„Stalin a furat manuscrisul unui mare lingvist român, Gh. Ivănescu”

„Ambasadorul României la Moscova
era acad. Iorgu Iordan,
care a cam colaborat
cu ocupantul-eliberator.“

Constantin Preda: Domnule Tudor Nedelcea, am citit în cartea dumneavoastră, Moldovean, vlah sau român?, text trilingv (în limbile română, sârbă şi bulgară) o afirmaţie absolut surprinzătoare: că „tătucul” Stalin a furat cartea unui lingvist român, pe care apoi a publicat-o sub semnătura sa. Detaliaţi, vă rog, dacă se poate, acest caz!

Tudor Nedelcea: Este un abuz grav, pe care „eliberatorul” ocupant, I.V. Stalin, l-a săvârşit nu numai asupra teritoriului ţării noastre, furându-ne Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa (Insula Şerpilor am făcut-o noi cadou, dintr-un servilism ancestral, printr-o chitanţă de mână), asupra resurselor subterane şi agricole, prin impunerea de cote inimaginabile. Trebuia să dai cote mai mari, la stat, decât produceau găina, porcul,vaca sau oaia. Apăruse chiar şi un banc: Bulă e întrebat de învăţătoare ce se cultivă în România, iar răspunsul acestuia este extrem de dur: „În ţara noastră se cultivă grâu, porumb, cartofi şi... se/cară la Moscova”.

Stalin şi oamenii săi de la Bucureşti (ai căror fii, azi, condamnă comunismul) au atentat nu numai la istoria noastră, la valorile noastre naţionale, dar şi la sufletul românilor, tot prin intermediul cozilor de topor bucureştene (Stalin ar fi afirmat că nu are în tot U.R.S.S.-ul său drag atâtea topoare câte cozi se află în România).

Prin tratatul de pace impus, cu acordul Aliaţilor, România era obligată să distrugă toate cărţile care ar fi putut atenta la „ideile” noului regim bolşevic impus la Bucureşti (cele mai cenzurate şi epurate cărţi aparţineau lui Nicolae Iorga şi Mihai Eminescu), să remită arhivelor din Moscova toate documentele istorice care pomenesc de Basarabia, Bucovina, Herţa, adică de ţinuturile furate.

Să revenim la furtul acestei cărţi, lucru nemaiauzit într-o lume civilizată.
Trăiam, atunci, într-o lume civilizată?! Ei, bine, I.V. Stalin a vrut să devină şi lingvist. Şi nu unul oarecare, ci unul de geniu. El voia să dovedească istoriei că nou creata Republică Socialistă Sovietică Moldovenească (în urma celui de-al Doilea Război Mondial) este independentă, iar locuitorii săi n-au nicio legătură etnică, culturală sau lingvistică cu românii din Ţară. Voia să impună „limba moldovenească” o limbă inexistentă, care să fie total diferită de limba română şi, pentru aceasta, a semnat o lucrare de lingvistică: Cu privire la marxism în lingvistică.

Şansa lui a fost că, la Universitatea din Iaşi, tocmai îşi trecuse doctoratul un tânăr lingvist (ulterior devenit savant), Gh. Ivănescu, cu o teză despre Probleme actuale ale limbii române. Teza se baza pe cercetări ştiinţifice şi profunde. Oamenii lui Stalin i-au furat această lucrare, nepublicată, pe care „tătucul” a folosit-o în lucrarea sa de ...lingvistică. Desigur, principiile de bază ale limbii române le-a preluat aşa cum erau scrise, adică corect, dar contribuţia lui Stalin a constat în faptul că a creat o nouă limbă, „limba moldovenească”. Această idee aberantă nu figura în lucrarea lui Gh. Ivănescu. Să amintim că în acea perioadă, ambasadorul României la Moscova era fostul lui profesor, acad. Iorgu Iordan, care a cam colaborat cu ocupantul-eliberator.

Constantin Preda: Şi autorul cărţii, Gh. Ivănescu, unchiul marelui poet Cezar Ivănescu, n-a protestat?

Păi se putea protesta public pe vremea aceea? Gh. Ivănescu, un om de ştiinţă, dar de caracter, s-a plâns că nu poate să-şi publice teza de doctorat, dar în loc să i se dea dreptatea cuvenită, a fost îndepărtat de la Universitatea din Iaşi (cât mai departe de Imperiul roşu), la Timişoara, apoi la Craiova.

Constantin Preda: Spuneţi-mi mai multe date bibliografice despre această mare personalitate lingvistică.

Tudor Nedelcea: Gh. Ivănescu s-a născut la 2 noiembrie 1912, în comuna Vutcani-Vaslui şi a murit la 3 iunie 1987 la Iaşi. A absolvit, în mod strălucit, Facultatea de Litere şi Filosofie de la Iaşi, dar şi alte facultăţi similare din Paris şi Roma. Doctor în filologie, în 1946. A parcurs toate treptele carierii universitare: asistent la Universitatea „A.I.Cuza” din Iaşi (1935-1945), profesor suplimentar (1945-1948) şi apoi titular la aceeaşi universitate (1948-1952).

A fost îndepărtat din învăţământul universitar (ca şi G. Călinescu, în timpul lui Stalin, trecut cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară din Iaşi (1952-1955), apoi „trimis” ca profesor, întâi la Timişoara (1962-1969), apoi la Craiova (1969-1971), în capitala Băniei ocupând şi funcţia de director al Centrului de Istorie, Filologie şi Etnografie al Academiei Române, după care revine la universitatea ieşeană (1971-1982), de unde se pensionează, rămânând profesor consultant până la sfârşitul vieţii.

La 3 februarie 1965 este ales membru corespondent al Academiei Române. Este autorul a numeroase cărţi de lingvistică, apreciate în ţară şi în străinătate : Probleme capitale ale vechii limbi române literare (1947), Istoria limbii române (1980), Lingvistică generală românească (1983), Constituirea unei fonetici (1939), Gramatică şi logică (1963) etc.

Constantin Preda: Acest furt ordinar al „tătucului” Stalin din opera ştiinţifică a unui mare lingvist român şi crearea unei limbi artificiale – limba moldovenească – au avut urmări negative?

Tudor Nedelcea: Au avut şi au în continuare. Ca şi testamentul lui Petru cel Mare privind expansiunea teritorială rusească (aplicat atât de regimul ţarist, cât şi de cel sovietic), inventarea acestei limbi moldoveneşti a avut şi are un efect politic năucitor: s-a creat o mare diversiune şi diviziune în rândul populaţiei româneşti din Basarabia şi Bucovina. Unii se consideră moldoveni, alţii români şi, astfel, în timpul alegerilor, comunitatea românească din aceste două provincii nu poate întruni numărul de voturi spre a-şi trimite reprezentanţi în parlamentele ţării în care convieţuiesc.

Aceeaşi minciună crasă şi diversiune periculoasă se practică şi în Valea Timocului (atât bulgăresc, cât şi sârbesc), unde românii de aici (atestaţi documentar de veacuri) sunt diferiţi de „vlahi/vlaşi”, o etnie considerată fals diferită de cea a românilor şi vorbesc limba „vlahă”, în concepţia politrucilor din cele două ţări, iar drept rezultat este netrimiterea de parlamentari sau consilieri români în forurile legislative din acelaşi motiv: neîntrunirea numărului suficient de voturi. Dar mai este o realitate crudă, dureroasă: o parte din etnicii români din Basarabia, Bucovina, Valea Timocului, deşi cunosc acest adevăr ştiinţific, continuă să servească interesele oficialităţilor.

În zadar, Academia Română a emis mai multe comunicate prin care demonstrează denumirea ştiinţifică a limbii – română, şi nicidecum moldovenească, vlahă sau aromână –însă „colaboraţioniştii” români se declară, în continuare, în statisticile oficiale ale acestor ţări, de altă etnie, diferită de cea română. Când politicul se amestecă în ştiinţă, rezultatul este un dezastru!

Constantin Preda , interviu cu prof. dr. Tudor Nedelcea, preşedinte al Fundaţiei
„Scrisul Românesc“, Expresul de Sud, 21 august, 2008

Accesaţi şi:

• Gheorghe Ivănescu: Probleme capitale ale vechii limbi române literare (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/gheorghe-ivnescu-problemele-capitale.html)

Gheorghe Ivănescu: Problemele capitale ale vechii limbi române literare (1947)

Gheorghe Ivănescu,
Problemele capitale ale vechii române literare
(1947)

Gheorghe Ivănescu (n. 20 octombrie / 2 noiembrie 1912, Vutcani, fostul judeţ Fălciu, actualmente judeţul Vaslui - d. 1987), lingvist şi filolog român.

Biografie
Urmează studiile liceale la Bârlad. Este licenţiat în filologie modernă la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi (1933). Studii postuniversitare la École Pratique des Hautes Études din Paris (1934-1935) şi la Şcoala Română din Roma (1935-1937). Doctor în filologie (1945). Devine asistent universitar, apoi profesor la Universitatea din Iaşi (1945-1952), cercetător ştiinţific, profesor de lingvistică romanică şi generală la Universitatea din Timişoara (1962-1969), profesor de lingvistică românească şi indoeuropeană la Universitatea din Craiova (1969-1971), după care revine la Universitatea din Iaşi.

În cadrul Bibliotecii Universităţii din Timişoara se găsesc câteva mii de volume care au aparţinut profesorului G. Ivănescu şi care au fost donate Universităţii la moartea sa în 1987.

Operă (selectiv)
Problemele capitale ale vechii române literare, 1947
Originea românilor (curs litografiat), 1947
Curs de sintaxa limbii române moderne, 1948, reeditat în 2004
Istoria limbii române, 1980, reeditată în 2000
Lingvistica generală şi românească, 1983

Cezar Ivănescu despre G. Ivănescu şi Iaşiul interbelic
(fragment, 2003)

Nicolae Coande: De câtăva vreme faceţi naveta între Iaşi şi Bucureşti. În oraşul „Junimii“ conduceţi chiar editura cu acest nume. Este Iaşiul dornic să revină la cotele exigente ale unei vieţi culturale pe care a impus-o definitiv în conştiinţa românilor la sfârşitul secolului al XIX-lea?

Cezar Ivănescu: M-am reîntors în Iaşi [...] şi pentru câteva zile am trăit în atmosfera Europei medievale de la 1200, cu târgoveţi veniţi din toată ţara şi împânzind tot oraşul şi mişunând spre Catedrala Mitropolitană... Cum eu însumi trăiam ca un înviat din morţi (după mineriadă) tot spectacolul mi se părea a ţine de miracol... Apoi am retrăit miracolul în fiecare toamnă... Până la a fi directorul Editurii Junimea, am mai fost directorul unei edituri particulare şi am candidat, fără succes, la obţinerea postului de redactor-şef al revistei Convorbiri literare (nu m-au vrut colegii din comitetul de conducere al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi)... Şi aşa se împlini deceniul de când fac naveta între Bucureşti şi Iaşi...

Acum, ca să răspund onest la întrebarea dumitale, trebuie să reamintesc ce a însemnat pentru Iaşi mutarea la Bucureşti a Junimii, a Convorbirilor literare, şi gruparea şi revista s-au impus deopotrivă şi la Iaşi şi la Bucureşti. Era imposibil ca Iaşiul să-şi revină aşa uşor. În perioada interbelică exodul a continuat, dar e destul să amintesc două lucruri, aparent disparate, pentru a înţelege greutatea spirituală a Iaşiului interbelic:

1. acest oraş a generat, prin cuzism mai întâi, şi apoi prin legionarism, singura mişcare politică autentic românească din toată epoca modernă (fascinându-i pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, până la Ion Negoiţescu şi Mihai Şora, care la bătrâneţe au executat repetate canose) şi

2. unchiul meu, G. Ivănescu, autorul singurei Istorii a limbii române în 45 de ani de comunism, îmi povestea că el şi cu Eugen Coşeriu, studenţii lui Iorgu Iordan, prin anul al II-lea sau al III-lea de facultate s-au gândit să revoluţioneze lingvistica mondială... „Ei, şi aţi făcut-o“ l-am întrebat eu în 1980, la Iaşi, unchiul meu aflându-se la Spitalul de urgenţă, bolnav de osteoporoză... „Cred că am făcut-o, pe deasupra eu am ajuns şi Papă!“... Ce se întâmplase, Iorgu Iordan, magistrul unchiului meu, scrisese în revista „Limba română“ un articol cu titlul Habemus Papam, în care elogia „Istoria limbii române“...

Tot în Iaşiul interbelic trăia un Ştefan Procopiu (căruia Niels Bohr i-a cam furat Nobelul) care întreţinea o asiduă corespondenţă cu Einstein... Generaţia noastră s-a trezit într-un Iaşi vandalizat de comunişti, după ce generaţia marelul istoric Al. Zub intrase deja în puşcărie, într-un Iaşi în care tovarăşii din conducerea comunistă a Iaşiului priveau mai mult spre Moscova decât spre Bucureşti (şi mare noroc am avut că după Cernăuţi şi Chişinău nu am pierdut şi Iaşiul!), într-un Iaşi care pierduse totul înafară de onoare; pentru noi, această onoare însemna calea regală a poeziei româneşti, Conachi, Alecsandri, Eminescu, Bacovia, Labiş; eram alături Adi Cusin, poet rimbaldian de geniu (atunci, nu acum), Petru Aruştei, pictor şi poet de geniu, Laurenţiu Ciobanu (Dan Laurenţiu), Mircea Ciobanu, Cristian Simionescu, Constantin-Liviu Rusu, Ioanid Romanescu, Margareta Moldoveanu, Stelian Baboi, Tudorel Ghideanu, Richard Regwald, N.V. Turcu, Octavian Stoica, Dan Ravaru, Ion Constantinescu, Mihai Ursachi (încă în puşcărie), Emil Brumaru, mai trăiau George Mărgărit (la Sanatoriul Bârnova) şi rafinatul Creţescu; când a dat de noi, într-o vizită în Iaşi însoţindu-l pe George Ivaşcu, A.E. Baconsky a rămas şocat şi nu a avut ce să recite la recitalul nostru, deşi noi am insistat; a scris un articol în Contemporanul „Papa“ Baconsky, cum îi zicea Dan Laurenţiu; toţi eram la acea oră mai buni decât cei care aveau să debuteze în iarna lui 1960 în proaspăt înfiinţata colecţie Luceafărul, Ilie Constantin, Cezar Baltag, Nichita Stănescu (reprezentând Capitala Republicii), Leonida Neamţu (Cluj), Anghel Dumbrăveanu (Timişoara), Florin Mihai Petrescu (Iaşi)...

Interviu Cezar Ivănescu, Nicolae Coande, septembrie 2003