MIRCEA ELIADE, NAŢIONALISMUL [de PASTI, 1937]

NAŢIONALISMUL este şi lucrul acesta se ştie, de la Eminescu încoace – un act de creaţie spirituală. Conştiinţa de sine a unei comunităţi omeneşti, conştiinţa participării la o lungă durată istorică, şi mai ales valorificarea vieţii prin această participare – sunt acte de trăire spirituală. Miturile, apocalipsele, misiunile istorice pe care şi le revendică orice naţiune – nu au nimic de-a face cu viaţa biologică sau economică a unei aşezări omeneşti.

Ancorată prin însăşi fiinţa ei în spiritualitate – o naţiune nu poate avea decît un singur destin: să creeze valori spirituale ecumenice. Să impună, cu alte cuvinte, tuturor celorlalte popoare universalismul ei. În ierarhia spirituală, ca şi în celelalte ierarhii, un „universalism“ nu se face prin sinteza tuturor virtuţilor, printr-un amalgam cît mai complet de valori. Ci, dimpotrivă, universalismul se dobîndeşte prin adîncirea pînă la epuizare a specificului, a localului, a particularului. Actul adevăratei creaţii spirituale este tocmai această valorificare completă a unui act de trăire individuală. Un geniu nu face altceva decît să valorifice anumite stări din viaţă, care rămăseseră pînă atunci obscure, inerte sau nesemnificative.

Pînă la Shakespeare, partea aceea din sufletul omului în care tragicul se amesteca cu grotescul, în care nebunia şi somnul se învălmăşeau cu invectiva – nu fusese valorificată, şi deci nu avea nici o semnificaţie. Oamenii trăiau acele stări sufleteşti cu indiferenţă sau cu ruşine. Acel tragic grotesc nu avea pînă atunci nici o grandoare, nici un sens. Shakespeare izbuteşte să arate tocmai grandoarea şi semnificaţia acestor stări obscure şi groteşti. De-abia cînd s-a impus conştiinţei europene geniul lui Shakespeare, s-a văzut cît de puţin se cunoscuse „sufletul omului“, pînă la el, acel „suflet omenesc“ viu, mediocru, confuz, însetat de fericire şi corupt.

Dostoevski face un act similar de creaţie spirituală: el valorifică părţi şi mai obscure din sufletul omenesc. Gesturi fără nici o semnificaţie morală, experienţe penibile, suferinţe opace, rătăciri sufleteşti şi gîngăveli intelectuale – un ocean de fapte mici şi înspăimîntătoare, pe care noi le ignoram sau le ascundeam, de care ne era silă şi pe care nu le menţionam niciodată – toate acestea sînt transfigurate prin intervenţia lui Dostoevski, în istorie. După apariţia lui Dostoevski, aproape că nu mai rămîne fapt sufletesc uman care nu poate fi valorificat.

Orice nouă valorificare a vieţii – şi noi n-am dat, pînă acum, decît cîteva pilde din istoria literaturii – capătă imediat valenţe universale. Nu există creaţie spirituală care să nu poată fi, dacă nu asimilată, cel puţin contemplată de un considerabil număr de oameni, aparţinînd unor popoare şi culturi deosebite. Lucrul acesta este şi mai adevărat, dacă ne amintim de alte specii de creaţie spirituală decît cele literare. Bunăoară, valorile cu care şi-au îmbogăţit viaţa grecii vechi: măsura, melancolia, resemnarea etc. – valori care au putut fi asimilate de popoare foarte diferite (de la sirieni pînă la romani şi anglo-saxoni).
Orice nou „ideal“ cand este descoperit omenirii întregi de către un singur om îşi capătă valenţe universale. Acesta este singurul „universalism“ pe care l-a acceptat şi l-a asimilat istoria.

Dacă spiritul grecesc a modificat, structura mentală a întregii lumi europene – creînd o unitate continentală – el a făcut-o prin cîteva creaţii de geniu, cure valorificau viaţa oricărui om. Creştinismul a izbutit să întunece orizontul spiritual înălţat prin eforturile geniului grec tocmai pentru că oferea o valorificare a vieţii şi mai rodnică, şi mai universală.

Nu există, deci, „universalism“ viabil în afară de o anumită valorificare a vieţii descoperită de un popor, de un om sau de o elită – şi impusă celorlalţi într-un mod organic, firesc. Creînd o singură valoare spirituală cu valenţe universale – un popor domină firesc o anumită etapă din istorie, mai mare sau mai mică. Acceptînd primatul „democraţiei“, un popor se recunoaşte dominat de o valorificare franceză a vieţii. Că acum, în zilele noastre, democraţia pare un bun comun, cîştigat prin eforturile solidare ale umanităţii – este încă o dovadă de eficienţa universală a acestei creaţii specifice spiritului francez.

Căci idealurile democraţiei moderne rezumă soluţiile găsite de spiritul francez, problemei libertăţii – problemă care se pusese din nou conştiinţei europene de după Renaştere şi Reformă, pe care fiecare neam se trudea s-o rezolve în parte, dar pe care numai geniul francez a rezolvat-o în aşa fel încît să poată fi asimilată de toţi. „Asimilată“, este un fel de a vorbi; mai precis, acceptată pentru o bucată de vreme, aşa cum triburile germanice acceptaseră pentru o bucată de vreme noţiunile civile romane...

„Naţionalismul“, aşadar, nu are decît ca un prim scop întărirea, purificarea şi organizărea forţelor naţionale. Lupta naţio¬nalismului contra formelor împrumutate, contra noţiunilor străine, contra creaţiilor false este numai o etapă, şi nu cea mai preţioasă, din funcţia pe care şi-o propune el în viaţa statului.

Căci un naţionalism care nu izbuteşte să creeze valori spirituale ecumenice, valori pe care să le impună celorlalte neamuri – nu şi-a atins misiunea. „Lupta contra formelor de viaţă străină“ nu se poate opri odată cu instaurarea „formelor de viaţă autohtone“. Lucrul acesta poate avea o mare însemnătate civilă – dar nu şi una in istoria universală. Lupta cea mai grea, şi în care se verifică forţele de creaţie ale unui neam, se dă după victoria naţionalismului. Adică, în ceasul cînd el încearcă să devină universal.

Un naţionalism nu devine universal renunţînd la formele lui specifice şi încercînd o „înţelegere“ cu alte forme – ci devine universal cînd izbuteşte să valorifice într-un mod propriu viaţa, creînd un sens nou al existenţei.

Ceea ce se numeşte „creaţiile spirituale“ ale unui neam. Acestea sînt: felul său propriu de a valorifica viaţa – printr-un nou model de eroism, sau de dreptate, sau de mîntuire, sau poate printr-o creaţie de geniu în domeniul artelor etc. „Naţionalis¬mul“ nu tinde numai să facă posibile şi să promoveze asemenea creaţii spirituale în cadrele neamului – el tinde mai ales să provoace valorile ecumenice, prin care să se poată manifesta peste hotare. A se „manifesta“, evident, nu înseamnă numaidecît a crea forme care pot fi împrumutate de alţii – ci a crea forme prin care alţii să ia cunoştinţă efectivă de neamul nostru, luînd cunoştinţă de anumite realităţi pe care acest neam le-a desco¬perit. Cînd Dostoevski sau Shakespeare au trecut hotarele ţărilor lor, asta n-a adus după sine o „împrumutare“ a acestor creaţii. Ci, în primul rînd, o luare de cunoştinţă a unui nou univers spi¬ritual, descoperit de Shakespeare sau Dostoevski. Cînd doina românească a fost cunoscută peste hotare, n-a fost „imitată“; ea a valorificat, însă, o anumită parte din sufletul omenesc, pe care nu o străbătuse pînă atunci nici o altă creaţie folclorică. Prin doină, ca şi prin Dostoevski sau Shakespeare – un străin a pătruns în anumite niveluri ale realităţii, necunoscute pînă atunci; valorificînd, totodată, anumite părţi din suflet, inerte, obscure, caduce.
Astfel trec hotarele şi „domină“ creaţiile spirituale ale unui neam. Creaţii care, încă o dată, nu pornesc niciodată de la „universal“, ci dintr-o experienţă specifică, dintr-o profundă trăire a realităţilor locului, dintr-o epuizare totală a unui sentiment „etnic“; ca să ajungă, prin transfigurarea geniului, o valorificare nouă a vieţii.

Este uşor de înţeles, însă, că asemenea eforturi de transfi urare nu pot rodi decît într-un stat organic, naţional, în care omul îşi regăseşte problemele fundamentale: moartea, iubirea, „sensul“, libertatea.

Toată istoria lumii nu este decît istoria miturilor naţionale şi a luptei dintre felurite valorificări ale vieţii. De altfel, însăşi existenţa omului nu e decît un lung şi tragic şir de încercări de a da un sens acestei existenţe. Este paradoxal, este tragic dacă vreţi – dar aşa este. Şi după cum cea mai mare glorie a unui om, şi începutul mîntuirii sale este găsirea unui sens rodnic al propriei sale existenţe (act de creaţie spirituală) – tot aşa cea mai mare grijă a unui neam este găsirea unui sens propriu al existenţei sale istorice, deci de valorificare proprie a vieţii (act de asemenea, de creaţie spirituală). Orice altceva este numai economie, politică sau biologie; istorie care se consumă, iar nu istorie care se face.

Paşti 1937
Profetism românesc
România în eternitate

MIRCEA ELIADE: PILOTII ORBI. Despre crima, tradarea si imoralitatea clasei conducatoare din Romania in fata strainilor, a Ungariei, Ucrainei si Rusiei

Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care detine “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia natională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit tărănimea, că s-a introdus politicianismul în administratie si învătământ, că s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916-1918 – lăsând să se astearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acesti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăsi existenta istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai văd.Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nstru este condusă de niste piloti orbi. Acum, când se pregăteste marea luptă după care se va sti cine merită să supravietuiască si cine îsi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îsi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai găsesti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sută de ani fără ca nimeni să înteleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetătenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusă de pilotii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, negutătorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tăranii de ogorul lor. Numai istoria stia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afară de cea capitală: instinctul statal.

Crima elitelor conducătoare românesti constă în pierderea acestui instinct si în înfiorătoarea lor inconstientă, în încăpătânarea cu care îsi apără “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bună voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor nostri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putintă ca să-si prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înteleg să se resemneze.

Să amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi.Cel dintâi lucru pe care l-au făcut iugoslavii după război a fost să colonizeze Banatul românesc aducând în masă de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politică pe care am fi putut-o avea noi: problema croată isbucnise cu violentă. Cu toate acestea, stiind că adevărata granită nu e cea însemnată pe hărti ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au făcut tot ce le-a stat în putintă ca să deznationalizeze judetele românesti. Si se pare că au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizări sârbesti, sate care nu existau la conferinta păcii…

La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svăbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantă majoritate. Nici un guvern român n-a făcut, însă, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i- am fi putut avea pentru ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire încoace sasii si svabii au fost necontenit umiliti – iar ungurii favorizati.

(Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de unguri!). În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivă, am făcut tot ce ne-a stat în putintă ca să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Si astăzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastră.Ungurii au colonizat granita încă din 1920, desi si astăzi se găsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt românesti. În schimb, am stat cu mâinile în sân si am privit cum se întăreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum tara Oasului s-a părăginit, cum s-au făcut colonizări de plugari evrei în Maramures, cum au trecut pădurile din Maramures si Bucovina în mâna evreilor si maghiarilor etc. etc.

Cei 10.000 de tărani români veniti din Ungaria continuă să moară de foame. Am luat sate de români din Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc să păstrăm pe bănăteni acolo unde sunt si să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astăzi româncele bănătene cersesc în Balcic…

Dintre toate minoritătile noastre, în afară de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lăsat să plece. Pământurile lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-si cumpere si să cultive pământ până la Gurile Dunării. Pilotii orbi s-au făcut unealta celei mai înspăimântătoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunării spre Deltă si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care să înteleagă că ultima noastră nădejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este să ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunăreni cu slavii din Basarabia. În loc să alungăm elementul bulgăresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunării cu grădinari bulgari.În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la război încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolută în toate orasele Basarabiei.

Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de- a lungul Basarabiei si astăzi mai au foarte putin să-si dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre. Reni este punctul de unire a celor două populatii slave – pe pământ românesc. Imediat după război, în Basarabia românii reprezentau 68 la sută din populatie. Astăzi, după statistici oficiale, ei sunt numai 51 la sută.

Elitele politice românesti, în loc să se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa cum au făcut guvernele austriece până la război, încurajând sistematic pe ruteni ca să lovească în români si poloni – s-au multumit să tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.

În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit să devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au stiut să se apere (în Constituanta austriacă de la Kremsir). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arătat prietenia fată de acesti slavi lăsându-i să se înmultească peste măsură în Bucovina si să coboare cât mai jos în Basarabia. Astăzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hărti ale viitorului stat ucrainean în care se găsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nădăjduiesc că la ceasul când stiu lucrurile acestea, prietenul care mi- a atras atentia asupra hărtilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit să le fotografieze pe toate – pentru ca să facem amândoi dovada, dacă va fi nevoie.

Inutil să mai continui. Si am fost stăpânit de acest înspăimântător sentiment al inutilitătii în tot timpul cât am scris paginile de fată. Stiu foarte bine că ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine că evreii vor tipa că sunt antisemit, iar democratii că sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine că unii îmi vor spune că “administratia” e proastă – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritătilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa să rezolve problema minoritătilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis să persecute fătis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!

Cred că suntem singura tară din lume care respectă tratatele minoritătilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura si ajutându-le să-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur si simplu pentru că pătura conducătoare nu mai stie ce înseamnă un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mă supără când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvăzători, îsi apără primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligentă si atâtea miliarde. Ar fi absurd să te astepti ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – după ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-si mentină deocamdată pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mă priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însă, izvorul în altă parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai putin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care asteaptă pur si simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trăi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneste, că în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, că pier satele românesti, că se schimbă fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigură că au făcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenta tăranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politică si administrativă.

Toată Muntenia si Moldova de jos se hrăneau iarna cu peste sărat; cărutele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul si pestele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totusi o hrană substantială. Pilotii orbi au creat, însă, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peste (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peste ca să nu scadă pretul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e că tăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, peste sărat. Si acum, când populatia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină si aspirină, ci printr-o hrană substantială.Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramă al românului.

Sărmanul român, luptă ca să-si păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar si to mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuică.Noi n-am înteles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunăoară. Ne lăudăm că “tinem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelasi timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi si ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit...

Dar pilotii orbi stau surâzători la cârmă, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credintă, si cu bunăvointă; numai că, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care contează în ceasul de fată – instinctul statal – nu văd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această tară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun că n-are importantă numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacă fac avere, averile lor rămân tot în tară. Dacă asa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza tara cu englezi, căci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitătile unor oameni străini – nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria…

Că pilotii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – putin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnă un stat. Si asta e destul ca să începi să plângi.

Vremea
Nr. 505, 19 Septembrie 1937

Preluare: http://victor-roncea.blogspot.com

Lingua adamica

LINGUA ADAMICA

Petru Creţia a făcut să apară ediţia princeps a Poesiilor lui Eminescu, ediţie pe care am aşteptat-o cu toţii. Cuvintele lui Maiorescu („Trebuiau să devie mai uşor accesibile, pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începetoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gîndiri într-o frumuseţă de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă.“) rămîn şi azi cea mai lapidară exegeză a poeziei eminesciene, nedepăşită în fapt căci nimeni nu s-a încumetat (exceptîndu-l pe Noica) să probeze această afirmaţie cutremurătoare „limba română pare a primi o nouă viaţă“, palingenezie lingvistică pe care în spaţiul european a mai făptuit-o, în afară de Eminescu, doar Dante...

Recitiţi-i poesiile lui Eminescu din această ediţie princeps şi apoi recitiţi-i pe autorii din „zilele de aur a scripturelor române“ şi veţi zîmbi şi vă veţi înduioşa de gîngăvelile lor angelice şi peltice, şi recitiţi-i apoi şi pe marii poeţi români de pînă la noi, Macedonski, Goga, Bacovia, Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Philippide, Voiculescu, Labiş, şi veţi remarca efortul fiecăruia de a nu se lăsa absorbit în abisul muzicii eminesciene (căci sunetul e primordial şi din el vedem „ca-n ziua cea dinţii cum izvorau lumi-ne“) şi apoi efortul fiecăruia de a-şi întemeia originalitatea stilistică, „originalitate“ pe care, ne amintim, (în 1968, într-o comunicare ştiinţifică ţinută la Iaşi în cadrul primei ediţii a Festivalului naţional „Minai Eminescu“) cineva o descoperea tot în poemele eminesciene: cînd nu e mai supraveghează toţi devin de-a-dreptul eminescieni, Arghezi intonînd acel carmen saeculare profund care este Psalmistul, Blaga acel amabile carmen al senectuţii care conţine şi o odă în metru antic (saphic), genială dealtfel. Abia iregularul suprarealist străbătut de „o muzică a pieirii“ (prin poezia lui Gellu Naum spre un exemplu) nu e cu nimic înfeudat poeticii eminesciene, ceea ce nu înseamnă că suprarealiştii nu l-au venerat pe Eminescu, cum dealtfel ne-a reamintit-o Geo Bogza, adorator şi al lui Eminescu şi al lui Urmuz, căci, în adevăr, cînd îl citim pe Urmuz citim, deşi fragmentar, incomplet articulată, totuşi „o altă limbă“ (nu o operă, o limbă).

Recitiţi-i (sau citiţi-i, — cei care nu aţi, cunoscut pînă acum armonia pe care o dezvăluie Cartea închipuită de Marele Ordonator totuşi al culturii româneşti care a fost Maiorescu, gest transmis urmaşilor şi de care şi subscrisul s-a binebucurat) poesiile care „cad grele, măngăioase / Şi se sfarmă'n suflet trist, / Cum în picuri cade ceara / La picioarele lui Crist.“, şi veţi vedea că „de la infinitul negativ al dorului la Infinitul pozitiv al eroismului“, de la soteria la sympathia, cum spunea Mircea Eliade, conţin totul, orizontala istoriei şi verticala revelaţiei, totul rostit intr-o limbă adamică, dar de noul Adam care „s-a ales un crucificat“ (Tudor Arghezi) cu un „mai amplu şi mai generos har“. Îndeosebi recitiţi-i poeziile erotice, de la „Singurătate" („Este Ea. Deşartă casă;/ Dintr'o dată-mi pare plină, / în privazul negru-al vieţii / E icoană de lumină. / / Şi mă mir eu, cum de vremea / Să mai treacă se îndură, / Cind , eu stau şoptind cu draga / Mănă'n mană, gură'n gură.“) la „Luceafărul“ şi încercaţi să aveţi în minte acea icoană hipnotică, basmul „Călin“, şi, urmărindu-l pe Mircea Eliade, cel din „Insula lui Euthanasius“, încercaţi să cuprindeţi totul ca pe un fericitor şi fastuos ritual tantric („În acest fel reintegrat în unitatea originară şi renăscut ca un androgin ideal al tradiţiei — copil simbolic al lui Siva şi Şakti — spiritul va avea acces de acum înainte la cele mai înalte planuri de manifestare ale Cosmosului putînd să se topească în eternul absolut“) sau trubaduresc, neţinînd cont de infantilismele pe care pot să le debiteze oameni inteligenţi, savanţi, iubitori de Eminescu („Iubirea neîmpărtăşită dar tenace, fie că tenebroasă, fie că e suspinătoare şi elegiacă [„tous les elegiaques sont des canailles !“ — cine a spus-o? Baudelaire, Gautier?], e în obscura ei esenţă un fenomen atavic de agresivitate bestială şi violatoare; Pe lîngă plopii fără soţ, această splendidă şi emoţionantă romanţă, deloc dulceagă ci aprigă şi cutremurătoare, nu exprimă în fond altceva decît această agresivitate. Chiar poet genial, amantul refuzat şi: „neînţeles“, dacă nu-şi cată de drum, dovedeşte că nu a reprimat bine fiara ce zace în străfundul fiinţei noastre, a bărbaţilor“. — Nu, e prea basă exegeza, căci „amorul de departe“ al trubadurilor e tot iubire neîmpărtăşită, cu metodă, senină şi beatificatoare.

Preferăm aici alţi autori care spun că un alt aspect care apare evident în Tantra Yoga este faptul că libidoul chiar manifestindu-se ca dorinţă sexuală, nu este considerat numai ca senzualitate pentru sine, ci, la nivelele subtile şi ca aspiraţie arzătoare de desăvârşire spirituală interioară. Aici de fapt, pulsiunea erotică apare ca o abisală sete a psihicului de a atinge perfecţiunea prin unirea contrariilor polare în interiorul propriului corp) ci mai bine mirindu-vă cum poate sta în două versuri sufletul întîlnindu-se pe sine, ca în sufism : „Iară sufletu-mi se pierde / După chipul teu frumos“.

Recitiţi-i poesiile şi veţi descoperi că, dacă în adîncul sufletului său era buddhist („Eu sint budist !“ afirma el însuşi), nu e mai puţin adevărat că ne rămîne cel mai mare poet al spiritualităţii europene pe care-l avem („Credinţa zugrăveşte icoanele'n biserici —“), căci, aşa cum orientalul ştia să împace confucianismul cu taoismul sau cu buddhismul zen, la fel Eminescu ştia să trăiască în Legea strămoşească şi să viseze la Nirvana... Retrăind viaţa morţilor dragi, martirizaţi în plină lumină sau prin mare-ntuneric şi resuscitînd-o din cronice bătrîne,, ori înstrăinat de sine însuşi ca un adevărat „mort în viaţă“ („Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / încet repovestită de o străină gură, / Ca şi cănd n'ar fi viaţa-mi, ca şi când n'aş fi fost. / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, / De-mi ţin la el urechea şi rid de căte-ascult ./ Ca de dureri străine ?... Parc'am murit de mult !“). Recitiţi „La'nceput, pe cănd fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe cănd totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Cănd nu s'ascundea nimica, deşi tot era ascuns, / Cănd pătruns de sine însuş odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie ? genună ? Fu noian întins de apă ? / N'a fost lume pricepută şi nici minte s'o priceapă, / Căci era un întuneric ca o mare făr'o rază, / Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochiu care s'o vază, / Umbra celor nefăcute nu'ncepuse-a se desface, / Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace !“ şi comparaţi cu bolmojelile care ni se dau drept „traduceri ştiinţifice" din Rig-Veda... Orice român cunoscător sau necunoscător de sanskrită îşi va da duhul în veci măngîindu-se că se scufundă în „eterna pace“, cum ne spunea savantul nostru unchi George Ivănescu...

Ştiu că „românii e deştepţi“ şi-mi pot răspunde că nu pot reciti, că e prea lung, cum zicea o distinsă poetă, eminesciană pînă în vîrful unghiilor, dar şi Dante e destul de lung şi dacă nu l-ai citit măcar o dată în italiană, chiar cu dicţionarul alăturea, nu prea poţi să spui că ştii cine e Dante (căci toate traducerile româneşti nu captează deloc sunetul originar)... T. S. Eliot zice-se nici nu vroia altceva decît să-l audă rostit in italiană, pretinzînd că înţelege totul fără a mai simţi nevoia să i se traducă... şi într-adevăr ce să traduci din „nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria“ ?

Şi iacă-tă mă contrazic...

Nu, ca să-ţi imaginezi cum sună Dante în italiană e destul să citeşti „Eterna pace“ reconstituită de Petru Creţia şi publicată pe prima pagină în „Luceafărul“ (nr. 24, 1988), sau, ca să mă exprim mai clar, nu „cum sună Dante în italiană“, ci cum ar trebui să sune în română...

Cezar Ivănescu, Lingua adamica, Luceafărul, anul XXXII, nr. 1418, 15 iulie 1989

„Aş vrea să mor cântând Eminescu“

„Aş vrea să mor cântând Eminescu, aşa cum fiecare făptură creată de Dumnezeu ar vrea să moară întru Dumnezeul care a creat-o.

Dacă nu ar fi existat Eminescu în limba română, eu, unul, după atâţia alţii aş fi rămas un ins fără de nici un Dumnezeu, şi când aceşti atâţia alţii se numesc Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi George Bacovia, Ion Barbu şi Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, vă puteţi închipui că nu o să mă clatin în faţa unor contestatari contemporani...

Dimpotrivă, mă încredinţez încă o dată că firava mea făptură numai prin el se atinge cu adevărat de Fiinţă şi mă rog să am puterea să mor cântând Eminescu.

În 1989, 10 decembrie, când am făcut spectacolul Doina, închinare lui Eminescu, spuneam că nu am îndrăznit să cânt decât un poem de Eminescu, Doina, pentru că fiecare text eminescian este o mantra atât de puternică, încât actantul care o rosteşte se poate pulveriza în orice clipă încercând să se încarce de energia ei imensă...

Cum îndrăznesc azi să cânt trei poeme de Eminescu? Azi ştiu bine cum aş vrea să mor, aş vrea să mor cântând Eminescu.

Închin acest recital marelui Petru Creţia, spiritului lui luminat şi inimii sale tânjitoare după Eminescu. Către el îmi înalţ azi vocea.

Voi cânta după textele stabilite de ediţia Nicolae Georgescu, discipolul meu în tinereţe, azi cel mai redutabil eminescolog.“

Cezar Ivănescu, 15 iunie 2005
Muzeul Literaturii Române, Bucureşti

http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/

Mircea Eliade, victimă predilectă a duplicităţii, Isabela Vasiliu-Scraba

Motto: “Cultura nu poate fi învinsă, nici îngenunchiată, nici anulată” (Vintilă Horia)

Intr-un studiu anterior, observând manipularea imaginii lui Eliade, diminuată să ajungă a fi comparabilă (sau chiar inferioară) unui Culianu, umflat de Patapievici până peste poate (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste), semnalasem câteva din subterfugiile în prezentarea autorilor Dicţionarului religiilor scos de Humanitas. Printre altele, observasem tactica de a enumăra cât mai puţine din lucrările de istoria religiilor publicate de Mircea Eliade hărţuit (1) la Chicago cu telefoane prin care era acuzat fără jenă că ar fi “fascist”. Necunoscutul care-i telefona din Israel ţinea să-şi manifeste de fiecare dată mirarea că operele unui fascist sînt publicate si că “fascistul” Eliade nu a fost dat încă afară de la universitate (v. rev. Origini, Romanian roots, vol. X, nr.11-12, noiembrie-dec. 2006, p. 54).

Ciuntirea operei ştiinţifice a lui Mircea Eliade, practicată în 1993 la publicarea Dicţionarului religiilor pentru a fi adusă la dimensiunea operei discipolului Culianu, în principal autor a trei cărţi de istoria religiilor publicate la Paris cu spijinul lui Eliade (2) am sesizat-o si într-un alt volum, Jurnalul (1970-1985) lui Eliade, publicat de Humanitas în 2004. De data aceasta s-ar putea vorbi nu de o ciuntire, ci de o radicală “desfiinţare” (prin omitere) a operei stiinţifice eliadeşti. Căci în prezentarea autorului din pagina a doua a volumului este trecută doar “cronologia operei beletristice”.

Pentru cine parcurge fragmentele din jurnalul lui Eliade îngrijit de Handoca, lucrul apare cât se poate de ciudat. Pentru că “necesitatea existenţială a naraţiunii” (p. 293), care la Eliade s-a manifestat prin scrierea de povestiri si romane, nu poate fi satisfăcută de o operă memorialistică. Jurnalul, e drept, conţine pe alocuri informaţii de istorie literară, date despre geneza unor povestiri (Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, etc.) si romane (Pe strada mântuleasa si Nouăsprezece trandafiri, dedicat Ilenei şi lui Ioan Cuşa). Dar cititorul nu rămâne cu figura literatului. Introdus în laboratorul de creaţie al istoricului religiilor, el va fi fascinat de intensitatea cu care Eliade şi-a trăit destinul, de creativitatea ieşită din comun a universitarului onorat de confraţi. Pe drept sau pe nedrept, dintr-o imesă operă de o viaţă în care fiecare minut a fost roditor, nu scriitorul a impresionat mediile academice occidentale, ci tocmai istoricul religiilor despre opera căruia editorul se “sfieşte” să scrie în pagina a doua de prezentare a autorului jurnalului publicat.

De fapt, volumul scos de Humanitas poartă titlul impropriu de Jurnal, 1970-1985. In Franţa, publicarea jurnalului eliadesc din care fuseseră decupate multe referiri la contemporani, s-a făcut sub titlul de “Fragments d’un journal” (vol.I-III, 1973, 1981, 1991). Insuşi Eliade, după vizita la Chicago pe care i-o face Ana Blandiana, menţionează că mai pe larg despre vizită a scris într-un alt caiet (op.cit., p.158). Asadar, fragmentele de jurnal publicate de Eliade în timpul vieţii nu indică doar decupările de fraze operate de editor cu acordul autorului, ci si informatii în mod voluntar trunchiate de autor în epoca duplicităţii regimului de la Bucureşti, care pe de-o parte excludea gândirea lui Eliade din cultura română, cum excludea si gândirea lui Nae Ionescu, “cel mai influent gânditor român” (Edmond Nicolau), si pe de altă parte exercita presiuni “de cumpărare” a lui Eliade prin diferiţi mesageri.

Această epocă a duplicităţii oficialilor de la Bucureşti nu-i trecută. Dovada o găsim în chiar sumara biografie de pe pagina a doua a Jurnalului 1970-1985. Aici directorul Editurii Humanitas, “uită” să specifice calitatea de suplinitor al lui Nae Ionescu avută de Eliade între 1933 si 1938. In schimb, în fragmentele de jurnal, Mircea Eliade se auto-prezintă ca “asistent al lui Nae Ionescu si colaborator la ziarul Cuvântul” (v, Jurnal, vol. II, Ed. Humanitas, 2004, notaţia din ziua de 24 aug. 1974, p.176). Intr-o scrisoare din 24 martie 1981 (anul când a fost premiat Elias Canetti), Eliade consemna că imediat ce ar primi premiul Nobel, ar zbura la Bucureşti, să-şi proclame “identitatea de scriitor român”. Apoi s-ar duce la Cimitirul Belu si ar acoperi mormântul lui NAE IONESCU (3) cu florile lui favorite (v. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004, p.227).

Dar cenzurarea numelui profesorului Nae Ionescu în prezentările lui Eliade din volumele scoase de Humanitas după 1990, poartă aceeaşi “pecete stilistică” (vorba lui Blaga) cu prezentările lui Mircea Vulcănescu pe cărţile acestuia apărute la Humanitas, unde nu se suflă o vorbă de farsa de proces în urma căruia Mircea Vulcănescu a fost întemniţat sub acuzaţia de “fascist” (v. Iosif Constantin Drăgan, Antonescu, mareşalul României si războaiele de reîntregire, ed. I-a 1986, ed. II-a 1996, pp. 617-618). De la Editura Humanitas (fosta Editură Politică dinainte de 1989) cititorul află că Mircea Vulcănescu “a fost judecat si condamnat”, de parcă ar fi fost vorba de procese desfăşurate în conformitate cu normele juridice europene si nu de farse judiciare, cum au fost ele în realitate. (v. Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian, Ed. Humanitas, 2004, p. 2 si vol. : De la Nae Ionescu la “Criterion”, Ed. Humanitas, 2003, p. 2).

Să revenim însă la istoricul religiilor si la cărţile acestuia. Cum oricine poate observa deschizând la pagina a doua orice volum ce-l are drept autor pe Eliade, de fiecare dată când Humanitas încropeşte două vorbe pentru prezentarea lui Eliade, indiferent de traducător sau de îngrijitorul ediţiei, nu vor apărea nicicând trecute distincţiile academice primite de hermeneutul universurilor religioase (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în cyberspaţiu). Ceea ce iarăşi vădeşte perpetuarea atitudinii duplicitare.

In vremurile terorii ideologice dinainte de 1989, pe de-o parte Eliade era încontinu calomniat ca “fascist” (4) si opera sa era interzisă, iar pe de altă parte era invitat în mod oficial să revină în România, unde, cu ţârâita, i se mai publica cu greu câte o carte. Teze de doctorat despre Mircea Eliade ca istoric al religiilor în ţară nu se puteau face, despre indianistul care dormea în tinereţe două ore pe noapte repetându-se minciuna că ar fi fost “fascist”. Chiar referirea la gândirea lui Eliade în cadrul seminariilor universitare constituia un pericol (v. Mircea Eliade, Jurnal, 16 ian. 1978).

Cum bine se ştie, de îndată ce în Occident istoricii religiilor au început să vorbească de o “eră Eliade”, oficialii din ţară s-au repezit să-l “curteze” (din 1967) pe universitarul român de la Chicago trimiţându-i nepotul de soră (Sorin Alexandrescu) la un lectorat de română din Olanda si, publicându-i (din 1969) ceva beletristică, după ce Sergiu Al-George (din lotul Dinu Pillat) făcuse puscărie între 1958 si 1964 pentru vina de a fi citit din scrierile lui Mircea Eliade romanul La foret interdite (Gallimard, 1955, trad. rom. BPT, 1991).

Tot pe linia “cumpărării” lui Eliade, “ambasadorul Bogdan” din SUA l-a invitat “în numele Academiei” să devină “membru de onoare al Academiei RSR” si să viziteze ţara (v. Jurnal, 16 ian. 1978). Fiind extrem de inteligent, Eliade nu a căzut în plasa întinsă cu atâta grijă.

El ştia bine că cititorilor săi (din ţara ciuntită, ocupată şi batjocorită prin impunerea minciunii cu limba moldovenească diferită de limba românească), le era interzis accesul la majoritatea operelor sale literare şi ştiinţifice(5), cum interzis le era accesul la scrierile oricărui exilat (6) român (Horia Stamatu. Vintilă Horia, N. Herescu, Vasile Posteucă, Stan Popescu, Scarlat Lambrino, Grigore Nandris, Zevedei Barbu etc).

Mircea Eliade nu putuse să nu observe că din masiva sa operă ştiinţifică, în aproape douăzeci de ani (din 1967) oficialii duplicitari (care îl curtau atât de insistent) dăduseră drumul doar la cinci lucări: în 1978 la Aspecte ale mitului (Paris, 1963), doi ani mai târziu la traducerea volumului De Zalmoxis a Gengis-Khan (Paris, 1970) [traducere de Maria Ivanescu si Cezar Ivanescu – n.n.], în 1984 la teza de licenţă din 1928 (Contribuţii la filosofia renaşterii), iar din 1981, într-un tiraj cu totul insuficient, abia începuseră să publice primele două volume de ISTORIA CREDINŢELOR SI IDEILOR RELIGIOASE (vol. I, Paris, 1976) în traducerea lui Cezar Baltag.

E drept că după 1990 au început să fie publicate nu numai cărţile lui Eliade, ci si ale lui Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, etc. Dar faptul a coincis cu masiva dezinformare a virtualilor cititori, că e vorba de “autori fascişti”, cum apar aceştia în Raportul Tismăneanu publicat de Humanitas si considerat de Ion Varlam “un document nul si neavenit”. Astfel că un tânăr îndoctrinat din pruncie, Cristian Cercel (n.1984) si-a putut da măsura îndoctrinării sale scriind în marginea cărţii lui Sorin Lavric (despre Noica si Mişcarea Legionară) că Noica, Cioran şi Eliade nu şi-au recunoscut greşelile si de aceea “trebuie să-şi piardă statutul de modele” (v. “Observatorul cultural” nr. 402).

Acuzatorii lui Mircea Eliade, dinainte si de după momentul 1989, când îl acuză pe Eliade (sau pe Mircea Vulcănescu) reproduc (cu sau fără ştiinţă) farsele de procese, fără legătură cu normele juridice, prin care a fost decapitată spiritualitatea romănească după 1945. In primul rând ei vorbesc de (I) o vinovăţie a lui Eliade care nu este, fiindcă nu poate fi, precis conturată. Nimic din ce a strâns un Ţurcanu în stufosul său dosar despre “prizonieratul” în timpul istoric al lui Mircea Eliade nu s-a putut coagula în forma identificării unei anume fapte reprobabile care să fi intrat vreodată în conflict cu legea. Pentru că însuşi faptul de a fi fost trimis în lumea diplomaţiei româneşti după de a fost câteva luni închis în lagăr alături de profesorul Nae Ionescu îi dovedeşte pe deplin nevinovăţia.

Lăudat cu surle şi tobe de toată mass media post-decembristă, Florin Ţurcanu n-a făcut altceva decât să colecţioneze citate trunchiate, brodând în jurul tezelor lui Zigu Ornea (Orenstein), cel care l-a băgat pe Noica în puşcărie, ducând un manuscris al acestuia la Securitate (v. C. Noica în vizorul Securităţii, documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. Observatorul Cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007). Spusa lui Eliade, după care “numai omul se poate elibera de timp” (v. Jurnal, vol. II, 2004, p.312) nu a intenţionat nici un moment să o aprofundeze (7), deşi cartea lui Ţurcanu a constituit o teză de doctorat.

Pornind de la figura de stil cu “prizonieratul” , Ovidiu Simonca nu a pierdut ocazia să dramatizeze minciuna care trebuie cât mai bine fixată în capetele seci ale celor care pot fi manipulaţi, scriind cu patos: “La Eliade, a opta înseamnă a te înregimenta de partea răului. Nu este o opţiune pasageră, pe care să o regrete mai târziu” (v. O. Simonca, Mircea Eliade si «căderea în lume », in rev. Observatorul cultual, nr.305).

Cum s-o fi înregimentat Eliade de partea răului, nu se ştie. După modelul desfăşurării farselor de procese de la Bucureşti, în urma cărora a avut loc genocidul împotriva a sute de mii de români întemniţaţi fără vină, nici un acuzator nu-şi bate capul să risipească negura din formularea unor vinovăţii neconturate, referindu-se (II) la fapte concrete, si chiar nimeni nu se gândeşte (III) să aducă dovezi care să-i incrimineze pe inculpaţi.

Tot din fraza lui Simonca, apare si un alt aspect la fel de depărtat de orice normă juridică. Manipulatorii opiniei publice i-au tot pus în cârcă lui Eliade vinovăţia de a nu se fi apărat de acuzaţiile care i-au fost aduse. Ca si în farsele de procese regizate de la Kremlin, se consideră că (IV) cel care nu se apără îşi recunoşte indirect vinovăţia. Or, din punct de vedere juridic, acesta nu constituie o dovadă, dacă nu se sprijină si pe alte dovezi. Si cu asta ajungem din nou la părerea tânărului de 24 de ani (si a altora la fel de manipulaţi de mass media post-decembristă): Noica, Cioran şi Eliade nu şi-au recunoscut greşelile si de aceea “trebuie să-şi piardă statutul de modele” (v. C. Cercel, Noica si credinţa prost investită, în “Observatorul cultural”, Nr. 402 din 13 dec. 2007).

Note:
La capitolul “hărţuirii” lui Mircea Eliade, - pe lângă “Dosarul Mircea Eliade” (în “Toladot”, Ierusalim, ian-martie, 1972) sau furiile lui Furio Jesi (Cultura di destra, Milano, 1979) si Alfonso di Nola (în “La rassegna mensile di Israel”, 1977) din vremea pericolului de a i se decerna lui Eliade premiul Nobel, pericol ce a durat vreo 10 ani -, ar mai putea intra “seria de incendii misterioase pe care cineva le declanşa în biblioteca Regenstein” (apud. Culianu în scrisoarea din 5 aprilie 1975 către un prieten, p.279 în Dialoguri întrerupte, 2004). Iar spre sfârşitul vieţii, incendierea bibliotecii lui Eliade aflată în apartamentul său de la Paris, si incendierea (din 18 decembrie 1985) unor dosare cu scrisori (“nu trebuiesc păstrate decât scrisorile”, nota Eliade pe 10 aprilie 1975) si alte tipărituri aflate în biroul său de la Universitatea din Chicago, fapt care, foarte probabil i-a grăbit sfârşitul, cauzat de o hemoragie cerebrală. La acestea ar putea fi adăugată, distrigerea Bibliotecii universitate centrale (BCU) prin incendierea ei în decembrie 1989. Fiindcă ea cuprindea o donaţie de carte din partea lui Mircea Eliade, făcută către sfârşitul vieţii prin Ambasada română din America. In inventarul arhivei lui Eliade aflată în 108 cutii la Biblioteca Regenstein, în cutiile 109-111 se păstrează resturi din documentele distruse prin incendiul din 1985 (in cutia 109 dosarul 1 conţine rămăşiţe de documente din 1968-1973, dosarul 2 din 1977-82 si încă 3 dosare până în 1984, cutiile 110 si 111 cuprind 5 si respectiv 4 dosare cu resturi de documente arse provenite din perioada 1984-1985). Se pare că paguba nu a fost de loc redusă, mai ales că i-au fost arse si o parte din scrisorile la care ţinea foarte mult, ceea ce aflăm de la Culianu “Au pierit cărţi si scrisori numai” (I.P. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p. 285). La această serie stranie de incendii, s-ar putea adăuga “nenorocul” pe care i l-a adus Adriana Berger dată afară de Eliade după incendiul din decembrie 1985, persoană de care spera să scape încă din primăvara lui 1984: “Nu mă pot îndoi acum, că desfacerea bibliotecii si mai ales, răscolirea manuscriselor si clasarea corespondenţei [de către Adriana Berger, care l-a atacat cu înverşunare pe considerente de aşa zis “fascism”] a fost o imensă greşală. Poate cea mai gravă eroare din ultimii douăzeci si cinci de ani” (v.Jurnal, 11 martie 1984). In acest context, ciudată ne apare însăşi trunchierea jurnalului publicat de Humanitas în 2004 în dreptul anului 1985, când Eliade a mai trăit până pe 22 aprilie 1986, timp în care n-a încetat să-şi ţină jurnalul, în ciuda greutăţii cu care scria. Intr-o scrisoare din 6 mai 1991, primită de Culianu de la prof. Scott, se vorbeşte de campania anti-Eliade în care Adriana Berger e “membru puternic”: “o mică cabală care intenţionează cu hotărâre o asasinare postumă a lui Mircea Eliade” (prof. Scott, în vol. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p. 315) .
In afară de cele trei cărţi Eros si magie… (Flammarion, 1984), Experienţe ale extazului (Payot, 1984) si Les Gnoses dualiste de l’ Occident (Plon, 1990) Culianu a mai scris recenzii, articole de jurnal si volumul în italiană despre Eliade, elogiat (prin reciprocitate) de Adrian Marino. Lucrările de istoria religiilor publicate înaintea celor 3 volume se găsesc înglobate în acestea: “Psyhanodia” (1983) în Eros si Magie (1984), volum care are si o varianta (din 1978-1979) prin dezvoltarea licenţei de al Bucuresti nepublicată de Culianu fiind neterminată, dar publicată de Polirom: Jocari serio. Stiinţă si artă în gândirea Renaşterii; “Iter in silvis” (culegere de articole aparută in 1981in tiraj redus) a fost cuprinsă în Experienţe ale extazului (1984); “Gnosticismo e pensiero moderno: H. Jonas” (1985) în Les Gnoses dualiste …(1990) etc. In rest, când nu a scris literatură, s-a preocupat de rezumarea ideilor eliadeşti privitoare la universurile religioase şi de traduceri (cu inerente modificări) ale cărţilor sale. Astfel “Experienţe ale extazului” (1984) devine “Out of this world” (1991) si I viaggi dell’anima: sogni, visioni, estasi (1991), iar Les Gnoses dualiste d’Occident(1990) devine The tree of Gnosis (1992, trad. H. Wiesner si I.P. Culianu) si I miti dei dualismi occidentali (1989), etc. Fară a observa aceste “amănunte”, Mona Mamulea scria că în 1991, “urmaşul lui Eliade” ar fi fost autorul a 15 volume, probabil ghidându-se după spusele lui Culianu din 1990 (v. rev.22, nr.585) si după editurile romanesti care au scos traducerile celor trei volume, drept cărţi diferite (v. Studii de istoria filosofiei româneşti, vol.I, coordonat de I. Pogorilovschi, Ed. Academiei, Buc., 2006, pp. 328-337). In articolul Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste, rev. Argeş, Piteşti, Anul VIII (XLIII), Nr.6 (312), iunie 2008, pp. 24-25, menţionasem sprijinul pe care Eliade i l-a acordat pentru a fi publicat de mari edituri din Franţa. De la Chicago el scria directorilor editurilor Flammarion, Payot si Plon insistând pentru publicarea tânărului Culianu. La primele două edituri franceze tipărirea manuscriselor protejatului său a fost condiţionată de scrierea prefeţelor, la a treia fiind vorba de publicarea unei lucrări de popularizare a istoriei religiilor din perspectivă eliadescă, avându-l trecut drept autor pe Mircea Eliade (v. Dictionnaire des religions, Plon, 1990). Pe coperta dicţionarului de la Paris pe care discipolul “l-a dus la bun sfârşit după moartea lui Eliade” (v. interviul din Italia din 1990, în rev.22, nr.862 din 15 sept.-21 sept. 2006) numele lui Culianu apare cu caractere de patru ori mai mici decât numele lui Eliade. După moartea maestrului, Plon îi publică discipolului teza de doctorat de la Sorbona pe care acesta o susţinuse în 1987 (Les gnoses dualistes…, 1990). Trecând sub tăcere aceste informaţii de istorie literară ţinând de motivaţia publicării lui Culianu la Paris, unde mediile academice nu l-au apreciat (apud. Patapievici), Marian Popa scrie că: “tânărul are creditul unor edituri cu prestigiu” (Istoria literaturii române…, 2001, vol. II, p.1173”), pentru a fi la unison cu Sorin Antohi (care abia în 2006 a recunoscut că a fost omul Securităţii si că nu are gradul universitar de doctor, după cum a pretins , v. rev 22, 12 aug. 2008) care inventează cum Yves Bonnefoy (căruia în realitate Eliade îi scrisese de nenumărate ori, v. corespondenţa lui Eliade) a descoperit întâmplător manuscrisul lui Culianu prin sertarele editurii Flammarion si l-a publicat “foarte rapid” (v. Eros si magie, Postfaţă, Ed. Nemira, 1999, p.442).
3. Cineva a avut de curând curiozitatea să selecteze si să publice în volum toate referirile la Nae Ionescu din scrierile lui Eliade, fost suplinitor al acestuia la catedra de metafizică si istoria logicii.
4. Etichetarea scrierilor dinainte de 23 august 1944 drept “fasciste” a fost însoţită de atacuri la comandă, maculatură repusă după 2000 în circulaţie prin seria nesfârşită de “DOSARE” MIRCEA ELIADE, stupid subintitulate. De o reală utilitate ne par a fi doar primele cinci volume (Ed. Curtea veche, 1998-2001), din care se pot citi ecouri în presa interbelică la scrierile lui Eliade.
5. Reconsiderarea şi publicarea românilor rămaşi în exil după 23 aug. 1944 ar fi urmat un scenariu prestabilit: nimic din scrierile publicate în perioada interbelică, etichetate drept “fasciste” de cei ce deţineau (si, probabil, deţin) controlul asupra culturii româneşti; actualizarea unor texte nepublicate rămase în ţară si, în principal, ceva traduceri din scrierile tipărite dincolo de Cortina de fier (apud. Marian Popa, Istoria literaturii române, 23 aug. 1944- 22 dec. 1989, vol.II, p. 847). Tactica este confirmată de publicarea Romanului adolescentului miop în 1989 sub îngrijirea lui Handoca. In cadrul aceleaşi strategii se înscrie si volumul din 1982 nepublicat însă decât în 1996: Mircea Eliade, Scrieri din tinereţe. Despre el Eliade îi scria (v. Europa, Asia, America, Corespondenţă, vol.II, p. 43) lui Cezar Ivănescu următoarele: “C. Noica si M. Handoca au depus deja un manuscris de circa 2000 de pagini: scrierile mele din adolescenţă si prima tinereţe si multe inedite” (v. Mircea Eliade, inedit, în rev. Origini. Romanian roots, vol.XI, 2007, ian-febr.-martie, No. 115-116-117, p. 72).
6. Afirmaţia lui Marian Popa că “relaţiile lui Mircea Eliade cu ţara oficială oglindesc istoria relaţiilor exilului cu regimul comunist” (v. Istoria literaturii române, 2001, vol. II, p.846) este falsă. Horia Stamatu a fost atacat de Culianu în revista lui Sorin Alexandrescu în condiţiile în care nici o revistă din ţară nu-i publicase din scrieri, iar după 1990 atitudinea oficială faţă de Horia Stamatu, “cel mai important poet al exilului” (V. Ierunca), nu s-a schimbat. In general, publicarea exilaţilor neacceptaţi înainte de 1989 a fost de regulă ignorată de “cultura oficială” neo-comunistă (v. scrierile episcopului Valerian Trifa si ale altor figuri proeminente ale exilului românesc). In schimb, succesul revistelor literare din epoca lui Ceauşescu ani de zile s-a bazat pe publicarea de traduceri din Eliade, recenzându-se cu promptitudine orice volum al acestuia tradus în româneşte. Reintrodus dinainte de 1989 în cultura română (cu duplicitatea caracteristică dirijismului cultural) iar după 1990 (cu aceeaşi duplicitate), publicat masiv in principal de Humanitas, lui Eliade i s-a acordat o specială atenţie, pe motive pecuniare în primul rând, Eliade fiind un autor bine vândut, dar si în ce priveşte asasinarea sa postumă, prin campania anti-eliade susţinută cu scrieri publicate de Humanitas. Se pot însă menţiona si interese culturale suscitate de Eliade. La Iaşi în 1993 i-a fost alcătuită o carte (Arta de a muri, îngr. de Magda şi Petru Ursache) realizată din scrieri eliadeşti pe această temă (Ed. Moldova), volum despre care Eliade notase în jurnal că nu a apucat să-l facă (în Fondul “M. Eliade” de la Secţia de manuscrise a Bibliotecii Regenstein de la Universitatea din Chicago, în dosarul 1 din cutia nr. 41 se găsesc conferinţele lui Mircea Eliade din 1973 pe tema Mitologiei morţii).
7. In opinia lui Eliade, pentru un creştin trecutul nu este hotărâtor, “atâta timp cât există încă viaţa”, prezentul, “momentul care ne îngăduie oricând să ne mântuim, să anulăm istoria, să abolim trecutul” (rev. Indreptar, Munchen, dec. 1952).

Isabela Vasiliu-Scraba

Mihai Eminescu, Masca Mortuară. „De-oi muri [...] al meu nume or să-l poarte secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe.“

„De-oi muri [...] al meu nume or să-l poarte secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe.“

Masca mortuară a poetului luată de sculptorul Filip Marin, la 17 iunie 1889 (originalul se află la Casa Pogor, Iaşi)

„Orice s-ar întâmpla în destinul românesc, oricâte dezastre şi suferinţe ne-au mai fost urzite, nicio armată din lume şi nicio poliţie, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea şterge Luceafărul lui Eminescu din mintea şi din sufletul românilor.“ Mircea Eliade

Mircea Eliade: MIOARA NĂZDRĂVANĂ

MIOARA NĂZDRĂVANĂ*
+++++ Mircea Eliade

Textul traducerii pe care o prezentăm face parte din lucrarea profesorului Mircea Eliade, De Zalmoxis à Gengis-Khan, apărută în anul 1970 (Payot, Paris), lucrare cu adevărat fundamentală pentru cunoaşterea universului mitic-religios al geto-dacilor, cît şi a celor mai importante tradiţii mitologice şi creaţii folclorice ale românilor.

Consultată copios în franceză de către specialişti ori amatori, credem că această carte strălucitoare prin erudiţie, probitate ştiinţifică şi stringenţă logică în argumentare, este destinata unui public mai larg decît redusul cerc al specialiştilor.

Ne întemeiem această credinţă nu doar pe virtuţile recunoscute ale stilului penetrant şi seducător al operei celebrului om de ştiinţă Mircea Eliade, cît pe importanţa revelării unui sens al străvechimii civilizaţiei noastre, sens pe care întreaga carte îl conţine. („Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale încă vii la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului XX, conservau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute în vechea Grecie, încă de dinainte de Homer”, spune autorul în „Cuvînt înainte”).

Capitolul VIII, Mioara năzdrăvană, exegeză riguroasă a capodoperei epice folclorice, este, după părerea noastră, un model de decriptare a semnificaţiilor ancestrale încorporate într-un text literar şi în lucrarea lui Mircea Eliade, structurată ca un şir de monografii, încheie magnifica cercetare a credinţelor folclorice româneşti care ne-au ordonat interior fiinţa noastră naţională.

Originalitatea cărţii lui Mircea Eliade e măsurată nu atît de „noutatea”, adesea fantezistă a exegezei unora, cît de profunzimea analizei ştiinţifice, calitate dobîndită prin cuprinderea exhaustivă a izvoarelor cercetate în litera lor originală.

CEZAR IVĂNESCU

Analiza temelor




Începînd cu studiile lui Caracostea şi Densuşianu, cercetătorii s-au străduit să distingă diferitele teme ale baladei, cu scopul de a-i identifica nucleul central şi de-a-i reconstitui dezvoltarea. Ultima analiză a textului, cea a lui Fochi, distinge următoarele teme: într-un cadru natural specific profesiunii pastorale (tema 1 pe care Fochi o desemnează ca „locul dramei”) săvîrşind o serie de acţiuni caracteristice acestei ocupaţii (tema 2: „transhumanţa”), se află trei turme de oi conduse de trei păstori provenind din regiuni diferite (tema 3: „ciobanii”). Doi dintre ei complotează împotriva celui de al treilea (tema 4: „hotărîrea ciobanilor”), pe motive de ordin economic (tema 5: „cauzele omorului”), dar o oiţă descoperă complotul (tema 6: „oaia năzdrăvană”). Uimit de purtarea ei ciudată, păstorul o întreabă ce are (tema 7: „întrebarea ciobanului”) şi oiţa după ce i-a dezvăluit complotul îl sfătuieşte să se păzească (tema 8: „descoperirea omorului”).

Păstorul reacţionează într-un mod cu totul neaşteptat şi puţin firesc (tema 9: „reacţia ciobanului”); o roagă să arate ucigaşilor locul unde doreşte să fie îngropat (tema 10: „locul de îngropare”) şi-i cere să-i aşeze pe mormînt anumite obiecte (tema 12: „plînsul oilor”). Şi o mai roagă să spună oilor că el s-a însurat (tema 13: „alegoria morţii”) într-un cadru spectacul (tema 14: „apoteoza ciobanului”). Dar daca oiţa năzdrăvană o va întîlni pe bătrîna lui mamă (tema 15: „maica bătrînă”), căutîndu-l după unele semne (tema 16: „portretul ciobanului” să-i vorbească despre nunta lui (tema 17: „nunta mioritică”), dar fără să-i precizeze cadrul insolit în care s-a celebrat (tema 18: „cadrul nupţial”) [32].

Fochi analizează apoi cele 120 de variante moldoveneşti pentru a stabili frecvenţa fiecăreia dintre aceste 18 teme. Nu vom reproduce rezultatele detailate ale acestor analize statistice. E destul să remarcăm că temele cu frecvenţă maximă sînt: „întrebarea ciobanului (nr. 7: 96%), „descoperirea omorului” (nr. 8: 97%), „locul îngropării” (nr. 10: 92%), „obiectele îngropării” (nr. 11: 82%) Şi „plînsul oilor” (nr. 12: 70%). La fel de importante deşi cu o frecvenţă mai mică, sînt temele: „maica bătrînă” (nr. 15: 70%), „portretul ciobanului” (nr. 16: 60%), „nunta mioritică” (nr. 17: 50%) şi „cadrul nupţial” (nr. 18: 42%)[33].

În ceea ce priveşte variantele culese în Valahia, analiza statistică revelează o mai mare omogenitate în frecvenţa temelor: într-adevăr nu erau decît trei (nr. 5, 6 şi 16) care să nu fie atestate în mai puţin de 50% din variante. Dar ca şi în Moldova, frecvenţa maximă este atinsă de grupul tematic central, adică episodul mioarei năzdrăvane, testamentul ciobanului şi episodul bătrînei mame. Aproape aceleaşi frecvenţe tematice se găsesc şi în Oltenia (op. cit., pp. 215-216) .

În Transilvania însă, situaţia este diferită, şi unul din marile merite ale lui Fochi este de a fi publicat şi utilizat în analizele sale comparative, o masă considerabilă de variante transilvănene (326 de documente). În Transilvania, Mioriţa se întîlneşte şi sub formă de baladă dar este mai ales cunoscută sub formă de colind.

Evident, odată integrată în repertoriul regional al colindelor, Mioriţa s-a adaptat condiţiilor specifice acestui gen de literatură orală. Sub forma ei cea mai simplă Mioriţa-colind se poate rezuma în felul următor: doi sau trei păstori se află împreună cu turmele lor; aceştia trimit pe unul dintre ei să întoarcă oile, şi în timpul absenţei lui tovarăşii săi se hotărăsc să-l ucidă. La întoarcere i se comunică sentinţa, lăsîndu-i-se posibilitatea să-şi aleagă moartea (prin sabie, prin lance etc). Păstorul le arată locul unde să fie îngropat şi le cere să-i pună pe mormînt anumite obiecte. în majoritatea cazurilor colindul se termină prin bocetul oilor[34]. Un oarecare număr de variante conţin şi episodul bătrînei mame[35].

După cum se vede caracteristica Mioriţei-colind este că păstorul îşi comunică testamentul său direct ucigaşilor. Analiza frecvenţei fiecărei teme arată că schema este redusă la două nuclee tematice: cadrul epic iniţial (nr. 1, 3, 4) şi testamentul ciobanului (nr. 10, 11, 12)[36]. Mai adăugăm că acest colind este cîntat în grup, de Crăciun, dar şi la şezători şi în alte ocazii de muncă în comun. Dacă ar fi fost cîntat numai de Crăciun, el n-ar fi fost cunoscut de tot satul, inclusiv femeile, care nu sînt admise în grupuri de colindători. Aşa se explică de altfel şi faptul că în unele cazuri, colindul Mioriţa a devenit cîntec de leagăn.

Faptul că acest colind este întotdeauna căutat în grup explică stabilitatea textuală. Posibilităţile de improvizaţie şi de creaţie poetică sînt destul de limitate. Dar, după cum se vede, tocmai această stabilitate textuală ne permite să sesizăm, în colinde, unul din stadiile cele mai arhaice ale spiritualităţii româneşti.

Totalizînd rezultatele analizelor statistice, Fochi ajunge la următorul tablou:
a) un singur nucleu tematic este comun celor patru provincii româneşti (Moldova, Muntenia, Transilvania, Oltenia) şi anume testamentul ciobanului, episod compus din temele: „locul îngropării”, „obiectele îngropării”, „plînsul oilor”[37]. Nici un alt episod nu se bucură de o situaţie similară. în consecinţă „Mioriţa se defineşte prin prezenţa obligatorie a acestui episod”, (pag. 220).

b) episodul mioarei năzdrăvane nu este caracteristic decît pentru zona baladei (adică Moldova, Muntenia, Dobrogea, Oltenia şi o mică parte din Transilvania). Prezenţa acestui episod este tipologic importantă pentru că separă într-o manieră radicală versiunea-colind de versiunea-baladă;

c) cadrul epic iniţial (adică temele: „locul dramei”, „ciobanii”, „hotărîrea ciobanilor”, „cauzele omorului”) este specific Transilvaniei;

d) episodul maicii bătrîne caracterizează zona baladei.

e) dacă se grupează temele în patru episoade distincte şi notăm: I) cadrul epic iniţial; II) mioara năzdrăvană; III) testamentul ciobanului; IV) maica bătrînă – se constată că formula baladei tinde, în Muntenia, să includă cele patru episoade; că în Moldova formula baladei cuprinde mai ales episoadele II, III, IV, şi în Oltenia episoadele I, II, III, în timp ce formula de colind, în Transilvania, conţine episoadele I şi III.

f) din punct de vedere geografic, testamentul ciobanului (III) este prezent în Transilvania, în Oltenia, în Muntenia şi în Moldova; cadrul epic iniţial (I) apare în Transilvania, în Oltenia şi în Muntenia; episodul mioarei năzdrăvane (II) este atestat în Oltenia, Muntenia, Moldova[38].

Desigur statisticile nu sînt decisive cînd este vorba de creaţiile spirituale, fie ele opere ale geniului popular sau cult căci în orice analiză statistică s-au luat în considerare la un loc versiuni de o mare frumuseţe poetică sau de o perfectă transparenţă simbolică alături de variante mediocre, mutilate sau repetitive. Dar rezultatele analizelor şi comparaţiilor statistice îşi au utilitatea lor, pentru că indică orientarea generală a procesului creator şi pun în lumină modificările impuse de conjuncturile regionale şi de diferenţele de genuri folclorice.

Faptul că un nucleu epic iniţial – testamentul ciobanului – se găseşte şi în Macedonia dovedeşte că motivul fundamental era cunoscut la români înainte de despărţirea lor dialectală[39]. După cum se va vedea, testamentul păstorului caracterizează colindul transilvan. Ori, colindele sînt cîntece rituale foarte vechi.

Bela Bartok subliniase deja arhaismul şi stabilitatea melodiilor populare româneşti. în ceea ce priveşte colindele transilvănene, Bartok precizează că sînt deosebite de cîntecele de Crăciun ale Europei occidentale, adăugînd că „partea cea mai importantă a textelor – poate o treime – nu are nici o legătură cu Crăciunul creştin”[40]. E probabil că unele texte vin din epoca precreştină. Prezenţa nucleului epic iniţial al Mioriţei printre cîntecele rituale confirmă, pe de o parte, arhaismul ei, pe de altă parte ne arată că originile sale se găsesc într-un univers religios.

Post-existenţă, căsătorie postuma, „nuntă mioritică”

Sensul colindului transilvan este destul de clar: aflînd că soarta lui e pecetluită, păstorul cere ucigaşilor săi să-l îngroape aproape de stînă, adică nu în cimitirul satului ci în cadrul său familiar; şi mai cere să i se pună pe mormînt anumite obiecte (fluer, trişcă, bucium, trîmbiţă, topor, lance etc). Cu alte cuvinte păstorul speră să se bucure de o post-existenţă sui-generis, căci toate aceste obiecte, instrumente muzicale ca şi uneltele şi armele specifice modului de existenţă pastoral, indică o prelungire simbolică (i.e. rituală) a activităţii sale.

Concepţia subiacentă este arhaică şi se găseşte în multe culturi în stadiul etnografic: o viaţă violent întreruptă se continuă printr-o altă modalitate de existenţă. În exemplul nostru se ghiceşte chiar ideea obscură că post-existenţa păstorului în anumite obiecte caracteristice este asigurată tocmai de moartea sa violentă. Într-adevăr suma energiei vitale, care rămîne disponibilă prin întreruperea unei existenţe departe de sfîrşitul ei, este „creatoare” în sensul că este susceptibilă de a însufleţi orice obiect fabricat de mîna omului[41].

„Existenţa” păstorului se continuă prin prelungirea simbolică a „activităţii sale profesionale”. Trişca, fluerul, trîmbiţă vor continua să răsune şi, auzind aceste melodii familiare, oile îşi vor aminti de el şi vor începe să plîngă sau vor merge să-l caute prin munţi şi prin văi”, sau chiar îi vor cere să se scoale din mormînt şi să se-ntoarcă la munca lui[43].

Ne dăm seama de pe acum de bogăţia potenţială a celor două teme – mormîntul şi obiectele depuse pe mormînt – care sînt de altfel comune celor două versiuni, colind şi baladă. Dorinţa de a nu fi îngropat în cimitir, ci pe lîngă stînă, permite amplificarea ulterioară a peisajului cosmic şi transmutarea finală într-o feerie nupţială. Pe de altă parte, tema obiectelor pe care păstorul le cere să-i fie depuse pe mormînt, este susceptibilă de dezvoltări multiple, cum o probează variantele cele mai reuşite ale baladei. Aceste obiecte legate de munca pastorului, după cum am văzut mai sus, asigură păstorului, în colindul transilvan o post-existenţă rituală. Dar se înţelege cum, plecînd de la această idee a post-existenţei asigurată de prezenţa acestor instrumente caracteristice şi familiare, s-a ajuns la o idee următoare (făcînd parte din acelaşi univers funerar), anume înlocuirea elementelor rituale indispensabile înmor-mîntării, pe care Brăiloiu o considera, alături de moartea-nuntă, ca esenţială pentru înţelegerea Mioriţei.

Putem distinge două stadii în rostul unor asemenea obiecte în nucleul epic al Mioriţei: primul, şi cel mai vechi, dovedeşte dorinţa păstorului de a-şi prelungi o post-existenţă simbolică departe de sat, prin intermediul instrumentelor specifice meseriei sale; al doilea stadiu indică o reinterpretare mai concret rituală a acestor obiecte, interpretare impusă de obiceiul general de a substitui prin obiecte cosmice realităţile ceremonialului funerar popular.

Tot aşa cum instrumentele pe care păstorul doreşte să le vadă pe mormînt sfîrşesc prin a figura realităţile culturale ale funeraliilor, plînsul oilor ajunge să înlocuiască lamentaţiile rituale[44].

Dar întotdeauna este vorba de vuietul vîntului, de şuerul fluerului, de plînsul oilor[45]. Ceea ce uimeşte în morfologia atît de bogată a Mioriţei, este structura cosmică a tuturor expresiilor legate de un substrat ritual. Nu numai cimitirul este absent ci şi satul şi biserica. Bocetul oilor poate fi interpretat ca o substituţie a bocetelor obişnuite numai pentru că cercetarea comparativă a pus în lumină „preistoria” baladei.

Fochi remarcă (pag. 276) că documentele transilvănene sînt mai aproape de faptele etnografice, în timp ce versiunile baladă moldo-valahă sînt mai aproape de artă. Dar trebuie să adăugăm că numai mitologia morţii şi ritualul funerar au făcut posibilă dezvoltarea ulterioară a baladei. Ideea primitivă de post-existenţă, pe care tocmai am analizat-o, este susceptibilă de a fi exprimată în forme mai complexe. Dorinţa şi speranţa de a duce pînă la capăt, chiar într-o manieră simbolică, existenţa prematur şi violent întrerupta, explică importanţa pe care o capătă în baladă tema morţii-nuntă. Nici o viaţă nu este completa fără nuntă, şi este deajuns să trimitem lectorul la numeroasele lucrări publicate despre simbolismul nupţial al riturilor şi obiceiurilor legate de funeraliile băieţilor şi fetelor tinere, în Europa şi în alte regiuni ale lumii.

În România, ritualul ceremoniilor de nuntă postume este foarte răspîndit. Se disting două zone: în prima, cuprinzînd Moldova, Muntenia şi o regiune destul de întinsă din nordul Transilvaniei, există obiceiul căsătoriei simbolice a morţilor tineri celibatari cu o persoană în viaţă; în zona a doua, cuprinzînd restul Transilvaniei, Banatul şi o prelungire trans-carpatică în Oltenia, partenerul nunţii postume este bradul sau lancea. Cu ocazia acestor ceremonii postume de nuntă, se cîntă cîntece caracterizate prin simbolismul nupţial al morţii.

Asemenea cîntece sînt atestate şi la alte popoare[46], cu toate că aria lor de răspîndire este sensibil mai restrînsă decît obiceiul nunţii postume. În România de exemplu, unele din aceste cîntece, Bradul şi Zorile, au un caracter arhaic şi sînt cu siguranţă pre-creştine[47]. Din acest repertoriu de imagini şi simboluri aparţinînd ritualului nunţii postume s-a inspirat poetul popular.

Dar trecerea de la lumea revelată de aceste cîntece la lumea „nunţii mioritice” reprezintă o nouă creaţie şi mai semnificativă decît trecerea de la nunta postumă la cîntecele rituale care le însoţesc. Dacă în versiunea-colind a Mioriţei obiectele pe care ciobanul le cere spre a-i fi aşezate pe mormînt constituie în cele din urmă un simulacru de funeralii, în balada moldo-valahă moartea este total transfigurată[48]. Nu este vorba numai de „o substituire” a obiectelor şi ceremoniilor, de care vorbea Brăiloiu, ci chiar vocabularul şi simbolismul nupţial al cîntecelor funerare pentru tinerii celibatari sînt depăşite. Căci „nunta mioritică” este celebrata într-un cadru cosmic de o asemenea măreţie, că evenimentul morţii pierde semnificaţia sa imediată pe care o mai avea în bocetele funerare şi revelează o dimensiune nebănuită pînă atunci. Fochi observă că tema cadrului nupţial, ca un reflex al ceremoniilor nupţiale completînd ritualul funerar, aparţine exclusiv folclorului românesc (pag. 529). „Mioriţa oferă un exemplu tipic al forţei de transfigurare existentă în popor”. (pag. 528).

Şi totuşi acelaşi autor, ca şi Brăiloiu înaintea lui, conchide că imaginea „nunţii mioritice” nu poate să aibă alt sens decît cel al ceremonialului de care depinde, şi mai ales „al apărării împotriva puterii malefice a mortului” (pag. 529). Şi adaugă: „Ciobanul din Mioriţa nu doreşte moartea pentru că aceasta ar fi în concepţia sa identică cu nunta; el doreşte numai să i se îndeplinească acel ceremonial funerar care convine situaţiei sale speciale de nelumit”.

Se înţelege că Fochi, ca şi Brăiloiu, şi ca atîţia înaintea lui, s-a ferit mai ales de pericolul interpretării „nunţii mioritice” într-un sens pesimist, adică de a
vedea în baladă resemnarea şi pasivitatea ciobanului, şi, în cele din urmă, dorinţa lui de a se stinge în sînul naturii. Dar înlocuirea clişeului „pesimist” printr-o formulă considerata „optimistă” pentru că reduce „nunta mioritică” la o apărare împotriva puterii malefice a mortului, nu duce exegeza mai departe.

În româneşte de Măria Ivănescu şi Cezar Ivănescu

* Capitolul VIII din lucrarea De la Zalmoxis à Genghis-Han. Notele la text respectă ordinea din original.

NOTE:

[32] Fochi, op. cit., pp. 211–212.
[33] Ibid., 212 sq. Temele nr. 13, 14 se găsesc numai în versiunea Alecsandri şi trebuie considerate ca adăugate de poet. În consecinţă, şi urmîndu-l pe Caracostea, Fochi le elimină din discuţie; ibid. p. 214.
[34] Fochi, op. cit., pp. 379–80. Cauzele crimei nu sînt întotdeauna foarte clare. În unele cazuri este vorba de o judecată: păstorul este condamnat pentru că n-a respectat unele obligaţi în legătură cu meseria lui, sau din motive sentimentale: el, şi nu unul dintre ceilalţi a fost ales de o fată frumoasă; ibid., p. 263.
[35] Fochi, op. cit., pp. 381 sq. Să adăugăm că încă în vreo cîteva versiuni păstorul este surprins la stînă de hoţi, care-l anunţă că-l vor ucide după ce-şi va fi făcut testamentul; idib. p. 388.
[36] Fochi, op. cit., pp. 217–218. A se vedea ibid. analiza variantelor, mai puţin numeroase, din Banat şi Dobrogea.
[37] Frecvenţa acestui episod este de 86% în varianta din Transilvania, 78% în Oltenia, 74% în Muntenia şi 81% în Moldova, o medie de aproape 80%.
[38] Fochi, op. cit., pp. 220–223.
[39] Cf. textul publicat de Pericle Papahagi în Gr. Tocilescu, Materiale folcloristice (Buc. 1900), vol. II, p. 938 şi variantele publicate de D. Caracostea, Mioriţa la armâni (Omagiu lui Ion Bianu), Buc. 1927, pp. 91 – 108; cf. Fochi, pp. 465.–66. A se vedea şi Tache Papahagi, Paralele folclorice greco-române (Buc., 1944), pp. 7–8; id. Poezia lirică populară (Buc., 1967) pp. 383–384.
Dar Fochi consideră episodul testamentul păstorului anterior creaţiei Mioriţei, la baza căreia se află după părerea lui un fapt real, ulterior separaţiei dialectale a românilor; cf. ibid. p. 554.
[40] Citat de T. Alexandru, Bela Bartok despre folclorul românesc (Buc. 1958), p. 39, cf. Pavel Apostol, Mioriţa, p. 60.
[41] A se vedea mai sus capitolul V (Meşterul Manole şi Mînăstirea Argeş)
[42] Cf. de exemplu, variantele XXIII, XXXI, XXXII etc.
[43] Cf. varianta XXII.
[44] A se vedea exemple la Fochi, pp. 277 sq.
[45] A se vedea analiza vocabularului în Fochi, pp. 278 sq.
[46] De exemplu în Corsica, în Ungaria, la ruşi, la galiţieni, la bulgari, la turcii europeni, la grecii moderni; cf. cîteva indicaţii bibliografice la Fochi, p. 514, n. 1–8.
[47] Există şi cîntece de origine clericală, care trădează efortul bisericii de a îndepărta aceste resturi de ceremonial păgîn; cf. Fochi, p. 515
[48] Prezicăm că zona europeană în care circulă baladele scoţînd în evidenţă sensul nupţial al morţii este şi mai restrînsă decît aria cînte celor rituale; cf. Fochi, p. 520.

Mircea Eliade, Mioara Năzdrăvană, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Steaua, anul XXVIII, nr. 6 (361), iunie 1977

ELIADE: „EMINESCU e tot ce ne-a rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc"

Un Cuvant inainte si o Postfata mai putin cunoscute ale lui Mircea Eliade la o "editie de pribegie" a Poesiilor lui Mihai Eminescu

Dupa rezistentele pe care le-a intampinat in timpul scurtei si chinuitei lui vieti, opera lui Mihai Eminescu s'a impus fulgerator neamului intreg, iar nu numai paturei culte. Nu stiu daca s'a facut vreodata socoteala exemplatelor tiparite din Poeziile lui Eminescu. Dar, in mai putin de o jumatate de veac poeziile acestea au fost reproduse in multe zeci de editii, dela modestele tiparituri populare pana la admirabila editie critica a Fundatiilor Regale, ingrijita de Perpessicius. Astazi, dupa ce-au cunoscut atatea culmi si atatea onoruri Poeziile lui Eminescu, cenzurate in tara, apar, asa cum le vedeti, in haina sfioasa a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi poate mai putin semnificativa, daca n'ar fi luat si el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc.

II

Ce inseamna, pentru noi toti, poezia, literatura si gandirea politica a lui Eminescu, o stim, si ar fi zadarnic s'o reamintim inca o data. Tot ce s'a creiat dupa el, dela Niculaie Iorga si Tudor Arghezi pana la Vasile Parvan, Nae Ionescu si Lucian Blaga, poarta pecetia geniului, cugetului sau macar a limbei eminesciene. Rareori un neam intreg s'a regasit intr'un poet cu atata spontanitate si atata fervoare cu care neamul romanesc s'a regasit in opera lui Mihail Eminescu. Il iubim cu totii pe Creanga, il admiram pe Hasdeu, invatam sa scrim de la Odobescu, il respectam pe Titu Maiorescu si anevoie putem lasa sa treaca mult timp fara sa il recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a revelat alte zari si ne-a facut sa cunoastem altfel de lacrimi. El, si numai el, ne-a ajutat sa ne intelegem bataia inimei. El ne-a luminat intelesul si bucuria nenorocului de a fi roman.

III

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru si cel mai stralucit geniu pe care l-a zamislit pamantul, apele si cerul romanesc. El este intr-un anumit fel, intruparea insasi a acestui cer si a acestui pamant, cu toate frumusetile, durerile si nadejdile crescute din ele. Noi, cei de aici, rupti de pamant si de neam regasim in el tot ce-am lasat in urma, de la vazduhul muntilor nostri si de la melancolia marii noastre, pana la cerul noptii romanesti si teiul inflorit al copilariilor noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reintoarcem, ca intr-un dulce somn, la noi acasa. Întreg Universul nostru il avem in aceste zeci de pagini, pe care o mana harnica le-a tiparit si le imparte astazi in cele patru colturi ale lumii peste tot unde ne-a imprastiat pribegia. Pastrati-le bine; este tot ce ne-a ramas neintinat din apele, din cerul si din pamantul nostru romanesc.

Mircea Eliade, Paris, Septembrie 1949

Cuvant Inainte la Mihai Eminescu - Poesii - editie de pribegie ingrijita de Mircea Eliade
Editura Criterion Publishing

Eminescu

La 15 Ianuarie s'au implinit o suta douazeci si cinci de ani de la nasterea lui Mihail Eminescu. Romanii din exil au comemorat acest eveniment dupa puterile lor, pretutindeni unde i-a aruncat soarta: in Argentina, in Statele Unite, in Franta, sau in Germania si Austria.

Nu e deloc de mirare solidaritatea intregei emigratii romanesti in jurul lui Mihail Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere si desertaciunilor legate de patimile noastre omenesti, un singur punct ramane fix, neclatinat de nici o catastrofa istorica: geniul. Vechea Helada a pierit demult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a supravietuit tuturor naufragiilor si va supravietui chiar daca ultimul descendent al Greciei clasice va fi sters de pe suprafata pamantului. Lumea medievala a disparut demult din istorie, dar opera lui Dante continua sa nutreasca viata spirituala a milioane de cetitori, din toate colturile pamantului. Dramele lui Shakespeare vor fi tot atat de proaspete si tot atat de "adevarate" chiar cand istoria Angliei va fi uitata pana si de ultimii descendenti. Orice s'ar intampla cu neamul romanesc, oricate dezastre si suferinte ne-au fost urzite de Dumnezeu, nici o armata din lume si nici o politie, cat ar fi ea de diabolica, nu va putea sterge Luceafarul lui Eminescu din mintea si din sufletul Romanilor.

În dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al sau, se desluseste setea de nemurirea a comunitatii intregi. Un neam supravietuieste nu numai prin istoria sa, ci prin creatiile sale. Daca vechea Helada n'ar fi avut decat istoria sa, si n'ar fi avut geniile ei dela Homer si pana la Plotin, astazi am fi stiut despre Heleni cam tot atata cat stim despre Sciti, Elamiti sau Iliri; adica atata cat suntem obligati sa invatam la scoala (evident, presupunand ca, fara patrimoniul spiritual Helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educatie, ceeace e cu totul improbabil). Istoria este prin definitie devenire, transformare continua, in cele din urma desertaciune. Zadarnic incearca un rege sau un despot sa-si cladeasca Statul pentru eternitate. O forma istorica, chiar daca ar fi perfecta, este totdeauna precara: dureaza un anumit numar de ani, sau de decenii, si apoi lasa locul unei alte forme istorice. Nici un fel de "eternitate" nu este ingaduita organismelor politice si sociale. Singura "eternitate" acceptata de istorie este aceea a creatiilor spirituale. Care, bine inteles, reflecteaza si specificul national al gintei creatorului si momentul istoric in care a vietuit acesta; le reflecteaza si, am spune, le proiecteaza in "eternitate". Patetica lupta a Heladei cu Persii este actuala pentru lumea moderna, pentru ca a cantat-o Eschil. Au mai fost si alte invazii, de o parte si de alta a Marii Egee, dar despre ele stim foarte putin, pentru ca n'a existat un Eschil care sa le scoata din istorie si sa le fixeze in "eternitate".
Obscur, dar mai putin patetic, neamul romanesc simte ca si-a asigurat dreptul la "nemurire", mai ales prin creatia lui Mihail Eminescu. Petrolul si aurul nostru pot intr'o zi, seca. Graul nostru poate fi facut sa creasca si aiurea. Şi s'ar putea ca intr'o zi, nu prea indepartata, strategia mondiala sa sufere asemenea modificari, incat pozitia noastra de popor de granita sa-si piarda insemnatatea pe care o are de un secol incoace. Toate acestea s'ar putea intampla. Un singur lucru nu se mai poate intampla: disparitia poemelor lui Eminescu. Şi cat timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului romanesc a fost "proiectata in eternitate" prin versurile unui poet care a suferit toata viata de saracie, uneori chiar si de foame, si a murit, omorat de un nebun, intr'un ospiciu... Este o lectie de modestie pe care insasi istoria ne-o da, noua tuturor...

Mircea Eliade
15 Ianuarie 1975 - Ziarul America - an 69, nr. 11
Detroit, Michigan

Sursa: http://civicmedia.ro

De ce a fost lichidat Cezar Ivănescu? Posibile explicaţii într-un interviu din 1993. C. Ivănescu: „cel mai atacat după decembrie '89 a fost Eminescu“

Cezar Ivănescu:
„După fiecare revoluţie românească
se atacă valorile şi cel mai atacat
după decembrie '89 a fost Eminescu“

Poezia modernă este o erezie

– Stimate Cezar Ivănescu, iată, ne întâlnim din nou (şi din nou) la CASA POGOR, aici unde s-a produs inteligenţa aurorală a românilor sau „visul inteligenţei libere“, cum a definit Titu Maiorescu faimoasa „Junime“. Aţi vorbit astăzi despre un proiect: în toamnă intenţionaţi să începeţi la Iaşi un Curs de poezie...

– Nu ştiu dacă o să se cheme Curs de poezie sau Prelegeri de poezie ori o să aibă o altă denumire. Oricum, este vorba de nişte cursuri de poezie care vor încerca să facă un lucru nemaifăcut până acum în lume...

– Vorbeaţi de un efort de redescoperire a artei poetice la un asemenea curs...

– După toată experienţa pe care am parcurs-o ca artist român şi european, consider că mi-am încheiat misiunea şi pentru ţara mea, şi pentru Europa, de altfel puteam să fiu şi dispărut la ora actuală şi, depăşind limitele europene, încerc să ajung pe o cale mistică la esenţa unei arte pe care, de fapt, am practicat-o o viaţă. E vorba deci de depăşirea limitelor de gândire europeană. Poezia modernă este o formă de poezie, dacă vreţi, degradată, o erezie. Este, oricum, o cale lăturalnică, nu este calea regală a poeziei. Esenţa poeziei a fost cea de artă magică, de artă totală, unită cu muzica. Astfel a fost poezia în primele forme din care s-au născut apoi alte forme. La greci, de pildă, din ditirambi – care erau versuri, cum ştiţi, scandate, rostite – s-a născut tragedia greacă, apoi poezia lirică ş.a.m.d. Tot ce a fost poezie şi artă magică la egipteni, la tibetani, la indieni era o artă completă,o rostire în marginea sacrului în care poezia era însoţită întotdeauna de muzică. Muzica ce însoţea Odele lui PINDAR sau poemele trubadurilor era şi ea scrisă. Această muzică s-a pierdut la europeni. După epoca medievală am intrat în această epocă a tiparului şi am făcut câteva sute de ani poezie exclusiv scrisă, tipărită, semnată şi destinată unui public relativ restrâns, care nu e o artă directă; este o artă convenţională.

Adevărata mare poezie a lumii, dacă luăm marile texte chinezeşti, indiene, Vedele, era muzică şi conţinea un mesaj religios, filosofic, poetic, totul fiind susţinut de muzică. Noi am pierdut această mare tradiţie. Totul este falsificat acum în poezie,o abatere de la sincretismul şi esenţa ei de artă completă. Forma literei tipărite este reductivă, fără bătaie lungă, în orice caz. Eu vreau să impunem arta completă a poeziei.

– Concret, aveţi în vedere ce: cântarea, recitarea poeziei?

– Nu recitare actoricească, care e rostire convenţională.

– Până la urmă, totul e convenţional în artă. Dar probabil eu am o vedere îngustă, sunt încorsetat, prizonier în teritorul gândirii şi simţirii europene. În vremea noastră se află omenirea într-o criză generală, deci şi spirituală? Poezia este, şi ea, în criză?

– Dar unde situăm noi omenirea? De la 2000-2500 de ani înainte de eră şi istoria de după Hristos. Deci vreo 5000 de ani de civilizaţie cunoscută. Or, toate descoperirile infirmă ideea istoriei evolutive, de la simplu la complex, de la primitiv la modern; noi suntem un ciclu de civilizaţie care vine după alte mari civilizaţii.Toate marile civilizaţii – indiană, chineză, greacă ş.a.m.d. – au preluat nişte tradiţii. Avem mult mai multă istorie în spatele nostru. Ce înseamnă criză? Criza este o stare de tensiune, istoria este o tensiune continuă. Deci criza este, de fapt, o stare normală, ea dispare când mori, când ai dispărut ca civilizaţie.

„Când eu citeam cărţile fundamentale ale omenirii, mata te ocupai de realismul socialist...“

– Un critic scria, zilele trecute, despre opera dv., afirmând că LA BAAAD este una din marile cărţi ale poeziei naţionale. „De la Eminescu şi Bacovia nici un alt liric român n-a mai atins profunzimile afective pe tema morţii aşa cum a făcut-o acest poet atât de puţin cunoscut la adevărata lui dimensiune.“ Vă consideraţi puţin cunoscut sau nedreptăţit de critică?

– Puţin cunoscut, da; nedreptăţit de critică, nu. La nivelul foarte jos al criticii literare de după război, chiar consider o performanţă că un om politic că Nicolae Manolescu a reuşit să scrie o cronică literară, despre mine, destul de onorabilă. Oricum, un om politic care scrie despre poezie e un lucru destul de bun. N-am avut mari critici – în afară de cei care aveau deja operă, de la Călinescu la Vladimir Streinu – pentru că cei de după război nu au avut o formaţie culturală corespunzătoare – limbi clasice, filosofie, arte. I-am spus odată, la Mogoşoaia, d-lui Eugen Simion – era şi Marin Preda de faţă, şi Mihai Ursachi – că eu nu pot avea pretenţie ca dânsul să scrie un rând despre mine, cel mult să scriu eu despre dânsul. „Dumneata – i-am spus – nu mă poţi pune pe mine în valoare. Când eu citeam cărţile fundamentale ale omenirii, mata te ocupai cu realismul socialist“.

Eu şi alţii n-am urmat calea oficială, ortodoxă, ne-am dus la textele sacre. Ne-am iniţiat singuri şi suntem tobă de carte. Şi atunci cum să vii dumneata, Eugen Simion, să-mi dai mie lecţii, să vorbeşti despre influenţele ce s-au exercitat asupra mea. Aşa stând lucrurile, critica literară se poate ridica cel mult de la un grad onorabil de opinie. Apoi, falimentul literar, care se vede şi din starea revistelor U.S. Era foarte bine ca U.S. să fie puternică, să schimbe preşedinţi sau şefi de guvern în ţara asta. Acolo era o centrală de energie care însă s-a distrus. Sub comunişti, U.S. m-a sprijinit, m-a ajutat să trăiesc şi aş fi dorit să trăiesc în această breaslă şi după Revoluţie. Nu s-a putut.

– Nu o consideraţi o instituţie, o structură stalinista?

– Absolut deloc!

– L-aţi cunoscut bine pe Marin Preda. Mulţi spun că, dacă ar fi trăit acum, personalitatea sa ar fi unit forţele scriitoriceşti. Ar fi condus el oare chiar o societate a scriitorilor români?

„Marin Preda a fost ultimul mare scriitor român respectat de puterea comunistă. [...] Curios este că la U.S. ceea ce nu s-a putut întâmpla sub comunişti s-a petrecut în democraţie: plătirea poliţelor în mod oribil.“

– În ultimii 5-6 ani din viaţa lui Marin Preda, am fost cel mai bun prieten al său. Mie şi soţiei mele,Preda ne-a lăsat scrisoarea testamentară pe care am publicat-o. Am trăit în preajma lui şi am fost al doilea consilier al său după Ion Caraion. Era, sigur, o autoritate incontestabilă din toate punctele de vedere. Ar fi putut face mult pentru echilibrul U.S. în ce priveşte biografia lui, se spun acum, inclusiv de către unii din familia sa, foarte multe aberaţii. Eu ce pot să spun este că Marin Preda a fost ultimul mare scriitor român respectat de puterea comunistă. Ceauşescu nu se atingea de Marin Preda. A fost ultimul autor tabu pentru ei. Mai ales după Revoluţie ne-ar fi trebuit o asemenea personalitate care, în mod normal, trebuia să fie preşedintele U.S. El ar fi împăcat toate partidele şi facţiunile din Uniunea Scriitorilor. A mai reuşit asta un mare preşedinte, nu şi un mare scriitor, George Macovescu. Curios este că la U.S. ceea ce nu s-a putut întâmpla sub comunişti s-a petrecut în democraţie: plătirea poliţelor în mod oribil.

– Mihai Ursachi se referea astăzi, aici, în faţa publicului venit la Casa Pogor, la Constantin Noica. M-a şocat sintagma noicismul găunos.

– Nici un fel de exagerare în ceea ce-l priveşte pe Noica nu e bună. Astea sunt formele la Mihai Ursachi.

– Chiar putem vorbi de pactul lui cu totalitarismul comunist?

– Aici s-ar putea spune ceva, dar nu în plan filosofic, ci în plan politic.

– A făcut Noica politică?

– Cam da. Nu activă, e drept. Dar dincolo de asta, în ţara noastră care, în general, nu are structuri culturale puternice, personalităţi şi linii bine întărite în filosofie, gândire etc. este nevoie de Noica. În filosofie, el se situa pe poziţia tradiţională europeană. Un exeget german spunea că toată filosofia de la Platon la moderni este un comentariu la Platon. Aşa este. N-a evoluat mult filosofia de la greci la cea clasică germană. Dar Noica cuprindea bine această întindere: două mii de ani de filosofie europeană. Deşi a făcut pasul până la Heidegger şi a fost influenţat de acesta, el se oprea totuşi, ca viziune, la filosofia clasică germană, excluzând ceea ce, pentru generaţia noastră, a mea şi a lui Ursachi, a însemnat enorm: existenţialismul – de la Kierkegaard la francezi. El considera existenţialismul o erezie sau o filosofie neserioasă. Or, existenţialismul a deschis nişte porţi, ne-a apropiat de un filon de filosofie vie. Aici Constantin Noica era rigid, închistat.

„Eminescu a fost făcut fascist de un fascist tipic“

– Revin, a făcut Noica politică? Unii afirmă că a fost legionar, alţii că ar fi fost comunist. E o confuzie totală, ca şi în cazul lui Eminescu – când protolegionar, când apt de „a motiva“ comunismul.

– Eminescu a fost făcut fascist de un fascist tipic: Moses Rosen. Noica a fost un simpatizant legionar, dar cei de azi nu ştiu ce a însemnat legionarismul în România de atunci. Când a intervenit alianţa cu Germania, Noica şi-a părăsit soţia, care era fiica unui englez, proprietarul Cazinoului din Sinaia, a trimis-o cu copil cu tot în Anglia pentru că era un simpatizant al Germaniei lui Hitler. Era convins că viitorul Europei îl va face Hitler. Astea sunt lucruri care nu mai trebuie ascunse, din moment ce nemţii publică fotografia lui M. Heidegger, cu mustăcioară a la Hitler, şi toate mărturisirile lui ca partizan deschis al führerului. Trebuie să depăşim planul incidenţelor biografice şi să venim la operă, trebuie să depăşim şi momentul legionar, şi momentul comunist ale lui Noica,pentru că el răscumpără aceste păcate prin operă şi prin marea temă naţională. A „căzut“ pe această mare temă. În cultură, în filosofie, în limbă, în poezie prin Eminescu, această temă este veşnică pentru români. Nu a avut, e drept, toate deschiderile – eu m-am întrebat, de pildă, cum el, care l-a înţeles atât de profund pe Eminescu; a fost complet opac la gândirea extrem-orientală, mai ales cea indiană.

– A fost opac şi la literatură?

– Da, dar nu atât cât se vorbeşte şi se crede. El a citit mai multă literatură decât mulţi literaţi şi critici din vremea lui. În orice caz, nu a fost atât de opac cât acreditează Epistolarul lui Liiceanu. Eu aş fi vrut să adaug Epistolarului corespondenţa pe care o am de la Constantin Noica, din care se vede că el, şi în materie de literatură, a avut nişte mari intuiţii. El voia să ne ia, şi pe mine, şi pe Ursachi, ca pe discipolii lui de la Păltiniş, să ne facă filosofi. Am rămas la
poezie.

– Să rămânem deci la poezie, la literatură. Cum vedeţi refăcută scara valorilor, ce părere aveţi despre revizuirea de care se face atât caz, unii trecând chiar la demolări?

„Când dl. N. Manolescu scria pagini întregi, în România literară despre Dumitru Popescu, eu ştiam că autorul respectiv este o nulitate şi-l tratam ca atare.“

– Am urmărit la televiziune o emisiune în două părţi – SIMPOZION, cu nişte invitaţi acolo, printre care şi unul care nu ştia să lege două fraze: Augustin Buzura. Eu nu discut valoarea lui ca scriitor, nici faptul că i-a închinat lui Nicolae Ceauşescu laude, în 1971, ca să-şi salveze o carte care era să fie topită. E treaba lui. Dar de ce să vină la TV, când el nu poate exprima coerent nici o idee. Mai era un domn care nici el nu ştie să lege două cuvinte, numit Marin Sorescu, care s-a bâlbâit încât, în a doua parte a emisiunii, n-a mai apărut. Apoi, dl. Octavian Paler, care nu prea acroşează ideile şi vorbeşte şi mult. Şi dl. Eugen Simion, care, spre stupoarea mea, a fost cel mai coerent. Dar nici unul n-a răspuns, de fapt, la întrebarea pusă – dacă istoria se repetă sau nu?

O revizuire fundamentală ar însemna că acum începem să gândim autentic. Eu am gândit însă totdeauna aşa cum trebuie, n-am nevoie să-mi revizuiesc ceva. Când dl. N. Manolescu scria pagini întregi, în România literară despre Dumitru Popescu, eu ştiam că autorul respectiv este o nulitate şi-l tratam ca atare. Critica să-şi revizuiască judecăţile şi – e drept – are mult de revizuit, pentru că, în general, a fost obedientă. Noi, scriitorii autentici din România, nu avem ce să revizuim, să rectificăm. Înainte însă de a rectifica, criticul român are datoria morală şi şcolară de a parcurge cărţile scriitorilor români. El n-a citit literatura din diasporă, de samizdat...

– Nu cred că literatura de care vorbiţi, importantă, fără îndoială, modifică esenţial tabloul literaturii române. Mai grav este, şi nu pentru opera lui Eminescu, care e eternă, ci pentru tinerii care pot fi şi total derutaţi şi deturnaţi, că se încearcă „dislocarea“ lui Eminescu, precum nu ştim care statuie a lui Lenin. Şi nu numai dv. ştiţi că sunt unii care se şi văd în manualele şcolare, în locul lui Coşbuc sau al lui Marin Preda.

– Asta e adevărat. A fost acest moment de haos postdecembrist, când s-au lansat veleitarii. Dar asta nu durează. O să ne echilibrăm, fiindcă nouă, românilor, nu ne plac extremele. După fiecare revoluţie românească se atacă valorile şi cel mai atacat, după decembrie '89, a fost Eminescu.

– Unora a început să le fie „ruşine“ cu DOINA lui Eminescu, scrisă acum exact 110 ani...

–Am făcut o emisiune la televiziune – CERCUL DESCHIS AL ARHETIPULUI, care cuprindea fragmente dintr-un spectacol de trei ore, realizat de mine pe 10 decembrie 1989 la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti. Se chema „Închinare lui Eminescu“. Am cântat DOINA la începutul şi la sfârşitul spectacolului.

–Şi nu v-a arestat Securitatea?

– Securitatea lui Ceauşescu nu era chiar aşa de rea cum zic unii securişti de azi. Gabriela Negreanu l-a invitat la acea emisiuneşi pe Victor Rebenciuc, care, în decembrie 1989, imediat după Revoluţie, a citit DOINA la TV. N-a recitat-o, pentru că nu o ştia pe de rost. Acum a refuzat, motivând că nu vrea să fie considerat naţionalist sau şovin. Eu o cântasem înainte de '89, inclusiv în 1983, la Casa Scânteii, în cenaclul meu, la o sută de ani de când fusese citită de poet aici, la CASA POGOR, unde ne aflăm acum. Am recitat-o, am cântat-o şi am răspândit-o la toţi cenacliştii mei, să o înveţe pe de rost –, pentru că este imnul nostru românesc. Emisiunea la care mă refer a fost difuzată însă după miezul nopţii,ca şi cum ar fi fost o emisiune porno. Deci, şi la ora actuală, o asemenea emisiune este considerată periculoasă. Atacurile se fac la valorile fundamentale.

Nicolae Labiş – cel mai talentat, de la Eminescu până când voi muri eu

– V-am auzit astăzi vorbind cu aceeaşi admiraţie ca şi cu mulţi ani în urmă despre NICOLAE LABIŞ.

– Cel mai talentat, de la Eminescu până când voi muri eu, se numeşte Nicolae Labiş. Nici Arghezi, nici Bacovia, nici Blaga, nici Ion Barbu nu au avut geniul lui Labiş. Dacă avea şansa să mai trăiască măcar până la 25 de ani şi să mai scrie vreo 2-3 cărţi, geniul său s-ar fi împlinit într-o operă. Aşa, el este un geniu nerealizat. Pentru că mă consider primul şi cel mai legitim urmaş al lui, în linie directă, vreau să scot o ediţie LABIŞ de vreo 50 de poeme, din care să se vadă că el este un mare poet român în linia lirismului moldovenesc. Eu ştiu că Securitatea ieşeană, în vremea studentei mele aici, deţinea primele poeme antisovietice şi anticomuniste ale lui Labiş. Prin intermediul dv., aş lansa un apel că, dacă cineva le mai are, să facă un act pios şi să le scoată la iveală. Nu e nimic urât în asta. Se ştie că au fost şi securişti oameni de caracter, au fost, cum sunt toţi oamenii, şi buni, şi răi. Labiş a scris acele poeme chiar aici la Iaşi, când era elev.

– Vă consideraţi urmaşul lui Labiş. Dar filiaţia Eminescu–Bacovia, de care vorbea criticul pe care l-am citat mai înainte?

– Da, însă criticul Theodor Codreanu, la care vă referiţi şi pe care îl preţuiesc – între altele, a publicat două cărţi despre EMINESCU – se referă la tema morţii. Dar linia moldovenească este mult mai complexă. Să nu-l uităm pe Alecsandri, de exemplu, un mare poet ignorat, necitit. Vibraţia mallarmeană am aflat-o prima dată la el, după aceea la Eminescu, după aceea la un alt poet de geniu, care este Bacovia, şi, în fine –, Labiş, al cărui urmaş direct sunt eu.

Numai spiritul ne va salva

– Deci Moldova – forţa meditaţiei româneşti. Parcă lui Mircea Eliade îi aparţine ideea...

– Au spus-o mai mulţi, nu numai Eliade. Şi este un adevăr, pentru că partea aceasta de ţară a fost mai puţin maculată. Cele mai vechi producţii folclorice româneşti s-au găsit în zona Rădăuţilor. E aici un filon de rasă veche şi bătrână cu o neîntreruptă continuitate şi cu un mare simţ al autohtoniei. „Nemişcându-ne“, am comunicat pe verticală cu Cosmosul, cu Dumnezeu, cu valorile absolute. De aici profunzimea şi fiorul metafizic.

– Ne aflăm într-un loc fără asemănare, la „Junimea“ lui Maiorescu, Eminescu, Alecsandri, Creangă, Conta, Xenopol, a atâtor altora şi, să nu uit totuşi, să-i pomenesc pe Iacob Negruzzi şi pe acel personaj teribil Vasile Pogor, stăpânul intelegentissim al acestei Case. În 1977, Nichita Stănescu îmi spunea, într-un interviu pe care i-l luam aici, în incinta acestei Case, că, păşindu-i pragul, „simţi cum MIORIŢA se transformă în ODĂ, în METRU ANTIC“...

„Nichita avea geniul lingvistic şi al formulării memorabile“

– Dar frumos, foarte frumos. Nichita avea geniul lingvistic şi al formulării memorabile. În timpul vieţii l-am înjurat în scris, destul de violent. Aş vrea să spun acum că el avea tremurul afectiv moldav în el. Nu era un muntean. Este un mare poet cu o operă foarte importantă. Eu însă nu comunic deloc cu poezia lui. Iar afirmaţiile criticii despre el sunt de un fals strigător la cer. De pildă, poezia lui nu are nimic comun cu Eminescu, el este un continuator perfect al lui Arghezi, un lirism verbios şi înflorit.

– Toţi poeţii români şi toţi românii, nu numai poeţii, au ceva comun cu EMINESCU... Dar aş vrea să vă întreb, în încheierea acestui dialog, pentru care vă mulţumesc, dacă, în epoca antipoetică şi... antiutopică în care trăim, mai putem striga, într-un glas cu prietenul nostru, poetul Ioanid Romanescu –„Trăiască poezia şi marii visători!“

– Da, cred că da. Altă lozincă decât asta foarte frumoasă este exclusă în acest final de secol, de Eon şi de zodie, pentru că intrăm în Vărsător. Spiritul va mai câştiga ceva. Ne va salva pe toţi. Şi pe cei aflaţi în derută, şi pe cei frustraţi, şi pe cei ce trăiesc în bunăstare. Numai Spiritul ne va salva. În nici un caz valorile astea materiale. Da, îi dau dreptate lui Ioanid Romanescu – „Trăiască poezia şi marii visători!“.

Constantin Coroiu, interviu cu Cezar Ivănescu, Adevărul literar şi artistic, 27 iunie 1993, pp. 3-4