Vasile ILICA despre TRAGICELE EVENIMENTE de la Lunca – 6/7 februarie 1941, Fântâna Albă – 1 aprilie 1941, Cimitirul Militar Horecea – iulie 1941

Câteva consideraţii cu privire la tragicele evenimente petrecute la Lunca – 6/7 februarie 1941, Fântâna Albă – 1 aprilie 1941, Cimitirul Militar Horecea – iulie 1941

de Vasile ILICA
veteran de război

După 1990 a început să se schimbe cursul istoriei din fosta U.R.S.S., moment soldat cu dezmembrarea acesteia, fapt ce a declanşat o reacţie în lanţ în toate ţările şi provinciile anexate prin forţă, de-a lungul anilor. Nici Nordul Bucovinei nu a rămas în afara efervescenţei declanşate de „perestroica” lui Gorbaciov, toţi factorii locali formatori de opinii, înţelegând prin aceştia: ziarişti, profesori, învăţători, preoţi şi, în general, intelectualii satelor, precum şi asociaţiile româneşti, au pornit o intensă muncă de cercetare şi descoperire a crimelor săvârşite de autorităţile sovietice în teritoriile ocupate în 1940.

În primii ani de după „dezgheţul” din 1990, au apărut în ziarele româneşti, în reviste literare, în almanahuri, tot felul de informaţii şi mărturii cu privire la evenimente şi tragedii ieşite din comun, gestionate cu o deosebită cruzime de autorităţile militare ale ocupantului sovietic, pe care le putem considera, pe bună dreptate, drept „holocaust bucovinean”. Au excelat în cercetarea şi descoperirea atrocităţilor săvârşite de autorităţile statului totalitar comunisto-bolşevic: Societatea „Golgota” din Cernăuţi, care prin propriul statut şi-a propus să lupte pentru descoperirea victimelor şi deconspirarea opresiunilor staliniste din nordul Bucovinei şi Societatea „Arboroasa” condusă de distinsul ziarist Dumitru Covolciuc, care împreună cu Dumitru Poptămaş, director al Bibliotecii din Târgu Mureş, au scos de-a lungul anilor valorosul almanah „Ţara Fagilor”, în care au apărut cele mai multe mărturii ale victimelor „holocaustului bucovinean”.

Presa românească din regiunea Cernăuţi: „Zorile Bucovinene”, „Plai Românesc”, „Con cordia”, „Arcaşul”, „Gazeta de Herţa” etc. a contribuit şi ea la descoperirea şi publicarea unor valoroase mărturii legate de persecuţiile organizate de statul totalitar sovietic pe teritoriul Bucovinei. Contribuţia mea la acest efort s-a concretizat în realizarea lucrării „Martiri şi mărturii din Nordul Bucovinei”, la a cărei documentare am lucrat mai bine de 12 ani. Ea relatează o serie de episoade tragice trăite de populaţia românească din Nordul Bucovinei în perioadele 1940-1941 şi 1944-1950, când persecuţiile staliniste au atins cote maxime, fiind ridicate la rang de politică de stat.

Dar să revenim la comemorarea evenimentelor sângeroase din 1941 ce au avut loc pe teritoriul Bucovinei, evenimente ce s-au desfăşurat în imediata vecinătate a noii frontiere stabilite în iunie 1940 între U.R.S.S. şi România. În noaptea de 6/7 februarie 1941, cca. 400 de tineri din satele: Mahala, Boian, Coteni, Horecea Urbană, Corovia, Buda, Plaiul Cosminului, Godineşti etc., înspăimântaţi de presiunile făcute de autorităţile sovietice pentru a-i recruta cu forţa şi trimite la muncă forţată în diverse mine şi şantiere de pe teritoriul U.R.S.S., instigaţi de anumiţi agenţi provocatori recrutaţi de NKVD şi grăniceri, agenţi care în schimbul unor sume importante de bani se ofereau să le mijlocească trecerea frontierei în România, pe un ger de -22 grade C, s-au adunat în lunca Prutului.

Deşi călăuza angajată nu s-a prezentat la locul întâlnirii, grupul de tineri şi tinere a hotărât să continue drumul spre frontieră, cu toate riscurile ce decurgeau din această încercare de-a dreptul sinucigaşă. Grănicerii sovietici, la curent cu intenţiile grupului de tineri români, i-au aşteptat într-un dispozitiv bine organizat, pe cotul Prutului.

Majoritatea tinerilor au căzut seceraţi de mitralierele grănicerilor, doar un grup mai puţin numeros, care s-a despărţit de grosul coloanei încercând să treacă Prutul îngheţat într-un punct din amonte, a reuşit să escaladeze gardurile de sârmă ghimpată şi să se predea grănicerilor români. Din mărturia lui Mihai Crăiuţ din Mahala, mărturie consemnată de profesorul Octavian Voronca, rezultă că, din cei 400 de tineri, numai 57 au reuşit să treacă frontiera în România. Ceilalţi au fost împuşcaţi de grănicerii sovietici iar cadavrele lor au fost aruncate în trei gropi comune, săpate chiar în lunca Prutului.

La topirea zăpezilor, Prutul s-a revărsat şi a inundat zona în care erau îngropaţi martirii de la Lunca, astfel că, în vara anului 1941, când trupele române au reocupat zona, nu s-a mai putut găsi decât o singură groapă, în care s-au descoperit cadavrele a 107 victime ce au fost scoase şi înhumate în cimitirul din satul Mahala. Tot rezultatul unor provocări organizate de agenţi NKVD şi trupe de grăniceri a fost şi masacrul din 1 aprilie 1941, din Poiana Camencei, de lângă Fântâna Albă. Cei antrenaţi în marşul spre Fântâna Albă nu aveau nici cea mai mică idee despre cele întâmplate la Lunca, cu aproape două luni înainte, deşi, în linie dreaptă, cele două localităţi se găsesc la o distanţă de numai 32 km. Este de presupus că cei cca. 2.500 de participanţi la marşul din 1 aprilie 1941, dacă ar fi avut cele mai mici bănuieli sau informaţii cât de vagi, despre cele ce s-au întâmplat la Lunca în noaptea de 6/7 februarie 1941, nu s-ar fi angajat într-o acţiune absurdă şi extrem de periculoasă, organizată diabolic de nişte cozi de topor recrutate de NKVD şi de unitatea de grăniceri din zona de frontieră respectivă.

Au venit apoi evenimentele tragice ce au culminat cu noaptea de 12/13 Iunie, când a avut loc marea deportare - în noaptea respectivă, din Nordul Bucovinei, au fost ridicaţi peste 30.000 de români şi duşi cu trenuri de marfă spre zone nepopulate din Siberia şi Kazahstan, unde nu erau pregătite nici cele mai elementare măsuri pentru primirea şi cazarea acestor nenorociţi ai sorţii. În aceste familii erau mulţi copii şi bătrâni. Ei au trebuit să-şi facă singuri adăposturi şi bordeie care să-i apere cumva în faţa iernii cumplite din 1941-1942.

Din cauza iernii extreme, a foametei şi a condiţiilor barbare în care au fost obligaţi să trăiască, cei mai mulţi dintre aceşti deportaţi şi-au găsit sfârşitul pe meleagurile siberiene sau în stepele Kazahstanului. Prin anii 1945-1946, autorităţile sovietice au început să permită supravieţuitorilor holocaustului siberian întoarcerea în Bucovina şi Basarabia, unde bântuia cea mai cumplită foamete, cu speranţa ascunsă că cei ce au supravieţuit deportărilor îşi vor găsi sfârşitul în malaxorul foametei de acasă. Foametea din anii 1946-1947 s-a datorat marii secete ce a lovit regiunile respective. Tocmai de această tragică situaţie s-au folosit autorităţile sovietice pentru a lovi şi mai crunt în populaţia autohtonă, confiscând orice rămăşiţă de seminţe de porumb, de grâu sau orice fel de grăunţe ce puteau fi folosite pentru subzistenţă, în contul unor datorii către statul sovietic, drept pedeapsă pentru faptul că această populaţie opunea rezistenţă la înfiinţarea colhozurilor şi mai ales pentru faptul că populaţia românească colaborase cu autorităţile române în perioada 1941-1944.

Regimul sovietic aplica, şi de data aceasta, reţeta folosită în anii 1930, faţă de populaţia ucraineană, care a trebuit să suporte cea mai cruntă foamete, soldată cu o stare generală de cumplită disperare şi cu milioane de victime, pentru faptul că s-a opus cu hotărâre politicii staliniste de colectivizare a agriculturii. Este cunoscut prea bine faptul că, în timpul foametei din anii 1946-1947, U.R.S.S. a primit din partea S.U.A. şi a Canadei, drept ajutor umanitar, milioane de tone de grâu şi porumb, dar nici un grăunte din aceste ajutoare nu a ajuns în Bucovina şi Basarabia înfometate. Propaganda bolşevică împuia capul şi conştiinţa românilor că adevărata lumină pentru ei „vine de la răsărit”, numai că istoria ne-a demonstrat, cu prisosinţă, că din partea „marelui frate rus” ne-au venit numai necazuri datorate dispreţului şi urii cu care am fost trataţi întotdeauna, atitudine practicată nu numai de regimul comunisto-stalinist al U.R.S.S., ci încă de pe vremea ţarilor Marii Rusii Pravoslavnice, pentru simplu fapt că respectivii ţari, care se considerau stăpânii de fapt ai Balcanilor, erau teribil de deranjaţi de „pata de latinitate” de pe fostul teritoriu al Daciei Traiane.

După 1990 s-au scris foarte multe lucruri despre opresiunile staliniste cu care s-au confruntat românii din Nordul Bucovinei, dar nimeni nu poate avea pretenţia că a epuizat acest subiect, deoarece încă mai apar noi şi noi mărturii despre fapte sângeroase şi atrocităţi necunoscute până acum. Astfel a fost şi informaţia că în cimitirul militar al garnizoanei Cernăuţi, situat lângă Cimitirul Municipal Horecea, ar exista mai multe gropi comune în care s-ar găsi cca. 400 de victime, majoritatea români, ce au fost înhumate aici de NKVD şi de reprezentanţii închisorii din Cernăuţi, în vara anului 1941, cu puţin timp înainte de ocuparea oraşului de către trupele ger mane şi române.[1]

Se cunoaşte faptul că, la începutul lunii aprilie 1941, la secţia de chirurgie a Spitalului din Cernăuţi era o adevărată „stare de asediu”, căci în secţia respectivă se găseau zeci de răniţi proveniţi de la Fântâna Albă, păziţi straşnic de soldaţi aparţinând trupelor speciale ale NKVD. Personalul medical din spital primise ordinul strict de a nu trata aceşti „bandiţi şi duşmani ai poporului sovietic”, aşa că au supravieţuit numai cei care au avut norocul să se vindece de la sine. În luna iulie 1941, oraşul Cernăuţi a fost înconjurat de trupele ger mane şi române. Închisoarea din Cernăuţi nu reuşise să-şi evacueze toţi deţinuţii în spatele frontului, astfel că aici se aflau încă mulţi dintre cei arestaţi în urma evenimentelor de la Fântâna Albă, aşteptând să fie judecaţi de un Tribunal Militar[2].

Ultimul eşalon de deţinuţi politici care nu a mai putut fi evacuat din Cernăuţi, precum şi cei arestaţi în legătură cu evenimentele de la Lunca şi Fântâna Albă, în curs de cercetare în arestul NKVD, au fost împuşcaţi în curtea închisorii din Cernăuţi şi transportaţi în cursul nopţii la Cimitirul Militar de la Horecea, unde au fost aruncaţi în gropi comune. Aceasta este singura explicaţie. Nu există nici un fel de mărturii deoarece victimele au fost lichidate în cel mai strict secret, fără a fi scăpat vreun supravieţuitor. Există şi în prezent multe semne de întrebare legate de tragicele evenimente din acea perioadă de tristă amintire.

Nimeni nu poate afirma că problema persecuţiilor şi a diferitelor masacre comise de autorităţile sovietice de ocupaţie, în perioada 1940-1950, a fost definitiv lămurită. Cercetările trebuie continuate atât de generaţia noastră cât şi de cele care ne vor urma.

NOTE

[1] Existenţa acestor gropi comune în cimitirul militar de la Horecea a fost semnalată pentru prima dată de cernăuţeanul Gheorghe Haficiuc, care a pus la dispoziţia redacţiei revistei Arcaşul o serie de materiale (schiţe, fotografii şi documente). În iunie 2001, Arcaşul a publicat articolul Cimitire Orfane semnat de V. Tărăţeanu. Aceeaşi problemă este reluată şi de revista Familia română de la Oradea, decembrie 2002, care evocă problema Cimitirului Militar din Cernăuţi, fără a putea aprofunda problema celor înhumaţi în gropile comune, din lipsă de material documentar sau de mărturii concrete (p. 76).

[2] Dosar penal 12969/1941, semnalat de ziaristul ucrainean Micola Rubaneţ, în revista Svidena i Svit, 10 oct. 1991, Kiev.

Sursa: FAMILIA ROMÂNĂ, septembrie 2009

MIRCEA ELIADE: PILOTII ORBI. Despre crima, tradarea si imoralitatea clasei conducatoare din Romania in fata strainilor, a Ungariei, Ucrainei si Rusiei

Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care detine “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia natională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit tărănimea, că s-a introdus politicianismul în administratie si învătământ, că s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916-1918 – lăsând să se astearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acesti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăsi existenta istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai văd.Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nstru este condusă de niste piloti orbi. Acum, când se pregăteste marea luptă după care se va sti cine merită să supravietuiască si cine îsi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îsi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai găsesti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sută de ani fără ca nimeni să înteleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetătenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusă de pilotii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, negutătorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tăranii de ogorul lor. Numai istoria stia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afară de cea capitală: instinctul statal.

Crima elitelor conducătoare românesti constă în pierderea acestui instinct si în înfiorătoarea lor inconstientă, în încăpătânarea cu care îsi apără “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bună voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor nostri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putintă ca să-si prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înteleg să se resemneze.

Să amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi.Cel dintâi lucru pe care l-au făcut iugoslavii după război a fost să colonizeze Banatul românesc aducând în masă de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politică pe care am fi putut-o avea noi: problema croată isbucnise cu violentă. Cu toate acestea, stiind că adevărata granită nu e cea însemnată pe hărti ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au făcut tot ce le-a stat în putintă ca să deznationalizeze judetele românesti. Si se pare că au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizări sârbesti, sate care nu existau la conferinta păcii…

La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svăbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantă majoritate. Nici un guvern român n-a făcut, însă, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i- am fi putut avea pentru ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire încoace sasii si svabii au fost necontenit umiliti – iar ungurii favorizati.

(Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de unguri!). În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivă, am făcut tot ce ne-a stat în putintă ca să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Si astăzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastră.Ungurii au colonizat granita încă din 1920, desi si astăzi se găsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt românesti. În schimb, am stat cu mâinile în sân si am privit cum se întăreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum tara Oasului s-a părăginit, cum s-au făcut colonizări de plugari evrei în Maramures, cum au trecut pădurile din Maramures si Bucovina în mâna evreilor si maghiarilor etc. etc.

Cei 10.000 de tărani români veniti din Ungaria continuă să moară de foame. Am luat sate de români din Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc să păstrăm pe bănăteni acolo unde sunt si să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astăzi româncele bănătene cersesc în Balcic…

Dintre toate minoritătile noastre, în afară de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lăsat să plece. Pământurile lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-si cumpere si să cultive pământ până la Gurile Dunării. Pilotii orbi s-au făcut unealta celei mai înspăimântătoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunării spre Deltă si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care să înteleagă că ultima noastră nădejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este să ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunăreni cu slavii din Basarabia. În loc să alungăm elementul bulgăresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunării cu grădinari bulgari.În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la război încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolută în toate orasele Basarabiei.

Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de- a lungul Basarabiei si astăzi mai au foarte putin să-si dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre. Reni este punctul de unire a celor două populatii slave – pe pământ românesc. Imediat după război, în Basarabia românii reprezentau 68 la sută din populatie. Astăzi, după statistici oficiale, ei sunt numai 51 la sută.

Elitele politice românesti, în loc să se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa cum au făcut guvernele austriece până la război, încurajând sistematic pe ruteni ca să lovească în români si poloni – s-au multumit să tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.

În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit să devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au stiut să se apere (în Constituanta austriacă de la Kremsir). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arătat prietenia fată de acesti slavi lăsându-i să se înmultească peste măsură în Bucovina si să coboare cât mai jos în Basarabia. Astăzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hărti ale viitorului stat ucrainean în care se găsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nădăjduiesc că la ceasul când stiu lucrurile acestea, prietenul care mi- a atras atentia asupra hărtilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit să le fotografieze pe toate – pentru ca să facem amândoi dovada, dacă va fi nevoie.

Inutil să mai continui. Si am fost stăpânit de acest înspăimântător sentiment al inutilitătii în tot timpul cât am scris paginile de fată. Stiu foarte bine că ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine că evreii vor tipa că sunt antisemit, iar democratii că sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine că unii îmi vor spune că “administratia” e proastă – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritătilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa să rezolve problema minoritătilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis să persecute fătis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!

Cred că suntem singura tară din lume care respectă tratatele minoritătilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura si ajutându-le să-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur si simplu pentru că pătura conducătoare nu mai stie ce înseamnă un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mă supără când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvăzători, îsi apără primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligentă si atâtea miliarde. Ar fi absurd să te astepti ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – după ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-si mentină deocamdată pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mă priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însă, izvorul în altă parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai putin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care asteaptă pur si simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trăi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneste, că în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, că pier satele românesti, că se schimbă fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigură că au făcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenta tăranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politică si administrativă.

Toată Muntenia si Moldova de jos se hrăneau iarna cu peste sărat; cărutele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul si pestele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totusi o hrană substantială. Pilotii orbi au creat, însă, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peste (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peste ca să nu scadă pretul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e că tăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, peste sărat. Si acum, când populatia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină si aspirină, ci printr-o hrană substantială.Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramă al românului.

Sărmanul român, luptă ca să-si păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar si to mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuică.Noi n-am înteles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunăoară. Ne lăudăm că “tinem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelasi timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi si ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit...

Dar pilotii orbi stau surâzători la cârmă, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credintă, si cu bunăvointă; numai că, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care contează în ceasul de fată – instinctul statal – nu văd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această tară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun că n-are importantă numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacă fac avere, averile lor rămân tot în tară. Dacă asa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza tara cu englezi, căci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitătile unor oameni străini – nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria…

Că pilotii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – putin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnă un stat. Si asta e destul ca să începi să plângi.

Vremea
Nr. 505, 19 Septembrie 1937

Preluare: http://victor-roncea.blogspot.com

„Stalin a furat manuscrisul unui mare lingvist român, Gh. Ivănescu”

„Ambasadorul României la Moscova
era acad. Iorgu Iordan,
care a cam colaborat
cu ocupantul-eliberator.“

Constantin Preda: Domnule Tudor Nedelcea, am citit în cartea dumneavoastră, Moldovean, vlah sau român?, text trilingv (în limbile română, sârbă şi bulgară) o afirmaţie absolut surprinzătoare: că „tătucul” Stalin a furat cartea unui lingvist român, pe care apoi a publicat-o sub semnătura sa. Detaliaţi, vă rog, dacă se poate, acest caz!

Tudor Nedelcea: Este un abuz grav, pe care „eliberatorul” ocupant, I.V. Stalin, l-a săvârşit nu numai asupra teritoriului ţării noastre, furându-ne Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa (Insula Şerpilor am făcut-o noi cadou, dintr-un servilism ancestral, printr-o chitanţă de mână), asupra resurselor subterane şi agricole, prin impunerea de cote inimaginabile. Trebuia să dai cote mai mari, la stat, decât produceau găina, porcul,vaca sau oaia. Apăruse chiar şi un banc: Bulă e întrebat de învăţătoare ce se cultivă în România, iar răspunsul acestuia este extrem de dur: „În ţara noastră se cultivă grâu, porumb, cartofi şi... se/cară la Moscova”.

Stalin şi oamenii săi de la Bucureşti (ai căror fii, azi, condamnă comunismul) au atentat nu numai la istoria noastră, la valorile noastre naţionale, dar şi la sufletul românilor, tot prin intermediul cozilor de topor bucureştene (Stalin ar fi afirmat că nu are în tot U.R.S.S.-ul său drag atâtea topoare câte cozi se află în România).

Prin tratatul de pace impus, cu acordul Aliaţilor, România era obligată să distrugă toate cărţile care ar fi putut atenta la „ideile” noului regim bolşevic impus la Bucureşti (cele mai cenzurate şi epurate cărţi aparţineau lui Nicolae Iorga şi Mihai Eminescu), să remită arhivelor din Moscova toate documentele istorice care pomenesc de Basarabia, Bucovina, Herţa, adică de ţinuturile furate.

Să revenim la furtul acestei cărţi, lucru nemaiauzit într-o lume civilizată.
Trăiam, atunci, într-o lume civilizată?! Ei, bine, I.V. Stalin a vrut să devină şi lingvist. Şi nu unul oarecare, ci unul de geniu. El voia să dovedească istoriei că nou creata Republică Socialistă Sovietică Moldovenească (în urma celui de-al Doilea Război Mondial) este independentă, iar locuitorii săi n-au nicio legătură etnică, culturală sau lingvistică cu românii din Ţară. Voia să impună „limba moldovenească” o limbă inexistentă, care să fie total diferită de limba română şi, pentru aceasta, a semnat o lucrare de lingvistică: Cu privire la marxism în lingvistică.

Şansa lui a fost că, la Universitatea din Iaşi, tocmai îşi trecuse doctoratul un tânăr lingvist (ulterior devenit savant), Gh. Ivănescu, cu o teză despre Probleme actuale ale limbii române. Teza se baza pe cercetări ştiinţifice şi profunde. Oamenii lui Stalin i-au furat această lucrare, nepublicată, pe care „tătucul” a folosit-o în lucrarea sa de ...lingvistică. Desigur, principiile de bază ale limbii române le-a preluat aşa cum erau scrise, adică corect, dar contribuţia lui Stalin a constat în faptul că a creat o nouă limbă, „limba moldovenească”. Această idee aberantă nu figura în lucrarea lui Gh. Ivănescu. Să amintim că în acea perioadă, ambasadorul României la Moscova era fostul lui profesor, acad. Iorgu Iordan, care a cam colaborat cu ocupantul-eliberator.

Constantin Preda: Şi autorul cărţii, Gh. Ivănescu, unchiul marelui poet Cezar Ivănescu, n-a protestat?

Păi se putea protesta public pe vremea aceea? Gh. Ivănescu, un om de ştiinţă, dar de caracter, s-a plâns că nu poate să-şi publice teza de doctorat, dar în loc să i se dea dreptatea cuvenită, a fost îndepărtat de la Universitatea din Iaşi (cât mai departe de Imperiul roşu), la Timişoara, apoi la Craiova.

Constantin Preda: Spuneţi-mi mai multe date bibliografice despre această mare personalitate lingvistică.

Tudor Nedelcea: Gh. Ivănescu s-a născut la 2 noiembrie 1912, în comuna Vutcani-Vaslui şi a murit la 3 iunie 1987 la Iaşi. A absolvit, în mod strălucit, Facultatea de Litere şi Filosofie de la Iaşi, dar şi alte facultăţi similare din Paris şi Roma. Doctor în filologie, în 1946. A parcurs toate treptele carierii universitare: asistent la Universitatea „A.I.Cuza” din Iaşi (1935-1945), profesor suplimentar (1945-1948) şi apoi titular la aceeaşi universitate (1948-1952).

A fost îndepărtat din învăţământul universitar (ca şi G. Călinescu, în timpul lui Stalin, trecut cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară din Iaşi (1952-1955), apoi „trimis” ca profesor, întâi la Timişoara (1962-1969), apoi la Craiova (1969-1971), în capitala Băniei ocupând şi funcţia de director al Centrului de Istorie, Filologie şi Etnografie al Academiei Române, după care revine la universitatea ieşeană (1971-1982), de unde se pensionează, rămânând profesor consultant până la sfârşitul vieţii.

La 3 februarie 1965 este ales membru corespondent al Academiei Române. Este autorul a numeroase cărţi de lingvistică, apreciate în ţară şi în străinătate : Probleme capitale ale vechii limbi române literare (1947), Istoria limbii române (1980), Lingvistică generală românească (1983), Constituirea unei fonetici (1939), Gramatică şi logică (1963) etc.

Constantin Preda: Acest furt ordinar al „tătucului” Stalin din opera ştiinţifică a unui mare lingvist român şi crearea unei limbi artificiale – limba moldovenească – au avut urmări negative?

Tudor Nedelcea: Au avut şi au în continuare. Ca şi testamentul lui Petru cel Mare privind expansiunea teritorială rusească (aplicat atât de regimul ţarist, cât şi de cel sovietic), inventarea acestei limbi moldoveneşti a avut şi are un efect politic năucitor: s-a creat o mare diversiune şi diviziune în rândul populaţiei româneşti din Basarabia şi Bucovina. Unii se consideră moldoveni, alţii români şi, astfel, în timpul alegerilor, comunitatea românească din aceste două provincii nu poate întruni numărul de voturi spre a-şi trimite reprezentanţi în parlamentele ţării în care convieţuiesc.

Aceeaşi minciună crasă şi diversiune periculoasă se practică şi în Valea Timocului (atât bulgăresc, cât şi sârbesc), unde românii de aici (atestaţi documentar de veacuri) sunt diferiţi de „vlahi/vlaşi”, o etnie considerată fals diferită de cea a românilor şi vorbesc limba „vlahă”, în concepţia politrucilor din cele două ţări, iar drept rezultat este netrimiterea de parlamentari sau consilieri români în forurile legislative din acelaşi motiv: neîntrunirea numărului suficient de voturi. Dar mai este o realitate crudă, dureroasă: o parte din etnicii români din Basarabia, Bucovina, Valea Timocului, deşi cunosc acest adevăr ştiinţific, continuă să servească interesele oficialităţilor.

În zadar, Academia Română a emis mai multe comunicate prin care demonstrează denumirea ştiinţifică a limbii – română, şi nicidecum moldovenească, vlahă sau aromână –însă „colaboraţioniştii” români se declară, în continuare, în statisticile oficiale ale acestor ţări, de altă etnie, diferită de cea română. Când politicul se amestecă în ştiinţă, rezultatul este un dezastru!

Constantin Preda , interviu cu prof. dr. Tudor Nedelcea, preşedinte al Fundaţiei
„Scrisul Românesc“, Expresul de Sud, 21 august, 2008

Accesaţi şi:

• Gheorghe Ivănescu: Probleme capitale ale vechii limbi române literare (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/gheorghe-ivnescu-problemele-capitale.html)