Un mare matematician la ceasul privilegiat al memoriilor[...] Întrebarea prin care aş dori să începem această convorbire, îndeobşte, se adresează la sfîrşitul unui interviu. O formulez, totuşi, înaintea celorlalte, pentru că de multe decenii activitatea dv. reprezintă un capitoldistinct in matematică şi ea ne interesează cu precădere. La ce lucraţi în prezent ?...
Am încheiat, nu demult, redactarea primului volum al memoriilor mele. Cronologic, aceste pagini cuprind copilăria, adolescenta, anii de studii, pină la reîntoarcerea mea din străinătate, moment care a survenit la cumpăna anilor 1920-1921...
Interesant este faptul că recenta dv. carte, Pe drumurile vieţii, a fost receptată tocmai ca o scriere memorialistică... Şi acum, iată, aflăm că, de fapt, adevăratele memorii ale academicianului Octav Onicescu abia se află în drum către cititori...
Este adevărat, în volumul la care vă referiţi, cîteva capitole au caracterul unor memorii, dar ele privesc lumea ştiinţifică, fiind mai degrabă pagini de istorie a ştiinţei matematice. Iar cele mai multe capitole sînt pur ştiinţifice. Însă, ca martor al timpului meu, am trăit în multiple planuri ale vieţii sociale şi la ele mă raportez în memorialistica mea propriu-zisă. Am cunoscut oameni şi medii, am traversat întîmplări cu semnificaţie umană şi despre toate mă simt dator să dau seamă. Desigur, căutînd să nu repet ceea ce am mai aşternut pe hîrtie, în alte împrejurări...
Vă mărturisesc faptul că mă aflu încă sub impresia paginilor din Pe drumurile vieţii, despre care am şi scris în Flacăra. Insistaţi mult în ele asupra raporturilor dintre oamenii de ştiinţă, asupra afinităţilor lor elective. Este de înţeles, astfel, că şi viaţa ştiinţifică, se desfăşoară într-un climat uman şi într-o atmosferă. Vă rog să priviţi lumea oamenilor de ştiinţă, în speţă lumea matematicienilor, prin prisma cordialităţii relaţiilor lor cu alţi oameni de ştiinţă...
Şi eu, şi alţi colegi, cînd am revenit din străinătate, aveam conştiinţa unei misiuni de împlinit. Era deja o premisă a unor relaţii de colaborare. Spiritul de colegialitate a fost, dealtfel, o dimensiune, care nu se poate ignora; a vieţii ştiinţifice româneşti. Eu însumi, înaintînd în vîrstă, i-am considerat întotdeauna pe elevii şi colaboratorii mei mai tineri drept colegi, nicidecum subalterni. Existau cîteva medii în care s-a consolidat un asemenea climat şi am în vedere, în primul rînd, grupul de matematicieni, printre care Gheorghe Ţiţeica, V. Ioachimescu şi Ion Ionescu, reunit în jurul redacţiei Gazetei matematice, o publicaţie redutabilă în epocă. Apoi, mă gîndesc la Societatea română de ştiinţă, relansată de dr. C. Istrati, şi la întrunirile ei din fiecare după-amiaza zilelor de luni. Erau medii ştiinţifice în viaţa şi – evoluţia cărora am fost – intim implicat, ani întregi, şi pot afirma în cunoştinţă de cauză că au oferit tuturor adevărate modele în privinţa relaţiilor de colegialitate şi respect mutual între oamenii de ştiinţă. Scopul lor chiar acesta fiind, dezvoltarea liberă, absolut liberă a spiritului ştiinţific. Ar mai fi de spus că un asemenea climat era propriu tuturor mediilor ştiinţifice româneşti şi atmosfera din cadrul Institutului dr. I. Cantacuzino, în acest sens, ne-ar putea oferi alt exemplu. Acest climat şi această atmosferă îl pregăteau pe omul de ştiinţă pentru dispută şi nicidecum pentru discordie.
Viitoarele pagini ale memoriilor dv. urmează a fi scrise. Vor cuprinde, se înţelege, anii dv. cei mai rodnici, anii în care aţi început să aveţi şi discipoli, cînd eraţi preocupat nu numai de propriul dv. drum în ştiinţă, ci şi de drumurile colegilor dv. mai tineri. Chestiunea îmbracă deja un aspect de ordin social, în urmă cu mai mulţi ani, într-un interviu acordat colegului meu Ilie Furcaru aţi afirmat: Matematica construieşte mereu instrumente abstracte pentru elaborarea instrumentelor noastre materiale, dar nu poate înlocui niciodată experienţa însăşi... Mişcarea socială este ea însăşi o sursă inepuizabilă de experienţă. În ce măsură s-a implicat şcoala de matematică românească în mişcarea socială românească?
Revenind în ţară, am fost preocupat înainte de toate să pun ştiinţa mea în serviciul instituţiilor care ar fi putut progresa prin ea. Bineînţeles, rezervîndu-mi timpul necesar elaborării lucrărilor proprii. Am căutat apoi să-i îndrum în această direcţie pe toţi tinerii matematicieni de valoare, reîntorşi şi ei de la studii şi conştienţi de misiunea ce le revenea, despre care am mai vorbit.Dealtfel, acei ani de pionierat i-a evocat cu talent şi cu precizie colaboratorul meu de atunci, acad. Gheorghe Mihoc, cu prilejul aniversării matematicianului Dan Barbilian, despre care sînt convins că toată lumea ştie că a fost şi un ilustru poet. Şi instituţiile care aveau nevoie de aportul matematicii nu erau puţine, într-o ţară care îşi adapta structurile la o nouă realitate teritorială. Gheorghe Mihoc însuşi a lucrat în domeniul asigurărilor sociale. Alexandru Pantazi era un matematician versat în controlul asigurărilor private, Şerban Gheorghiu s-a specializat în statistica finanţelor. Profesorul Nicolae Teodorescu, ca să vă ofer alt exemplu, neavînd pe moment un loc asigurat la universitate, s-a angajat la Direcţia Centrală de Statistică, instituţie căreia i-a adus servicii recunoscute. Cu alte cuvinte, cîmpul de acţiune al matematicienilor în planul social a fost şi este larg, mai cu seamă atunci cînd conştiinţa unei misiuni generează şi o indispensabilă emulaţie. În ce mă priveşte, am contribuit la asanarea practicilor societăţilor de asigurare interbelice. Am colaborat apoi cu Casa generală de pensii, al cărei director general, Neculai Praporgescu, a fost şi el un matematician reputat. Am fost alături de eforturile lui Francisc Rainer de a întemeia ştiinţific antropologia, uzînd de instrumente matematice, şi nu mi-a fost străin nici domeniul zootehniei în care am colaborat cu Gh. K. Constantinescu, un cunoscut zootehnist al timpului. Tocmai pentru a răspunde acestor necesităţi de ordin social am creat. În 1930, Institutul de statistică, actuariat şi calcul, care şi-a desfăşurat, activitatea pînă în 1947 fiind extrem de solicitat de toate instituţiile româneşti interesate.
Iar în planul progresului ştiinţei propriu-zise a matematicii, ce discipoli v-au oferit cele mai mari satisfacţii?
Matematicianul Gheorghe Mihoc prin aportul la dezvoltarea teoriei probabilităţilor. Psihologul Gheorghe Zapan pe care l-am avut elev şi colaborator încă de cînd eram profesor la liceul de la Mănăstirea Dealu. Sau Georgescu-Roentgen, în statistică...
Aţi amintit deja cîteva nume care au avut un cuvint greu de spus în consolidarea postbelică a prestigiului şcolii româneşti de matematică. În ce direcţii ale ştiinţei dv. a repurtat această şcoală cele mai importante succese?
Şcoala de probabilităţi şi-a reunit cercetările în cîteva volume care se numără printre cele mai complete din lume. La rîndul ei, şcoala de teoria funcţiilor, în cadrul căreia s-a ilustrat în mod deosebit matematicianul Stoilov, are contribuţii importante în cercetările privind funcţia de variabilă complexă şi interpretările ei topologice. De asemenea, matematicienii români au publicat — în aceşti ultimi ani — lucrări de larg interes în ceea ce priveşte funcţiile armonice şi generalizarea lor în toate domeniile ştiinţelor naturale. Rămîn remarcabile în mecanică cercetările lui Caius Iacob, care a grupat în jurul său mulţi tineri de valoare...
Pentru că am ajuns la mecanică şi pentru că ştim că una dintre preocupările dv. din ultimele decenii s-au consumat pe terenul mecanicii nevariantive, încununate fiind printr-o nouă teorie cosmogonică, vă rog să ne spuneţi ce audientă areacest nou punct de vedere asupra universului, astăzi, în lume.
Consider mecanica nevariantivă mai apropiată de experienţă, de realitatea fizică a mişcării corpurilor în toată întinderea universului. Ea a reuşit să dea seamă de fenomenele mecanice ale lumii fără a leza sentimentul de spaţiu şi timp propriu atît omului de ştiinţă cît şi omului vieţii de toate zilele. Astfel, nu întîmplător, am pornit de la ea. Cît despre audienţa în lume a teoriei mele cosmogonice, pot spune că am prezentat-o la Paris, în Germania, la Udine, în cadrul Centrului internaţional de mecanică în cercuri de matematicieni englezi. Pretutindeni a fost primită cu interes şi nimeni nu i-a adus obiecţii. Cred, însă, că lumea matematicii este încă prea fascinată de Einstein. Pe scurt, despre teoria mea cosmogonică: sînt convins că va merge...
Vă mulţumesc şi, în preajma anului în care veţi împlini nouă decenii de viaţă, permiteţi-mi să vă urez: La mulţi ani!
Octav Onicescu, Mihai Pelin, Un mare matematician la ceasul privilegiat al memoriilor, Flacăra, 19 noiembrie 1981, nr. 47 (1380)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu