare comunistă. Cu puţin timp înainte, în mai, declarase greva foamei în semn de protest faţă de hotărârea oficilităţilor de a interzice funcţionarea cenaclului Numele Poetului pe care-l conducea la Luceafărul. Gestul i-a îngrozit pe toţi cei adunaţi până atunci în jurul lui, discipoli, prieteni, admiratori, cunoscuţi – armate, legiuni, cohorte - care s-au făcut nevăzuţi ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Unii, slabi de înger dar ruşinaţi de fuga lor, mă rugau totuşi să-i transmit lui Maître, cum îi spuneam noi, ciracii, justificările acestui abandon: aveau copii sau slujbe importante.

Nu numai că nu a reproşat nimănui lipsa de curaj, dar, conştient de amploarea pericolului la care ne expunea, m-a avertizat plin de îngrijorare: „Gabriela, spune-i lui Gelu că e primejdie mare şi poate că ar fi mai bine pentru voi să nu mai veniţi.” A fost singura dată când nu i-am dat ascultate; în exaltarea (şi inconştienţa) mea de atunci, arestul în beciurile securităţii mi se părea o plată mică în comparaţie cu privilegiul de a-i sta aproape.

L-am vegheat, în săptămâna aceea, pe rând, Mary, Gelu şi eu, livizi de spaimă, nu din cauza posibilelor represalii de ordin politic, ci pentru că sănătatea lui se înrăutăţea cu fiecare oră. După doar două zile, epuizat de refuzul de a se hrăni, dar şi de o intensă combustie interioară, a căzut într-un somn letargic, nesănătos şi chinuit, însoţit de gemete şi mici convulsii ale trupului emaciat până la epură. Avea doar 49 de kilograme când, după şapte zile de înfometare, am fost nevoiţi să-l internăm, în stare foarte gravă, la Spitalul de Urgenţă. O secvenţă peremptorie pentru uriaşa revoltă care mocnea în el s-a petrecut în cabinetul medical atunci când, conform rutinei profesionale, doctorul l-a întrebat: „Ce vă supără?” Abia ţinându-se pe picioare, febril şi aproape străveziu din cauza abstinenţei îndelungate, Cezar Ivănescu a strigat spre el mânios, cu o forţă de care nu-l credeai în stare: „Cum ce mă supără? Dumneata pe ce lume trăieşti? TOTUL mă supără!”

Ca un leit motiv sau ca o temă cu variaţiuni, scenariul acesta al protestului s-a repetat în câteva rânduri în viaţa lui, culminând cu greva foamei din februarie 2008, cu prilejul linşajului mediatic declanşat împotriva sa de cei care îi erau, de decenii, cei mai înverşunaţi adversari. Prin felul lui direct de a divulga adevăruri incomode Cezar Ivănescu îşi făcuse cohorte de duşmani; după aşa-zisa revoluţie aceştia şi-au sporit forţele şi s-au organizat într-o reţea subterană funcţionând după principii mafiote, astfel încât luptătorul solitar care a fost Cezar Ivănescu n-a mai avut scăpare. Şi-a dat seama atunci că este posibil să se treacă la asasinarea sa.

Există documente relevante, scrise şi audio, datând din februarie 2008, în care afirmă clar acest lucru, desemnând chiar şi persoanele care să-i apere numele şi opera în caz de „moarte subită”. Îi era teamă mai ales să nu i se însceneze un „accident” de maşină, aşa că, o vreme, n-a mai îndrăznit să circule cu taxiul. Nu s-a gândit însa că, după doar două luni, îşi va întâlni călăul; care a purtat, cu această solemnă ocazie, mănuşi albe de chirurg şi a lucrat adânc cu bisturiul (deşi alta fusese înţelegerea cu pacientul: fără sânge, fără arme albe). În condiţiile în care numai în lumea a treia se mai foloseşte cuţitul pentru asemenea intervenţii. Fără analize, fără investigaţii medicale preliminare. La ce ar fi folosit? Oare condamnaţilor la moarte li se fac analizele?

Nu insinuez nimic, îmi asum doar calitatea de martor, care a fost de faţă când doctorul legist i-a spus Clarei Aruştei că „există suspiciuni majore de natură juridică” legate de această moarte; în acest timp, adjunctul său a intrat şi a ieşit de câteva ori din camera mortuară, exclamând alertat către medicul şef: „Veniţi să vedeţi, sunt nişte semne ciudate pe corpul asta!“

Aşa-zisul malpraxis de la clinica Palade continuase cu o serie lungă de „erori” medicale la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Bacău, unde Cezar Ivănescu fusese transportat în stare critică; un şir de greşeli parcă atent coordonate, însoţite de o permanentă atitudine de dezinformare a familiei; or, atunci când suspiciunile se acumulează ameţitor şi se înseriază coerent, depăşind valorile calculului probabilistic, ele tind să devină certitudini…

După moartea sa, campania de denigrare a continuat la fel de furibund: o mare parte a presei scrise, dar şi televiziunea naţională, au reluat formula privind "decizia CNSAS", căutând parcă s-o fixeze bine în mintea publicului neştiutor. La numai câteva ore după deces, în vinerea neagră, o mână de prieteni ne adunaserăm la morga Spitalului de Urgenţă Floreasca, întrebându-ne cum să-l scoatem de-acolo şi unde să-l ducem, consternaţi de refuzul liderilor USR de a-i primi trupul, pentru un ultim omagiu, în incinta Muzeului Naţional al Literaturii Române sau la sediul USR din Calea Victoriei, potrivit unei vechi cutume. În acest timp, pe Mediafax câţiva scriitori şi critici literari îşi exprimau regretele ipocrite, strecurând, printre falsele păreri de rău, fraze despre „gustul amar” pe care l-a lăsat tuturor vestea „colaborării poetului cu fosta securitate”.

Enunţurile infamante se continuau cu alte calificative pe măsură: Cezar Ivănescu, declara unul dintre ei de la înălţimea statutului său de persoană publică şi de manipulator de opinie, ar fi fost o persoană „prea puţin plăcută” şi „incomodă”. Nu se specifica însă din ce motiv şi pentru cine era incomod. Deşi acelaşi individ recunoscuse iniţial că nu a avut „nici un fel de relaţie cu poetul”, el îşi continua discursul cu această frază aiuritoare: "Nu era un om deosebit de plăcut. Am avut informaţii indirecte în ceea ce îl priveşte". Aşadar, acuzaţii „după ureche”, sau, ceea ce este mai probabil, replici subalterne repetate mecanic după indicaţiile trasate de personaje „sus-puse”.

Climaxul acestor şarje de calomnii a fost marcat de afirmaţiile dlui Adrian Iorgulescu, pe atunci Ministrul Culturii şi Cultelor, care, fără să se informeze, aşa cum l-ar fi obligat statutul său de înalt funcţionar al statului, a repetat şi difuzat minciuna despre colaborarea poetului cu fosta securitate, oferindu-i astfel valoare oficială!

Ca orice mare artist, era „incomod” pentru spiritele comune, care-i pretind chiar şi unei personalităţi cu o uriaşă ardere interioară, aşa cum a fost Cezar Ivănescu, să respecte convenţiile şi ipocriziile sociale. De aceea, cei care l-au admirat şi l-au iubit au fost ei înşişi oameni de o rară calitate intelectuală şi sufletească, în stare să-l înţeleagă şi să-l preţuiască. Îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Petru Creţia, Basarab Nicolescu, deşi printre prietenii lui de-o viaţă s-au numărat încă mulţi alţii, la fel de importanţi, chiar dacă mai puţin celebri.

Era înclinat spre extreme, aflat într-o stare continuă de tensiune interioară paroxistică, imposibil de suportat de „căldicei”, întotdeauna fierbinte până la incandescenţă, aşa încât nu este de mirare că prea marea apropiere de el pre mulţi i-a ars…” Cantitatea de sacru” din persoana lui omenească se manifesta printr-o iradiere de fascinaţie şi tremendum, ce declanşa în sufletele celor din preajmă simultan, sau pe rând, trăiri pătimaşe de iubire şi devotament sau, dimpotrivă, de spaimă şi ură, toate la fel de intense şi pasionale. Niciodată întâlnirea cu el n-a luat culoarea searbădă a indiferenţei.

Cândva, subjugată de pluralitatea persoanelor care se confruntau în sufletul lui, i-am schiţat, cu linii tremurate, un portret la care mi-ar fi greu să adaug ceva; îl reiau acum, cu sentimentul că, aşa cum nu poţi strânge lumina în pumn, făptura lui profundă, ţinând de miracol şi de indicibil, este sortită să scape ochilor noştri de carne, oricât de iubitori: „Cezar Ivănescu (…) se dezvăluie pe sine într-o multitudine de ipostaze şi atitudini dintre cele mai contrastante, din a căror îmbinare se va întregi o imagine unică, aceea a unei personalităţi pătimitoare în care se concentrează un exces de vitalitate; căci contradicţia tensionată este însuşi principiul dinamic al vieţii. Îl vedem, aşadar, intolerant – în numele unei înalte conştiinţe morale –, pedepsitor sau «preaiubitor», insurgent, blând sau socratic, mânios sau smerit, adolescent teribil cu apucături de cloşard şi Maestru înţelept, creştin fascinat de budism gândind la o unitate transcendentă a religiilor, iubitor de Hristos şi – ca orice mistic adevărat – ereziarh, contemplativ sau activ, mustrându-i cu stylul sau cu pumnul gol pe derbedeii agresivi spre întremarea «minţii lor piticoide», artist pregătindu-se în taina singurătăţii sale pentru «lina iluminare», truver, cărturar îndrăgostit de învăţătura tradiţională, protector al artiştilor mai tineri, visând la acel «ordo amoris» întemeiat prin act sacrificial. Aceste înfăţişări plurale, deconspirate parcă prin jocul unor oglinzi ce-l luminează mereu din unghiuri diferite, dovedesc faptul că nimic din ceea ce este sacru sau infernal în sufletul omenesc nu-i este străin lui Cezar Ivănescu.”

…Era „incomod” pentru mulţi pentru că, asemenea vulcanilor activi care aruncă pară vie şi lavă, genera energii uriaşe, menite să le tulbure somnul vegetativ, să-i disloce din tiparul cotidian, să-i forţeze să se înalţe în sfere irespirabile; cei slabi nu rezistau acestui imperativ, fugeau înspăimântaţi sperând să-şi regăsească tihna mic-burgheză, cei orgolioşi nu-i iertau niciodată propriul lor eşec ascensional, care le zdruncina puternic, chiar dacă în mod inavuabil pentru ei înşişi, admiraţia de sine. Fugeau de el sau îl repudiau în scris, evitând confruntările directe, încărcaţi de ură şi neputinţă.

Discipolilor care-l iubeau şi treceau proba slăbiciunii sau a trufiei le arăta chipul de învăţător iluminat care împărtăşeşte vechi secrete sapienţiale despre rostul soteriologic al artei, de salvare şi regenerare a cosmosului şi a sufletului omenesc în care acesta se oglindeşte.

Pe mulţi, aşa nevolnici cum erau, îi iubea, chiar şi atunci când îi afurisea, ba tocmai de aceea îi mustra cu atâta vehemenţă, pentru că îl ultragiau în iubirea lui pentru ei. Unul dintre aceşti discipoli, pe care-l numea fiu iubit, îşi îndeplinea cu zel misiunea de turnător aflat în serviciul celor mai înrăiţi dintre inamicii săi – chiar aceia care au gândit şi pus în act scenariul sinistru al aşa-zisei deconspirări CNSAS. Cum discipolul era însă şi un poet sensibil, măcinat de ambivalenţă afectivă, sfâşiat între iubirea (pe măsura inimii lui meschine) pentru Maestru şi angajamentul ferm de a-l vinde, i-a destăinuit acestuia, într-o stare etilică lăcrimoasă, misiunea sa de delator. Maestrul l-a iertat, e drept fără să ştie limpede care sunt înaltele personaje cărora le era vândut. L-a iertat crezând în puterea vindecătoare a căinţei sincere, în forţa spovedaniei de a opera metanoia, fără să-şi închipuie că mult iubitul fiu va continua să-şi joace rolul de iscoadă şi denunţător.

…A fost înmormântat la Iaşi cu onoruri militare, dar, în mod inexplicabil (şi simbolic), desculţ, ca cel din urmă sărac, sau poate ca un sfânt care, înălţându-se la Domnul, nu mai are nevoie ca încălţările să-i apere picioarele de pulberea şi noroaiele lumii. A murit flămând, el care nu suporta să vadă în preajmă făptură de om sau de biet dobitoc flămânzind; el care suferea când întâlnea vreun sărman cu botinele scâlciate şi găurite, a plecat spre ceruri cu tălpile goale. Desculţ şi flămând s-a întors în lumina pură de unde a venit să ne împartă daruri supraabundente: iubirea şi poezia lui. Poate pentru că poetul cu nume de împărat a fost, nu un stăpân al lumii, ci un prinţ al spiritului.

Ne-a lăsat încremeniţi, consternaţi, uluiţi de virulenţa cu care se manifestă răul în lume, acum la sfârşit de Kali-Yuga.

Mihai Eminescu, Muşatin, „Cîtă lume, cîtă zare/De la Nistru pîn' la mare:/Fă-ţi odată ochii roată/-aceasta-i Moldova toată“ [ediţia Petru Creţia]

Muşatin

Mihai Eminescu

Sinopsa manuscriselor: 2256, 20r, 31—32 r;
2260, 274 r—301 r; 2276 A, 22—23 r, 47 r, 57—67 r,
118—122 r, 171—174 r; 2280, 24 r; 2283, 87 r

Codru-i alb şi frunza-i neagră:
A lui mii de rămurele
De zăpadă îi sunt grele,
Vîntul doar trece prin ele,
Vîntul rece, şi vreo ţarcă
Scuturînd le mai descarcă...

Albă-i noaptea cea cu lună
De departe codrul sună,
Lupii-n pîlcuri se adună;
Suflă vîntul, suflă-ntr-ună,
Crîng şi cer mi le-mpreună.
Te-apuc-o jale nebună,
Jale lungă şi întinsă
Ca şi ţara toată ninsă;
Codrii tremur ca o varga
Cît îi zarea ta de largă,
Lupii peste culmi aleargă,
Străbătînd ninsorile,
Pîlcuri sboară ciorile.

În temei de codri deşi
Nu e pîrtie să ieşi,
Nu-i cărare, nu-i răzor,
Nici urmă de vînător.
Viscolind troienele,
Au umplut poienele,
S-au lăsat pe crengi uscate,
Peste frunze scuturate,
Peste ape, peste toate,
În pădurea nepătrunsă
O căscioară e ascunsă,
Nu-i aproape sat nici drum,
Singurică, nu ştii cum
Doar din horn îi iese fum . . .
Cine-n casă o să-mi şadă,
De nu-i pasă de zăpadă,
Care cade ş-o să cadă
Tot grămadă pe grămadă,
De-ntrece gardu-n ogradă?
Pîn' la straşin-o s-ajungă
De s-alege iarna lungă.
Văduvioara tinerică
Şede-acolo singurică.
Cîte zile sunt lăsate
Nu mai merge pe la sate,
Cîtă-i vremea unei ierne,
Cît zăpada se aşterne,
Ea tot deapănă şi ţese
Fire albe, pînze-alese.
Pe cînd focu arde-n vatră
Lupii urlă, cînii latră,
Iar ea toarce din fuior
Legănînd pe un picior
Albia c-un copilaş
Adormit şi drăgălaş.
Şi cum cîntâ, cum suspină,
Glasul codrului o-ngînă.

*
În temeiul codrului
Cale nu-i, cărare nu-i,
Că, de-a fost vreodată cale,
Ea s-a prefăcut în vale,
Că, de-a fost cale vreodată,
Ea-i cu frunze îngropată,
S-a umplut cu spini şi scai
Că de urmă nu-i mai dai,
De-i cărare undeva,
N-o mai ştie nimenea.
Că-i pierdură urmele
Ciobănaşi cu turmele
Şi-şi pierdură semnele
Pădurari cu lemnele
Şi uitară ţarcurile
Vînători cu arcurile.
Nime-n lume nu mai ştie
Că-mprejur numai pustie
Care-i sînt hotarele,
Unde-i sînt izvoarele
Creşte iarba, mări, iară
Bătută de vînt de vară,
Unde mi-i pădurea rară,
Dar în iarba cea frumoasă
N-a intrat vreodată coasă.
Unde mi-i pădurea deasă
De desişul din pădure
Nu s-atinse vreo secure,
În temeiul codrului
Cale nu-i, cărare nu-i,
Ci-i o rarişte de brazi
Şi un ochi voios de iaz
Ş-o grădină cu prilaz
Ş-o căscioară cu necaz,
Iar la uşa casei creşte
Teiul vechi care-o umbreşte
Ca un viu coperămînt;
Floarea-i cade fără vînt
Scuturată la pămînt,
Iar pe prispă cin' se vede
Cine Ungă leagăn şede?
Văduvioara tinerea
Ce se ştia numai ea.
Şi, cum codrul se frămîntă,
Ea îşi cîntă, ea-şi descîntă.
Legănînd cu un picior
Ea zice încetişor:
Nani, nani, puişor,
Nani, nani, copilaş,
O poveste spune-ţ-aş,
Nani, nani, între noi
O poveste spune-ţi-oi.
Şi în pilde o s-o-mbrac
Şi frumos am s-o desfac
S-o pricepi numai cînd tac;
Către alţi nu zic nimica,
Lacrimile vale-mi pică.
Tată-meu era cioban.
Cîte clipe-s într-un an,
Tot atîţia baci avea
Cu mii turme-alăturea,
Turme mii de mieluşele,
Ciobănaşii după ele,
Turme mîndre şi de oi,
Ciobănaşii dinapoi
Cu fluiere şi cimpoi,
Mai avea, de mă pricepi,
Herghelii de cai sirepi
Ce ca vijeliile îi împleau cîmpiile,
Îi păşteau moşiile
Şi de-a lungul rîurilor
S-aşterneau pustiurilor
Şi în valurile ierbii
Păşteau ciutele şi cerbii
Şi prin munţi pierduţi în nouri
Avea cîrduri mari de bouri:
Rîuri reci, izvoare reci
În umbră-mi curgeau pe veci
Ş-avea munţi, ş-avea păduri
Şi cetăţi cu-ntărituri.
Ş-avea sate mii şi mii
Presărate pe cîmpii,
Ş-avea sate mari şi mici
Pline toate de voinici.
Ce mai freamăt, ce mai zbucium
Cînd sunînd voios din bucium
Chema ţara la hotare
De-alergau cu mic cu mare
De curgeau ca rîurile
Şi-nnegreau pustiurile,
Amar mie-ntr-un suspin
Lacrimile vale-mi vin,
Cu năframa de le şterg
Ele tot mai tare merg.
Şi frumoasă mai eram
Cum n-a mai fost neam de neam,
De-aur mi-erau pletele
Şi le-mpleteau fetele,
Rumănă ca un bujor,
Eram dragă tuturor.
Au venit, mări-au venit
Împăraţi din răsărit
Să mă ceară în peţit,
Dar s-au dus cum au sosit.
Veneau crai şi veneau soli
Învăţaţi în multe şcoli,
Cu cuvinte aşezate
Mă cerură cu dreptate.
« Bună vreme, baci bătrîn,
Împăratul nost' stăpîn
Ne-au trimis a întreba
De măriţi fata ori ba! »
El răspunde-atunci cinstit:
«Dragi voinici, bine-aţi venit,
Dragu-mi-e să v-ospătez,
Cu voi să mă desfâtez,
Dar oricît m-aţi întrebat,
Fată n-am de măritat».
Da-mpăratul din apus
Au venit şi nu s-au dus,
Două vorbe că mi-au spus,
Inima că mi-au supus.
Era mîndru şi-narmat,
Un oştean împlătoşat,
Era mîndru şi voinic,
N-avea grijă de nimic.
El înalt şi eu înaltă
Ne sta bine laolaltă,
Potriviţi cu de prisos:
Eu frumoasă, el frumos.
Amar mie-ntr-un suspin
Lacrimile vale-mi vin,
Cu năframa de le şterg,
Ele tot mai tare merg.
Auzit-au de-auzit
Peţitori din răsărit
Că eu stăm să mă mărit,
Iară cum m-am măritat
Multe neamuri s-au sculat,
Casa doar ne-o vor strica
Şi pe noi ne-or depărta;
Mii de limbi curgeau în rîuri
Răsărite din pustiuri
Şi veneau adunături
Răsărite din păduri,
Mai călări şi mai pe jos
Tot veneau în nour gros;
Veneau roiuri, veneau turmă
Şi lăsau pustiu-n urmă;
Veneau turme, veneau vale
Şi surpau cetăţi în cale.
Geaba omul meu da piept
L-împingeau tot îndărăpt;
I-au înfrînt oştirile,
I-au răpit măririle,
Pustiit-au ţările,
I-au luat averile,
I-a-nnegritu-i soarele,
I-au robit popoarele.
Eu în codrul cel pustiu,
Rătăcind într-un tîrziu,
Am aflat din limbi străine
Că bărbatul nu-mi mai vine.
Am aflat dinspre apus
Că bărbatul mi s-au dus,
S-a dus cale nenturnată
De toţi oamenii urmată.
Am aflat din răsărit
Că bărbatul mi-au murit,
Ş-au murit şi mi-l bocea,
Lumea-ntreagă îl plîngea,
Plîns-au toate schiturile,
Toate răsăriturile
Şi apusurile toate
Şi noroade, limbi şi gloate,
Miazănoapte, miazăzi:
Nu-l mai putură trezi.
Plîns-au, mări, pe cei regi,
Pe-mpăraţii lumii-ntregi,
Ş-o furtună se lăsă
Ce pămîntul l-înecă
Miază noapte şi apus
Neamuri mii pe cale-au pus,
Roiuri mari şi prădătoare
A străinelor popoare
Ce curgeau, mări, curgeau
Capăt nici nu mai aveau,
Ca să puie moştenire
Pe sărmana omenire.
Cînd gîndesc l-aşa dureri
Pare-mi-se c-au fost ieri.
Cînd gîndesc l-ai mei ciobani,
Pare-mi-se mii de ani...
Iară cînd am auzit
Că bărbatul mi-au murit,
Teiu-acesta am sădit,
Creşte teiul şi-nfloreşte
Şi viaţa mi-o umbreşte.
Şi în umbra-i cum trăiesc
Eu nu mai îmbătrînesc.
Dragul mamei copilaş
Multe-n lume spune-ţi-aş.
Dar mă tem să nu mă laşi,
Dar mă tem că mi-i pricepe
Şi-o să creşti şi vei începe
Cum că codrii nu te-ncap
Şi vei lua lumea-n cap.
Ci mai dormi, mări, un pic
Că eşti crud de ani şi mic,
Dormi la umbră, dormi în pace
Că mama ţie ţi-a face
Sub cel tei bătut de vînt
Aşternutul la pămînt.
Cînd soarele-o asfinţi
Atunci vîntul v-aromi
Iară tu vei adormi.
Bate-or rămurelele.
De-or străbate stelele,
Iară luna va străbate
A noastră singurătate,
Şi cînd vîntul va sufla,
Teiul se va legăna,
Florile-şi va scutura,
Iarăşi te va deştepta
În temeiul nopţii mari
Şi la freamăt de stejari
Sub rotirea norilor
În căderea florilor,
Sub lucirea stelelor
Şi la jocul ielelor,
Sub frunza stejarilor,
La glasul izvoarelor.
Unde-i crucea de la căi
— Nu mai plînge, măi
— Cresc ca fraţii doi molizi,
— Rîzi, puiule, rîzi
— Unde-s păsări în copaci
— Taci, puiule, taci
— S-adun fete şi flăcăi
— Dormi, puiule, hăi!
— S-adun cerbii cei domoli
— Scoli, puiule, scoli
— Şi cum cîntă, cum suspină
Glasul codrului o-ngînă.

*
Săracă ţară de sus
Toată faima ţi s-a dus!
Acu cinci sute de ai
Numai codru îmi erai,
Împrejur creşteau pustii,
Se surpau împărăţii,
Neamurile-mbătrîneau
Crăiile se treceau
Şi cetăţi se risipeau
Numai codrii tăi creşteau.
Verde-i umbra nepătrunsă
Unde-o lume e ascunsă
Şi în umbra cea de veci
Curgeau rîurile reci
Limpegioare, rotitoare
Avînd glasuri de izvoare.
Bistriţa în stînci se zbate
Prin păduri întunecate
Şi mereu se adînceşte
Unde apa-abia clipeşte,
Şi deodată vede că
Apa i se-mpiedică
Şi de stînci i se iezeşte;
Ea s-adună şi tot creşte,
Se iezeşte-n mîndru lac
Ale cărui ape tac,
Iar copacii umbră-i fac,
Pe deasupra frunza deasă
În adine apa veghează
Iar stejari din mal în mal
Pe deasupra-i se prăval,
Vîrfuri sprijin deolaltă
Şi îmi fac o boltă-naltd,
De vîrfuri ei se-mpletesc
Şi în umbră stăpînesc
Şi în vecinică răcoare
Undele-s seînteietoare.
Dintr-un mal la celălalt
A căzut un trunchi înalt,
Mi-a căzut de-a curmezişul
De îi spînzură frunzişul,
Punte lungă de-un copac
Peste-o linişte de lac,
Punte lungă, punte mare
De mi-o poţi trece călare.
Iar Muşatin, tinerel,
Trece puntea singurel,
Cu pieptarul de oţel,
Cu cuşma neagră de miel,
Cu zeghea albă pe el;
Cum venea la vînătoare
Purta arcul pe spinare,
Tolbă de săgeţi el are;
Cu lungi plete pîn' pe spate
Dar la frunte retezate.
Copilaş în haine strîmte
Uşurel mi se mai simte;
De ocheşte-o căprioară
Şoimul pe deasupra-i zboară;
De-şi întinde mîna-n sus
Şoimu-n palmă i s-a pus;
Şi tot vine chiuind
Şi din frunză tot pocnind
Şi cînd prinde a cînta
Codrii-ncep a răsuna:
«Auzi dragă, auzi mamă
Pe Muşatin cum te cheamă? »
Nime-n juru-i nu era
Numai mierla şuiera,
Iară el se cobora
Unde apa tremura.
[Iar în codru] mierla zice:
« Ce câţi tu, băiat, pe-aice ?»
« Creşte, codri, şi te-ndeasă,
Numai de-o cărare-mi lasă,
Să te trec în curmeziş,
Doar de-oi da de-un luminiş
[Şi în el] izvor de apă
Să văd şoimul cum s-adapă ».
Zice codrul liniştit:
« M-am pus de am înfrunzit
Pentru că tu m-ai dorit,
Iară valurile sună
Mişcătoare se adună,
Printre pînzele de frunză
Cearcă soare să pătrunză,
Ard în umbră la răcoare
Petele scînteietoare
Şi pe-a undelor bătaie
Varsă lumina văpaie,
Pe şiroaie limpezi, lungi
Zboară razele ca dungi »
Sub un vechi stejar pletos
Ce-şi lăsa crengile-n jos
Muşatin se întindea
Punînd arcu-alăturea.
« Codri, codri, dragul meu
Pare că ţi-am spus-o eu
Să suni din frunză mereu.
Că, de cînd nu te-am văzut,
Multă vreme a trecut
Şi, de cînd nu te-am cătat,
Multă lume am umblat.
Codrule, Măria-ta,
Lasă-mă sub poala ta,
Că nimica n-oi strica

Fără num-o rămurea.
Să-mi atîrn armele-n ea.
Să le-atîrn la capul meu,
Unde mi-oi aşterne eu
Sub cel tei bătut de vînt
Cu floarea pîn-în pămînt.
Să mă culc cu faţa-n sus
Şi să dorm, dormire-aş dus,
Dar s-aud şi-n visul meu
Dragă codri, glasul tău,
Din cea rarişte de fag,
Doina răsunînd cu drag,
Cum jelind se tragănă
Frunza de mi-o leagănă,
Iară vîntul molcomit
Va vedea c-am adormit
Şi prin tei va răscoli
Şi cu flori m-a coperi».
Codrul i se închina
Şi din ramuri clătina:
« Măi Muşatin, măi Muşatin,
Voios ramurile-mi clatin
Şi voios ţi-aş cuvînta:
Să trăieşti, Măria ta...
Hai, Muşat, să ne-nţelegem
Şi-mpărat să ni te-alegem
Împărat izvoarelor
Şi al căprioarelor,
Aşezat la vrun părîu
Să scoţi fluierul din brîu,
Tu să cînţi şi eu să cînt,
Frunza-mi toată s-o frămînt,
S-o pornesc vuind în vînt
Pe izvoară
Din ponoară
Unde păsările zboară,
Unde crengile-mi se pleacă
Şi căprioarele joacă ».
Apa-i zice: « O, copile,
Mîinile întinde-mi-le,
Vino-n fundul luminos
Că tu eşti copil frumos! »
Iar Muşatin îi răspunde:
« Geaba mă momeşti în unde,
Geaba, codri, dragul meu,
Îmi suni din frunze mereu
Căci m-oi duce de la tine,
Frunza-o plînge după mine,
Că de suflet mă apucă
Dor de cale, dor de ducă,
Şi deşi mi-aşa de jele
De plînsul măicuţei mele,
Eu m-aş duce, m-aş tot duce,
Dor să nu mă mai apuce.
Şi m-aş duce-n cale lungă,
Dor să nu mă mai ajungă,
În zadar pe vînt mă cheamă
Dor de casă, glas de mamă,
În zadar răsună-n vînt
Căci aşa menit eu sînt:
Să-mi fac cale pe pămînt,
Să-mi întind cărările,
Să cutreire ţările,
Ţările şi mările.
Fire-ar tare glasul meu,
Ca să treacă tot mereu
De ori unde oi fi eu:
Peste ape, peste punţi
Peste codri de pe munţi
Să ajungă pîn'acasă
Unde mama-mi stă de ţasă
Şi să-i spue-n multe rînduri:
Nu muri, mamă, de gînduri ».
« Nu te duce, măi copile,
Ci de ai [în] lume zile
Toate dăruieşte-mi-le !»
Tu să ştii, iubite frate,
Că nu-s codru, ci cetate,
Dar de mult sînt fermecat
Şi de somn întunecat,
Numai noaptea cînd soseşte
Luna-n cer călătoreşte,
Umbra-mi toată mi-o petrece
Cu lumina ei cea rece.
O, atunci din corn îmi sună
Toţi copacii împreună,
Sună jalnic frunza-n lună
Iară lumea mea s-adună,
Căci copac după copac
Toţi deodată se desfac.
Din stejar cu frunza deasă
Iese mîndră-o-mpărăteasă
Cu păr lung pînă la călcîie
Şi cu haine aurie,
Mîndră-i este rochia
Şi o cheamă Dochia!
Din copaci fără de număr
Ies copii cu şoimi pe umăr
Şi copile multe iese
Cu-a lor mînece sumese,
Şi pe umcrele goale
Poartă doniţe şi oale;
Se porneşte-atunci un zbucium,
Sună un dulce glas de bucium,
Pe cărări fără de urme
Vin cerboaicele în turme
Şi mugesc încet atît
Cu talangele la gît
Şi aşteaptă răbdătoare
Mîni frumoase de fecioare,
De le mulg în donicioare.
Căci să ştii, iubite frate,
Că nu-s codru ci cetate,
Dar vrăjit eu sînt de mult
Pînă cînd o să ascult
Răsunînd din deal în deal
Cornul mîndru triumfal
Al craiului Decebal.
Atunci trunchii-mi s-or desface
Şi-n palate s-or preface,
Vei vedea ieşind din ele
Mii copile tinerele
Şi din brazii cît de mici
Vei vedea ieşind voinici,
Căci la sunetul de corn
Toate-n viaţă se întorn».
Iară şoimul, sprintenel,
Pe deasupră-i zboară el:
«Hai Muşatin, măi Muşatin,
Voios aripile-mi clatin
Pe-al tău coif m-aş aşeza
Şi din gură-aş cuvînta:
— Să trăieşti, Măria ta — ».
«Rămîi, codri, sănătos,
Că mă cheamă apa-n jos
Şi menit în lume sînt
Să-mi fac cale pe pămînt! »
Şi Muşatin s-apropie
De Bistriţa argintie,
Luntrea se juca pe val,
O dezleagă de la mal,
Sare-n ea şi îi dă drum,
Ca săgeata zboar-acum.
Şi, [plutind pe] repezi ape,
[Dorul zării nu-l încape]
Şi mergînd, mergînd departe,
Apa-n două o desparte,
Cu largi brazde de argint
Ce se mişcă strălucind,
Şi în umbră mi-l cuprind
Şi prin valea boltit oare
Numai p-ici şi pe colea
Soarele mai pătrundea,
Ici e umbră, colo soare
Pe ape tremurătoare.
El pe maluri înflorite
Vede turme rătăcite,
[In poieni] el vede cerbii
Trecînd valurile ierbii,
Caii pasc lîngă pîraie,
Ca la lebede se-ndoaie
Gîtul lor. Iar capul mic
Ei deodată îl ridic
Şi urechile ciulesc
Pe cînd luntrea o zăresc.
El plutea, plutea mereu.
Codrul sună blînd şi greu,
Cînd deodată zi se face
Codru-n două se desface
Şi pe ape rotitoare
Scînteiază mîndru soare.
Si-naintea-i vede-un munte
Cu-a lui creştete cărunte,
S-a clădit stîncă pe stîncă
Începînd din vale-adîncă
Şi purtînd cu el păduri
Peste nourii cei suri,
Îşi ridică în senin
Creştet de zăpadă plin.
Şi spre mal şi-ndreaptă iară
Luntrea mică şi uşoară,
Iar Muşatin se coboară,
Calea muntelui apucă
Pînă-n vîrfuri să se ducă,
Pîn' ce noaptea l-a ajuns
în cel codru nepătruns.
Dar cu noaptea-n cap porneşte,
Se tot urcă voiniceşte,
Doară culmea va sui-o
Pe cînd s-o miji de ziuă.
Pe culmea cea înălţată
El ajunge deodată
Şi, făcîndu-şi ochii roată,
El priveşte lumea toată;
Vede cerul sfîntului
Şi faţa pâmîntului:
Că, departe, se-ntind şesuri
Ce cu ochii nu le măsuri,
Unde soarele cel sfînt
Parcă iese din pămînt;
Colo-n zarea depărtată
Nistrul mare i s-arată
Dinspre ţările tătare
Şi, departe, curge-n mare.
La liman, ca şi o salbă,
Se-nşiră Cetatea Albă.
Iar pe faţa mării line
Trec corăbiile pline,
Trec, departe de pămînt,
Pînzele umflate-n vînt.
Iar privind spre miazăzi,
Dunărea el o zări
Într-un arc spre mare-ntoarsă
Şi pe şapte guri se varsă.
De la Nistru pîn'la ea
Ţară mîndră se-ntindea,
Vede şesuri fumegînd,
Dealuri mîndre înverzind,
Vede codri cum coboară,
Deal cu deal, scară cu scară,
Răsfîrîndu-se pe şes
Unde rîurile ies
Şi, pe vîrfuri de păduri,
Mănăstiri cu-ntărituri.
Vede tîrguri, vede sate
Pe cîmpie presărate.
Vede mîndrele cetăţi
Stăpînind pustietăţi,
Vede turmele de oi
Cu ciobanii dinapoi,
Cu fluiere şi cimpoi
Iară hergheliile
Petreceau cîmpiile
Şi s-aşterneau vîntului
Ca umbra pâmîntului
Şi de-a lungul rîurilor
Se-aşterneau pustiurilor.
Iară şoimul tinerel
Pe deasupra-i zboară el
Şi din gură-i cuvinta:
« Să trăieşti, Măria ta!
Cîtă lume, cîtă zare
De la Nistru pîn' la mare:
Fă-ţi odată ochii roată
C-aceasta-i Moldova toată».

*
Dragoş Vodă cel Bătrîn
Pe Moldova e stăpîn
Şi domnind cu toată slava
Şade-n scaun la Suceava,
La Suceava lăudată
Cu ziduri înconjurată,
Zid de piatră-nalt şi gros
Că pe el merg cinci pe jos
Şi au loc cu de prisos;
Că merg trei călări alături
Şi mai au loc pe de lături
Caii mîndri să şi-i joace
Cînd încolo, cînd încoace.
Iar din negri trunchi de stîncă
Peste valea cea adîncă,
Pe deasupra de cetate,
De biserici şi palate,
Stă domneasca cetăţuie
Ce cu crestele-i se suie,
Repezite înspre nori
Peste codri sunători,
Cu-a ei ziduri, cu-a ei bolţi
Şi cu turnuri pe la colţi,
Ziduri grele şi cu creste
Cum au fost şi nu mai este.
Printre arcurile grele,
Printre negrele zăbrele
Abia soarele străbate
Intre tinzi întunecate;
în pereţi de piatră goală
Au înfipt făclii de smoală,
Fumegînd cu flăcări roşii
Luminează-ntunecoşii
Stîlpi de piatră grei şi suri
Unde-atîrnă armături,
Arătînd a lor rugină
Sub făclia de răşină,
Paveze, mănuşi leite,
Caşte mîndre, poleite
Şi pieptare, obrăzare
Şi arcuri de vînătoare.
Iar în fundul salei drepte
Se-nalţă pe şapte trepte
Tronul Domnului creştin,
Coperit de-un baldachin,
Iară-n jeţul auriu
Şade Dragoş brumăriu,
Barba albă pînă-n brîu,
Cu ochi negri viforoşi;
Coroana de aur roş
Strălucind frumos pe frunte
Peste pletele cărunte;
Pe-a hlamidei sale cute
Flori de aur sînt cusute;
Şi cu faţa înţeleaptă
Şi cu schiptru-n mîna dreaptă
Ochii mîndri şi-i îndreaptă.
Iar l-a tronului picioare
Se înşiră pe covoare
Jeţuri de lemn dat la strug
Săpate cu meşteşug;
Icea şese, colo şese
Pentru boierii alese.
La a tronului său scări
Şed în două părţi boieri
Aşezaţi, dup-a lor trepte,
Ca poruncile-i s-aştepte.
Vornicul Ţârii de jos
Sta în scaun luminos,
Un bătrîn şi blînd moşneag
Cu albastrul lui toiag,
Ce-i cu aur împletit,
Cu pietre acoperit;
Iar de-acesta mai în sus
Vornicul Tării de sus:
Stă cu plete colilie
Pârcălabul de Chilie
Şi cu genele lui albe
Pârcălab Cetăţii Albe.
După-aceştia iarăşi vin
Pârcălabul de Hotin;
Cel din Neamţ şi de la Vrance !
Rezimat stătea pe lance,
Iar pe toţi i-ntrece-n slavă
Pîrcălabul de Suceavă.
Şi astfel jur-împrejur
Şed în blane de samur,
Cu pieptare la un fel
Şi cu mîneci de oţel.

[Dragoş Vodă cel bătrîn
Pe Moldova e stăpîn:]
În Suceava, în cetate,
Adunat-a Direptate.
[1880]

Mihai Eminescu, Muşatin, 1880, text reprodus după Poezii inedite ediţia Petru Creţia, Manuscriptum, 1991, nr. 82, anul XXII

Mihai Eminescu, „Munţii cînte tot a jele,/Vin duşmanii ţării mele/Vin duşmanii, vin în turme/Calce-li pustia-n urme.“

Doină, doiniţă!
Mihai Eminescu

Doină, doiniţă1
Şapte-oţele-adu din stele,
Munţii cînte tot a jele,
Vin duşmanii ţării mele;
Vin duşmanii, vin în turme,
Calce-li pustia-n urme.

Doină, doiniţă!
Piso, rivă înspumată,
Face-mi-te-ai lată, lată
Şi la valuri turburată,
Să nu-i laşi ca să mai vie,
Foametea din urmă-i mîie,
Holera calea li ţie.

Doină, doinită!
Sai, copil de voinicariu,
Cinge-ţi trupul cu armariu,
Sufletul cu vitezie;
Cinge-i murgului spinarea
Să-ţi discînte depărtarea
Cît e-n Pisa dealu mare.
Doină, doiniţă!

Şi la Pisa-nfigeţi calul,
Nu-i lăsa să treacă malul,
Stai ca stînca, stai ca valul
Şi, de-ar trece, moartea-i sece,
Luptă-te ca doisprezece,
Stînca stă, iar apa trece.
[1866]

Mihai Eminescu, Doină, doiniţă!, 1866, text inedit reprodus după Poezii inedite ediţia Petru Creţia, Manuscriptum, 1991, nr. 82, anul XXII

Eminescu încarnează cea mai desăvîrşit-conceptibilă imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului

Imitarea Mirumului

Acum, cînd păşim în cel de-al doilea veac al eternităţii eminesciene, vom spune că Eminescu este nu doar „omul deplin al culturii româneşti“ cum, cu înţelepciunea senectuţii, s-a străduit să ne-o reamintească filosoful nostru, Constantin Noica, dar mai mult, că pentru noi, românii, Eminescu încarnează cea mai desăvîrşit-conceptibilă imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului.

Nu am fi îndrăznit să facem publică această învestitură sacrală, dacă nu am fi descoperit tocmai la cel mai „fără de nici un Dumnezeu“ filosof român, acest pasaj: „Tot ce s-a creat pînă acum in România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buda ar putea fi gelos ? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet“.

Numai el ar putea rosti vorbele angelinului Paul Klee, „Doar lîngă Dumnezeu îmi aflu locul“, şi lîngă el, nimeni...

Pentru sufletele comune, Eminescu a putut să pară doar un genial personaj „istoric“, „mais aux âmes bien nées“ el le-a apărut totdeauna învestit cu acea tremenda majestas, un mysterium tremendum et fascinans (Rudolf Otto) in stare să provoace o conversiune fatală... De aceea, toţi românii erudiţi, de la Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga la Mircea Eliade, Perpessicius şi Petru Creţia, au simţit că pietatea faţă de Eminescu măsoară gravitatea cu care ne întîmpinăm propriul nostru destin. Pentru toţi acel care am avut şi avem o patrie în limba română (ca să-l parafrazez pe marele portughez Fernando Pessoa căruia de drept îi aparţine formularea) drumul de acces către textele fundamentale ale umanităţii trece prin acest corpus al operei eminesciene şi în acest ceas trebuie să ne plecăm cu recunoştinţă fruntea şi în faţa celui mai obscur eminescolog care va fi trudit să ne redea întreagă „conştiinţa noastră mai bună“... Ca epigoni (în sensul meliorativ şi etimologic al termenului) ai lui Eminescu, orice biografie a Poetului, scrisă chiar cu un sentiment tragic, nu ne mai poate mulţumi prin anticlimaxul inerent oricărei descripţii lineare realiste...

Visez la acel care va scrie o Lalita-Vistara şi nu mă îndoiesc deloc că trans-figurarea abia ne va arăta adevărata icoană a Poetului.

Scriam cîndva că orice ins, spre a-şi proba sieşi că e român, ar trebui să scrie o biografie a Poetului, actualizîndu-şi astfel în conştiinţă nu doar un model exemplar al spiritualităţii româneşti, ci modelul exemplar prin excelentă pentru oricine vrea să realizeze „o vieţuire lină şi cumplită“ ca bun român...

Vom scăpa şi de acea rea conştiinţă a păcatului faţă de Eminescu dacă, pe deasupra, vom răspîndi, să se afle la căpătîiul oricărui bun român, şi o ediţie populară a operei complete care acum ni se oferă nouă, celor privilegiaţi români...

Vom experia astfel acel uimitor comerţ spiritual, potlach, în care fiecare se străduieşte să dea cît mai mult şi vom constata vrăjiţi cît de puţin am dat, chiar toată viaţa noastră primind în schimb totul, căci scris e-n firea Mirumului, ca o pleromă ce se află să ne copleşească şi bietul nostru trai, să ni-l îndrepte înspre adevăr şi biata noastră conştiinţă să ne-o preschimbe într-o hiperconstiinţă beatifică...

Norocul nostru al celor de azi ni se măsoară prin bucuria de a trăi în deplinătatea revelată a spiritului eminescian, iar nefericirea noastră, cîtă este, prin neascultarea „turburării ce ne-a vărsat-o în suflet“.

Norocul nostru, mai mare ca al altor români care au mers in drumul lui Eminescu (Hasdeu şi Nicolae Densusianu, Xenopol, Iorga şi Pârvan, Bacovia, Goga şi Blaga, Arghezi şi Ion Barbu, Enescu, Pallady şi Ţuculescu, Mircea Eliade şi pînă la copilul de geniu care a fost Labiş) ni se măsoară prin distanţa viziunii juste pe care ne-au transmis-o înaintemergătoril noştri: ştim azi măcar să nu mai facem grosolane erori de situare, căci nu noi îl „distingem“ pe Eminescu („Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă ?“, cu vorbele lui Maiorescu), ci Eminescu ne măsoară insignifianţa sau grandoarea noastră...

Un singur român ni se pare a mai fi trăit deplin în duhul lui Eminescu: Brâncuşi (aforismele lui sînt singurele „apocrife“ pe care le-am adăuga cu voluptate operei eminesciene); marmoreele sale divinităţi, adevărate yantra, pot fi gîndite ca imagini hermeneutice care induc starea necesară meditaţiei asupra lui Eminescu...

Numai limba română ştie dacă mai poate da un Eminescu în literatură („Nu noi sîntem stăpîni ai limbii, ci limba e stăpînul nostru“), şi numai Dumnezeu ştie dacă ne va mai da un Bodhisattva pe măsura lui...

Nevrednici de întîia lui venire, e mult mai înţelept să nu mai aşteptăm o alta, căci ne aflăm în kali-yuga, şi să-ncercăm să privim cu ochii noştri de beznă, în ochii lui de lumină...

Cezar Ivănescu, Imitarea Mirumului, Luceafărul, anul XXXII, nr. 24, 17 iunie 1989

EMINESCU, ULTIMUL CHIP, „nu l-am trădat, nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru“

ULTIMUL CHIP

Orice pămînt întors în pămînt e un amestec de oase şi de vise, de biată carne abolită cu marile-i rîvne cu tot, de ceva care a fost cu ceva ce nu mai poate fi. Între ce a fost Eminescu şi veacul lui de glorie şi de ţarină stă ultimul lui chip, masca lui funerară, chipul acela emaciat, coborît de pe o cruce nevăzută, flămînd şi însetat, maculat şi totodată izbăvit de suferinţa unei soarte.

Semănînd sfîşietor cu Horea supliciat, cu Iancu rătăcit, cu mulţii mucenici anonimi ai unor cauze pe care le-au crezut pierdute: lungul şir de obidiţi cărora masca lui le da pentru vecie un chip.

De ce doar gînduri pentru slava lui şi nu puţină dragoste pentru rănile lui, pentru obida lui, pentru preţul pe care l-a avut de plătit, pentru ceasurile tîrzii cind atît de greu suspina „o, Doamne“ şi apoi cădea în tristeţe şi tăcere? Sau pentru serile cînd le cînta ardelenilor doine, prin grădinile de vară ale Bucureştilor, de se topeau aceia de plîns. Şi nu mai puţin pentru altă seară, tîrzie şi ea, cînd, însingurat între mai mulţi prieteni, îi spunea lui Panu: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu e nimic mai interesant decît istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt de martiri.“ A fost un om care greu se dădea pe mîna cuiva şi care, pe de altă parte, din inaptitudine pentru orice compromis, şi-a făcut destul de mulţi duşmani.

„...dacă ar şti că nu l-am trădat, că nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru, că am păstrat ceva din neîndurarea lui inocentă, din care lui nădejdea a început să-i lipsească an după an, luptă după luptă“

De ce nu l-am iubi pentru tot ce a fost în toată fiinţa lui din care o parte era pieritoare şi supusă pătimirii? Pentru lacrimile pe care le vărsa, într-un îndoit amurg, de nerăbdare că nu răsare odată luna de după munţii prea înalţi. Poate nici nu ne-ar accepta iubirea. Şi poate totuşi da, dacă ar şti că nu l-am trădat, că nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru, că am păstrat ceva din neîndurarea lui inocentă, din care lui nădejdea a început să-i lipsească an după an, luptă după luptă. Cine n-a ştiut, în acest ceas, să sărute în gînd, plîngînd, fruntea măştii lui funerare a lipsit de la sărbătoarea veacului său.

Petru Creţia, Ultimul chip, Luceafărul, iunie 1989

Lingua adamica

LINGUA ADAMICA

Petru Creţia a făcut să apară ediţia princeps a Poesiilor lui Eminescu, ediţie pe care am aşteptat-o cu toţii. Cuvintele lui Maiorescu („Trebuiau să devie mai uşor accesibile, pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începetoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gîndiri într-o frumuseţă de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă.“) rămîn şi azi cea mai lapidară exegeză a poeziei eminesciene, nedepăşită în fapt căci nimeni nu s-a încumetat (exceptîndu-l pe Noica) să probeze această afirmaţie cutremurătoare „limba română pare a primi o nouă viaţă“, palingenezie lingvistică pe care în spaţiul european a mai făptuit-o, în afară de Eminescu, doar Dante...

Recitiţi-i poesiile lui Eminescu din această ediţie princeps şi apoi recitiţi-i pe autorii din „zilele de aur a scripturelor române“ şi veţi zîmbi şi vă veţi înduioşa de gîngăvelile lor angelice şi peltice, şi recitiţi-i apoi şi pe marii poeţi români de pînă la noi, Macedonski, Goga, Bacovia, Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Philippide, Voiculescu, Labiş, şi veţi remarca efortul fiecăruia de a nu se lăsa absorbit în abisul muzicii eminesciene (căci sunetul e primordial şi din el vedem „ca-n ziua cea dinţii cum izvorau lumi-ne“) şi apoi efortul fiecăruia de a-şi întemeia originalitatea stilistică, „originalitate“ pe care, ne amintim, (în 1968, într-o comunicare ştiinţifică ţinută la Iaşi în cadrul primei ediţii a Festivalului naţional „Minai Eminescu“) cineva o descoperea tot în poemele eminesciene: cînd nu e mai supraveghează toţi devin de-a-dreptul eminescieni, Arghezi intonînd acel carmen saeculare profund care este Psalmistul, Blaga acel amabile carmen al senectuţii care conţine şi o odă în metru antic (saphic), genială dealtfel. Abia iregularul suprarealist străbătut de „o muzică a pieirii“ (prin poezia lui Gellu Naum spre un exemplu) nu e cu nimic înfeudat poeticii eminesciene, ceea ce nu înseamnă că suprarealiştii nu l-au venerat pe Eminescu, cum dealtfel ne-a reamintit-o Geo Bogza, adorator şi al lui Eminescu şi al lui Urmuz, căci, în adevăr, cînd îl citim pe Urmuz citim, deşi fragmentar, incomplet articulată, totuşi „o altă limbă“ (nu o operă, o limbă).

Recitiţi-i (sau citiţi-i, — cei care nu aţi, cunoscut pînă acum armonia pe care o dezvăluie Cartea închipuită de Marele Ordonator totuşi al culturii româneşti care a fost Maiorescu, gest transmis urmaşilor şi de care şi subscrisul s-a binebucurat) poesiile care „cad grele, măngăioase / Şi se sfarmă'n suflet trist, / Cum în picuri cade ceara / La picioarele lui Crist.“, şi veţi vedea că „de la infinitul negativ al dorului la Infinitul pozitiv al eroismului“, de la soteria la sympathia, cum spunea Mircea Eliade, conţin totul, orizontala istoriei şi verticala revelaţiei, totul rostit intr-o limbă adamică, dar de noul Adam care „s-a ales un crucificat“ (Tudor Arghezi) cu un „mai amplu şi mai generos har“. Îndeosebi recitiţi-i poeziile erotice, de la „Singurătate" („Este Ea. Deşartă casă;/ Dintr'o dată-mi pare plină, / în privazul negru-al vieţii / E icoană de lumină. / / Şi mă mir eu, cum de vremea / Să mai treacă se îndură, / Cind , eu stau şoptind cu draga / Mănă'n mană, gură'n gură.“) la „Luceafărul“ şi încercaţi să aveţi în minte acea icoană hipnotică, basmul „Călin“, şi, urmărindu-l pe Mircea Eliade, cel din „Insula lui Euthanasius“, încercaţi să cuprindeţi totul ca pe un fericitor şi fastuos ritual tantric („În acest fel reintegrat în unitatea originară şi renăscut ca un androgin ideal al tradiţiei — copil simbolic al lui Siva şi Şakti — spiritul va avea acces de acum înainte la cele mai înalte planuri de manifestare ale Cosmosului putînd să se topească în eternul absolut“) sau trubaduresc, neţinînd cont de infantilismele pe care pot să le debiteze oameni inteligenţi, savanţi, iubitori de Eminescu („Iubirea neîmpărtăşită dar tenace, fie că tenebroasă, fie că e suspinătoare şi elegiacă [„tous les elegiaques sont des canailles !“ — cine a spus-o? Baudelaire, Gautier?], e în obscura ei esenţă un fenomen atavic de agresivitate bestială şi violatoare; Pe lîngă plopii fără soţ, această splendidă şi emoţionantă romanţă, deloc dulceagă ci aprigă şi cutremurătoare, nu exprimă în fond altceva decît această agresivitate. Chiar poet genial, amantul refuzat şi: „neînţeles“, dacă nu-şi cată de drum, dovedeşte că nu a reprimat bine fiara ce zace în străfundul fiinţei noastre, a bărbaţilor“. — Nu, e prea basă exegeza, căci „amorul de departe“ al trubadurilor e tot iubire neîmpărtăşită, cu metodă, senină şi beatificatoare.

Preferăm aici alţi autori care spun că un alt aspect care apare evident în Tantra Yoga este faptul că libidoul chiar manifestindu-se ca dorinţă sexuală, nu este considerat numai ca senzualitate pentru sine, ci, la nivelele subtile şi ca aspiraţie arzătoare de desăvârşire spirituală interioară. Aici de fapt, pulsiunea erotică apare ca o abisală sete a psihicului de a atinge perfecţiunea prin unirea contrariilor polare în interiorul propriului corp) ci mai bine mirindu-vă cum poate sta în două versuri sufletul întîlnindu-se pe sine, ca în sufism : „Iară sufletu-mi se pierde / După chipul teu frumos“.

Recitiţi-i poesiile şi veţi descoperi că, dacă în adîncul sufletului său era buddhist („Eu sint budist !“ afirma el însuşi), nu e mai puţin adevărat că ne rămîne cel mai mare poet al spiritualităţii europene pe care-l avem („Credinţa zugrăveşte icoanele'n biserici —“), căci, aşa cum orientalul ştia să împace confucianismul cu taoismul sau cu buddhismul zen, la fel Eminescu ştia să trăiască în Legea strămoşească şi să viseze la Nirvana... Retrăind viaţa morţilor dragi, martirizaţi în plină lumină sau prin mare-ntuneric şi resuscitînd-o din cronice bătrîne,, ori înstrăinat de sine însuşi ca un adevărat „mort în viaţă“ („Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / încet repovestită de o străină gură, / Ca şi cănd n'ar fi viaţa-mi, ca şi când n'aş fi fost. / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, / De-mi ţin la el urechea şi rid de căte-ascult ./ Ca de dureri străine ?... Parc'am murit de mult !“). Recitiţi „La'nceput, pe cănd fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe cănd totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Cănd nu s'ascundea nimica, deşi tot era ascuns, / Cănd pătruns de sine însuş odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie ? genună ? Fu noian întins de apă ? / N'a fost lume pricepută şi nici minte s'o priceapă, / Căci era un întuneric ca o mare făr'o rază, / Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochiu care s'o vază, / Umbra celor nefăcute nu'ncepuse-a se desface, / Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace !“ şi comparaţi cu bolmojelile care ni se dau drept „traduceri ştiinţifice" din Rig-Veda... Orice român cunoscător sau necunoscător de sanskrită îşi va da duhul în veci măngîindu-se că se scufundă în „eterna pace“, cum ne spunea savantul nostru unchi George Ivănescu...

Ştiu că „românii e deştepţi“ şi-mi pot răspunde că nu pot reciti, că e prea lung, cum zicea o distinsă poetă, eminesciană pînă în vîrful unghiilor, dar şi Dante e destul de lung şi dacă nu l-ai citit măcar o dată în italiană, chiar cu dicţionarul alăturea, nu prea poţi să spui că ştii cine e Dante (căci toate traducerile româneşti nu captează deloc sunetul originar)... T. S. Eliot zice-se nici nu vroia altceva decît să-l audă rostit in italiană, pretinzînd că înţelege totul fără a mai simţi nevoia să i se traducă... şi într-adevăr ce să traduci din „nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria“ ?

Şi iacă-tă mă contrazic...

Nu, ca să-ţi imaginezi cum sună Dante în italiană e destul să citeşti „Eterna pace“ reconstituită de Petru Creţia şi publicată pe prima pagină în „Luceafărul“ (nr. 24, 1988), sau, ca să mă exprim mai clar, nu „cum sună Dante în italiană“, ci cum ar trebui să sune în română...

Cezar Ivănescu, Lingua adamica, Luceafărul, anul XXXII, nr. 1418, 15 iulie 1989